Tipuri istorice drept

Tipuri istorice drept[1]

Cea dintai mare civilizatie a antichitatii s-a constituit in zonele fertile ale Mesopotamiei, tara care se intindea pe o lungime de aproape 1000 de km si de o latime maxima de aproximativ 400 de km. Mesopotamia - nume dat de greci, insemnand "Tara dintre fluvii" - Tigru si Eufrat (in linii mari, teritoriul Irakului de azi) a insumat contributiile civilizatorice si culturale a trei popoare distincte: sumerienii, akkadienii si asirienii de-a lungul a trei milenii. Prima etapa a acestei civilizatii a fost opera sumerienilor, primele inceputuri fiind datate la inceputul mileniului al IV-lea a Ch. Un moment de referinta in civilizatia si cultura mesopotamiana l-a constituit orasul-stat akkadian din centrul Mesopotamiei care, timp de aproape doua milenii va ramane cel mai important centru economic, politic si cultural din intregul Orient Apropiat: Babilonul. Cel mai ilustru reprezentant al acestui oras-stat a fost regele Hammurabi (1728-1686 i. Ch.). Domnia lui este caracterizata nu atat printr-o politica de cuceriri, cat printr-o strategie inteleapta de organizare interna pe toate planurile, activitate care a culminat prin cea mai importanta realizare juridico-administrativa a Orientului Antic: codul de legi care ii poarta numele.

Cea dintai cultura regionala de mari intinderi, initiatoare in atatea domenii, a lasat omenirii o mostenire considerabila: scrierea cuneiforma a fost folosita de popoarele din jur, timp de aproape trei milenii; asirienii au fost primii la nivel modial care au construit un sistem de drumuri; sumero-babilonienilor li se datoreaza inceputurile cartografiei, ale chimiei, ale algebrei; religia lor a transmis evreilor si crestinismului numeroase mituri si elemente de cult , s.a.

Sumero-babilonienii considerau ca dreptul are caracter divin. Sumerienii aveau chiar si o zeita a dreptului - Nanse, iar la babilonieni, dreptul era garantat de insusi zeul soarelui si al justitiei - Samas. Figura lui Hammurabi, asa cum este sculptata pe blocul de diorit negru, inalt de 2,25 m si cu latura bazei 1,90 m (aflat la Louvre) pe care-i sunt sapate legile, "este a unui beduin (.) In partea superioara este sculptat zeul soarelui, Samas, stand pe un scaun fara speteaza. Acesta, purtand pe cap o tiara cu colturi si din umeri tasnindu-i flacari, tine in mana un fel de sceptru si un inel, simboluri ale puterii. In fata lui, in picioare, regele Hammurabi ia aminte la sfaturile pe care s-ar crede ca i le da zeul, cu privire la continutul, importanta si modul de aplicare a legilor. Dedesubt, este taiat textul faimosului cod" . Textul a fost scris pe 49 de coloane cuprinzand 4000 de randuri si 8000 de cuvinte. Asa cum insusi Hammurabi declara in prologul codului, el este fauritorul codului din porunca si sub protectia zeilor, pentru ca sa dea in tara putere dreptatii "ca sa nimicesc pe cel rau si viclean, ca cel puternic sa nu asupreasca pe cel slab, ca sa ma infatisez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina tara (.) sa aduc tarii dreptate, atunci am faurit eu insumi dreptul si dreptatea in limba tarii, facandu-i pe oameni sa se bucure

Codul lui Hammurabi prezinta punctual, sub forma de articole - care nu au intotdeauna continuitate, acestea reflectand diferite faze din evolutia societatii sumero-babiloniene, dispozitii si sanctiuni de drept penal si de procedura penala, de dreptul proprietatii, de dreptul muncii, de drept comercial, etc.

Codul manifesta in mod clar tendinta de a apara interesele celor bogati, de unde, intr-o prima faza, pedeapsa cu moartea pentru furt (C.H., art.6, 7, 9, 14, 22, 25, s.a.). Din punct de vedere juridic, codul sanctioneaza o stare a economiei si o asezare social-politica in care inegalitatea este in mod necesar implicata. Amelu (om liber) avea mai multe drepturi decat muskenu (om rascumparat) si amandoi decat sclavul, socotit mai degraba proprietate a cuiva decat om. Ceea ce apartinea divinitatii (templului) si palatului era mai aparat de lege decat proprietatea unui amelu sau a unui muskenu : "Daca un om a furat un bou sau o oaie sau un asin, sau un porc sau o barca si daca ce a furat apartine divinitatii sau palatului, va restitui intreizecit. Daca insa este proprietatea unui muskenu, atunci va restitui inzecit" (art.8). S-a remarcat, de asemenea ca la infractiunile impotriva persoanei, se facea dinstinctie, gradand pedeapsa in raport cu pozitia sociala a victimei sau a infractorului: "Daca un om liber a dat o palma unui alt om liber cu care este egal, sa plateasca o mina de argint" (art.203); "Daca sclavul cuiva a dat o palma unui om liber, sa i se taie o ureche" (art.205).

Legea talionului (Daca cineva a rupt osul altuia, sa-i fie rupt si al lui" - art.197) constituie o contributie a dinastiei lui Hammurabi, ea insa sufera, asa cum am mentionat, atenuari in cazul plebeilor si al sclavilor. Cat priveste judecata, aratam ca Marele Preot al Sumerului era, in acelasi timp, si marele judecator - care isi transfera apoi autoritatea judecatoreasca suprema unui alt judecator laic sau unui colegiu de judecatori, alesi dintre barbatii cei mai respectati ai statului. Exista judecata numai daca exista plangere. Principiul probatiunii era aplicat cu maxima rigurozitate. Chiar in art.1 din Codul lui Hammurabi se stipuleaza ca " daca cineva a invinovatit pe altul, acuzandu-l de crima dar nu poate dovedi, atunci acuzatorul sa fie dat mortii". De altfel, inca din epoca sumeriana s-a stabilit o anumita procedura judiciara bazata pe declaratiile martorilor si ale notabilitatilor statului, pe expertize in materie, pe juramantul partilor in cauza, pe dovezile materiale. Pentru a avea o valabilitate deplina, juramantul trebuia facut in templu. Forta religioasa a juramantului ca proba judiciara decurgea din sursa divina a dreptatii si legii. Judecata se incheia prin redactarea unui proces-verbal. Un proces putea fi revizuit, instanta ultima de apel fiind regele.

