Glandele endocrine si hormonii - hipofiza, epifiza si tiroida

GLANDELE ENDOCRINE

Glandele endocrine (glandulae endocrine) sunt organe secretorii, lipsite de canal de excretie, producatoare de hormoni, pe care ii elibereaza direct in spatiul conjunctiv intercelular sau perivascular, de unde trec in mediul intern.

Hormonii actioneaza specific, in cantitati mici, la distanta de locul de elaborare, modeland desfasurarea proceselor biologice din diferite organe, tesuturi si celule. Ei controleaza si regleaza atat procese biologice generale (cresterea, diferentierea, maturarea, nutritia, metabolismul si reproductia), dar au si o actiune specifica asupra unor organe tinta. Hormonii pot fi efectori, cand actioneaza direct asupra tesuturilor si organelor tinta, si hormoni tropici sau trofici, cand actioneaza indirect asupra organismului prin intermediul altor glande endocrine.

Activitatea glandelor endocrine se reflecta in starea morfofunctionala a tesutului si organului tinta, excesul de hormon tropic determinand hiperplazia, intensificarea proceselor de sinteza si eliberarea produselor secretate, iar deficitul sau excesul in hormoni tropici influenteaza starea morfofunctionala a glandelor endocrine printr-un mecanism de conexiune inversa.

Sub coordonarea sistemului nervos si in interactiune cu acesta, glandele endocrine participa la reglarea functiei de integrare biologica a organismului, ambele actionand si ca mecanisme de autoreglare complementare, ce mentin homeostazia. Reglarea nervoasa este de scurta durata, in timp ce reglarea endocrina se realizeaza mai lent, cu efecte mai prelungite ca durata in timp. Interrelatiile sistemului nervos cu glandele endocrine se realizeaza, in principal, prin intermediul hipofizei si al glandelor suprarenale, glanda hipofiza avand conexiuni cu hipotalamusul, iar glandele medulosuprarenale cu sistemul nervos simpatic.

Activitatea glandelor endocrine este completata si continuata prin activitatea unor grupuri de celule sau a unor celule solitare, diseminate in alte strucutri decat glandele endocirne si care alcatuiesc sistemul neuroendocrin difuz, denumit pana nu demult sistem APUD, ce produce amine biogene, cu activitate endocrina locala.

Glandele endocrine sunt constituite din celule secretorii, inconjurate de tesut conjunctiv bogat in capilare sanguine si limfatice. Structura glandelor endocrine cuprinde pe de o parte capsula si stroma, intotdeauna de origine mezodermica, iar pe de alta parte parenchimul, care poate proveni din toate cele trei foite embrionare (ecto-, mezo- si endoderm). Atunci cand parenchimul, stroma si capsula sunt de origine mezodermica, glandele endocrine  sunt omogene.

 Glandele endocrine omogene au stroma redusa, iar relatiile dintre parechim si stroma sunt relativ simple. Ele produc hormoni steroizi. Stroma lor isi pastreaza posibilitatea de a se diferentia in tesut endocrin.

Glandele endocrine heterogene au stroma de origine mezodermica, in timp ce parenchimul lor poate proveni din ectoderm si endoderm. Ele au o stroma abundenta, secreta hormoni de natura proteica, iar relatiile epitelio-mezenchimatoase sunt complexe.

Parenchimul glandelor endocrine este format din celule secretorii dispuse in cordoane sau in vezicule. Cordoanele celulare sunt puternic anastomozate, formand o retea neregulata, in ochiurile careia se gasesc numeroase capilare sanguine. Producerea  hormonilor are loc intracitoplasmatic, ei fiind eliberati pe masura elaborarii sau dupa o stocare tranzitorie intracelulara, cu exceptia tiroidei, unde hormonul este depozitat in foliculii tiroidieni. Ultrastructura celulelor endocrine reflecta o intensa activitate de sinteza, avand nuclei eucromatici si organite dezvoltate (reticul endoplasmic, complex Golgi, mitocondrii, vezicule secretorii).

