Componentele supozitoarelor

COMPONENTELE SUPOZITOARELOR

Substante terapeutic active

Substantele terapeutic active sunt compusi de natura anorganica, pulberi si extracte animale si vegetale. Ele exercita actiuni variate: antiinfectioase, antimicrobiene, anestezice, laxative, antihemoroidale, antiinflamatoare, etc.

Componente ajutatoare (adjuvanti)

Substante care maresc vascozitatea excipientilor fuzionati. Adjuvantii din aceasta categorie impiedica sedimentarea particulelor de substanta activa suspendate in masa topita a excipientilor si contribuie, in consecinta, la exactitatea dispersarii omogene a principiilor active.

Se utilizeaza in cantitati mici, ca de exemplu 2-5% ulei de aluminiu, 0,5-3% aerosil, 5% monostearat de gliceril cu 2-5% ulei de parafina, 5-15% bentonita. Se utilizeaza, de asemenea, ulei de ricin si lecitina.

Utilizarea agentilor de crestere a vascozitatii trebuie sa fie apreciata critic. Un supozitor topit in ampula rectala si avand o anumita vascozitate poate asigura o mentinere prelungita a acestuia in cavitatea rectala si poate asigura o absorbtie etalata in timp.

De asemenea, acesti adjuvanti pot avea o influenta nefavorabila din punct de vedere biogalenic, in masura in care ei franeaza biodisponibilitatea substantei active dupa topirea excipientului, in sensul unei difuziuni incetinite a acesteia din topitura supozitorului spre mucoasa absorbanta. Aceste substante ajutatoare pot avea, de asemenea, o influenta notabila asupra fenomenelor de cristalizare a excipientului si asupra randamentului fabricarii si conservarii supozitoarelor.

Substante care cresc punctul de fuziune al excipientilor

La incorporarea unor substante active care scad punctul de topire al excipientilor, se utilizeaza adjuvanti cu punctul de topire mai ridicat. In general, excipientii, mai ales cei semisintetici, sunt oferiti de catre firmele producatoare in tipuri variate, cu punctele de topire diferite, care permit alegerea sortului corespunzator care sa compenseze scaderea punctului de topire determinat de anumite substante active. Daca acestia nu rezolva depresurizarea punctului de topire prin formarea de enfecite, atunci se poate utiliza alcoolul cetilic, sterilic, ceara alba sau galbena, cetaceu. Se intrebuinteaza o cantitate corespunzatoare din acesti adjuvanti in functie de gradul de depresiune al punctului de topire care trebuie corectat.

Substante care scad punctul de topire al excipientilor

In cazul incorporarii unor cantitati mari de substante active pulverulente, poate creste mult punctul de fuziune al supozitoarelor. In acest caz, se alege un sort de masa de supozitoare cu punct de topire mai scazut sau se pot utiliza cantitatile necesare de ulei de ricin, ulei de floarea soarelui sau un alt ulei vegetal sau ulei neutral Myglyol 812.

Substante pentru dispersarea si fixarea unor substante active in masa de supozitoare

In cazul incorporarii unor fluide active sau de consistenta vascoasa, ca extracte moi, ihtiol, gudroane, se indica utilizarea de adjuvanti cu aerosil, carbonat de magneziu, lactoza pentru ameliorarea dispersarii si prelucrarii lor in masa de supozitoare.

Excipientii folositi la prepararea supozitoarelor

Pentru prepararea supozitoarelor se intrebuinteaza excipienti liposolubili ca untul de cacao, grasimi semisintetice sau sintetice neutre sau excipienti hidrosolubili.

In cazul in care pe prescriptie nu este indicat excipientul, se va folosi unt de cacao, masa gelatinoasa sau alt excipient, mentionandu-se excipientul folosit pe prescriptia medicala.

Conditii generale ale excipientilor

sa fie inerti din punct de vedere fiziologic, pentru a nu provoca iritatii la nivelul mucoasei intestinale prin duritate prea mare sau prin produsi de rancezire;

sa se topeasca la temperatura corpului, in cazul celor care cedeaza prin fuziune principiile active incorporate sau sa se dizolve in contact cu mucoasele;

sa prezinte un interval redus intre punctul de topire si punctul de solidificare; aceasta permite solidificarea rapida in formele de turnare, buna capacitate de contractie si evitarea racirii formelor;

sa fie indiferenti din punct de vedere chimic (sa nu produca incompatibilitati cu substantele active);

sa nu prezinte modificari alotrope instabile;

sa aiba o vascozitate corespunzatoare si o consistenta potrivita pentru reducerea sedimentarii substantelor active suspendate si asigurarea unei bune exactitati de dozare;

sa permita incorporarea de fluide hidrofile si hipofile;

sa prezinte o cedare si o absorbtie corespunzatoare a substantei active incorporate, prin topire sau dizolvare intr-un timp scurt;

sa fie stabili, sa nu se altereze prin conservare, sa nu se coloreze, sa nu se intareasca ulterior, sa-si pastreze forma si rezistenta mecanica, sa nu rancezeasca si sa asigure stabilitatea principiilor active incorporate.

