DEVIANTA CA FENOMEN SOCIAL

DEVIANTA CA FENOMEN SOCIAL

1.1. Problematica raportului dintre normal si patologic

in cadrul societatii umane

Fapta devianta, deci sanctionabila, se defineste prin plasarea ei in zona patologicului, insa distinctia dintre cele doua zone este deosebit de ambigua si neclar delimitata, incercarile de clarificare a zonelor limita fiind diverse sau chiar contradictorii.

'J.R. Fichter a identificat modul normal de viata in societate cu procesele de cooperare intre oameni, cu solidaritatea intre persoane si intre grupurile sociale. El a considerat procesele de opozitie si conflictuale ca anormale, deoarece afecteaza mentinerea si continuitatea grupurilor si a societatilor.' ([1]).

Un alt punct de vedere este cel al sociologului francez E. Durkheim.

'In conceptia lui E. Durkheim, factorul hotarator al apararii unei colectivitati umane este constiinta publica, aparare care se face prin supravegherea ce o exercita asupra conduitei cetatenilor si prin pedepsele speciale de care dispune. Constrangerea e prezenta si in alte imprejurari sociale, chiar daca mai atenuat: de exemplu, nesupunerea fata de unele conventii vestimentare si obiceiuri, nationale ori sociale, trezeste ilaritate sau respingere, efecte asemanatoare cu o pedeapsa in respectivul context social. In unele situatii - precizeaza sociologul francez - constrangerea este indirecta, dar la fel de eficace: de pilda, nimeni nu este obligat sa foloseasca limba compatriotilor sai ori sa foloseasca aceleasi valori monetare, insa, procedand astfel, risca un esec. Industriasul care ar lucra cu mijloacele de munca ale trecutului, desi nimeni nu-l impiedica in actiune a sa, va ajunge, sigur, sa se ruineze datorita utilizarii unor metode sau tehnologii din alt veac.' ([2])

Intr-un efort de generalizare a unei astfel de problematici, ganditorul american J. Morgan considera ca distinctia dintre normal si patologic, precum si evaluarea acestui raport in diverse societati s-a facut in functie de trei criterii:

cultural (folosit, mai ales, de antropologi)

statistic (utilizat, indeosebi, de sociologi)

psihiatric (intrebuintat de medicii psihiatri) ([3])

'Conceptia statistica este caracteristica pentru traditia sociologica, ea incercand o abordare a problemei raportului dintre normal si patologic intr-o maniera care include atat societatea, cat si individul' ([4]).

'El (Durckheim) are meritul de a fi evidentiat ca explicatia sociologica a oricarui fenomen social impune depistarea cauzei care l-a produs si a functiei pe care o indeplineste. In consecinta, explicarea bolii (patologicului) ne obliga sa cautam cauzele ei (pentru a obtine insanatosirea), iar explicarea sanatatii (normalitatii) ne obliga sa procedam la cautarea functionalitatii. Asa, de pilda, daca, intr-adevar, crima este o boala, atunci pedeapsa ii este remediul si nu poate fi conceputa astfel. De aceea, trebuie sa stim foarte bine ce este crima (o delimitare exacta, riguroasa conceptual si relevanta practic) pentru a sti care este remediul. Daca fenomenul crimei nu ar avea nimic morbid - afirma Durkheim - pedeapsa nu ar avea ca obiect sa o vindece si, atunci, functia ei trebuie cautata in alta parte. Desigur, intotdeauna, este important, mai ales pentru individ, ca pedeapsa sa fie proportionala cu delictul comis.' (idem)

Explicatii ale deviantei

Desi limita dintre normal si patologic ramane o problema nesolutionata, oamenii de stiinta si-au indreptat demersurile asupra patologicului, incercand prin activitatea lor sa ofere explicatii ale faptelor deviante.

Explicatiile care au vizat evidentierea cauzelor care genereaza comportamente indezirabile pentru societate, au cunoscut o evolutie istorica in ceea ce priveste complexitatea acestora. De la abordari reductioniste, in care se identifica o cauza sau un numar limitat de cauze, pana la explicatii ample in care sunt asociati o serie de factori, acestea din urma incluzand si explicatiile initiale.

