Principiul individualizarii judiciare a sanctiunilor de drept penal

Universitatea nicolae titulescu

Facultatea de drept

Principiul individualizarii judiciare a sanctiunilor de drept penal

Principiul individualizarii judiciare a sanctiunilor de drept penal

Individualizarea pedepselor ca institutie.

Conceptul de individualizare a pedepselor. Pentru ca pedeapsa sa-si poata indeplini functiile care ii sunt atribuite in vederea realizarii scopului sau, al legii si al politicii penale, ea trebuie sa corespunda gravitatii infractiunii si nevoilor de indreptare ale infractorului. Acest principiu presupune aplicarea sanctiunilor de drept penal - pedepse, masuri de siguranta si masuri educative.

Principiile fundamentale ale fiecarei ramuri de drept apar ca trasaturi caracteristice, definitorii pentru autonomia respectivei ramuri in cadrul sistemului dreptului. Sunt reguli de drept care se oglindesc in toate normele si institutiile care alcatuiesc ramura de drept in care actioneaza.

Caracterizarea unor principii ca fiind fundamentale serveste la deosebirea lor fata de alte principii care nu au acest caracter. Principiile fundamentale sunt reguli de drept cu incidenta generala si absoluta care nu pot fi nesocotite de alte principii.

Referinte istorice privind individualizarea pedepselor. Preocuparea pentru asigurarea caracterului individualizat al pedepsei in raport cu persoana infractorului s-a afirmat, ca orientare de baza in politica penala, abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ca rezultat al progreselor realizate in domeniul criminologiei si stiintelor umaniste. In dreptul antic si in evul mediu s-a manifestat mai curand preocuparea de a asigura caracterul intimidant al pedepsei. De-abia in dreptul modern problema individualizarii pedepsei s-a pus in mod practic ca problema de politica penala si tot in aceasta epoca a fost pus in circulatie insusi termenul de individualizare a pedepsei.

Individualizarea pedepselor in dreptul roman. In dreptul nostrum penal, individualizarea pedepselor este nu numai un principiu fundamental, care reflecta o orientare de baza a politicii penale, dar este exprimata totodata in una din cele mai importante institutii ale dreptului penal. Codul penal de la 1968 consacra institutiei individualizarii pedepsei, intreg Capitolul V, "Individualizarea pedepselor", din Titlul III al partii generale a Codului penal, cuprinzand articolele 72-89.

Trebuie precizat ca legiuitorul asigura realizarea individualizarii pedepselor si prin alte dispozitii ale partii generale a Codului penal, situate in alte despartaminte decat acela rezervat individualizarii

Formele si modalitatile de individualizare.

Din definitia individualizarii pedepselor rezulta ca aceasta este o operatiune complexa ce se realizeaza in trei faze

faza incriminarii faptelor penale, denumita si a elaborarii legii, in care se stabileste pedeapsa aplicabila pentru fiecare infractiune prevazuta de lege.

faza stabilirii raspunderii penale si a sanctiunii, denumita si a determinarii concrete a pedepsei (pentru infractiunea comisa).

faza executarii pedepsei aplicate,stabilita prin hotarare judecatoreasca.

Pornindu-se de la aceasta realitate, in teoria dreptului penal se face distinctia intre trei forme de individualizare, corespunzatoare celor trei faze mai sus mentionate si anume individualizarea legala, individualizarea judiciara si individualizarea administrativa. In cadrul fiecarei forme, pedeapsa este individualizata prin activitatea anumitor organe, in anumite limite si cu anumite mijloace, iar sub rapotul fortei lor obligatorii, formele de individualizare prezinta o anumita ierarhie, individualizarea legala fiind obligatorie si impunandu-se in fata individualizarii judiciare si individualizarii administrative, iar individualizarea judiciara impunandu-se in genere in fata individualizarii administrative.

