DEONTOLOGIA IN MEDICINA VETERINARA

DEONTOLOGIA IN MEDICINA VETERINARA

Boala a aparut odata cu viata, iar "tehnica lecuirii era aplicata instinctiv si de cine se nimerea".

Cand medicina s-a scindat in cele doua ramuri ale sale - umana si veterinara - exercitarea cu dragoste a profesiunii medicale devine o cerinta imperios necesara, atat pentru medicul uman, cat si pentru cel veterinar, iar aforismul "cine nu iubeste animalele, nu poate iubi nici oamenii", este valabil pentru ambele categorii de profesionisti medicali.

Medicul, daca nu arata interes, blandete si intelegere fata de pacientii sai, oameni si animale, inseamna ca este lipsit de vocatie pentru nobila profesiune aleasa si deci si-a ratat cariera.

In Romania, pana la aparitia medicilor veterinari, lecuirea animalelor se realiza empiric. Prima incercare de reglementare a modului de comportare a "ingrijitorilor de sanatatea norodului" se face prin hrisovul din 14 august 1813 emis de domnitorul Scarlat Calimachi la Iasi.

Despre respectarea normelor de conduita morala in practica cotidiana, s-a discutat la al treilea congres national de medicina veterinara tinut la Bucuresti in anul 1913, cand s-a afirmat ca "indeplinirea cu credinta a datoriilor profesionale de catre medicii veterinari atrage increderea publica in serviciile lor si astfel stima unanima a profesiunii va fi asigurata".

La adunarea generala a Asociatiei generale a medicilor veterinari din Romania, tinuta la 6-7 martie 1937 la Bucuresti, in "Reglementarea asistentei veterinare" s-au discutat pe larg indatoririle deontologice. S-a precizat ca "medicul veterinar are indatoriri catre confrati, fie ei mai in varsta, carora le datoreaza respect, fie ei mai tineri, catre care trebuie sa se comporte cu bunavointa si sa le dea lamuririle si sprijinul ce i se solicita, amintindu-si ca profesiunea noastra va fi onorata numai daca si noi stim sa ne onoram intre noi prin raporturi perfect confraternale".