Evolutia istorica a handicapului de auz

Evolutia istorica a handicapului de auz

Etape:

I. Etapa sesizarii existentei handicapului in societate si a consemnarii sporadice de catre medici, filosofi, istorici etc. Aceasta etapa se intinde din antichitate pana la renastere. In antichitate apar doar semnalati si mentionati in diferite lucrari, nu se cunoaste nimic despre existenta unor incercari de recuperare a acestor persoane. Copii handicapati senzorial erau educati, crescuti si ingrijiti in familii.

Aristotel scrie "Despre simturile celor ce simt" si "Despre perceptia prin simturi". El atrage atentia asupra a trei aspecte fundamentale: importanta auzului si vazului in dezvoltarea gandirii; prioritatea vazului fata de auz; relatia dintre surditate si mutitate. Relatie in care Aristotel afirma ca cine s-a nascut surd devine apoi si mut.

In renastere, Diderot subliniaza importanta auzului in mod individual si sporadic, considerand auzul un instrument principal de cunoastere.

II. Aceasta etapa se refera la preocuparile initiale de educare si recuperare in primul rand individual, iar in final, in mod institutionalizat. Aceasta etapa se intinde din renastere pana la sfarsitul secolului al XIX -lea. In renastere cunostintele despre educarea si recuperarea surzilor s-au imbogatit prin intermediul urmatorilor autori: Gardamus, Mauricius, Von, Helmont.

Gardamus ajunge la concluzia ca putem face un surdo-mut sa auda prin citit si sa vorbeasca prin scris. In aceasta perioada, pana la sfarsitul secolului al XVIII -lea instruirea surzilor se realizeaza sporadic, in prima parte instruirea surzilor era interzisa de inchizitie. Din secolul al XVIII -lea se pune baza educatiei prin sistemul de educatie oral, mimic (prin gesturi), grafic, dactil (insusirea unor semne specifice care reprezinta literele alfabetului - ele numindu-se dactileme). In secolul al XVIII conditia societatii si experienta instruirii individuale a surzilor adus la crearea unor asezaminte - scoli pentru surzi, iar instruirea acestora se realizeaza prin intermediul metodei mimico-gestice. In 1778, in Germania, Samuel Heiniche foloseste in scolile pentru surzi insusirea limbajului oral. Principalele sisteme de educatie a surzilor se interfereaza astfel: initial va fi preponderent sistemul mimic, ulterior se impune metoda orala sau metoda germana de educare a surzilor. Deficientii de auz folosesc in comunicare limbajhul mimico-gestic si limbajul dactil.

In aceasta etapa a invatamatului si institutionalizat, activitatea metodologica se bazeaza pe observatii directe, astfel au fost formulate si aplicate in practica demutizarii primele concluzii privind labiolectura si emisia sunetelor cu sprijin senzorio-motric (punerea mainii pe laringe). Aceste solutii in practica demutizarii au fost preluate de mai multi pedagogi, printre care amintim Maria Montessori, care consemneaza referiri cu privire la reglarea si educarea surdomutilor in clasele cu copii cu disfunctii senzoriale, motorii si mintale.

III. Etapa cercetarii in context largit si a maturizarii gandirii stiintifice. Aceasta etapa tine de la sfarsitul secolului al XIX -lea si pana la inceputul secolului XX. In intermediul acestei etape au fost precizate modalitatile de demutizare, in special metoda orala. Au aparut teste non-verbale destinate masurarii inteligentei si capacitatii psihice si motrice a deficientilor de auz.

Ca urmare a realizarilor obtinute in cercetare pentru prima oara se pune problema individualizarii procesului de recuperare a deficientului de auz. Sub influenta unor cercetari de prestigiu, precum Ion Ciolanescu si D. Rusticeanu s-au organizat scoli speciale pentru surzi si sisteme de demutizare romanesti in conformitate cu specificul limbii romane.