Intre numeroasele semnificatii ale acestui monument juridic care este Codul lui Hammurabi au fost relevate: capacitatea sa de a traduce obiceiurile in norme, de a releva necesitatea si functionalitatea unui cod de legi, de a prelucra si unifica traditia precedenta; dreptatea, chiar daca imperfect aplicata, este definitorie pentru viata sociala in cetate, pentru convietuirea oamenilor; "Legea talionului" tine de esenta dreptatii; limitarea arbitrariului judecatorilor, impiedicarea intr-o oarecare masura a abuzurilor celor puternici; probatiunea este inerenta dreptului, s.a. Codul lui Hammurabi - s-a apreciat - a insemnat pentru popoarele din Orientul Apropiat ceea ce a insemnat dreptul roman pentru popoarele Europei moderne; influentele lui au fost remarcate in corpus juris al imparatului bizantin Justinian - " si implicit asupra conceptiei noastre in materie de drept" (W. Schneider).

Civilizatia Egiptului antic lasa impresia unei lumi inchise . Inconjurat din toate partile de frontiere naturale - desert, mare si munti, Egiptul parea destinat a fi izolat de restul omenirii. In plus, civilizatia si cultura egipteana lasa impresia de omogenitate de uniformitate, de un anumit fel de imuabilitate in care schimbarile petrecute au avut loc in cadrul unor acelorasi forme, aspecte care, analizate in perspective evolutiei istorice a Egiptului antic, corespund doar partial realitatii. Civilizatia egipteana s-a dezvoltat pe un teritoriu mic - suprafata cultivabila a Egiptului faraonilor nu o depasea pe cea a Belgiei de azi - situat in Delta si Valea Nilului.

Inceputurile civilizatiei egiptene, documentate arheologic, se grupeaza in trei faze. Prima se situeaza la inceputul mileniului al IV-lea i. Ch. Iar ultima, denumita si perioada "predinastica" se contureaza de prin anul 3600 a. Ch. In faza "predinastica" s-au produs diferentierile sociale in clase, teritoriul Egiptului a fost impartit in 42 de unitati teritoriale, iar comunitatile gentilice s-au organizat in doua mari state separate - un fel de uniuni de ginti - in nordul tarii (Egiptul de Jos) si in sud (Egiptul de Sus). O data cu uniunea celor doua state de catre regele din Egiptul de Jos, Menes, fondatorul primei dinastii, in jurul anului 3100 a. Ch. - s-au succedat apoi 30 de dinastii - incepe epoca istorica a Egiptului care se va imparti in trei mari perioade: a Regatului Vechi, Mediu si Nou.

In Epoca dinastiei a IV-a - epoca de culme a prestigiului monarhiei "de esenta divina" - este legata indeosebi de constructia Sfinxului din Giseh si a celor trei mari piramide ale faraonilor Kheops, Khefren si Mikerinos. Cand, in anul 30 a. Ch., Egiptul a devenit o simpla provincie a Imperiului roman, ciclul civilizatiei si culturii sale s-a incheiat.

Aristotel - un admirator al civilizatiei egiptenilor, de la care a imprumutat date din domeniul matematicii, geometriei, astronomiei si zoologiei - afirma ca organizarea statului si legile scrise, precum si matematica au fost create de egipteni.

Inca din perioada predinastica, de la inceputul mileniului al IV-lea a Ch. societatea egipteana era organizata in mici comunitati agrare, conduse de un sfat de batrani avand functii administrative, fiscale si judecatoresti, functii care mai tarziu vor fi preluate de organe de stat specializate, recrutate din randurile scribilor.

O functie distincta o constituia Justitia, care insa nu era incredintata unui corp aparte, separat de cel al administratiei. In epoca Regatului Vechi erau sase centre de judecata, ai caror judecatori erau inalti functionari ai tarii. In timpul Regatului Nou s-a creat un Tribunal Suprem; apoi - tribunale speciale pentru judecarea delictelor politice, care actionau dupa instructiunile faraonului. Legi egiptene codificate nu cunoastem, dar se pare ca nu erau niste norme abstracte, ci aplicate la o anumita situatie. "In Egiptul antic n-a aparut niciodata ideea de a reduce ordinea juridica la o codificare" (M. Garcia Pelayo). Procedura judiciara urma calea unor norme riguroase, precise si surprinzator de "moderne". Procedura civila, cel putin, era foarte civilizata. De pilda, in caz de diferend cu fiscul, reclamantul din capitala putea face contestatie in termen de trei zile, iar cel din restul tarii, in termen de doua luni.

Orice reclamatie era inaintata in scris si era inregistrata de grefier, in timp ce arhivarii tineau evidenta actelor.

Judecatorii luau o hotarare pe baza actelor scrise, a dovezilor si a depozitiilor martorilor. Mersul instructiunii era, de asemenea, consemnat in scris. Tribunalul decidea daca era cazul ca o cauza sa mai fie inca cercetata sau daca martorii sa presteze un juramant.

Exista si un "procuror", un reprezentant al ministerului public. Cauzele de mica importanta se judecau si la fata locului, in afara sediului tribunalelor. Partile, in persoana, erau ascultate indelung de judecatori - care isi consemnau in scris sentinta.

S-a relevat contrastul dintre idea impartialitatii si dreptatii, pe de o parte, si realitatea morala ascunsa in spatele unor sentinte . Astfel, o opera de gandire morala din secolul al XV-lea a. Ch. consemneaza instructiunile pe care faraonul le da vizirului sau, in urmatorii termeni: "Nu uita asadar, sa judeci cu dreptate. Este o hula impotriva zeului sa te arati partinitor. Aceasta este invatatura. Priveste la omul pe care il cunosti ca la omul care nu iti este cunoscut; si la cel ce se afla pe langa rege la fel ca acela ce se afla departe de Palat. Nu trece cu vederea pe un om ce ti se plange tie fara sa iei aminte la cuvintele sale" (trad.C. Daniel). Intr-un alt text, nu cu mult anterior celui de mai sus, constatarile sunt grave: "Talhari, hoti, furi, iata cine sunt marii dregatori, care au fost totusi numiti (ca sa osandeasca raul) (.) iata cine sunt inaltii slujbasi, care au fost totusi numiti ca sa pedepseasca inselaciunea nelegiuita" (Idem).

Coruptia judecatorilor se pedepsea cu moartea - prin sinucidere impusa. Pedepsele par sa fi fost foarte severe. In faza de instructie a cauzelor penale se putea aplica si bataia cu lovituri de baston. Formele obisnuite de pedeapsa capitala erau decapitarea sau arderea (in caz de rebeliune si conspiratie contra statului, de omucidere, de viol si adulter feminin sau de furt dintr-un mormant regal).

