Principalele sisteme de drept

Principalele sisteme de drept

Bibliografie selectiva V.D. Zlatescu, Drept privat comparat, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1997; I. Les, Sisteme judiciare comparate, Ed. All-Beck, Bucuresti, 2002, p. 337-547; R. David, G. Grasmann, Einführung in die grossen Rechtssysteme, 2. Auflage, Verlag C.H. Beck, München, 1988; J. Carbonnier, Sociologie juridique, Quadrige, PUF, Paris, 1994, p. 346-380; P. Legrand, Dreptul comparat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 77-104; David et Jauf Fret-Spinosi, Les grandes systémes de droit contemporain, 10-e édition, 1992.

Studiul sistemelor de drept face obiectul dreptului comparat general care compara doua sau mai multe sisteme juridice si scoate in relief trasaturile principale care le apropie sau le diferentiaza.

Nu trebuie sa se creada ca exista atatea drepturi cate state sau tari sunt si ca deci ele ar fi foarte eterogene. Dreptul comparat a reliefat, avand in vedere legaturile lor istorice, afinitatea tehnica si folosirea lor, existenta unei constante de la un sistem national la altul. Asa s-au format marile familii juridice care sunt sistemele de drept. Diviziunea lor este diferita deoarece orice clasificare contine o nota de subiectivism; impartirea clasica le divide in patru: sistemul anglo-saxon (common-law), sistemul romano-germanic, sistemul comunist, sistemul religios. Dupa cum se poate observa aceasta clasificare are in vedere atat trasaturi tehnice, cat si ideologice.

Sistemul common-law. El a aparut in Anglia ca un drept jurisprudential si s-a extins in SUA, Australia, Noua Zeelanda, Canada mai putin provincia Quebec etc.

Caracteristica sa principala consta in aceea ca el nu se regaseste intr-un corp de legi statuat de organul legiuitor; sistemul anglo-saxon lasa judecatorului libertatea ca utilizand experienta trecutului (precedente, uzante care se numesc common-law) sa pronunte solutia cea mai rezonabila. El este, asadar, un drept jurisprudential (case law).

Explicatia ne-o furnizeaza istoria, deoarece drepturile common-law nu au primit, cum s-a spus, lectiile dreptului roman, ale lui Corpus juris civilis al lui Justinian (J. Carbonnier, op. cit., p. 134); este, asadar, un drept empiric si inductiv si care refuza principiile abstracte inscrise intr-un cod. Regula precedentului, operanta in acest sistem, obliga judecatorul de a se margini la regulile impuse de predecesorii sai intr-un caz analog (stare decisis). Totusi, aceasta regula nu exclude posibilitatea judecatorului de a lua in considerare circumstantele spetei si deci de a modifica solutia precedenta. Aceasta tehnica a distinctiilor este tehnica fundamentala in dreptul englez si face ca acest drept sa evolueze in ciuda imobilismului dictat de precedent. Actualmente exista si un al doilea izvor de drept, adica legea (statute); el ramane insa un izvor secundar, deoarece nu face decat sa corecteze - este un fel de errata - dreptul jurisprudential (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 108; A. Deysine, Justitia in Statele Unite ale Americii, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2002, p. 21-27). Se poate spune ca acest drept este greu accesibil juristilor continentali, atat pentru diversitatea izvoarelor judiciare, cat si pentru tehnica sa.

Sistemul romano-germanic. Acest sistem are o arie larga de raspandire in intreaga lume, inclusiv in America Latina, unele tari din Orientul Apropiat si chiar in Africa. Se numeste asa deoarece izvoarele sale provin din dreptul roman la care s-au adaugat cutumele germanice. De aceea, nuantand, el poate fi divizat in drepturile latine bazate pe dreptul roman (Franta, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Romania etc.) si drepturile germanice, ele fiind formate din aliajul dreptului roman si cutumele germanice (Germania, Austria, Scandinavia, Elvetia etc.). In coduri, prototipuri au fost Codul civil francez, respectiv Codul civil german.