Fiecare celula endocrina prezinta, in functie de raporturile dintre celula si stroma, trei sectoare: - sectorul apical, prin care se exporta hormonii intr-o lacuna stromala sau intr-un folicul; - sectorul lateral sau omolog, prin care se stabilesc legaturi cu celulele invecinate; - sectorul bazal sau heterolog, in raport cu compartimentul extracelular, care se interpune intre celula endocrina si lumenul capilar.

Dupa modul de dispunere a celulelor glandulare, exista trei tipuri de glande endocrine: - glande endocrine reticulate (hipofiza, glandele suprarenale), formate din cordoane celulare, foarte anastomozate; - glande de tip veziculos (tiroida), in care celulele glandulare sunt dispuse in coroana, delimitand foliculi; - glande dispersate sau difuze, reprezentate prin insule de celule, diseminate in tesutul conjunctiv din structura organelor in care sunt incorporate (glandele interstitiale din ovar si testicul).

Capsula si trabeculele sunt de natura conjunctiva, bogate in fibre de colagen si reticulina, cu putine elemente blastice si celulare. Trabeculele se detaseaza de pe fata interna a capsulei, impart glanda in lobi si in lobuli, continuandu-se cu stroma glandei.

Vascularizatia glandelor endocrine este bogata, reprezentata printr-o retea capilara, foarte dezvoltata, sustinuta de o stroma reticulara. Capilarele sunt de tip fenestrat si sinusoidal, cu o membrana bazala subtire, dublata de fibre reticulare.

Inervatia glandelor endocrine este foarte bogata, de natura vegetativa (orto- si parasimpatica), dand ramificatii fine la nivelul celulelor glandulare.

Glandele endocrine se pot prezenta ca: - organe individualizate morfologic (epifiza, hipofiza, tiroida, paratiroidele, suprarenalele); - glande mixte, in care celulele endocrine sunt inglobate intr-o glanda exocrina (pancreasul endocrin, glandele interstitiale din ovar si testicul); -glande amficrine, in care aceleasi celule elaboreaza atat secretie exocrina, cat si secretie endocrina (exemplu: hepatocitul).

1. Hipofiza

Hipofiza (hypophysis cerebri) sau glanda pituitara (glandula pituitaria) se prezinta ca un apendice cerebral, atasata la fata ventrala a hipotalamusulul prin tija hipofizara. Hipofiza se dezvolta din doi muguri embrionari, unul epitelial din diverticulul faringian, care va genera adeno- hipofiza si altul nervos, diencefalic, din care se dezvolta neurohipofiza. Hormonii hipofizari participa la realizarea mecanismului umoral prin care sistemul nervos central controleaza si integreaza multe din functiile organismului. Exista hormoni care actioneaza direct asupra unor tesuturi neendocrine, precum hormonul de crestere (GH sau STH), prolactina, hormonul antidiuretic (ADR), ocitocina si hormonul stimulator al melanocitelor (MSH). Alti hormoni hipofizari moduleaza activitatea altor glande endocrine, fiind hormoni tropici (sau trofici), ca de exemplu hormonii: tireotropi (TSH), adrenocorticotropi (ACTH), gonadotropi, foliculostimulant (FSH), luteinizant (LH). Tiroida, corticosuprarenala si gonadele sunt glande hipofizodependente. Producerea hormonilor hipofizari este controlata direct de catre hipotalamus, iar activitatea hipotalamusului se gaseste sub influenza stimulilor nervosi generati de centri cerebrali, fiind controlata, prin mecanisme de tip feed-back, de nivelul hormonilor produsi de glandele hipofizo-dependente.

1.1. Adenohipofiza

Adenohipofiza (adenohipophysis) sau lobul anterior (lobus anterior) este formata din trei parti: distala, tuberala si intermediara. Prezenta unor rudimente ale diverticulului stomodeal, sub forma fantei hipofizare (cavum hypophysis) imparte masa adenohipofizei in doua portiuni inegale: - o portiune orala, formata din partea distala si portiunea tuberaIa, si o portiune intermediara situata aboral de fanta hipofizara (Ratke), alipita de neurohipofiza. La cabaline lipseste fanta hipofizara .