Pentru alte delicte, egiptenii au fost cei care au inventat lagarele de munca fortata. Fundamentele moral-filosofice ale dreptului la vechii egipteni integreaza idei ca: Dreptatea este temelia cosmosului si vietii sociale; Scopul si datoria faptelor omenesti rezida in savarsirea dreptatii; Echilibrul tarii consta in practicarea dreptatii; Pedepsele aspre previn incalcarea dreptatii; chiar daca o faptuire impotriva adevarului si dreptatii scapa judecatii omenesti ea nu scapa zeilor, moralitatea existentei cantarind hotarator la judecata finala inaintea lui Osiris

O prezentare sintetica a istoriei, a civilizatiei si a culturii Indiei - care acopera o perioada de aproape cinci milenii, desfasurandu-se pe un subcontinent de aproape 4.860.000 km, unde o populatie eterogena si numeroasa de aproximativ 900 milioane de locuitori vorbeste 500 limbi, implica nu putine dificultati. Intre culturile antichitatii, cultura indiana nu poate fi comparata - ca extensiune, varietate si durata- decat cu cea chineza

Datele arheologice au relevat ca inaintea anului 2500 a. Ch. s-a constituit in Valea

Indusului una dintre civilizatiile cele mai spectaculoase ale antichitatii. In cele peste 100 de asezari proto-urbane, descoperite pana in prezent, existau centre urbane cu care nu se putea compara nici un alt oras din lume, din acel timp, in afara de Ur. Stilul unitar, gasit in aceste orase, tradeaza un sistem social si politic autoritar si ierarhic.

Civilizatia Indus a intrat intr-o faza de declin catre anul 1900 a. Ch. si se prabuseste ca urmare a invaziilor unor populatii ariene din nord-vest. Se considera ca invazia ariana s-ar fi incheiat in jurul anului 1500 a.Ch. Institutia sociala caracteristica a Indiei ariene este casta.

Casta este o grupare inchisa, formata din persoane care au aceeasi origine, aceleasi ocupatii, exercitand un anumit tip de profesiuni si avand drepturi si indatoriri bine precizate, traditii si o ideologie bine determinata - mosteniri pe care le respecta cu cea mai mare strictete. Diviziunea in caste era bazata si era motivata de o anumita conceptie, propagata si aparata de brahmanism in conformitate cu care omul este de la nastere destinat - in functie de actele meritorii sau nedemne savarsite in decursul existentelor sale anterioare - sa apartina uneia sau alteia din caste, fara a putea trece dintr-una in alta. Obligatia fiecaruia este sa-si indeplineasca indatoririle pe care le impune casta sa si sa-si astepte dupa moarte existenta urmatoare cand, eventual, va renaste intr-o alta casta, superioara.

Brahma "parintele intregii lumi" a creat pe Brahmin (brahmani), pe Ksatriya, pe Vaisya si pe Sudra (.)

In fruntea acestei ierarhii se afla casta brahmanilor, a preotilor, acestia trebuind sa vegheze "la pastrarea tezaurului legilor civile si religioase".

A doua casta era cea a razboinicilor (Ksatriya), a nobililor care detineau functii de conducere (functii laice, nu spirituale) in stat. Sarcina lor era sa studieze Veda, sa apere populatia, sa lupte, sa comande.

A treia casta, a "oamenilor liberi" (Vaisya), trebuia sa creasca vitele, sa faca negot si agricultura, sa desfasoare alte ocupatii lucrative.

Ultima casta era cea a servilor (Sudra) care trebuia sa slujeasca fara pizmuire castele precedente, fara a le nesocoti meritele.

In afara castelor se aflau "cei pe care nu trebuie sa-i atingi" (paria).

Poate ca, in mai mare masura decat in alte tari ale Orientului Antic, in India notiunea de drept si cea de cult se confundau. O norma religioasa devenea si o norma care reglementa, juridic, raporturile sociale.

"Legea" (Dharma - "buna conduita") in India, apare ca un ciudat amestec de reguli de casta, de dispozitii regale si de obiceiuri rurale. Existau mai multe culegeri de norme religioase, morale, civile, juridice, fiecare culegere fiind redactata de o scoala sau de o secta brahmanica, avand autoritate asupra adeptilor respectivi si fiecare culegere fiind un adevarat manual juridic de scoala, versificat. Cea mai cunoscuta dintre acestea este Codul sau "Legile lui Manu".

"Legile lui Manu" au fost redactate in epoca cuprinsa intre secolul al II-lea a. Ch. si secolul al II-lea. Culegerea este scrisa in versuri (in total 2685 de strofe) si cuprinde 12 carti care reunesc norme de drept public si privat, civil si penal, obiceiuri, prescriptii religioase, indatoriri diverse, regimul castelor, etc.

Ultima carte este dedicata "transmigratiei sufletelor si dobandirii beatitudinii eterne" . "Legile lui Manu" consfinteau inegalitatea de casta, omniprezenta. Astfel, daca un brahman "a comis toate crimele cu putinta", singura pedeapsa recomandata era "sa fie izgonit din regat, lasandu-i-se toate bunurile si sa nu i se faca nici un rau"; "Ksatriya care a insultat un brahman, sa sufere o amenda de 100 de panas; Vaisya de 150 sau de 200. Sudra pedeapsa corporala" (VIII, 267) s.a.

Stabilirea indatoririlor fiecarei caste releva preocuparea constanta de a inlatura anarhia, arbitrariul si forta prin Drept: "Ceea ce a fost dat cu de-a sila, stapanit cu de-a sila, scris cu de-a sila, este declarat nul de Manu, ca toate lucrurile facute prin constrangere" (VIII, 168).

Justitia era aplicata - dupa caz - de capul familiei, de capetenia satului, de seful castei respective, de tribunalul corporatiei, de guvernatorul provinciei, de "ministrul de justitie" al regatului sau chiar - in cazuri grave - personal de rege. Regele ramanea raspunzator, in principiu, daca a fost data o hotarare nedreapta sau daca o crima a ramas nepedepsita: "Regele care pedepseste pe nevinovati si care nu da nici o pedeapsa celor care merita sa fie pedepsiti, se acopera de rusine si se duce in infern" (VIII, 128), in timp ce "suveranul in al carui regat nu se intalnesc nici hoti, nici adulteri, nici defaimatori, nici vinovati de fapte samavolnice sau de maltratari, va merge in locuinta lui Sacra (Indra)" (VIII, 386).

Regele delega magistratii care trebuiau sa cunoasca bine aproximativ 8000 de articole si dispozitii judiciare (de drept cutumiar), secondati de un "grefier", un scrib si un "portarel". Cauzele penale erau judecate in general de brahmani, iar cele civile de magistrati laici, numiti dintre mebrii urmatoarelor doua caste. Organele judiciare stabil constituite erau tribunalele rurale (compuse din trei judecatori, pentru un grup de zece sate) si Inaltele Curti Judecatoresti la orase. Breslele isi aveau legislatiile lor speciale. Ca procedura, reclamantul isi prezenta plangerea in scris, cautandu-si trei martori, care reprezentau "apararea", respectiv "acuzarea", formulate de reclamant. In caz de marturie falsa, martorilor li se aplicau pedepse corporale grele. Celui care castiga cauza i se inmana decizia in scris. Cand castiga numai in a doua instanta, judecatorul din prima instanta care daduse o decizie contrarie, era pedepsit cu amenda. Crimele si delictele erau atent cercetate si sever pedepsite, caci "daca e distrusa, justitia distruge; daca e aparata, ea apara (.) justitia este singurul prieten care iti ramane si dupa moarte" (VIII, 15, 17).

