MEDICINA VETERINARA PE TERITORIUL ROMANIEI

MEDICINA VETERINARA PE TERITORIUL ROMANIEI

A.    Pana la fondarea invatamantului medical veterinar

Arta vindecarii la poporul roman are o vechime milenara. Dacii au lasat atat marturii scrise, cat si o bogata cultura orala. Acestea au apartinut, initial, marilor preoti ai geto-dacilor si au urmat cursul firesc al transmiterii, pe cale religioasa, catre sacerdotii religiei crestine, foarte asemanatoare cu credintele dacilor. In ultimele decenii au fost descoperite pe teritoriul de odinioara al Daciei, figurine si statuete antropomorfe ( produse in spatiul carpatic, incepand din secolul IX i. Hr.,), care prezinta intr-o maniera stilizata, meridianele energetice , numite ulterior in popor "rauri", si chiar si chakrele, pe care dacii le cunosteau. Aceste figurine de lut prezinta mici orificii ca niste intepaturi de ac, corespunzatoare punctelor de acupunctura cunoscute de medicina traditionala chineza. Numarul statuetelor autohtone se ridica la 238, douazeci dintre ele gasindu-se la Muzeul National de Istoria Romaniei.

Dacii erau mari crescatori de animale: cai, bovine, ovine, caprine, pasari de curte, albine. Dintre acestea, caii erau crescuti in numar foarte mare, o influenta deosebita in cresterea lor avand-o scitii si celtii. Filip al II-lea al Macedoniei, tatal lui Alexandru Macedon, si-a procurat 20.000 de iepe de prasila de la gurile Dunarii.

In Evul Mediu, calul moldovenesc era foarte apreciat si de catre arabi. Dintre bovine, boii erau folositi la munca campului si caratul poverilor, iar vacile erau crescute pentru lapte, dacii fiind mari consumatori de lapte, denumiti de Homer in Iliada "galactofagi" ( mancatori de lapte). Varron descrie in opera sa "De re rustica" sub termenul de "bou alb" boul dacic, vaca sura de stepa romaneasca, animal solid, sur, cu coarne mari. Dacii au fost crescatori traditionali de oi, pastoritul fiind meserie traditionala romaneasca. Rasa tigaie a fost introdusa in Dacia de catre negustorii greci din Milet. Oile din aceasta rasa sunt sculptate pe basoreliefurile monumentului de la Adam Clisi ridicat de imparatul Traian intre anii 108-109. In Dacia se mai cresteau porci care i-au impresionat pe romani prin marimea lor. Femeile geto-dace, se ocupau cu cresterea pasarilor domestice (gaina, rata, gasca), cresteau albine si faceau negot cu faguri de miere.

Gato-dacii aveau notiuni chirurgicale, foloseau cutite, foarfeci, fierastraie, iar in cazul fracturilor membrelor au imaginat atele.

Din operele lui Dioscoride reiese ca ei aveau cunostinte si de botanica medicala. Apelau si la practici magice in scop vindecator, un rol important avandu-l vrajitorul.

Geto-dacii credeau si in zeitati vindecatoare, Derzo sau Darzos era zeul vindecator. Marele istoric grec Herodot ne relateaza ca populatiile scitice si traco-dacice cunosteau fumigatiile cu canepa indiana ( hasis ) cu efecte euforice, ceea ce pune in evidenta legatura lor cu popoarele din Orient.

Un alt istoric grec, Iordanes, autorul lucrarii Getica, relateaza ca "sacerdotii daci cerceteaza ierburile si arbustii din tara lor", ceea ce lasa sa se intrevada existenta unei legaturi bogate si originale farmacopeei dacice. De altfel, descoperirea in Muntii Orastiei a unei truse medicale, anterioara ca data ocupatiei romane a Daciei, probeaza existenta unei practici medicale.