1.2.1.Explicatii biologice si psihologice

'Intr-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi forte supranaturale. Oamenii actionau in moduri irationale, pentru ca erau posedati de 'diavol' sau de spirite 'rele'. In secolul al XIX-lea, aceasta explicatie cedeaza treptat unei abordari mai 'stiintifice', bazata pe cunoasterea biologiei din acea vreme.

Cea mai importanta explicatie de acest tip, desi nu prima, a fost sustinuta de Cesare Lombroso, un doctor care a lucrat in inchisorile italiene. El a supus detinutii la diferite masuratori fizice si a constatat ca acestia aveau trasaturi fizice distincte: fruntea ingusta, maxilar iesit In afara, pometii proeminenti, urechile mari si labartate si mult par pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectiva evolutionista, ca criminalii sunt subdezvoltati din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Charles_ Goring, un psihiatru britanic, a constatat ca trasaturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente si la necriminali. Goring a afirmat ca nu exista diferente fizice esentiale Intre criminali si necriminali.

Cu toate acestea, ideea ca criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat sa aiba adepti. In 1949, Sheldon a afirmat ca 'tipul anatomic' are legatura cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind, probabil, un mezomorj (musculos si atletic) mai degraba decat un ectomorf (Inalt, slab si fragil) sau un endomorf (scund si gras). Principiile generale ale teoriei lui Sheldon au fost sustinute de cercetarile sotilor Glueck (1950), desi ei au afirmat ca tipul anatomic nu este o cauza directa a criminalitatii. Dupa parerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili fata de altii si ar putea sa reactioneze la frustrare cu comportament agresiv) care i-ar putea impinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis ca relatia Intre caracteristicile fizice si criminalitate este una indirecta.

Recent, unii cercetatori au afirmat despre comportamentul criminal violent ca poate aparea cand o persoana are un model cromozomial care contine un cromozom masculin (XYY). S-a constatat ca modelul XYY este mai raspandit la barbatii criminali decat printre barbatii din populatia generala. Dar numarul de subiecti studiati a fost prea mic pentru a stabili, cu un grad de certitudine, o legatura Intre prezenta unui cromozom masculin suplimentar si comportamentul criminal. Recent, Wilson si Hemstein (1895) au ajuns la concluzia ca factorii biologici au un efect neglijabil asupra comportamentului criminal si ca mediul social joaca un rol important in promovarea sau inhibare a oricarei influente pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament.'([5])

In lucrarea 'Sociologia deviantei, Albert Ogien face o clasificare a teoriilor care cauta sa explice devianta, luand In considerare anumite elemente din societate.

1.2.2. Teorii cauzale ale deviantei

'John Braithwaite a stabilit o lista cu aceste fapte. In opinia sa, ar trebui sa tinem seama ca delincventa este comisa in cea mai mare parte a cazurilor de catre:

1. indivizi de sex masculin
2. indivizi ce apartin categoriilor de varsta cuprinsa Intre 15 si 25 de ani
3. indivizi celibatari
4. indivizi care traiesc In orasele mari
5. indivizi care au cunoscut o mobilitate rezidentiala ridicata sau care locuiesc in zone caracterizate printr-o importanta mobilitate a domiciliului.

Acesti indivizi ar fi mai putin angajati in delincventa daca:

ar fi puternic atrasi de activitatile scolare si

ar avea aspiratii scolare si profesionale inalte.

Dimpotriva, sunt mai inclinati spre devianta daca:

au rezultate scolare mediocre si

au relatii bune cu de1icventii.

Acesti indivizi ar fi mai putin dispusi sa recurga la infractiuni daca:

ar fi foarte legati de parintii lor si

ar crede cu fermitate in respectarea legii.