Partea distala (pars distalis) ocupa 75% din volumul si masa glandei, fiind invelita de cortul hipofizar al durei mater, care ii formeaza capsula si in care sunt cuprinsi numerosi ganglioni simpatici. De pe fata interna a capsulei se detaseaza septe conjunctive scurte, care delimiteaza slab si incomplet un numar variabil de loji. Parenchimul este alcatuit din cordoane neregulat anastomozate, sustinute de o fina retea de fibre reticulinice si despartite intre ele prin capilare de tip sinusoid.

Celulele adenohipofizei sunt variate din punct de vedere tinctorial, existand celule acidofile, bazofile si cromofobe. Prin metode imunohisto- chimice, celulele adenohipofizei au fost clasificate in functie de hormonii pe care ii produc si ii contin (fig. 1.).

Fig. 1. Hipofiza si relatiile hipotalamohipofizare (dupa Liebich-1990)

A - pars tuberalis; B - pars distalis; C - pars intermedia; D - neurohipofiza:

1 - nucleii supraoptic si paraventricular; 2 - nucleii infundibular si ventromedial; 3 - capilare venoase hipotalamice; 4 - artera hipofizara dorsala; 5 - endocrinocite acidofile somatotrope; 6 - endocrinocite acidofile mamotrope; 7 - endocrinocite bazofile tireotrope; 8 - endocrinocite bazofile gonadotrope; 9 - endocrinocite bazofile corticotrope; 10 - endocrinocite cromofobe; 11 - capilare venoase hipofizare; 12 - cavitatea hipofizara; 13 - artera hipofizara ventrala.

Celulele cromofile (endocrinocytus cromophilus), mari, poliedrice, prezinta granulatii cu afinitate pentru colorantii acidofili sau bazofili.

Celulele acidofile (endocrinocytus acidophilus) sunt cele mai numeroase, ocupand 75 % din celulele cromofile. Granulatiile lor, relativ mari, au afinitate pentru colorantii acizi (eozina, eritrozina, fucsina, orange G, azocarmin), dar sunt PAS-negative intrucat nu contin glicoproteine. Prin metode imunohistochimice si electronomicroscopice au fost identificate doua tipuri de celule acidofile: alfa (α) si epsilon (ε).

-Celulele acidofile alfa sunt oranj-pozitive (oranjofile), au granulatii mici (300 - 400 nm), numeroase, limitate de membrane, osmiofile. Incarcarea cu granule variaza in functie de varsta si starea fiziologica a animalului. Ele sunt situate pe laturile portiunii distale, prezentand o forma ovoidaIa. Sunt primele celule cromofile care, apar in lobul anterior la fetusii de taurine (Cotea, 1977). Produc hormonul de crestere (STH sau GH), astfel incat mai sunt numite endocrinocite somatotropice (endocrinocytus somatotropicus).

 - Celulele acidofile beta sau endocrinocitele mamotropice au granulatii mai mari (800 nm) (carminofile sau eritrozinofile), dispersate in  citoplasma , care capata o tenta rosie-caramizie. Au o forma ovala, un nucleu veziculos, nucleolat, asezat central. Contin un complex Golgi dezvoltat, un reticul endoplasmic rugos cu cisteme lungi si lizozomi. Sunt raspandite in toate zonele adenohipofizei si produc hormonul luteotrop (LH) sau prolactina, ce induce activitatea lactogenica, stimuleaza activitatea secretorie a epiteliului ingluvial la porumbel si mentine activitatea corpului galben ce produce progesteronul necesar desfasurarii gestatiei. Cresc numeric imediat dupa parturittie, stimuland producerea lactozei.

 La pasari, celulele acidofile beta se mai numesc si "celule de clocire" pentru ca in perioada de clocire se produce o degranulare intensa datorita solicitarilor functionale.