Pedeapsa era considerata o creatie a divinitatii care garanteaza respectarea indatoririlor, ordinea sociala, deoarece "Daca regele n-ar pedepsi, fara incetare, pe cei care merita a fi pedepsiti, cei tari ar frige pe cei slabi, cum se frig pestii in frigare" (VII, 18). Pedeapsa este indisolubil legata de dreptate, deoarece "dreptatea sta in a aplica pedeapsa conform legii" (IX, 24).

Cultura si civilizatia indiana au oferit multor tari ale lumii modele, sugestii, au exercitat influente in cele mai diverse domeniile, cele mai semnificative exemple fiind capodoperele Mahabharata, Ramayana, Vedele.

Doctrinele filosofice indiene au intrat profund in constiinta culturala a Europei, mai ales in ultimele doua secole. Dreptul Indiei antice contribuie la tezaurul gandirii juridice prin idei ca: dreptul depinde de o viziune cosmogonica; el este principiul cosmic ordonator; interconditionarea normelor in societate; dependenta dreptului de ierarhia sistemului social; inerenta sanctiunii in drept, s.a.

Cea mai veche arie de civilizatie istorica si de cultura evoluata este cuprinsa intre Nil si Indus. A doua arie este situata in Extremul Orient, in bazinul fluviului Huang-Ho (Fluviul Galben), ocupand in epoca sa de maxima extensiune - o suprafata de peste 9 milioane de km².

In aceste arii, cele mai mari civilizatii antice care au supravietuit pana azi sunt cea indiana si cea chineza. Spatiul geografic imens in care s-a format cultura si civilizatia chineza i-a influentat si, intr-o anumita masura, chiar i-a conditionat istoria[12].

Prima epoca din istoria Chinei, asupra careia rezultatele sapaturilor arheologice dau informatii certe, este legata de numele dinastiei Xia sau Hia; 2205-1766 a. Ch.).

Institutiile politice si sociale ale Chinei s-au cristalizat inca de la inceputul perioadei Zhow, spre sfarsitul mileniului al II-lea a.Ch.

Regele, in calitatea sa de "Fiu al Cerului", era singurul in drept sa oficieze sacrificiile aduse cerului. El este, deci, investit cu puteri supranaturale.

Daca el nu urmeaza "legea", o singura lege regleaza si fenomenele naturii si viata publica si conduita morala a oamenilor, el isi pierde mandatul pe care i l-a dat Cerul si, deci, poate fi inlocuit. Caci chinezii credeau ca ordinea sociala este reflexul ordinii cosmice. "Destinele statului sunt conditionate de stele. Dupa cum constelatiile sunt propice sau nefaste, statul este fericit sau nenorocos" (Wang Cheng, sec.I a. Ch.). Institutile sociale erau considerate un reflex al ordinii universale, ca si aceasta ele sunt imuabile: "Din cer vine organizarea sociala, cu toate indatoririle ei". Iar cum aceasta poate fi realizata numai de catre oamenii superiori, lor le este rezervata si conducerea (Confucius).

Schimbarile profunde care au dus la constituirea regimului imperial, au determinat si noua formula a doctrinei confuciene in materie. Omul superior, nu neaparat feudalul destinat de providenta ca stapan, va asigura buna guvernare a statului - dar cu conditia sa se cultive, sa se instruiasca. Acest "om superior" este literatul - consilierul imparatului si al inaltilor demnitari.

Dar un nou grup de oameni de stat - "legistii" - formuleaza o doctrina opusa conservatorismului si traditionalismului Confucian. Intelegand nevoia instituirii unei noi ordini, adaptata noilor conditii economice si sociale, pretind ca legile sa fie publicate si aplicate in mod egal si absolute tuturor, fara nici o deosebire; caci "daca monarhul da urmare patimilor sale personale si violeaza legea, el va genera dezordine". In schimb, respectand legea, noul regim va deveni un regim opus arbitrarului si absolutismului. Totodata, monarhul trebuie sa guverneze manevrand abil pedepsele si recompensele, el, personal, iar nu ministrii sau functionarii sai; caci altminteri monarhul ar fi privat de prerogativele sale, fapt care ar duce la haos si la ruina statului. In acest fel au pregatit "legistii", pe cale teoretica, doctrinara, instaurarea si triumful bimilenar al Imperiului chinez" .

Din cele mai vechi timpuri, de cand dispunem de informatii asupra regimului juridic chinez, se mentioneaza un sistem de represiune penala extrem de sever. Textele din epoca Shang prevad pedeapsa capitala pentru betivi, iar un rege, intr-o ordonanta regala, previne: "Daca printre voi se afla raufacatori (.) eu le voi taia nasul si pe toti ii voi extermina, fara a-i cruta nici pe fiii lor". Aria pedepselor cuprindea: lovituri de bici sau de baston, exilul, mutilarea, pedeapsa cu moartea - in formele cele mai diferite (sugrumarea, decapitarea sau aruncarea vinovatului intr-un cazan cu apa fiarta). Persoanelor de rang inalt, condamnate la moarte, li se acorda favoarea de a se sinucide.

Dreptul chinez viza, aproape exclusiv, reprimarea crimelor. In afara unui Cod penal, un Cod civil nu exista. Cauzele civile se judecau dupa norme extrem de variate si de arbitrare, tinandu-se cont de obiceiurile locale, deci pe baza unor traditionale principii de drept cutumiar, nescrise.

O alta particularitate consta in faptul ca pedepsele erau extinse asupra intregii familii a vinovatului si chiar asupra vecinilor sai. Aceasta masura era in conformitate cu ideea de solidaritate si de responsabilitate comuna pe care se baza structura familiala chineza, idee care aproape anula notiunea de personalitate si care limita libertatea de actiune a individului.

Desi s-au redactat numeroase coduri, respectul pentru legea scrisa nu s-a putut impune in China. Dreptul cutumiar statea totdeauna deasupra legii scrise. Legat de acestea se stipula ca "judecatorul va trebui sa urmeze spiritul legii si sa tina seama de circumstante".

In China, egalitatea in fata legii n-a existat cu adevarat, cu toata lupta pe care au dus-o in acest sens "legistii". Confucienii care exaltau categoria "oamenilor superiori", s-au impus si de asta data.

Pedeapsa era cu atat mai agravata, cu cat vinovatul era intr-un grad de rudenie mai apropiat cu victima. Judecatorului care, in mod intentionat, achitase un vinovat sau condamnase un nevinovat, i se aplica pedeapsa cuvenita dupa lege vinovatului.

Judecatorul care, cu rea-credinta, pronuntase pe nedrept o sentinta de pedeapsa capitala, era si el executat.