Tracii, stravechi locuitori ai spatiului carpatic, erau reputati descantatori. Pliniu in Istoria naturala XXX afirma ca anticii aveau o desavarsita incredere in stiinta medicala a tracilor, iar dupa cum informeaza Euripide, tracii isi pastrau stiinta vindecatoare si leacurile scrise pe "tablite trace" ( aceste tablite cuprindeau in scris "legile" tracilor, renumitele Belagines despre care vorbea Jordanes). Aceste tablite cuprindeau in afara perceptelor religioase si incantatii magice. Herodot aminteste la aceste popoare pe Bentis, zeita farmecelor si descantecelor lecuitoare, iar Platon in opera sa "Charmides" invoca autoritatea vindecatoare a zeului Zamolxis. Dialogul este o marturie peste secole ca slujitorii lui Zamolxis au avut o viziune integralista despre organismul uman, dandu-si seama ca intre partile bolnave si organismul intreg exista o legatura indisolubila si ca nu se poate trata partea bolnava fara sa se tina seama de ansamblul corpului.

Practica populara a "trasului" sau cea a "calcaturii monahale", cu ajutorul careia herniile de disc sau spondilozele erau vindecate foarte usor, cu palmele goale, deriva in chip firesc, din acele masaje terapeutice, vizand acesti centri energetici, care erau practicate de daci.

Dacii au acordat importanta, in egala masura, vindecarii trupului si a spiritului, pentru ca de la Zamolxe ei stiau ca trebuie sa existe o armonie deplina intre aceste doua componente ale organismului uman. Ei stiau ca starile psihice: mania, ura, invidia, influenteaza in mare masura starea de sanatate si sunt distructive. Pe de alta parte, se stia ca iubirea, voiosia, multumirea, aveau si ele influenta asupra sanatatii, generand energii pozitive, care-si dovedeau eficacitatea luptand intre ele insele impotriva bolii, fiind vindecatoare. Deci, trebuie sa precizam ca ei urmareau in primul rand, producerea unei stari de armonie, acea "minte sanatoasa in corp sanatos", fara de care vindecarea bolii propriu zise nu s-ar fi putut face. In domeniul medicamentelor, folosite, se stie ca erau mesteri neintrecuti in cunoasterea si folosirea "ierburilor de leac" si foloseau mult in tratamentul lor mierea, apele cu proprietati terapeutice, dar si veninul de albine si chiar cel de sarpe. Un tratament inedit consta in biciuirea articulatiilor cu frunze de urzici, care dadea rezultate extraordinare in reumatism.

Rezulta ca dacii practicau o medicina empirica, cu elemente de medicina sacerdotala si magie.

De la nici un alt autor latin nu ni s-a transmis atata material de medicina magica si de leacuri populare cate au ramas de la medicul gal (celt) Marcellus Empiricus in scrierea sa "De medicamentis liber". Gasim aici pe langa sute de leacuri, peste 60 de incantatii magice.

In Evul Mediu, medicina veterinara la noi este practicata de potcovari (pentru bolile acropodiale), macelari (pentru igiena alimentelor) si calugari.

Primele documente scrise sunt: Pravila de la Govora care apare in anul 1640 si este prima carte tiparita in limba romana in Tara Romaneasca. Este o culegere de norme juridice bizantine, aici gasim recomandari ca "oaia buboasa (cu variola) sa fie izolata pentru a nu le imbolnavi si pe celelalte"; Noul Testament apare in anul 1648 la Alba Iulia, cuprinde sfaturi cum sa se fereasca oile de galbeaza ( fascioloza).

Primele publicatii: Ieromonahul Kir Leonte de la Tismana, in anul 1744    " talmaceste dupa limba slavoneasca pre limba romaneasca" o carte Pentru bolile la vite; in anul 1780 apar in Transilvania insemnarile lui Fr. Griselini (Din istoria Banatului Timisorean) despre Atacul mustelor columbace asupra vitelor, carte tiparita la Viena; la sfarsitul veacului XVIII si inceputul celui de al XIX-lea a inceput tiparirea unor calendare ce cuprindeau sfaturi pentru agricultori privind cultura campului si cresterea animalelor; in anul 1806, la Bucuresti, Gavril Vinetzki a tiparit Carticica ce cuprinde multe lucruri de folos; Grigore Obradovici tipareste in anul 1806, in limba romana o noua carte cu specific veterinar; in anul 1814, apare la Buda Calendarul ce slujeste pe o suta de ani incepand de la anul 1814 pana la 1914 acum in romaneste alcatuit si cu cheltuiala lui Nicola Nicolae din Brasov. Pe 31 de pagini ale lucrarii se afla titlul: Doftorie impotriva celor cateva boale ce lesne si adeseori se intampla cailor, boilor si altele; Stefan Gainy a publicat o brosura de 16 pagini: Doftorie contra galbezei in care autorul arata pagubele produse de aceasta boala si localizarea ei mai ales acolo unde s-au revarsat apele; in anul 1834, la Iasi, apare cartea Iconomia rurala si domestica scrisa de postelnicul Manuila Draghici.