Atat pentru barbati, cat si pentru femei, a te situa in partea de jos a structurii de clasa, fie ca ea este stabilita prin statutul socio-economic al indivizilor sau prin cel al zonei rezidentiale, a fi somer, a apartine unei minoritati discriminate sunt circumstante care maresc rata infractionalitatii in toate formele sale, exceptie facand acelea pe care categoriile respective de populatie nu au ocazia sa le comita (delict de initiere, abuz de bunuri sociale, fals in inscrisuri, etc)

In sfarsit, se admite ca:

- rata criminalitatii a crescut dupa al doilea razboi mondial in majoritatea tarilor dezvoltate, mai putin in Japonia si Elvetia.' ([6])

Quetelet, constata ca fenomenul evidentiat cu preponderenta de statisticile criminalistice, si pe care ganditorul il considera lege, este constanta crimei in orice societate. Aceasta lege se intemeiaza pe doua postulate: primul se refera la existenta in orice societate a unui sistem care stabileste ce este licit si ce este ilicit, sanctionand ce este impotriva legii; al doilea, mai enigmatic afirma ca, toate lucrurile fiind egale, un numar mereu asemanator de indivizi, din ratiuni obscure, opteaza pentru ceea ce este ilicit, adica pentru infractiuni.

Desi debutul actiunii criminale este motivat diferit, fiind distribuit pe frecvente diferite in societate, Quetelet incearca sa motiveze probabilitatea de a comite actul criminal ca fiind dependent de existenta unei asa numite inclinatii spre crima. Ceea ce nu a reusit sa demonstreze Quetelet, este natura acestei inclinatii, aceasta explicatie decurgand din constatarea statistica, dar nefiind demonstrata ca apartinand fiintei umane prin excelenta, ramanand fara raspuns intrebarea referitoare la locul unde se afla aceasta inclinatie, care favorizeaza actul criminal, si care-i face pe unii sa comita o crima desi se afla in aceleasi conditii sociale ca si alti semeni ai lor, dar care nu recurg la acte criminale.

Incercand sa explice actul criminal, Quetelet recurge la explicatia probabilista dedusa din masurarea conduitelor generale. Lombroso apreciaza ca aceasta este ereditara, ca individul uman mosteneste anumite trasaturi biologice care-l predispun la crima. Gabriel Tarde identifica obisnuinta criminala ca produs al imitatiei, fiind invatata prin contactul repetat cu alti delicventi. Beccaria determina ca definitorie natura sistemului de penalitate, care defineste infractiunile si pedepsele atribuite.

1.2.2.1. Teorii cauza le ale deviantei, bazate pe caracteristicile individuale

Aceste teorii au ca fundament ideea 'naturii rele' a omului. Rezultatul acestor abordari a indus ideea eugen iei sociale in vederea eliminarii din societate a indivizilor care au vizibile elemente care ii incrimineaza drept potentiali criminali. In acest sens, in opinia unor cercetatori, precum medicii E. Horton si W. Sheldon, pentru a pune capat crimei ar fi necesar sa-i eliminam pe cei care, conform predictiilor stiintifice, nu vor reusi niciodata sa se adapteze la exigentele vietii in societate. ([7])

Evolutia stiintei, in special a stiintelor psihologice, a dus la reinterpretarea vechilor teorii, dependente de nivelul cunoasterii din vremurile respective, ajungandu-se l Rezultatele obtinute, infirmand teoria lui Sheldon, evidentiaza ca persoanele cu inclinatii criminale au o configuratie particulara a insusirilor biologice, psihologice si sociale, determinanti in aceasta configuratie fiind factorii psihologici. Originea acestei predispozitii trebuie cautata, in opinia sotilor Glueck, in incapacitatea parintilor de a-si educa in mod corespunzator copiii, fie din cauza absentei (divort, separare, etc.), fie din alte cauze dar a caror influenta asupra copiilor are rezultate ne dorite in ceea ce priveste evolutia ulterioara a copiilor.

Analizele acestor teorii au scos in evidenta imposibilitatea mentinerii unei conceptii liniare in explicarea traiectoriilor sociale. Brian si Piliavin au rezumat patru concluzii ale acestor analize in domeniul delicventei{[8]):

factorii etiologici nu opereaza niciodata in mod uniform;

indivizii care poseda predispozitii identice nu urmeaza cu necesitate acelasi itinerariu, adica nu devin in mod sistematic delicventi confirmati;

3. majoritatea delicventilor adolescenti renunta usor la aceste obisnuinte la varsta adulta;

4. o proportie mica de delicventi, probati oficial, poseda trasaturi psihologice care compun modelul deviantului elaborat de criminologie.