Celulele bazofile (endocrinocytus basophilus) sunt mai putin numeroase, ocupand numai 25 % din celulele cromofile. Sunt localizate in mod predominant spre si la periferia lobului anterior. Se coloreaza PAS-pozitiv, continand glicoproteine. Granulatiile si citoplasma au afinitate pentru colorantii bazici. Granulatiile bazofile sunt mai mici decat cele acidofile si prezinta variatii de forma si afinitate tinctoriala, atat in cadrul celulelor din acceasi glanda, cat si de la o specie la alta. Imunohistochimic si electronomicroscopic au fost identificate trei tipuri de  celule bazofile: tireotrope, gonadotrope si corticotrope.

Celulele tireotrope (endocrinocytus thyrotropicus) sau celulele delta (Δ) produc hormonul tireotrop (TSH) si tireostimulina, care moduleaza activitatea glandei tiroide. Se admite existenta a trei hormoni  tireotropi: - TSH-G, care determina cresterea masei celulare a glandei tiroide; - TSH-M, care stimuleaza biosinteza hormonilor tiroidieni si EPS, responsabil de producerea exoftalmiei hipertiroidiene. Celulele tireotrope, neregulate ca forma, predomina in regiunea medioventrala a portiunii distale, se coloreaza cu fucsin-aldehida si sunt PAS-pozitive. Au un nucleu veziculos, binucleolat, localizat central. Citoplasma apare intens bazofila, cu numeroase granulatii mici (200 nm). Numarul de granule este influentat de temperatura, crescand in conditii de frig. Celulele tireotrope sunt mai numeroase la masculi, unde apar concentrate in grupe mici sau izolate.

Celulele gonadotrope (endocrinocytus gonadotropicus) sau celulele beta (β) sunt concentrate in regiunea anteromediana a lobului anterior. Produc hormonul foliculostimulant (FSH) ce determina, la femele, maturarea folicullior ovarieni si elaborarea de hormoni estrogeni. La mascul, FSH-ul stimuleaza dezvoltarea tubilor seminiferi si spermatogeneza. Celulele gonadotrope sunt ovalare, de dimensiuni medii, cu nucleu excentric nucleolat. Citoplasma, slab bazofila, contine granulatii mici, izolate sau grupate, ce se coloreaza cu albastru alcian, tioinin-aldehida si slab cu PAS. Reticulul endoplasmic rugos este dezvoltat, cu cisterne uneori dilatate. Celulele gonadotrope se hipertrofiaza dupa castrare, citoplasma li se vacuolizeaza, rezultand un aspect tipic, denumit "celula de castrare", asemanatoare unui inel cu pecete. Numarul de celule gonadotrope si abundenta granulelor variaza in functie de starea fiziologica, crescand in estrus la ovine si suine, sau in sezonul de monta la tauri. La fetusii de o taurine, celulele beta apar din luna a IV-a, intervenind in dezvoltarea foliculilor ovarieni si a tubilor seminiferi.

 - Celulele corticotrope (endocrlnocytus corticotropicus) sau celulele epsilon elaboreaza hormonul adrenocorticotrop (ACTH) sau corticotropina si beta-lipotropina (B-LPH). ACTH-ul stimuleaza, activitatea zonelor glomerulata si fasciculata din corticosuprarenala, iar lipotropina este implicata in reglarea metabolismului lipidelor, ambii provenind din clivarea unor molecule peptidice mari, denumite propiocortin. Propiocortinul genereaza ACTH, lipotrofine, endorfine si diverse specii de hormoni melanocitostimulatori. Celulele corticotrope pot fi sferice, ovoide sau stelate, dispersate la periferia partii distale. Au un nucleu localizat excentric, cu un nucleol evident. Veziculele secretorii au un diametru de 150 - 200 nm. Sunt dispuse periferic. In conditii de stres repetat, se produce hiperplazia si hipertrofia celulelor corticotrope, insotite de dezvoltarea reticuIului endoplasmic granular si aparitia a numerosi ribozomi atasati sau liberi, dar grupati in gramezi.