Astfel enumerate putem descrie forma individualizarii judiciare. Individualizarea judiciara este o operatie care revine instantei de judecata in a determina concret pedeapsa in fiecare caz dedus judecatii. Consta in stabilirea si aplicarea pedepsei pentru savarsirea infractiunii pentru care acea pedeapsa este prevazuta, prin adaptarea pedepsei la cazul individual, tinand seama de gradul de pericol social concret al faptei si de periculozitatea infractorului. Pedeapsa astfel stabilita este expresia justitiei in solutionarea conflictului de drept penal respectiv, ea reprezinta antecedente de drept penal pentru condamnat si este consemnata in cazierul judiciar, independent de durata pedepsei efectiv executate, care poate fi mai redusa, ca urmare a gratierii sau liberarii conditionate. Realizarea individualizarii judiciare implica utilizarea unui complex de cauze de agravare si de atenuare a pedepsei, care alcatuiesc mecanismul individualizarii.

Criteriile generale de individualizare. Notiune si caracterizare.

Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt anumite norme sau principii referitoare la unele date sau elemente care caracterizeaza ori sunt de natura sa ajute la caracterizarea faptelor penale si a infractorilor si de aceea sunt prevazute de lege ca mijloace de care trebuie sa se foloseasca instanta de judecata la individualizarea pedepsei. Legiuitorul Codului penal de la 1968 a enumerat aceste criterii in dispozitia din articolul 72 alin. 1 C.P, care prevede ca, la stabilirea si aplicarea pedepsei, instanta de judecata urmeaza sa tina seama de dispozitiile partii generale a Codului penal, de limitele speciale ale pedepselor, de gradul de pericol social al faptei savarsite, de persoana infractorului si de imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala.

Prevederea in lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei inseamna consacrarea explicita a principiului individualizarii pedepselor si reprezinta reglementarea de baza in opera de individualizare judiciara a pedepsei. Din formularea data in lege acestor criterii rezulta ca ele sunt obligatorii, instanta fiind tinuta sa se calauzeasca dupa aceste criterii in operatiunea de individualizare, iar stabilirea si aplicarea pedepsei cu nesocotirea vreunuia dintre aceste criterii face ca hotararea de condamnare sa fie netemeinica si nelegala.

O alta caracteristica a criteriilor generale ale individualizarii este pluralitatea lor, in sensul ca ele nu pot fi utilizate decat impreuna.

Tot o caracteristica a criteriilor generale de individualizare este generalitatea lor in ce priveste aria de incidenta

Denumirea de criterii generale de individualizare lasa sa se inteleaga ca exista si criterii speciale pe care tot legea le prevede pentru anumite situatii speciale de stabilire si aplicare a pedepsei.

In ceea ce priveste momentul in care trebuie sa se tina seama de criteriile de individualizare, legea prevede ca folosirea acestora se face la stabilirea si aplicarea pedepsei.

In fine, criteriile generale de individualizare isi gasesc o aplicatie speciala in cazul pedepselor alternative. Astfel, legea prevede in articolul 72 alin.(2) C.p. ca, in cazul pedepselor alternative, se tine seama de criteriile generale de individualizare atat pentru alegerea uneia dintre pedepse, cat si pentru proportionalitatea acesteia.

Dispozitiile partii generale a Codului penal. In ordinea enumerata de lege in articolul 72 din Codul penal, este primul criteriu de individualizare a pedepsei.

Prin dispozitiile partii generale a codului penal, de care trebuie sa se tina seama la stabilirea si aplicarea pedepsei,trebuie sa se inteleaga dispozitiile care reglementeaza raspunderea penala, cele privind participatia, cauzele care inlatura caracterul penal al faptei si raspunderea penala sau consecintele condamnarii si cele referitoare la sistemul sanctionator al pedepsei   si scopul acesteia.