Teoriile axate pe caracteristicile individuale, analizate separat sau in ansamblul lor, nu sunt in masura sa ofere o explicatie completa si multumitoare a comportamentului deviant, explicatiile oferite fiind limitate la anumite secvente comportamentale, aditia de cazuri statistice nefiind in masura sa duca la identificarea cauzelor acestui comportament.

1.2.2.2.Teorii explicative ale deviantei care iau in consideratie

factorii de     mediu

Sesizand limitele explicatiilor care au in vedere caracteristicile de personalitate, sociologii Clifford Shaw si Henry Kay, reprezentanti ai scolii de la Chicago, explica devianta luand in considerare conditiile de viata din zona de rezidenta. Cei doi sociologi au efectuat o ancheta in Chicago si in alte douazeci de orase americane, incercand sa descopere existenta unei relatii intre rata criminalitatii si zona de domiciliu. Cercetarea a constat in studierea dosarelor delincventilor pe o perioada de 30 de ani, cei doi reusind sa deseneze o harta a delincventei orasului Chicago, concretizata in cinci zone concentrice. Concluzia este ca locul de domiciliu poate fi considerat un bun indicator al destinului probabil al unui individ.

Aceasta teorie se inscrie in mai vechea controversa dintre psihologi si sociologi, care graviteaza in jurul gasirii elementului determinant al actiunii umane: personalitatea sau societatea.

1.2.3. Teorii comprehensive ale deviantei

Sarcina sociologiei comprehensive consta in a intelege ratiunile care ordoneaza desfasurarea unei activitati sociale si aceste ratiuni trebuie gasite printr-o dubla analiza: cea a sensului pe care indivizii il atribuie actiunii lor sau altora si cea a tipului de activitate in al carui cadru se inscriu aceste atributii.([9])

1.2.3.l. Inadaptarea

In orice societate se dezvolta de-a lungul timpului un ansamblu de tipare comportamentale, transmise din generatie in generatie, dezvoltandu-se concomitent reguli de protectie a acestora. Tiparele respective dau o anumita identitate unui grup social sau unei societati. Ele dezvolta o serie de norme constrangatoare care influenteaza comportamentul individual si care il transforma pe individ in acelasi timp in continuator al traditiilor grupului respectiv.

Orice grup isi dezvolta un ansamblu de atitudini fata de anumite valori sociale, dar si fata de anumite comportamente care nu se racordeaza acestor moduri de apreciere a valorilor general acceptate. In concluzie comportamentele deviante sunt considerate cele neconforme cu o anumita cultura, avandu-se in vedere anumite aspecte ale vietii sociale.

1.2.3.2.Dezorganizare, reorganizare

William Thomas, unul dintre fondatorii scolii de la Chicago, apreciaza ca familia si comunitatea sunt grupuri primare care modeleaza atitudinile individuale, racordand comportamentul individului la cel acceptat. Insa acest model de influentare a individului este supus eroziunii in timp, in masura multiplicarii contactelor cu alte tipuri de societati, purtatoare de coduri culturale diferite, intre acestea manifestandu-se o influenta reciproca, efectul unor astfel de contacte fiind de dezorganizare a grupurilor primare. Trebuie mentionat ca aceasta dezorganizare nu duce la disolutia grupurilor primare si Inlocuirea lor cu altceva, ci acestea se reorganizeaza In functie de noile conditii de habitat social.

Sursele deviantei sunt identificate de Thomas in schimbarea sociala, in decalajul dintre sistemele de valori pe care le introduce ea.

1.2.3.3.Asocierea diferentiala

Edwin Sutherland, sociolog in cadrul scolii de la Chicago, emite prima teorie cu privire la invatarea deviantei in mediul social. Punctul de pornire este dat de un postulat: 'inclinatia spre infractiune nu este nici innascuta si nici nu rezulta din dispozitii psihologice dobandite' .

Acest punct de vedere contrazice evident teoriile biologiste si psihologice referitoare la existenta unor inclinatii criminala native. Neexistenta unei constante a cazurilor care sa duca la concluzii de acest gen, a determinat decizia lui Sutherland de a cauta mecanismele care determina indivizii aflati in situatii identice sa adere sau nu la comportamente deviante.