Incepand cu secolul XVIII, Tara Romaneasca este bantuita de epizootii grave de pesta bovina, febra aftoasa, acestea fiind amintite de cronicarii timpului Ion Neculce si N. Muste. La 20 august 1781 se instituie carantina pentru vitele importate de peste Carpati. In anul 1784 epizootia inceteaza, iar guvernatorul Transilvaniei, Samuel von BrucKenthal, ordona ridicarea carantinei. In anul se infiinteaza un serviciu de ecarisaj.

B.    Dupa fondarea primei scoli de medicina veterinara

Invatamantul

Pana in secolul al XIX-lea, prin numarul redus de practicieni veterinari medicina veterinara, avea un caracter rudimentar si sporadic si consta in masuri empirice si operatiuni care nu se realizau prin activitatea unor specialisti, ci erau efectuate de potcovari, macelari, oieri, crescatori de animale.

Primele institutii de medicina veterinara apar in Transilvania, prima provincie unde s-au tinut cursuri de medicina veterinara in cadrul unei scoli numita "Scoala medico- chirurgicala" din Cluj (1675) la care s-a adaugat din anul 1787 o Catedra de medicina veterinara. Aici, cursurile durau doi ani, absolventii fiind "maestrii in chirurgie si obstetrica" , cu drept de libera practica numai in Transilvania. Cursantii faceau un an de medicina veterinara in care deprindeau notiuni de terapeutica, boli contagioase si masuri de politie sanitara veterinara. La noi au functionat medici si medici veterinari, pregatiti la Viena si Budapesta. Scoala de medicina veterinara de la Viena a fost deschisa in anul 1776 de Walstein si este transformata in anul 1812 in facultate de medicina veterinara. Unul din absolventii acestei scoli de medicina veterinara de la Viena este Ioan Huboti .

In Ungaria, invatamantul medical veterinar incepe in anul 1782 cand Joseph al II-lea infiinteaza la Facultatea de Medicina din Pesta o catedra de medicina veterinara la care se preda un curs de medicina veterinara pentru studentii in medicina si chirurgie. In anul 1799 catedra ia denumirea de institut, iar in anul 1851 este fondata si la Pesta , Scoala de medicina veterinara.

Incercari de legiferare a unui serviciu veterinar in Principatele Romane

In anul 1808, Divanul Tarii Romanesti se alarmeaza de pierderile produse de epizootii, preconizand luarea unor masuri "fiindca s-a incuibat boala intre vite si mor necurmat". Datorita marilor pierderi provocate de peste bovina din anul 1828, apar documente oficiale in care se ridica problema numirii unor medici veterinari care au studiat in tara.

Are loc institutionalizarea medicinei veterinare ca entitate profesionala cu un cadru organizatoric si administrativ oficial, precum si intemeierea primelor forme de invatamant medicl veterinar la noi in tara. O serie de absolventi ai scolilor din diferite centre europene, Viena, Budapesta si Alfort, au inceput sa-si desfasoare activitatea in tara.

Ioan Huboti , diplomat al Scolii de medicina veterinara de la Viena, a exercitat profesia de medic veterinar in Tara Romaneasca incepand cu anul 1817. A scris prima carte de specialitate tiparita in litere slave la titografia Colegiului Sfantul Sava din Bucuresti in anul 1842 intitulata Oarecari invataturi pentru cautarea bolilor si prasirea vitelor domestice intocmite si intaia oara date la lumina in limba romaneasca pentru folosul obstei. Aici sunt prezentate bolile frecvente: antraxul, variola oilor, turbarea precum si notiuni de crestere a animalelor, reproducere, varsta si ingrijire.