S-a apreciat ca aportul Chinei in domeniul civilizatiei si al culturii a fost imens. Incepand din secolul al II-lea a. Ch., China a dat lumii occidentale incomparabil mai mult decat a primit: procedee de foraj, razboiul de tesut actionat de apa, inventia hartiei, busola, praful de pusca, imunizarea si acupunctura in domeniul stiintelor medicale, s.a.

Particularitatile regimului juridic antic chinez ofera gandiri juridice prilejuri de reflectie asupra unor idei ca: severitatea pedepsei penale, relatia dintre raspunderea personala si solidaritatea sociala, rolul cutumei, rangul social si egalitatea in fata legii, responsabilitate si sanctiune cu privire la activitatea judecatorului s.a.

Temeliile civilizatiei si culturii grecesti - deci si europene - au fost puse in urma cu cinci milenii in Creta. "Prima civilizatie cu adevarat umana din bazinul mediteranian" (P. Faure) a fost si cea dintai cu care locuitorii cei mai vechi al Greciei au venit in contact si prin intermediul careia au primit si anumite elemente de cultura, originare din Orientul Apropiat

Cadrul geografic in care va apare si va evolua noua civilizatie si cultura, cea a grecilor, cuprinde nu numai Grecia continentala, ci si coasta apuseana a Asiei Mici, insulele Marii Egee, iar mai tarziu coloniile din sudul Italiei si Sicilia.

Aheii (dupa 1600 a. Ch.) au fost initiatorii procesului civilizatoric pe pamantul Greciei, proces care va culmina in perioada elenistica a istoriei grecesti.

Prima epoca importanta a civilizatiei grecesti a fost opera aheilor - nume pe care Homer il da tuturor grecilor - civilizatia miceniana. Aceasta va apune, in principal dupa invazia dorienilor, perioada cuprinsa intre secolele XII-VIII a. Ch. fiind numita de istorici "Epoca Obscura". In raport cu perioada anterioara, apare intr-adevar ca o epoca de regres, de ruina si dezordine. In jurul anului 750 i.Ch. incepe o perioada noua de civilizatie "Epoca Arhaica" urmata de "Epoca clasica" si "Epoca elenistica" (aceasta din urma intre 323 a. Ch. - 30 a. Ch.).

In cadrul epocii clasice a civilizatiei si culturii grecesti se distinge secolul al V-lea a. Ch., "secolul de aur" al Atenei, in care statul democrat atenian s-a afirmat in mod pregnant incat Atena este considerate o "Elada a Eladei" (Pericle) iar modelul democratiei grecesti ramane modelul atenian.

Originile sistemului democratic grecesc trebuie cautate in formele de guvernare ale polis-ului, forme care s-au consolidat in decursul secolului al VI-lea a. Ch.

Traducerea termenului polis prin oras-stat" prin "stat-cetate" reda doar partial si aproximativ sensul care il avea pentru greci. In realitate, un polis era o unitate teritoriala cu orasul, pamanturile si satele din jur; dar in primul rand era o "comunitate" - de origine, de interese, de traditii, de credinte religioase. In intreaga lume greaca erau peste 200 de asemenea mici state, de cateva mii de cetateni. Platon stabilea in "Republica" numarul ideal al cetatenilor unui stat la ceva mai mult de 5000. Asadar pentru greci un polis era "o comunitate" umana concreta, nu o entitate abstracta. Cand Aristotel definea omul ca fiinta sociala (politikon zoon), el intelegea sa spuna, mai exact "o fiinta care traieste intr-un polis". Polis-ul ii forma grecului simtul practic si ii dadea sentimental demnitatii; caci fiecare om liber era   cetatean al acestui polis, era consultat, se interesa de toate problemele statului, le putea cunoaste, el impartea dreptatea in tribunale, ii alegea pe slujbasii statului si ii controla in intreaga lor activitate.

Constitutia ateniana a secolului al V-lea a. Ch. organiza intreaga viata a Atenei - politica, sociala, administrativa, juridica, militara - pe baza suveranitatii Adunarii Populare (ecclesia), organul suprem al statului din punct de vedere legislativ, executiv si judecatoresc. Membrii ei - toti cetateni barbati care implinisera varsta de 20 de ani - participau direct la guvernarea statului.

Nu erau considerati "cetateni" femeile, strainii stabiliti in Attica - metecii - si sclavii; precum nici cei ai caror parinti nu erau amandoi atenieni de origine. Pentru a se lua o hotarare mai importanta era nevoie de un minimum de 6000 de votanti (din totalul de circa 40.000 de membri de cetateni atenieni).Votarea se facea prin ridicare de mana, dar in anumite cazuri prin scrutin secret. Orice cetatean putea lua cuvantul (daca era autorizat de adunare) si, in limitele constitutionale, putea face orice propunere. Opinia publica nu admitea ca un cetatean sa se dezintereseze de treburile statului. O emanatie a Adunarii Poporului si strict subordonata acesteia, organ consultativ care functiona permanent, era "Consiliul celor 500" (bulé), compus din cetateni care implinisera varsta de 30 de ani (buleuti), cate 50 de fiecare trib, trasi la sorti. Cum cei 500 de membri ai Consiliului nu se puteau intruni zilnic, in sanul ei functiona un fel de comitet executiv (pritania) compus din cei 50 de membri ai fiecarui trib, care functiona pe rand cate 36 de zile. In fiecare zi unul din pritani, ales de ceilalti, prezida lucrarile zilei respective, pastra sigiliul statului si cheile anexelor templelor in care era depozitat tezaurul statului. Pritanii constituiau magistratura suprema a statului. In afara lor, ceilalti functionari administrativi ai statului erau numiti in colegii de cate 10 (unul de fiecare trib) - cu totii fiind controlati, direct sau indirect de Adunarea Poporului. In ierarhia functionarilor civili primul loc il ocupau arhontii: functionarii militari erau strategii. In concordanta cu aceste principii generale ale constitutiei democratice ateniene erau si structura si organizarea justitiei grecesti.

Instanta judiciara suprema era tribunalul cu jurati (heliaia) - emanatie a Adunarii Poporului. Heliaia se compunea din 6.000 de jurati (hiliasti) trasi la sorti din listele propuse de cele 10 triburi - deci cate 600 de fiecare trib. Juratii erau distribuiti in diferite tribunale in competenta carora intrau cele mai variate cauze, cu exceptia celor rezervate Areopagului (consiliu format din arhonti dupa expirarea functiilor lor, consiliu cu caracter aristocratic care avea inaintea perioadei democratice un rol hotarator in administratia statului si justitiei si care in timpul regimului democratic a avut un rol redus) si a crimelor contra sigurantei statului - crime judecate direct de Adunarea Poporului. Distribuirea heliastilor in diversele tribunale era insotita de foarte complicate precautiuni, care sa garanteze ca acuzatul sau acuzatorul nu cunosc pe nici un membru al juriului.