Limitele speciale ale pedepsei. Instanta trebuie sa tina seama de limitele minime si maxime ale pedepsei pentru fiecare infractiune si sa proportionalizeze pedeapsa intre aceste limite. Depasirea lor, sub minim sau peste maxim, trebuie sa fie special motivata atat pe temeiuri de fapt, cat si de drept (sa explice imprejurarile de fapt ce au determinat-o sa depaseasca aceste limite si sa invoce dispozitiile legale pe care s-au bazat).

Gradul de pericol social al faptei savarsite. Acest criteriu se refera la gradul de pericol social concret. Pentru evaluarea corecta a acestuia este necesar sa se cerceteze si sa se retina

modul si mijloacele de comitere a faptei (cum s-a realizat actiunea sau inactiunea);

importanta obiectului vatamat sau pus in pericol;

felul si gravitatea urmarilor;

forma si modalitatea de vinovatie;

scopul urmaririi etc.

Persoana infractorului. Luarea in considerare a persoanei infractorului la individualizarea pedepsei aplicabile persoanei fizice este de esenta insasi a acestei operatiuni, care presupune alegerea si determinarea concreta a pedepsei in raport cu trasaturile specifice ale persoanei infractorului, de aceasta concordanta depinzand eficinta functionala a pedepsei aplicate. Individualizarea pedepsei in raport cu persoana infractorului implica cercetarea si evaluarea unor multiple date privind starea psiho-fizica a infractorului (aptitudinea acestuia de a intelege caracterul actiunilor sau inactiunilor sale, aptitudinea care poate fi mai slaba ori mai activa, capacitatea de autodirijare, capacitatea infractorului de a percepe si de a gandi, emotivitatea, temperamentul si caracterul sau, reactia fata de o anumita sanctiune penala etc.); varsta infractorului, experienta de viata a acestuia; atitudinea fata de munca, daca are familie sau persoane in intretinerea sa si cum isi indeplineste indatoririle fata de acestea etc.); antecedente judiciare si sociale ale infractorului; atitudinea infractorului dupa savarsirea faptei, exprimata concret ca atitudine fata de victima (daca a manifestat o atitudine inumana sau din contra, i- a acordat asistenta, daca a reparat prejudiciul etc.) si fata de organele penale (daca si-a recunoscut vinovatia, daca a regretat sincer fapta sau a avut o atitudine indiferenta ori de sfidare etc).

Circumstantele atenuante si agravante.

Aceste stari, situatii, calitati ori alte date care stau in afara continutului infractiunii, dar care insotesc fapta sau care privesc situatia personala a faptuitorului, care sporesc sau atenueaza gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului.

Ceea ce trebuie retinut este ca aceste circumstante au caracter accidental, intamplator. Ele nu insotesc obligatoriu un anumit act infractional si nu sunt legate de persoana oricarui infractor, ci insotesc intamplator pregatirea, savarsirea sau circumstantele faptei.

Ele nu trebuie confundate nici cu alte cauze de modificare a pedepsei cum sunt starile de agravare sau de diferentiere ale pedepsei (concursul de infractiuni, recidiva etc) care determina o atenuare a pedepsei.

Circumstante atenuante judiciare

Constatarea, aplicarea si motivarea circumstantelor atenuante. Spre deosebire de circumstantele atenuante legale, care se aplica in virtutea legii si se impun instantei in mod obligatoriu, circumstantele atenuante judiciare, prevazute in articolul 74 Cod penal, sunt imprejurari de fapt care numai raportate la fapta concreta, la ansamblul imprejurarilor in care aceasta a fost comisa si la persoana infractorului, pot dobandi, prin apreciere, valente atenuante. Numarul lor este nelimitat si ele variaza de la caz la caz; mai mult ele nu au o semnificatie univoca, deoarece. Aceeasi imprejurare - dupa cum este raportata la fapte concrete diferite si la persoane deosebite - uneori poate fi atenuanta, alteori nesemnificativa, iar in alte cazuri chiar agravanta.