In Regulamentul Organic (1831-Muntenia,1832-Moldova) se indica, la capitolul medical, necesitatea unui doctor veterinar pentru caii politiei in orasul Bucuresti.

Inca din anul 1832 apar primele initiative ti propuneri pentru unui invatamant medical veterinar. In Moldova, Gheorghe Asachi si generalul Kiseleff preconizau trimiterea de bursieri in strainatate care la intoarcerea lor sa predea cursuri veterinare la Gimnaziul Vasilian. Unul dintre acesti bursieri-Leon Filipescu- mentioneaza ca a primit sarcina sa studieze in strainatate, printre altele si "veterinaria cu studiile atarnatoare".

In Muntenia primele initiative au aparut in cadrul armatei si se gasesc in Regulamentul Organic care intre anii 1831-1832 arata ca se angajau veterinari pregatiti, carora printre alte sarcini, le revenea si misiunea de a preda unele cursuri de "invatatura pentru cautarea cailor".

In anul 1833, in "Regulamentul boalelor publice" se prevedea introducerea unui curs de "agricultura practica repartizat in trei clasuri". In programa analitica se prevedea ca "in al doilea clas se va invata medicina veterinarie unde se va vorbi despre cresterea animalelor si bolile la care dobitoacele sunt supuse, de mijloacele prin care se pot apara sau vindeca de aceste boale".

In anul 1833 a organizat la Bucuresti Serviciul Veterinar al Statului.

In anul 1842 apare un act normativ "Legiuirea" care reprezinta prima incercare de organizare a unui serviciu care sa se ocupe de combaterea epizootiilor la nivelul judetelor. Cei imputerniciti, erau numiti "diplomati in medicina" (doctori), si "diplomati in chirurgie" (magistri), ei rezolvand atat epidemiile (la oameni ), cat si epizootiile (la animale). In aceasta lege se preconiza numirea unui protoveterinar (sef). Postul era infiintat in cadrul Serviciului Sanitar din Ministerul de Interne si pe acest post a fost numit Vasile Lucaci, ardelean din Salaj, nascut in anul1835 diploma de doctor in medicina. Vasile Lucaci s-a dovedit o personalitate de mare competenta, dotat cu o deosebita capacitate organizatorica.

Vasile Lucaci urma sa sustina cursul de "veterinarie" la Scoala de mica chirurgie" infiintata in anul 1841 la Spitalul Coltea de Nicolae Kretzulescu. In anul 1848 scoala a fost desfiintata cu ocazia revolutiei. A fost redeschisa in anul 1853 sub numele de Scoala de mica chirurgie la Spitalul Filantropia sub conducerea medicului Gh. Polizu.

Incepand cu anul 1853, Lucaci a inceput sa predea la Bucuresti primele cursuri de medicina veterinara: "Boalele epidemice ale dobitoacelor" si "Zootomia". In anul 1855 a publicat a doua carte romaneasca de medicina veterinara Manual de epidemicele boale ale dobitoacelor, unde prezinta cauzele, simptomele, datele necropsice, tratamentul si masurile medico-politienesti. Profesorii de mai tarziu l-au solicitat in 1855 sa puna piatra de temelie a cladirii Scolii Superioare de Medicina Veterinara din Bucuresti ca semn de omagiu pentru omul care s-a luptat o viata sa intemeieze un astfel de asezamant.

Notiuni de medicina veterinara s-au mai practicat la Seminarul Nifon (1854) si la Scoala Superioara de Agricultura de la Herastrau (1855).

Anul 1856 este considerat anul de infiintare al invatamantului medical veterinar in Romania. Prima decizie emisa de comitetul sanitar prin care se anunta infiintarea acestei scoli, dateaza din anul 1855.