Nu existau nici judecatori nici avocati de profesie. Unul dintre heliasti indeplinea rolul de presedinte. Nu exista nici acuzator public. Un proces era pornit totdeauna din initiativa unui simplu cetatean, fie ca fusese lezat el, fie pentru ca el socotea ca fusese lezat statul. Cum delatiunea era incurajata oficial printr-o consistenta recompensa in bani a delatorului, s-a ajuns sa se constituie categoria delatorilor de profesie, a sicofantilor. Cetatenii implicati intr-un proces, fie ca acuzatori, fie ca acuzati, isi expuneau singuri cauza, verbal. Daca cel implicat nu se simtea in stare sa o faca, isi comanda textul expunerii unui profesionist (logograf), text pe care trebuia apoi sa-l invete pe de rost. Putea, de asemenea, sa fie ajutat (sau chiar inlocuit) de un prieten mai elocvent, care pleda, se apara sau acuza in locul sau. Minorii, femeile, strainii (metecii) si sclavii erau reprezentati in proces de parintii, de sotii, de tutorii sau de stapanii lor. Heliastii taceau tot timpul, n-aveau voie sa puna intrebari. Sentinta era data fara o prealabila deliberare, fiecare heliast, hotarand potrivit constiintei sale si prin vot secret. Daca acuzatul era absolvit, acuzatorul era condamnat la o mare amenda sau chiar la pierderea drepturilor civile.

Daca pentru anumite cazuri pedeapsa nu era stabilita de lege, mai intai i se cerea vinovatului sa-si propuna singur pedeapsa, pe care apoi i-o fixa definitiv juriul. Sentintele acestor jurii populare erau fara drept de apel.

In ultimii ani ai secolului al V-lea a. Ch. a aparut in organizarea judiciara a Atenei un element original: arbitrii publici, alesi dintre cetatenii in varsta de cel putin 60 de ani. Arbitrii publici aveau sarcina de a incerca sa ii impace pe impricinati. Daca in aceasta prima faza - obligatorie intr-un mare numar de procese civile - arbitrii publici reuseau sa impace partile, ei dadeau o sentinta care ramanea definitiva numai daca partile o acceptau; in caz contrar, sentinta arbitrilor publici era apelabila in tribunal.

Natura pedepselor aplicate varia in functie de conditia sociala a celor vinovati: pedepse pecuniare (amenzi, confiscarea partiala sau totala a averii), exilul temporar sau definitiv, pierderea drepturilor civile, inchisoarea (pedeapsa care nu se aplica insa cetatenilor) si supliciile, aplicate exclusive sclavilor - jugul, insemnarea cu fierul rosu si tragerea pe roata. Tradatorii si profanatorii locurilor sacre erau condamnati la moarte, ucisi cu pietre sau aruncati intr-o prapastie.

S-a remarcat faptul ca justitia ateniana avea carente evidente. Lipsa unui cod de legi si a unui corp juridic specializat lasa loc mult arbitrariului si exceselor unor heliasti fara nici o pregatire in materie si adeseori conducandu-se dupa dispozitiile lor de moment, subiective.

Dar, in raport cu trecutul, aceasta justitie inregistrase progrese indiscutabile - suprimand de pilda, "legea talionului" sau pedeapsa colectiva; subliniind, in schimb, responsabilitatea personala si preocupandu-se de a fi - in limitele aratate mai sus - impartiala.

Dar nu e mai putin adevarat ca viata si constitutia democratica a Atenei au realizat pentru prima data in istoria antichitatii idealul libertatii civice a omului - chiar numai pentru o minoritate de cetateni. Pericle lauda libertatea din Atena, unde domneste legea "impartiala, iar demnitatile si onorurile publice sunt rezervate celor ce le merita; unde lipseste orice forma de violenta, unde domneste toleranta in raporturile sociale si moderatia in viata sociala - motive care explica de ce Atena era plina de atatea bunuri spirituale si materiale ".

Stralucitoarea cultura antica greaca, cu titani ai gandirii precum Socrate, Platon, Aristotel, a marcat puternic fundamentele si evolutia gandirii juridice, numeroase conceptii stiintifice, politice, morale, filosofice, religioase, artistice de mai tarziu, aducand o contributie de prim rang la patrimoniul culturii si civilizatiei universale.

Inceputurile Romei au fost multa vreme invaluite in haina poetic-mistificatoare a legendei, preluata si transmisa de istoriografia oficiala reprezentata de Titus Livius. Arheologii si istoricii moderni au stabilit insa cu destula precizie adevarul istoric.

Latium, regiunea ocupata de latini de-a lungul ultimei portiuni a vaii Tibrului, era o zona ingusta, mai degraba saraca. Printre asezarile stabile ale triburilor latine, cele mai vechi atestate arheologic sunt si cele formate din colibele pastorilor latini si sabini care se instalasera - inca din secolul al X-lea a. Ch. - pe colinele Romei actuale. Dar abia in jurul anului 650 a. Ch. etruscii - probabil cei din apropiatul oras-stat etrusc Caere, azi Cerveteri - au adus si au impus prin aceste parti principiile unei adevarate organizari politice, sociale, urbane si culturale, fondand in zona "celor sapte coline" un adevarat oras-stat. Roma isi incepe mai intai, opera de unificare a Peninsulei, opera realizata la capatul unei lungi serii de razboaie, care vor dura trei secole. Epopeea militara romana - care, desfasurata metodic de-a lungul a sapte secole, a facut dintr-un mic oras-stat stapanul celui mai intins imperiu cunoscut in istorie, introducand decisive elemente de circulatie in atatea regiuni inapoiate - a fost opera geniului politic si organizatoric roman .

In decursul timpului, organizarea statului roman a cunoscut urmatoarele forme: regalitatea, republica si imperiul.

In epoca regalitatii (754-509 a. Ch.) populatia Romei era impartita in trei triburi, corespunzand probabil populatiilor latina, sabina si etrusca. Fiecare trib era impartit in zece curii. Fiecare curie in zece ginti. Dintr-o ginta - avand ca sef un membru mai in varsta - faceau parte toti cei care descindeau dintr-un stramos comun (real sau legendar) care purtau acelasi nume, practicau acelasi cult si aveau drept la succesiune. Ginta se impartea in mai multe ramuri (familii); tatal (pater familias) avea o putere aproape absoluta - dar, cu timpul, din ce in ce mai limitata asupra membrilor, bunurilor materiale si sclavilor familiei.

Din capeteniile familiilor si gintilor s-a constituit clasa aristocratiei gentilice a "patricienilor". Structura sociala mai cuprindea pe plebei - la origine provenind din populatii autohtone invinse de Roma carora li s-au adaugat ulterior persoane care practicau negotul sau diverse meserii.