Imprejurarile susceptibile de a construi circumstantele atenuante sunt realitati obiective care, atunci cand exista, nu pot fi ignorate; dar, constatandu-le, instanta nu este obligata sa le recunoasca in mod automat caracter usurator. Cirmumstantele atenuante se constata, se recunosc si se aplica, de catre instanta, in mod facultativ, pe baza liberei sale aprecieri; ea poate sa recunoasca sau nu caracter atenuant unor anumite stari, situatii, atitudini, etc., in functie de evaluarea globala pe care o face asupra gradului de pericol social al infractiunii si a periculozitatii infractorului¹.

Recunoasterea unor anumite imprejurari ca circumstante atenuante nu este insa posibila decat daca imprejurarile luate in considerare reduc in asemenea masura gravitatea faptei in ansamblu sau caracterizeaza favorabil de o asemenea maniera persoana faptuitorului incat numai aplicarea unei pedepse sub minimul special face vizibil a satisface, in cazul concret, imperativul justei individualizari a pedepsei.

Potrivit aticolului 79 Cod penal si articolului 356 aliniat 2 Cod de procedura penala, instanta are obligatia sa indice in mod concret, in cuprinsul hotararii, imprejurarile retinute ca circumstante atenuante² si desigur, sa motiveze caracterul lor usurator. Este de la sine inteles ca daca prima instanta de judecata a retinut circumstantele atenuante iar instanta de recurs le inlatura, decizia acesteia trebuie si ea motivata.

Intrucat constatarea circumstantelor atenuante este facultativa, instanta, chiar atunci cand stabileste existenta obiectiva a unei imprejurari invocata ca circumstanta atenuanta, poate sa refuze alicarea art. 74 C. Penal daca, raportand-o la ansamblul faptei concrete si la persoana infractorului, ea nu-i apare suficient de usuratoare pentru a justifica stabilirea pedepsei sub minimul special. Legea nu cere in mod expres ca respingerea cererii de a se acorda circumstantelor atenuante sa fie motivata; dar, in literatura juridica - avandu-se in vedere ca dreptul nostru penal nu poate recunoaste existenta si valabilitatea hotararilor discretionare, precum si dispozitiile cu caracter general din Codul de procedura penala referitoare la motivarea hotararilor judecatoresti, s-a exprimat opinia, ca hotararile de acest fel trebuie, de asemenea motivate³.

Imprejurari care pot constitui circumstante atenuante

A.            Codul penal enumera, in mod exemplificativ, cateva imprejurari care pot fi considerate circumstante atenuante:

a)     conduita buna a infractorului inainte de savarsirea infractiunii

b)     staruinta depusa de infractor pentru a inlatura rezultatul infractiunii sau a repara paguba pricinuita

c)       "atitudinea infractorului dupa savarsirea infractiunii, rezultand din prezentarea sa in fata autoritatii, comportarea sincera in cursul procesului, inlesnirea descoperirii si arestarii participantilor

B.      Imprejurarile enumerate mai sus avand doar un caracter exemplificativ, in principiu, orice alta imprejurare poate fi retinuta ca circumstanta atenuanta¹, exceptand, bineinteles, cele pe care legea le considra circumstante agravante.

Circumstantele atenuante judiciare nu pot avea decat un caracter personal,ele sunt - toate - circumstante personale.

Propunandu-si sa exemplifice notiunea de circumstante atenuante judiciare, legiuitorul a luat exemplele din randul circumstantelor personale nu pentru ca numai acestea ar putea avea caracter atenuant, ci pentru ca, spre deosebire de circumstantele reale, care sunt predominant echivoce, circumstantele personale au in genere o semnificatie mai stabila, iar cele alese, in particular, chiar daca uneori nu indreptatesc o usurare a rsspunderii penale, in orice caz nu o pot agrava.