Celulele cromofobe (endocrinocytus cromophobus) formeaza o populatie neomogena, existand trei tipuri de celule: foliculare, stelate si granulate. Celulele foliculare si stelate sunt lipsite de granulatii, fiind interpretate ca celule aflate in faza de refacere, dupa eliberarea produsului.

Celulele granulate, variate ca forma si marime, contin putine granule specifice, au nucleu picnotic si citoplasma vacuolara, fiind considerate celule epuizate, in curs de degenerare.

Portiunea tuberala (pars tuberalis) a adenohipofizei reprezinta o expansiune a lobului anterior, care inconjoara ca un manson tija hipofizara sau infundibulara. Este formata din celule cubice sau prismatice, dispuse in grupuri mici sau cordoane scurte, orientate longitudinal, in stranse raporturi cu numeroase capilare sanguine. Adesea, celulele pot delimita mici foliculi.

Celulele sunt relativ bazofile, cu granulatii fine sl cantitate mica de glicogen.

Lobul tuberal este parcurs longitudinal de catre vase porte hipofizare, care isi au originea in reteaua de capilare din eminenta mediana. Pe Ianga putinele celule gonadotrope si tireotrope, portiunea  tuberala contine si alte celule secretorii care nu exista in alte portiuni ale adenohipofizei.

Portiunea intermediara (pars intermedia) apare strans atasata de neurohipofiza, fiind aproape complet separata de portiunea distala prin fanta hipofizara (cavum hypophisis) prezenta la carnivore, rumegatoare si suine. Fanta hipofizara lipseste la cabaline, iar lobul intermediar este absent la pasari. Portiunea intermediara este formata din grupuri de celule si din mici foliculi, care contin un material coloid, sarac in iod. Vasele de sange si tesutul conjunctiv sunt slab reprezentate. Numarul celulelor este supus variatiilor de specie. Cele mai numeroase sunt celulele mari, slab colorate, care delimiteaza foliculi plini de coloid. Mai sunt prezente celule corticotrope, interstitiale si celule cuboidale care delimiteaza fanta hipofizara. Principalul hormon este hormonul melanocitostimulator, care controleaza activitatea celulelor pigmentare localizate in tegument. Totodata, se produce si beta-lipotropina.

1.2. Neurohipofiza

Neurohipofiza (neurohypophysis) reprezinta circa 25% din masa si volumul hipofizei. Cuprinde lobul posterior sau nervos, tija hipofizara si eminenta mediana. La carnivore si suine, neurohipofiza este excavata de recesusul infundibular al ventriculului al treilea, cu aspect de fund de sac. La cabaline si rumegatoare, recesusul infundibular nu ajunge in neurohipofiza. La rumegatoare, neurohipofiza este situata pe partea distala, intr-o excavatie a adenohipofizei, in timp ce la carnivore si la cabaline, adenohipofiza inveleste in intregime neurohipofiza. La suine, neurohipofiza este numai partial acoperita de portiunea distala.

Lobul posterior, tija hipofizara si eminenta mediana sunt alcatuite din acelasi tip de celule, au vascularizatie si inervatie comuna si contin aceleasi substante biologic active. Lobul posterior este delimitat de o capsula conjunctivo-vasculo-gliala, din care se desprind septe bogat vascularizate, care delimiteaza slab lobulii. Pe spatiile pericapilare, se epuizeaza fibrele amielinice ale fasciculului hipotalamohipofizar. De-a lungul acestor fibre se gasesc zone dilatate, eozinofile, cu forma butonata, denumite corpusculi de acumulare a neurosecretiei (sau corpii Herring). Corpii Herring contin vezicule neurosecretorii si alte organite in cantitati variate. Ei sunt considerati ca formatiuni de stocaj a materialului neurosecretat, care va fi transportat in capilarele sinusoidale.

Parenchimul neurohipofizei cuprinde pituicite, celule conjunctive, celule gonadotrope, fibre nervoase, corpi Herring, lipsind neuronii. Cele mai numeroase celule apar pituicitele, care sunt nevroglii transformate in vederea desfasurarii unor functii secretorii.