Aceasta teorie se rezuma la noua propozitii formale, care decurg din principiul conform caruia comportamentul criminal se invata. In acest sens, Sutherland afirma urmatoarele:

,,1) comportamentul criminal se invata printr-un proces de comunicare in interactiunea cu alte persoane;

2) o parte esentiala a invatarii comportamentului criminal se desfasoara in interiorul unui grup restrans de relatii personale;

3) cand comportamentul criminal se invata, aceasta ucenicie include:

a) dobandire a de tehnici de comitere a infractiunii, care sunt uneori rudimentare, uneori foarte complicate;

b) adoptarea unor anumite tipuri de motive, de mobiluri, de rationalizari si atitudini;

4) orientarea specifica a motivelor si mobilurilor este invatata pe baza definirii favorabile sau defavorabile a codurilor legale;

5) un individ devine criminal atunci cand interpretarile defavorabile respectarii legii prevaleaza asupra interpretarilor favorabile;

6) asocierile diferentiale pot varia in ceea ce priveste frecventa, durata, anterioritatea si intensitatea;

7) procesul de invatare a comportamentului criminal prin asocierea cu modelele criminale sau anticriminale implica aceleasi mecanisme ca si cele care sunt implicate in orice alta invatare;

8) in timp ce comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de necesitati si valori, el nu se explica prin aceste necesitati si valori, deoarece comportamentul non-criminal este expresia acelorasi necesitati si valori. )

1.2.3.4. Teoria anomiei

Anomia este un concept Impus de sociologul francez E. Durkheim. Etimologic, desemneaza absenta normelor, regulilor sau legilor. ([11]). Acest concept a fost preluat ulterior de T. Parsons si R. K. Merton.

Merton clasifica grupurile sociale dupa echilibrul care se stabileste Intre scopurile urmarite si metodele de a le stinge. Acest echilibru este conditionat de raportul dintre avantajele apartenentei la grup si concesiile pe care trebuie sa le faca membrul grupului si care decurg din calitatea sa de membru al grupului.

Diferitele modalitati de adaptare la scopurile grupului, induc o serie de comportamente din care unele pot influenta in mod negativ normativitatea grupului.

Aparitia unor decalaje intre scopurile sociale, unanim dorite de membri unei societati, si lipsa mijloacelor de atingere a acestora pentru unele categorii de populatie, genereaza multiple forme de devianta.

1.2.3.5. Teza sub-culturii

A. Cohen, studiind delincventa juvenila, concluzioneaza ca sub-cultura delincventa proprie bandelor de tineri prezinta trei caracteristici esentiale:

• Este neutilitara - aceasta activitate nu este subsumata scopurilor instrumentale
• Rau-intentionata - infractiuni comise din pura sfidare sau cu scopul de a face pe altcineva sa sufere in mod gratuit
• Negativa - caracterizata de opozitia sistematica fata de normele stabilite.

Autorul considera ca o sub-cultura ca raspuns la o necesitate sociala, pe care structura sociala globala nu o satisface.

R. Cloward si L. Ohlin In lucrarea Delinqllency and Opportllnity ([12]) adopta o pozitie diferita fata de cea a lui Cohen. Pentru cei doi autori sub-cultura delictuala regrupeaza trei forme distincte: ,criminala, conflictuala si de evaziune.

Sub-cultura criminala are patru caracteristici:

1. socializarea la crima se face prin contactul cu semeni care au reusit deja In lumea delicventei si care propun mijloace de reusita sociala admirate;

2. adeziune a la lumea delicventei se face printr-un neincetat proces de Invatare SI evolueaza In ritmul responsabilitatilor pe care un nou venit le primeste;

3. definirea rolului de criminal cere existenta unor relatii codificate Intre unele legalitatii si ilegalitatii

4. organizarea sociala a criminalitatii asigura conformitatea conduitelor membrilor sai, reprimand manifestarile deviante In raport cu normele acestei organizari.

Sub-cultura conflictuala regrupeaza conduitele dezordonate, agresive si periculoase, considerate specifice populatiilor celor mai defavorizate.