IV. Etapa abordarii sistemice si complexe pentru recuperare si insertie socio-profesionala. In aceasta etapa au aparut studii de valoare in surdologie, cu instrumente si metode speciale in masurarea auzului si au fost facute proteze electroacustice perfectionate, cu ajutorul carora se pune cu mai multa insistenta problema de insusire a limbajului verbal si a metodelor specifice, astfel incat limbajul sa aiba functia de comunicare si sa devina instrument operational al gandirii. S-a discutat daca structurile psihice sunt diferite de ale celorlalti, ori daca aceste structuri au caracter temporar pana cand surzii isi insusesc limba ca mijloc de comunicare si instrument al gandirii. Pe baza unor studii, Maurice de Besse sesizeaza ca inainte de demutizare, adica in perioada comunicarii prin gesturi, surdomutii au elementare si o gandire concreta senzorio-motorie. Datorita nedezvoltarii limbajului verbal si din cauza necesitatii de a comunica cu cei din jur, handicapatii de auz se mai folosesc si de alte mijloace de comunicare: mimica, gestica. Cu timpul aceste mijloace se vor organiza intr-un sistem semiotic cu anumita semnificatie operationala. Tocmai de aceea, la copii surdomuti, demutizati la varsta de 6-7 ani, invatarea limbajului oral este asemanator invatarii unei limbi straine.

Actualmente in randul specialistilor se vehiculeaza ideea comunicarii totale, care presupune utilizarea tuturor mijloacelor posibile de stabilire a contactelor pentru deficientii de auz, atat intre ei cat si in societatea auzitorilor. Aceasta comunicare cu mijloace totale include desenul, limbajul oral, gestual, dactil si semnele evocatoare.

Rezultatele cercetarilor, precum si a cercetarilor stiintifice si instrumentale acustice de protezare au condus la stabilirea varstei optime de invatare a limbajului, la precizarea metodologiei pentru demutizare si diferentierea recuperarii diferitelor categorii de handicap de auz, cum sunt surzii, hipoacustici si polihandicap surzi-oligofreni. Rezultatele pozitive ale cercetatorilor au determinat imbunatatirea integrarii socio-profesionale a persoanelor cu deficienta de auz.

Educarea in Romania

Etape:

I. Evul mediu pana in sec. XVIII. In perioada lui Stefan cel Mare si Vasile Lupu se fac referiri cu caracter legislativ la cei care si-au pierdut auzul. Se aminteste doar de existenta unor surdomuti care nu vorbesc, dar care scriu si citesc. Nu se fac referiri cu privire la educarea si recuperarea acestora. Marturiile din aceasta perioada confirma ca au existat incercari de recuperare a surzilor in familii si pe langa biserici si manastiri inca inainte de evul mediu.

II. Din sec. XIX pana la inceputul celui de-al II -lea razboi mondial. Prima incercare de educarea organizata a surzilor se realizeaza in cadrul unui institut particular din Dumbraveni, in Transilvania, institut ce a functionat in perioada 1827-1846. Acest institut a fost organizat dupa modelul institututlui de la Paris. Prima scoala pentru surzi a fost infiintata din initiativa lui Carol Davila in 1863 la azilul Elena Doamna, din Cotroceni si mutata la Focsani in 1895. Primii profesori au fost instruiti la Paris si la Viena, si au educat deficientii de auz prin metoda mimica, grafica si dactila. Congresul surdopedagogilor de la Milano din 1880 stabileste inlocuirea metodei mimice sau franceze cu una orala, sau germana.

III. Etapa se intinde de la sfarsitul celui de-al II -lea razboi mondial, pana in prezent. Este impartita in trei etape:

1) 1950 - 1970 caracterizata de o dezvoltare intensa din punct de vedere ordanizatoric si receptoriu deficientului de auz.

2) 1970 - 1989 caracterizata printr-o stagnare la asigurarea bazei materiale a scolii speciale si desfiintarea institutelor de cercetare si perfectionare a personalului calificat.

3) `89 - pana in prezent. Este etapa contemporana in care se iau masuri complexe de demutizare, de imbunatatire a institutiilor, de crearea unui cadru legislativ adecvat, de infiintarea unor noi institutii de cercetare, precum Institutul National pentru Recuperarea Persoanelor cu Handicap.