Prima trasatura comuna practicata in acest sistem este aceea ca, de principiu, generalitatea este cuprinsa in regula de drept; totusi, regula nu trebuie sa fie prea generala, altfel ar inceta sa mai fie un indrumar pentru practica. A doua constanta rezida in organizarea judecatoreasca: o instanta de fond, una de apel si o instanta suprema. Al treilea element de permanenta: motivarea hotararilor judecatoresti. Apoi, deoarece legea nu stabileste decat cadrul, judecatorul - spre deosebire de cel din common law - are totusi o marja de libertate. De aceea jurisprudentei, indirect, trebuie sa i se acorde un rol creator; de asemenea, doctrinei juridice. Tot o caracteristica a acestui sistem este diviziunea: drept public si drept privat.

Sistemul comunist. Acest drept profund ideologizat a fost dreptul fostei URSS si a tarilor satelite ale acesteia (tarile socialiste); doctrina era cea marxist-leninista. Potrivit acesteia, pentru a ajunge in comunism trebuia traversata prima etapa revolutionara in care statul nu ar fi fost altceva decat dictatura proletariatului. O alta "idee calauzitoare" si care a fost pusa in practica, a fost nationalizarea principalelor mijloace de productie.

Satelizarea politica a tarilor din asa numitul bloc sau lagar socialist a condus si la o satelizare juridica. Aceasta a insemnat, printre altele, ca dreptul era dominat de principiul unitatii puterilor in stat; principiul legalitatii socialiste garantat de prerogativa supravegherii generale; intr-o prima etapa judecatorii nu trebuiau sa fie profesionisti, iar unele litigii erau date in competenta unor comisii de judecata, tribunale tovarasesti etc.; litigiile dintre unitatile socialiste erau adesea solutionate "ca o discutie contabila" si erau sustrase dreptului comun. Rolul jurisprudentei si al doctrinei era aproape nul pentru ca interpretarea creativa si corectiva era contrara principiilor marxist-leniniste etc. Anii 1989-1990 au adus autodizolvarea drepturilor socialiste (cel putin cele europene).

La noi, in anii comunismului, gratie si calitatilor sale, Codul civil a reusit sa supravietuiasca. Factorii de decizie din acea perioada, in mod deliberat, au cautat sa minimalizeze dispozitiile si principiile sale. Cresterea rolului statului a condus totodata la minimalizarea vointei juridice si a initiativei persoanei, a fost nesocotit grav dreptul de proprietate, dreptul la mostenire. Uneori doctrina si jurisprudenta au incercat sa concilieze dispozitiile Codului cu dogmele comuniste, stradanie care adesea a condus la solutii artificiale si institutii hibride.

Ar fi fals si chiar nedrept daca am crede ca in aceasta perioada stiinta dreptului a stagnat cu totul; aceasta cu atat mai mult cu cat la noi in tara Codul civil, cum am aratat, a supravietuit.

Sistemul religios. Abordarea drepturilor religioase trebuie sa aiba in vedere, intr-o oarecare masura, diviziunea: drepturi orientale si drepturi europene. Acestea din urma s-au laicizat in sec. al XIX-lea; dar si o parte din Orient s-a occidentalizat din punct de vedere juridic (de exemplu: Japonia care in 1989 a promulgat un Cod civil de influenta germana).

S-a afirmat, pe buna dreptate, ca un drept nu trebuie considerat religios numai pentru ca este influentat de religie sau pentru ca el integreaza elemente religioase in alcatuirea sa. Un drept este religios atunci cand isi are izvorul direct in religie si, dimpotriva, va fi considerat laic cand el nu are decat izvoare profane (J. Carbonnier, op. cit., p. 134). Altfel spus, dreptul religios este revelat, provine de la divinitate. Modelul este ilustrat de dreptul musulman; in majoritatea statelor islamice charia a devenit drept pozitiv, mai ales in ceea ce priveste statutul personal. In conceptia legistilor musulmani, legea este o decizie (hukm) a legiuitorului care are ca obiect sa clasifice actiunile umane conform vointei lui Dumnezeu si sa le determine efectele, adica drepturile si obligatiile persoanei. Legea in acest sistem este o hotarare a lui Dumnezeu.

Dreptul canonic are o fizionomie particulara. El este insa un drept religios, deoarece emana de la biserica.