Clasificarea excipientilor

liposolubili

hidrosolubili

emulsionabili

1) Excipientii liposolubili:

Sunt excipientii cei mai vechi utilizati si au fost reprezentati, pentru o lunga perioada de timp, aproape exclusiv de untul de cacao, care isi mentine si in prezent o importanta considerabila, mai ales pentru prepararea supozitoarelor la receptura. In acelasi timp, numerosi alti excipienti pe baza de trigliceride au fost introdusi in practica, inlocuind untul de cacao, mai ales in productia industriala a supozitoarelor.

Prima conditie pe care trebuie sa o indeplineasca excipientii din aceasta grupa este aceea de a avea un punct de topire apropiat de temperatura corpului (35-36°C) pentru ca substantele active incorporate nu sunt cedate decat in bazele topite.

Topirea acestor mase este precedata de un punct de inmuiere, cand se produce deformarea supozitorului. Majoritatea excipientilor acestei categorii sunt constituiti din amestecuri de trigliceride, deci nu prezinta un punct de topire bine definit; de aceea se vorbeste de un interval de topire sau de altul.

Din punct de vedere tehnologic, este important punctul de solidificare al acestor mase, care trebuie sa fie cat mai apropiat de cel de topire, pentru a asigura solidificarea rapida a supozitoarelor in cazul prepararii lor prin topire si turnare in forme.

Este de asemenea important sa existe un interval scurt intre punctul de topire initial si punctul de topire la clasificare, pentru pastrarea formei supozitoarelor la stocare, eventual la temperaturi mai ridicate.

Excipientii trebuie sa prezinte o vascozitate suficienta, pentru a evita procesul de sedimentare al substantelor active suspendate in timpul prepararii prin turnare sau in timpul solidificarii supozitoarelor.

Excipientii trebuie sa aiba si o buna capacitate de contractie dupa solidificare, pentru ca supozitoarele sa fie usor distantate din formele de turnare.

Sub aspectul cedarii substantei active incorporate, este necesar ca excipientii sa posede o buna capacitate de etalare pe mucoasa rectala, proprietate asigurata de prezenta unor componente cu calitati emulsive.

Untul de cacao (butyrum cacao) este obtinut in 1962 de W. Homberg. Este un produs oficializat in toate farmacopeele, desi nu apartine uleiurilor vegetale decat formal, consistenta sa fiind solida la temperatura camerei. Untul de cacao este obtinut prin presarea la cald a semintelor decorticate si torefiate de Theogroma cacao (familia Sterculiacee), a acizilor saturati (palmitic, stearic, arahidic) si nesaturati (acidul oleic). Untul de cacao se prezinta ca o masa solida sub forma de placi sau fragmente neregulate de culoare galbuie, grasa la pipait, cu miros particular placut de cacao si gust dulceag. Untul de cacao este practic insolubil in apa, putin solubil in alcool, solubil la cald, benzen, cloroform, eter, eter de petrol, tetraclorura de carbon. Prin pastrare la aer, untul de cacao devine alb si rancezeste in timp, proces de degradare datorat autooxidabilitatii, care este mai rapida daca este maruntit. Din punct de vedere al metodelor de prelucrare al untului de cacao, se poate sublinia ca acesta este singurul excipient la care se pot aplica cele trei metode principale: modelare manuala, presare si topire urmata de turnare in forme.

Untul de cacao, ca masa de supozitoare, prezinta urmatoarele avantaje:

are un punct de topire apropiat de temperatura corpului uman; supozitoarele se topesc in 5 minute;

nu reactioneaza cu substante active;

este usor modelabil prin malaxare, iar supozitoarele obtinute sunt prezentabile ca aspect;

desi are o grasime de natura vegetala, in conditii bune de conservare, are o stabilitate convenabila;

daca este cazul (la prepararea supozitoarelor cu antibiotice), poate fi sterilizat, deoarece modificarile instabile care se produc trec in forma stabila dupa 1-4 zile.

Uleiurile si grasimile hidrogenate sunt produse obtinute prin innobilarea sau cresterea consistentei in urma indepartarii componentelor fluide din diferite grasimi naturale sau prin hidrogenarea acestor produse.

Masele de supozitoare 'Cebes' sunt excipienti constituiti din gliceride ale acizilor grasi, mai ales ale acidului stearic, obtinute din uleiul de cocos, dupa eliminarea fractiunii formate din acizi grasi cu greutate moleculara scazuta.