Circumstante agravante judiciare

Pe langa circumstantele agravante legale prevazute in articolul 75 alin. 1 lit. a-f Cod penal, a caror aplicare, odata constatate, este obligatorie, exista si alte imprejurari carora instanta de judecata are latitudinea de a le recunoste caracter agravant, atribuindu-le aceleasi efecte ca si celor dintai. Instanta - se prevede in art. 75 alin. 2 C. p. - poate retine ca circumstante agrave si alte imprejurari care imprima faptei un caracter grav

Legea nu defineste circumstantele agravante judiciare si nu indica exemplificativ asemenea circumstante. Circumstantele agravante judiciare sunt stari, situatii, imprejurari, de care ori de cate ori ele exista, instanta nu poate face abstractie, dar desi le constata prezenta ea nu este tinuta sa le recunoasca, in mod automat, caracter agravant.

Din dispozitiile aticolului 75 alin. 2 C. pen. Si din prevederile articolului 78 C. pen. Care reglementeaza efectele circumstantelor agravante, pot fi deduse totusi, implicit doua cerinte. Situatia sau imprejurarea respectiva sa fie legata structural de fapta caci numai asfel ea poate imprima faptei, un caracter grav.

Desi facultativa, constatarea circumstantelor agravante nu este o operatie discretionara (arbitrara)

Imprejurari care pot constitui circumstante agravante.

In continutul unor infractiuni figureaza unele elemente circumstantiale cu caracter agravant, proprii unor forme calificate ale acelor infractiuni. Dar aceleasi stari, situatii sau imprejurari se   pot intalni si in continutul concret al altor infractiuni, fara ca, in aceste cazuri, ele sa constituie o circumstanta agravanta speciala.

Un element circumstantial agravant, propriu unei anumite infractiuni, nu poate constitui insa niciodata, in cazul aceleasi infractiuni si o circumstanta agravanta judiciara, deoarece daca s-ar proceda la aplicarea cumulativa atat a dispozitiilor legale ce prevad forma calificata a infractiunii, cat si a prevederilor art. 75 alin. 2 C. pen., s-ar da o dubla eficienta, sub aspectul agravarii raspunderii penale, unei imprejurari unice. Adeseori, in practica, sunt considerate circumstante agravante judiciare modul si mijloacele de savarsire a infractiunii, precum si alte imprejurari ale comiterii acesteia.

Starea de betie voluntara completa, circumstanta judiciara bivalenta. Potrivit art.49 alin. 2 C.pen., betia voluntara completa poate constitui, dupa caz o circumstanta agravanta sau atenuanta. Circumstanta este judiciara pentru ca legea nu-i determina, in mod obligatoriu, numai o anumita semnificatie si anumite efecte, iar o circumstanta este bivalenta pentru ca, desi unica, in raport de imprejurari, poate avea fie caracter atenuant, fie caracter agravant.

Starea de betie este completa atunci cand procesul de intoxicare cu alcool sau alte substante este atat de avansat incat a dus la cvasiparalizarea energiei fizice si la totala intunecare a facultatilor psihice ale persoanei, aceasta ne mai fiind stapana pe miscarile ei fizice si neavand capacitatea de a intelege si voi¹". Retinand ca inculpatul a comis infractiunea in stare de betie voluntara completa, instanta de judecata este obligata , fata de prevederile art.49 alin.2 C.pen., sa precizeze, motivat, ce relevanta atribuie, in speta, starii de betie voluntara completa si sa traga din aceasta, toate consecintele ce se impun sub aspectul tratamentului penal².

Bibliografie

Individualizarea juridica a pedepselor"- Stefan Danes, Vasile Papadopol, Ed. Juridica

Manual de drept penal:partea generala. Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Ed. Universul juridic

"Individualizarea pedepselor- R.M. Stanoiu, Ed. Hyperion XXI

Adriana, citeste tot si vezi ce nu-ti place, schimba cum doresti insa doar sa ma anunti prin telefon ca eu nu intru pe internet decat ff rar . .si inca ceva..la al 3lea autor nu mai stiu sigur numele cartii daca ii dai pe google numele ei a autoarei o sa gasesti carti, scrie sit u o carte ca eu nu mai resist sa caut acum..sunt extreme de obosita . MS