Societatea romana era condusa de catre adunarea poporului numita comitia curiata, rege si senat.

Regele era un magistrat numit pe viata de catre comitia curiata avand atributii de sef suprem al religiei, judecator suprem, precum si atributii de ordin executiv si administrativ. Activitatea regelui era limitata si controlata de Senat, compus - in epoca regalitatii - din 300 de patricieni, consilierii regelui.

Republica a durat circa 500 de ani, intre 509 a. Ch. data inlaturarii regelui Tarquinius Superbus si 27 a. Ch. In aceasta epoca, se mentine in general, schema organelor statului cu adunarile poporului si senatul, dar regimul monarhic a fost inlocuit cu institutia "magistraturii". Magistraturile erau variate si desemnau nu numai detinerea unei puteri judecatoresti, ci si a unei puteri legislative sau executive, in genere, detinerea unei functii publice. Primul loc in randul magistratilor era ocupat de doi consuli care preluasera prerogativele regelui din perioada monarhica, reprezentau puterea suprema executiva - pe care o exercitau pe rand, cate o luna. In timp de razboi comandau armata, iar dupa ce mandatul le expira, administrau ca proconsuli o provincie. Intre alte magistraturi este de mentionat si institutia praetorului - magistratura creata in 367 a. Ch. Accesibila si plebeilor - care avea atributii judiciare, organiza instantele si stabilea formele proceselor. In lipsa consulilor, praetorul putea sa convoace Senatul, comanda armata sau administra provinciile. De la unul si apoi (din 242 a. Ch.) doi praetori, numarul lor a sporit progresiv, ajungand pana la 18.

Epoca imperiului cunoaste doua perioade: principatul (27 a. Ch. - 284) si dominatul (284-565).

Principatul se caracterizeaza, in esenta, prin aceea ca imparatul guverneaza impreuna cu senatul. In mod formal s-au pastrat toate magistraturile republicane, dar, in fapt, puterea se concentreaza in mana imparatului care reprezinta autoritatea suprema in stat.

In perioada dominatului senatul este inlocuit cu un sfat imperial (consistorium sacrum) format din oameni de incredere ai imparatului, iar magistraturile isi pierd cu totul importanta. Organizarea administratiei imperiului se intemeiaza pe principiul unei stricte ierarhii.

Functionarii imperiali sunt impartiti in doua mari categorii. Functiile detinute de marii demnitari ai statului se numeau dignitates, iar functiile mai putin importante purtau numele de officia.

Conceptia juridica a romanilor a fost influentata de conceptia lui Platon, de gandirea stoica si, mai ales, de doctrina lui Aristotel, ceea ce nu umbreste originalitatea si genialitatea dreptului roman .

Exista mai multe definitii romane ale dreptului, cele mai cunoscute apartinand jurisconsultilor Paulus si Celsus.

Primul defineste dreptul "id quod semper aequum ac bonum est" (ceea ce este mereu echitabil si bun), iar cel de al doilea "ars boni et aequi" (arta binelui si a echitatii).

Dreptul, la Roma, emana direct din morala, avand ca si aceasta, ambitia asigurarii stabilitatii cetatii.

Dreptul este stabilit pentru toti (Iura generaliter constituuntur - Ulpian, D1, 3, 8). Justitia este vointa statornica si general valabila de a da fiecaruia ce este al sau (Iustitia est constans et perpetuas voluntas ius suum cuique tribuere - Ulpian, D1, 1, 10, pr.) Dupa dreptul natural toti oamenii sunt egali (Quod ad ius naturale attinet omnes homines aequales sunt - Ulpian, D50, 17, 32) iar puterea legii consta in a porunci, a opri, a permite, a pedepsi (Legis virtus haec est: imperare vetare, permittere, punire - Ulpian, D.1, 3, 7).

In conceptia romanilor, dreptul cunoaste doua diviziuni fundamentale: dreptul public si dreptul privat.

Ulpian, jurisconsult din secolul al II-lea, arata care este criteriul de distinctie intre dreptul public si dreptul privat: Dreptul public este acela care priveste organizarea statului roman si cel privat interesele particularilor ("Publicum ius est quod ad statum rei Romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem").

La randul sau, dreptul privat se compunea din trei parti: dreptul civil, dreptul gintilor si dreptul natural.

La inceput, romanii intelegeau prin drept civil dreptul quiritar, destinat sa reglementeze in exclusivitate raporturile dintre cetatenii romani, acesta fiind conceput ca "un drept propriu cetatii" (Gaius I, 1, 2, 1,). Mai tarziu romanii au folosit termenul de ius civile pentru a desemna dreptul izvorat din interpretarea jurisconsultilor. O a treia acceptiune a termenului de drept civil desemneaza totalitatea normelor de drept privat, cu exceptia acelor norme juridice care au fost create de magistratii judiciari si care sunt desemnate de termenul de drept pretorian.

Dreptul gintilor cuprinde normele juridice care se aplicau raporturilor dintre straini si cetatenii romani. El a devenit un drept general care a inlaturat din practica vechiul drept al cetatenilor romani. Uneori dreptul gintilor era utilizat si in sensul de drept international public (Titus Livius) iar alteori era confundat cu dreptul natural.

Ius naturae (dreptul natural) era considerat la romani un sistem de principii juridice valabil pentru toate popoarele si toate timpurile.

Cat priveste sistematizarea lui ius publicus conform criteriilor romane (cultul, sacerdotiile, si magistraturile) aceasta nu a supravietuit.

De aceea nu este lipsit de interes - considera profesorul Emil Molcut - utilizarea unor criterii moderne de sistematizare pentru analiza istorica, in aceasta materie, in conformitate cu care putem distinge: a) dreptul administrativ; b) dreptul penal; c) procedura penala; d) dreptul international public .

In societatea romana, izvoarele dreptului in sens formal sunt: obiceiul, legea, edictele magistratilor, jurisprudenta, senatusconsultele, constitutiunile imperiale. Acestea au cunoscut o anumita evolutie determinata de o serie de factori economici, sociali si politici.

Astfel, in epoca veche, imediat dupa fondarea statului, principalul izvor de drept a fost obiceiul, corespunzator cerintelor economiei naturale inchise. Incepand din secolul al V-lea pana la sfarsitul republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precadere, in forma legii. Tot in epoca veche, in ultimele secole, edictul pretorului si jurisprudenta sunt recunoscute, alaturi de obicei si lege ca izvoare de drept. In epoca clasica, la vechile izvoare s-au adaugat acte noi: senatusconsultele si constitutiile imperiale. In epoca postclasica, o data cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept imbraca in exclusivitate, forma constitutiilor imperiale si a obiceiurilor .

Obiceiul, regula straveche, definit ca "vointa poporului exprimata prin lucruri si fapte" (voluntas populi rebus et factis declarata) a fost singurul izvor al dreptului roman pana la adoptarea Legii celor XII Table.