Uleiul de arahide hidrogenat este un reprezentant al acestui grup de excipienti.

Excipientii hidrosolubili

Sunt reprezentati in primul rand de geluri hidrosolubile, care la temperatura camerei au o consistenta solida, iar la temperaturi mai ridicate se fluidifica. Ca substante formatoare de geluri se folosesc gelatina si sapunurile in asociere cu glicerina, care imprima maselor flexibilitatea si rezistenta necesara la rupere. De asemenea, se utilizeaza ca mase hidrosolubile polietilenglicoli hidrosolubili.

Mase de gelatina-glicerina:

Pentru obtinerea de mase gelatinoase corespunzatoare, ca baze de supozitoare, este absolut necesar ca materia prima, respectiv gelatina, sa corespunda conditiilor de calitate prevazute de farmacopee, in special privind vascozitatea, care trebuie sa fie de cel putin 6,5° E, sa posede calitatea de gelificare prevazuta si sa indeplineasca cerintele controlului microbiologic.

Gelatina, care se obtine prin hidroliza colagenului din tesuturile animale, in functie de tehnica de preparare, este de doua tipuri:

tipul A rezulta prin hidroliza acida si are un punct izoelectric de 7-8,3;

tipul B rezulta prin hidroliza alcalina si are punctul izoelectric de 4,7-5. Gelatina se imbiba in prezenta apei, isi mareste volumul si se dizolva la

incalzire. Viteza de dizolvare a gelatinei creste in prezenta unor mici cantitati de fosfati, citrati si sulfati.

Masa de gelatina si sapunuri de sodiu:

In locul gelatinei se pot utiliza, ca suport formator de gel, sapunuri ca cel medical sau sapun de stearina. Supozitoarele de glicerina si sapunuri sunt albe, rigide, hidroscopice, au tendinta de a exuda glicerina. Prezenta sapunului intensifica actiunea laxativ-purgativa a supozitoarelor.

Polietilenglicoli:

Ca baze hidrosolubile pentru supozitoare se utilizeaza un grup important de produse numite polietilenglicoli, cunoscute sub foarte multe denumiri: Pastomel, Scurol, Macrogali, Carbowax-uri, Johonal H. Polietilenglicolii sunt usor solubili in apa, cei cu greutate moleculara mai mare de 6000 numai la cald. Sunt de asemenea solubili in alcool, cloroform, acetone, glicoli. Practic, sunt insolubili in eter, uleiuri minerale si grasimi.

Excipientii autoemulsionabili:

Aceasta grupa de excipienti se caracterizeaza prin proprietatea lor de a realiza emulsii si de a se dispersa in apa. Cei mai multi au caracter hidrofilic si dau emulsii de tip U/A. Prin structura lor chimica, au calitati tensioactive, respectiv emulsive. Se considera ca acesti excipienti, spre deosebire de celelalte doua grupe, exercita un rol dinamic de favorizare a dispersarii si a absorbtiei substantelor active incorporate si nu prezinta simple baze pentru principiile active.

Excipientii autoemulsionabili pot fi utilizati pentru incorporarea atat a substantelor active hidrosolubile, cat si a celor liposolubile. Se pot intrebuinta singuri, ca atare, sau se pot asocia pentru a se obtine baze cu puncte de topire si consistente dorite.

Utilizarea acestor excipienti ofera o multime de avantaje, si anume: nu creeaza incompatibilitati, se pot prelucra la temperaturi mai ridicate, se conserva bine, nu sunt contaminate de microorganisme si nu favorizeaza dezvoltarea acestora; sunt lipsiti de toxicitate si sunt tolerabili fara sa provoace sensibilizari.

Se folosesc derivati ai PEG-urilor ca: esterii stearici (Myrj), eterii laurici (Brij), polisorbati (Tween), esteri ai acizilor grasi cu sorbitamol (Span), precum si amestecuri de polimeri de oxid de etilen si oxid de propilen (pluronici).

Stearatii de polietilenglicol cu denumirea comerciala de Myrj, utilizati ca excipienti pentru supozitoare, sunt mase solide de culoare alb-galbuie, ceroase, fara miros, solubile in apa, alcool, insolubile in uleiuri grase si uleiuri minerale.

Polisorbantul 61, propus si utilizat ca masa de supozitoare autoemulsionabila, este o masa solida de culoare galbena, cu aspect ceros, cu proprietati lipofile si hidrofile in egala masura. Este dispersabil in apa, solubil la cald, in alcool si ulei de parafina. Este compatibil cu majoritatea substantelor active administrate pe cale rectala si nu rancezeste.