La cererea domnitorului Barbu Stirbei, guvernatorul francez trimite la Bucuresti, in anul 1853, pe doctorul Carol Davila (1826-1884) solicitat sa organizeze un serviciu medical al armatei romane. I se acorda titlul de maior doctor si i se incredinteaza Directia Spitalului Ostirii din incinta manastirii Mihai Voda. In 4 decembrie 1855, la cererea lui Davila, Scoala de chirurgie de la Spitalul Filantropia este transferata si subordonata Spitalului Ostirii, numindu-se Scoala ostaseasca de mica chirurgie de la Mihai Voda. Din 6 martie 1856 se va numi Scoala de chirurgie, la care protoveterinarul Vasile Lucaci tine un curs de medicina veterinara de un an. In 1857 devine Scoala nationala de medicina si farmacie, unde intre anii 1857-1860 s-a predat "patologia animalelor si bolile epidemice", iar intre 1860-1862 "bolile epizootice".

Scoala veterinara infiintata de Vasile Lucaci in anul 1856 este a 23-a ,iar tara noastra se situeaza pe locul 14 in cronologia infiintarii diferitelor scoli veterinare in lume. Accesul in scoala era reglementat pe baza de concurs, iar disciplinele parcurse erau atat disciplinele de specialitate: Botanica, Zootehnie, Anatomia copitelor si teoria potcovitului, Practica potcovitului, Clinica veterinara, Bandajele, Farmacologia, cat si disciplinele de cultura generala ( limba franceza, limba latina).

Elevii scolii erau impartiti in doua diviziuni si aveau obligatia sa viziteze dimineata "grajdurile cazarmelor pentru a cunoaste boalele animalelor". In cadrul luptei antiepizootice, studentii erau trimisi in teritoriu.

La propunerea lui Davila, domnitorul Cuza semneaza decretul de infiintare, la 15 mai 1861, a unei scoli de veterinarie care reprezinta o sectie a Scolii nationale de medicina si farmacie. Aceasta scoala a inceput sa functioneze cu 34 de elevi, primul director fiind Carol Davila. Durata studiilor era de cinci ani, iar corpul profesoral era format din medici militari si medici veterinari militari.

In 1864 se voteaza Legea invatamantului secundar superior in baza careia este elaborat Regulamentul scolii de veterinarie, document prin care se stabilesc normele de examinare, diferentiat in functie de durata studiilor: gradul de subveterinar(3ani) si gradul de medic veterinar (5ani), pantru care examenul prevedea sustinerea unei teze.

In anul 1869, s-a infiintat Regulamentul pentru politia veterinara. Numit in postul de sef al Serviciului veterinar din Directia sanitara a Ministerului de Interne, Mauriciu Kolben intocmeste un memoriu asupra masurilor necesare pentru combaterea epizootiilor.

In anul 1869 a fost selectat in corpul profesional un absolvent al scolii, Dimitrie Preotescu, mort in anul 1873 de morva contractata cu prilejul unei necropsii. Pana in anul 1870, si-a mai facut intrarea in corpul profesoral Mauriciu Kolben, Constantin Fometescu, Ioan Popescu, Alexandru Locusteanu.

In anul 1870 Scoala nationala de medicina devine facultate, primul decan fiind doctorul Polizu.

Pana in anul 1871 scoala veterinara a functionat la un loc cu scoala de medicina si farmacie (pe strada Stirbei Voda).

In perioada 1870-1871, Carol Davila a incetat sa se mai ocupe de scoala veterinara, aceasta trecand printr-o scurta perioada de criza, fiind chiar desfiintata formal timp de cateva luni. In aceasta perioada, directia scolii a fost preluata la 11.XII. 1871 de Mauriciu Kolben (1835-1906), primul director medic veterinar, diplomat al Scolii veterinare din Viena (1858), a reprezentat Romania la multe congrese si conferinte de medicina veterinara.

Totodata, scoala si-a mutat sediul de la Stirbei Voda in "Casele Pencovici" situate pe actuala Calea Plevnei, apoi in strada Fantanii, colt cu strada Luterana. Abia in anul 1887 scoala s-a instalat pe locul ce-l ocupa astazi.