Sub-cultura de evaziune, al carui model este toxicomania si care evidentiaza, In opinia celor doi, atat esecul social cat si esecul In activitatea delicventa, stupefiantele avand rolul de a le favoriza evadarea din realitate.

1.3. Factorii care influenteaza comportamentul deviant

Tendinta de a elabora explicatii complete ale comportamentului deviant au generat abordari complexe prin care se doreste cuprindere a analitica a tuturor factorilor care influenteaza fenomenul deviantei.

1.3.l. Inegalitatea socio-economica

Plecand de la ideea ca saracia este un factor hotarator generator de delincventa, Judith si Peter Blau incearca sa masoare importanta acestui factor in aparitia crimei: inegalitatea sociala.

J. si P. Blau fac distinctia intre inegalitate, inegalitate atribuita si saraciei. Cei doi constata o puternica corelatie intre inegalitatea economica si criminalitatea violenta, insa nu concluzioneaza ca aceasta legatura atesta si o corelatie intre saracie si delincventa. 'rezumand, daca un anumit tip de conflict produce criminalitate violenta, acest lucru se datoreaza alienarii si disperarii care se nasc prin atribuirea unui statut inferior, adica din ceea ce J. Si P. Blau numesc anomie, in sens de prabusire a ordinii normative, sens pe care il ia aceasta notiune in traditia americana' ([13]).

Se poate concluziona ca desi faptele reprobabile sunt comise intr-un procentaj mal mare de catre persoane care nu se afla prea sus in ierarhia sociala, aceasta nu inseamna ca delicventa lipseste in cercurile celor favorizati in societate, anumite fapte violente avand alte cauze decat inegalitatile socio-econmice.

Desi exista decalaje statistice Intre motivatiile infractiunilor comise de persoane aflate la diferite nivele ale ierarhiei sociale, inegalitatile sociale nu sunt determinante intotdeauna, existand si inegalitati sociale pe care indivizii trebuie sa le recunoasca: talentul, vocatia, etc.

1.3.2. Producerea sociala a deviantei

Sub influenta principiilor marxiste, Spitzer considera ca devianta este reflexul inegalitatii, fiind produsul determinat de modul de productie capitalist. In aceste conditii, statul, prin institutiile represive, nu face altceva decat sa asigure 'hegemonia' claselor dominante. In acest fel este explicat si procentul ridicat de fapte antisociale din mediile defavorizate ale societatii.

Plecand de la astfel de considerente, Spitzer, enumera patru strategii cu scop de control al fenomenului deviant: ,,1. Normalizarea: redefinirea masiva a conduitelor considerate ca deviante drept conduite normale (atenuarea rigorilor codului penal In anumite domenii sau dezinstitutionalizarea bolnavilor mentali, de exemplu); 2. Conversiunea: recrutarea fostilor devianti ca agenti de control si de reglementare; 3. Indiguirea (containment): izolarea geografica a delincventei In zone rezervate, periferii sau locuri din centrul orasului aflate in ruina unde politia intervine In mod armonios; 4. Sustinerea crimei organizate: lasarea anumitor sarcini de reglementare a deviantei pe seama ,,mediului' ' ([14])

Trei sociologi canadieni, lohn Hagan, A. Gilis, lohn Simpson, incearca sa explice structura de clasa a delicventei, plecand de la o variabila: sexul.

Cei trei pleaca de la observatia ca delincventa este un fenomen esentialmente masculin, incercand sa analizeze aceasta disparitate in lumina raporturilor de dominatie care se produc in familie:

1. fetele sunt mai reticente in a o lua pe drumul deviantei, deoarece educatia familiala ­In special controlul exercitat de mame - le face mai sensibile la frica de sanctiune;

2. daca admitem ca controlul matern este cu atat mai strict si mai represiv cu cat coboram mai mult in ierarhia sociala, putem presupune ca dominatia exercitata asupra fiicelor le indeparteaza in numar mai mare de calea infractiunii.

La capatul acestei anchete, cei trei cercetatori canadieni verifica justetea celor doua ipostaze si concluzioneaza ca relatia cu criminalitatea - sub aspectul distributiei sexuale ­reflecta bine efectele diviziunii societatii in clase.