La romani termenul lege avea intelesul de conventie. Cand conventia intervenea intre doua persoane fizice desemna un contract, iar cand intervenea intre magistrat si popor, avea sensul de lege ca forma de exprimare a dreptului. Gaius afirma ca legea este ceea ce poporul decide si hotaraste (quod populus romanus iubet atque constituit).

Legea celor XII Table (Lex duodecim Tabularum) este cea mai veche lege romana. Aprobata in anul 449 a. Ch. ca o expresie a necesitatii ca dreptul cutumiar sa fie sistematizat si publicat, ea a fost expusa in for, sapata pe 12 table de bronz, nefiind abrogate expres nici in timpul lui Iustinian, astfel ca se poate spune ca aceasta lege a dainuit 11 secole.

Prin sfera si natura reglementarilor sale, Legea celor XII Table este un adevarat cod cu prevederi foarte variate, care include intreaga materie a dreptului public si privat.

Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane care au fost adoptate mai tarziu, s-au marginit sa dezvolte principiile cuprinse in Legea celor XII Table (De orat., 1.44.195).

Intre dispozitiile de drept privat, un rol central revine celor privitoare la proprietate, la succesiuni si organizarea familiei. Textul original al legii nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost distruse inca de la inceputul secolului al II-lea a. Ch. cand Roma a fost incendiata de catre gali.

Totusi, dispozitiile sale au fost reconstituite in linii generale de catre cercetatori prin apelul la numeroase opere juridice si literare, elaborate la sfarsitul epocii vechi si in epoca clasica, la care se pot adauga mentionarea textelor legii si comentarea lor de catre autori medievali. Astfel, au fost evocate prevederi ale legii intre care: Eterna (imprescriptibila) sa fie revendicarea lucrului rapit cu violenta (T. II, 8); Daca cineva a comis fara drept vreo stricaciune sa repare paguba (T. VII, 2); Cel care va fi atras prin vraji roadele pamantului (altuia) sa fie sacrificat zeitei Ceres (T. VII, 3); Daca un patron comite vreo frauda in detrimentul clientului sau, sa fie sacrificat (pedepsit cu moartea ca victimele sacrificate zeilor) (T. VII, 15); Sa nu se faca legi exceptionale care privesc anumite persoane (T. IX, 1); Daca un judecator sau un arbitru va fi primit bani pentru aceasta, sa fie pedepsit cu pedeapsa capitala (T. IX, 2); In legatura cu viata cetateanului sa nu se hotarasca decat de marea adunare (comitiile centuriate) (T. IX, 3); Ordinul poporului si parerile sale sa fie ceea ce poporul a ordonat mai in urma: aceasta sa fie legea si sa aiba tarie (T. XI, 1) (apud. Bouchaud).

Jurisprudenta este stiinta dreptului creata de catre jurisconsulti, prin interpretarea dispozitiilor cuprinse in legi. Timp de mai multe secole pontifii au cunoscut zilele faste (in care se judecau procese) si formulele solemne pe care partile aflate in litigiu erau obligate sa le pronunte. In acest fel fiind singurii in masura sa ofere lamuriri in legatura cu desfasurarea proceselor, pontifii detineau si monopolul dreptului, fiind direct interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie.

In anul 301 a. Ch. Gnaeus Flavius, libertul lui Appius Claudius Caecus, a divulgat formulele solemne si zilele faste prin afisarea lor in forum . Astfel orice persoana dobandea accesul la formulele solemne in baza carora se facea interpretarea dreptului material. Drept urmare s-a extins tot mai mult aria celor preocupati de problemele legate de aplicarea dreptului. Jurisprudenta veche avea un caracter empiric, de speta. Activitatea practica a jurisconsultilor era diversa, feluritele ei forme fiind desemnate prin termenii: respondere, cavere si agere. In sfera lui respondere intrau consultatiile juridice date cetatenilor in cele mai variate domenii; cavere desemneaza explicatiile date cetatenilor in legatura cu forma actelor juridice, iar agere se refera la indrumarile date judecatorilor cu privire la felul in care trebuie condus un proces .

Primele cercetari cu caracter stiintific (definitii, sinteze) in istoria jurisprudentei romane ii sunt atribuite lui Quintus Mucius Scaevola (sf. sec. al II-lea si inceputul sec. I i. Ch.). In epoca clasica, jurisprudenta a atins culmea stralucirii sale. Cel mai mare jurisconsult a fost considerat Papinianus, iar cel mai productiv Iulius Paulus. Ultimul mare jurisconsult clasic a fost Modestinus, care a trait in secolul al III-lea. "Jurisconsultii clasici s-au remarcat printr-o activitate deosebit de laborioasa, prin calitati exceptionale, exprimate in capacitatea de analiza si sinteza, de generalizare si sistematizare, prin logica severa cu care rezolvau diferite controverse, prin rationalismul juridic limpede si elegant, ca si prin precizia cu care fixau sensul conceptelor juridice"

In epoca imparatului August, jurisconsultii atasati politicii imperiale au fost investiti cu dreptul de a da consultatii oficiale (ius respondendi ex auctoritate principis). Aceste consultatii aveau caracter obligatoriu, in sensul ca judecatorii erau tinuti sa solutioneze cazurile conform raspunsurilor pe care le primeau de la jurisconsultii investiti cu ius publice respondendi. Potrivit sistemului creat de catre August, aceste consultatii erau obligatorii numai pentru cazurile in care au fost date, nu si pentru cazurile similare.

Imparatul Hadrian a extins sistemul hotarand ca raspunsurile cu caracter oficial sa fie obligatorii nu numai pentru speta in discutie, ci si pentru spete similare. Incepand din acest moment se poate afirma ca raspunsurile date de catre jurisconsultii investiti cu ius publice respondendi au devenit izvoare de drept in sens formal.

Deoarece jurisconsultii din epoca post clasica nu se mai preocupau de solutionarea cazurilor noi, practicienii recurgeau la jurisprudenta clasica, foarte vasta, pe care judecatorii nu o puteau cunoaste in amanunt, falsificand chiar unele texte, in dorinta de a avea castig de cauza.

Pentru a pune capat falsificarilor de texte, imparatul Valentinian al III-lea a dat in anul 426, legea citatiilor. Legea a confirmat autoritatea urmatorilor jurisconsulti: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius si Modestin. In conformitate cu dispozitiile legii numai acestia puteau fi invocati de catre parti ca avocati. In cazul unor solutii controversate, judecatorul era obligat sa urmeze solutia majoritatii. Daca doi jurisconsulti aveau o parere, alti doi ofereau o solutie diferita, iar cel de al cincilea nu se pronunta, judecatorul era obligat sa urmeze parerea lui Papinian. Atunci cand cel ce nu se pronunta era chiar Papinian, judecatorul avea dreptul sa opteze pentru una din cele doua opinii .