In anul 1876 Scoala a revenit sub tutela Ministerului Instructiunii.

La 28 martie1883, Ministerul Instructiunii a decretat un "Regulament pentru organizarea Scolii superioare de medicina veterinara".

Scoala a trecut in subordinea Ministerului Agriculturii, iar conducerea a fost preluata de la Mauriciu Kolben de catre Alexandru Locusteanu (1848-1922) care a absolvit scoala in anul 1873. Intre anii 1881-1884 este sef al serviciului sanitar veterinar civil. Membru corespondent al Societatii de medicina veterinara din Paris si membru onorific al Colegiului veterinar de la Londra. Sub conducerea lui, scoala va avea un alt regulament. profesor de mare prestigiu, neintrecut si neobosit organizator, entuziast militant pentru progresul profesiei. Lui Alexandru Locusteanu ii revin urmatoarele merite deosebite:

a inaltat prestigiul Scolii veterinare ridicandu-i rangul si transformand-o in Scoala Superioara de Medicina Veterinara (1883);

a modernizat procesul de invatamant;

a introdus obligativitatea prezentarii unei teze pentru conferirea titlului de medic veterinar;

a obtinut fondurile necesare constructiei localului facultatii din Splaiul Independentei nr. 105, pe care a dus-o la bun sfarsit impreuna cu Ioan Popescu, care a ocupat alternativ cu Locusteanu functia de director.

Ion Campineanu, cel dintai ministru al agriculturii, a alocat 300.000 lei pentru cumpararea terenului de 3 hectare intre Splaiul Independentei si strada Izvor. In anul 1885 incepe constructia scolii, sub conducerea lui I. Popescu, iar in anul 1887 va fi data in functiune.

In anul 1899, Scoala Superioara de medicina veterinara trece din nou in subordinea Ministerului Instructiei Publice si i se imbunatateste statutul prin introducerea obligativitatii bacalaureatului pentru elevii anului I.

In anul 1907 profesorul Locusteanu se pensioneaza, directia scolii fiind preluata de Ion Atanasiu (1868-1926), fiziolog, care lucrase in Franta ca subdirector al Institutului International de Fiziologie de la Paris, care inainteaza un proiect de lege privind regulamentul Scolii Superioare de Medicina Veterinara, votat in anul 1909 in Parlament (ministrul invatamantului fiind Spiru Haret). Legea pentru reorganizarea Scoalei de medicina veterinara, cunoscuta ca 'Legea Haret-Athanasiu' pregateste drumul pentru transformarea scolii in facultate:

- profesorii scolii erau asimilati cu profesorii universitari;

- elevii asimilati cu studentii;

- diploma de medic veterinar va deveni diploma de doctor.

Prin aceasta lege au luat fiinta in subordinea scolii veterinare:

- Institutul de Seruri si Vaccinuri(Pasteur) la 27. XII. 1921;

- Institutul de Cercetari Zootehnice.

In anul 1910, conducerea scolii este preluata de Paul Riegler, care asigura stare de stabilitate pana la intrarea Romaniei in primul razboi mondial.

In anul 1912 apare cea de a doua lege sanitara veterinara (prima a aparut in anul 1882), ce prevede ca masuri de politie sanitar veterinara utilizarea vaccinurilor si serurilor in lupta impotriva epizootiilor.

Dupa razboi, in 1919 la conducerea scolii vine profesorul Constantin Motas.

In 1919 se da un decret-lege prin care serviciul veterinar, existent atunci in cadrul Directiei Generale a serviciului sanitar din Ministerul de Interne, sa treaca la Ministerul Agriculturii si Domeniilor unde fuzioneaza cu Directia Zootehnica, rezultand Directia Generala Zootehnica si Sanitar Veterinara ce unifica cele doua mari obiective ale medicinei veterinare: zootehnia si sanitar veterinara.

In anul 1913, la Bucuresti, cu prilejul celui de al III-lea Congres National de medicina veterinara, se voteaza transformarea Scolii superioare de medicina veterinara in facultate si introducerea ei in invatamantul universitar.

La 22 iulie 1921 a avut loc transformarea Scolii Superioare de Medicina Veterinara in Facultate de Medicina Veterinara, afiliata Universitatii Bucuresti, al carui prim decan a fost profesorul Constantin Motas. In cadrul facultatii, durata studiilor era de cinci ani, examenele la fiecare materie constand din trei probe: proba practica - eliminatorie, scris si oral. Studiile erau incheiate prin sustinerea unei teze de doctorat, de obicei in cursul anului al VI-lea. Teza de doctorat era o lucrare originala elaborata in laboratoarele facultatii sau in teren.

In anul 1929 s-au introdus in regulamentul de functionare noi prevederi ca: sustinerea unui examen special pentru obtinerea bursei si a unui examen in comisie cu caracter eliminatoriu, inaintea sustinerii tezei de doctorat.

Mari profesori, fondatori de scoala, majoritatea lor fiind la apogeul capacitatii lor creatoare, au dezvoltat o fecunda activitate de cercetare stiintifica. In randul acestor personalitati un rol de prim rang l-au ocupat profesorii: Alexandru Ciuca, Ioan Ciurea, G.K. Constantinescu, Radu Vladescu, Mihai Falcoianu, Grigore Slavu, Alexandru Vechiu, urmati de Mihai Mihailescu, Viorel Ciurea, Ilie Popovici, Ion Adamesteanu, Constantin Surdan, Francisc Popescu, Octavian Vladutiu, Vasile Ghetie, Nicolae Stamatin, Lascar Buruiana, Vasile Tomescu, Emilian Licperta si altii.

Un eveniment memorabil a fost crearea Institutului National Zootehnic in anul 1926, construit si organizat din initiativa profesorului G.K. Constantinescu, avand un sediu central si sapte statiuni experimentale care au devenit la randul lor institutii de cercetare.

Intre cele doua razboaie, corpul veterinar ajunge la un nivel care ia permis sa construiasca in anul 1933 o casa vis-à-vis de Cismigiu. Aceasta Casa Camin a medicilor veterinari s-a construit pe B-dul Kogalniceanu la nr. 33, costand 46,9 milioane de lei obtinuti prin contributii banesti benevole ale medicilor veterinari din tara si imprumuturi la CEC. In 25-26 februarie 1933 a fost inaugurata in prezenta Regelui Carol al II-lea. In prezent, aceasta cladire se afla in proprietatea statului aici functionand Ministerul Justitiei.

Odata cu reforma invatamantului din anul 1948, s-a creat un nou cadru organizatoric administrativ, luand fiinta Institutul de Zootehnie si Medicina Veterinara cu doua facultati: Medicina Veterinara si Zootehnie.

In acelasi an s-a infiintat al doilea Institut de Zootehnie si Medicina Veterinara la Arad cu doua facultati: Medicina Veterinara si Zootehnie, care si-a desfasurat activitatea pana in anul 1957 cand a fuzionat cu facultatea din Bucuresti, care in 1951 a fost incadrata in Institutul Agronomic.

Intre anii 1952-1962 a functionat o singura facultate de medicina veterinara la Bucuresti . In anul 1960, la Iasi, 1962 la Cluj si Timisoara s-au infiintat trei noi facultati.

Din 1990 a debutat si invatamantul privat de medicina veterinara a Universitatii Ecologice si Spiru Haret.

Scoala de medicina veterinara bucuresteana, in toate formele si fazele pe care le-a parcurs, reprezinta "Alma Mater" si forul generator din care au iradiat toate institutiile de invatamant veterinar din tara. Aici s-au facut descoperirile cele mai de seama care au contribuit la la dobandirea prestigiului international de care se bucura medicina veterinara romaneasca:

- Motas si Starcovici au descoperit si descris noi specii de Babesia;

- Ioan Ciurea si Gheorghe Dinulescu au descris noi specii de helminti;

- Alexandru Vechiu a obtinut primul virus pestos lapinizat;

- Ioan Poenaru a imaginat tratamentele unor boli pana astazi valabile;

- Alexandru Ciuca a introdus reactia de fixare a complementului in metodologia tipizarii virusului febrei aftoase;

- Nicolae Filip a elaborat primul program de ameliorare a animalelor la noi in tara;

- Paul Riegler a infiintat productia de biopreparate de uz veterinar si a organizat reteaua laboratoarelor zonale de diagnostic;

- au fost preconizate si introduse in productie un numar mare de vaccinuri de mare eficienta imunoprofilactica, din care unele solicitate si in strainatate din care mentionam: vaccinul contra variolei ovine, vaccinul anticarbunos, antirujetic, antiagalactic,antirabic.

In conditii de microproductie s-au realizat vaccinurile contra listeriozei ovine, pleuropneumoniei contagioase a porcului, corizei infectioase aviare, streptocociei purceilor, contra bolii Carre si contra hepatitei contagioase a cainilor.

Se cuvine sa apreciem stradaniile celor care s-au straduit si au reusit sa fie cat mai performanti, nominalizand conducatorii structurilor institutionale ale invatamantului veterinar bucurestean de la infiintare pana in prezent:

I.      Scoala de invatatura veterinara

Vasile LUCACI - protoveterinarul statului si director al scolii.

II. Scoala de medicina si farmacie ( a armatei) si cu o divizie veterinara.

Carol DAVILA - Director al Scolii de medicina si farmacie (1861-1871);

III. Scoala veterinara (independenta)

Mauriciu KOLBEN - Director al Scolii de medicina veterinara(1871-1883);

Alexandru LOCUSTEANU - Director al Scolii superioare de medicina veterinara (1883- 1885);

Ion POPESCU - Director al Scolii superioare de medicina veterinara (1885-1890);

Alexandru LOCUSTEANU - Director al Scolii superioare de medicina veterinara (1890-1907);

Ioan ATHANASIU - Director al Scolii superioare de medicina veterinara (1907-1910);

Paul RIEGLER - Director al Scolii superioare de medicina veterinara (1910-1919);

Constantin MOTAS - Director al Scolii superioare de medicina veterinara (1919-1921);

IV. Facultatea de Medicina Veterinara din Universitatea Bucuresti

Constantin MOTAS - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1921, iunie- 1926,febr.);

Paul RIEGLER - Decan al Facultatii de medicina veterinara (1926-1930);

Ioan POENARU - Decan al Facultatii de medicina veterinara (1930 febr.-1933);

Gheorghe UDRISKI - Decan al Facultatii de medicina veterinara (1933-1935);

Grigore SLAVU - Decan al Facultatii de medicina veterinara (1935-1939);

Alexandru VECHIU - Decan al Facultatii de medicina veterinara (1939, nov.-1943);

Alexandru CIUCA - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1943-1946);

Alexandru PANU - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1946-1947);

Gheorghe DINULESCU - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1947);

V. Institutul de Zootehnie si Medicina Veterinara,

Facultatea de Medicina Veterinara

Francisc POPESCU - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1947-1950);

VI. Institutul agronomic N. Balcescu ,Facultatea de Medicina Veterinara

Alexandru FURTUNESCU - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1950-1952);

Ilie DICULESCU - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1952:sept.-nov.);

Alexandru NICULESCU - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1952-1957);

Ioan GRIGORESCU - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1957-1970);

Eugen POLL - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1970-1972);

Gavrila POPA - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1972-1981);

Helgomar RADUCANESCU - Decan al Facultatii de medicina veterinara ( 1981-1987);

Helgomar RADUCANESCU - Decan al Facultatii de medicina veterinara si zootehnie (1987-1989);

Emil SUTEANU - Decan al Facultatii de medicina veterinara si zootehnie (1989-aprilie 1990);   

Emil SUTEANU - Decan al Facultatii de medicina veterinara (1990- 1991);

Nicolae CONSTANTIN - Decan ad interium al Facultatii de medicina veterinara (1991aug.-1992 martie);

VII. Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara

Ion MICLAUS - Decan al Facultatii de medicina veterinara (aprilie 1992-ian.2000);

Victor CRIVINEANU - Decan al Facultatii de medicina veterinara (febr.2000 si in prezent).