Exista mai multe feluri de pituicite (macro-, fibro- si reticulopituicite), ce difera dupa forma si dimensiunile lor, emitand prelungiri in jurul caparelor sanguine si la nivelul corpilor Herring. Pituicitele au nucleii sferici sau ovalari, cu cromatina dispusa reticular. La animalele in varsta, pituicitele acumuleaza granule de pigment melanic sau pigment de uzura, galben brun.

Celulele bazofile gonadotrope reprezinta celule migrate din lobul anterior in timpul dezvoltarii embrionare. Sunt mai mici decat cele din lobul anterior, cu citoplasma mai putin granulata. Formeaza grupe mici in vecinatatea lobului intermediar.

Fibrele nervoase sunt amielinice si reprezinta axoni ai neuronilor hipotalamici paraventriculari si supraoptici. Fibrele nervoase se ramifica diferit, unele in jurul pituicitelor, iar altele se dispun in jurul capilarelor. Ele constituie calea de deversare a hormonilor secretati de neuroenii paraventriculari si supraoptici.

Corpii Herring (corpusculum neurosecretorium accumulatum) sunt formatiuni ovalare, sferoidale sau neregulate, situate in interstitiuI lobului posterior, in care se acumuleaza neurosecretiile coloidale, bogate in glicozaminoglicani si in acid ascorbic.

Eliberarea hormonilor (vasopresina si ocitocina) in corpii Herring este realizata de catre pituicitele care ii separa de neurofizin si ii cedeaza sangelui. Vasopresina sau hormonul antidiuretic (ADH) este produs de neuronii nucleilor supraoptici, iar ocitocina de neuronii din nucleii paraventriculari.

Fibrele conjunctive si prelungirile celulelor gliale formeaza stroma lobului posterior.

1.3. Relatiile hipotalamo-hipofizare

Relatiile dintre hipotalamus si hipofiza se realizeaza prin doua, sisteme:- sistemul hipotalamo-adenohipofizar si sistemul hipotalamo-neurohipofizar.

Sistemul hipotalamo-adenohipofizar este format din: - portiunea hipotalamica, ce cuprinde nucleii hipotalamici; - din portiunea neurohipofizara, ce cuprinde terminatiile axonilor neuronilor ce provin de la nucleii din hipotalamus si ajung in eminenta mediana; si din adenohipofiza. Portiunea hipotalamica este zona hipofizotropica, situata in hipotalamusul bazal. In aceasta zona se gasesc celulele neurosecretoare, ai caror axoni se indreapta spre zona externa a eminentei mediane ce formeaza portiunea neurohipofizara, unde stabilesc contacte neurovasculare cu sistemul venos port hipofizar.

Sistemul venos port hipofizar (descris de Popa si Fielding) este format dintr-un plex capilar primar, situat in jurul eminentei mediane si un al doilea plex capilar, situat in portiunea distala a adenohipofizei, legate intre ele prin vase protale tuberale.

Primul plex capilar cuprinde doua tipuri de capilare:- unele in ansa si altele care formeaza un plex superficial. Exista anse capilare scurte, localizate in zona externa a eminentei mediane si anse capilare lungi, ce patrund in profunzime, ajungand adesea sub ependim . Plexul superficial este situat la limita dintre eminenta mediana si tija tuberala. Ansele capilare si plexul superficial se conecteaza cu vasele portale, care parcurg longitudinal portiunea tuberala, ajungand in plexul capilar din portiunea distala in care se varsa o serie de vase accesorii.

Portiunea intermediara a adenohipofizei este slab irigata de un plex vascular redus (la canide si feline), situat in tesutul conjunctiv care delimiteaza lobul intermediar de neurohipofiza. In schimb, la nivelul limitei dintre partea intermediara si partile tuberala si distala, vascularizatia este bogata. Fibrele nervoase sunt putine si trec din neurohipofiza in adonohipofiza, unele terminandu-se in portiunea intermediara. Alte fibre nervoase vegetative ajung in adenohipofiza, urmarind vasele de sange.

Sistemul hipotalamo-neurohipofizar este format din: portiunea hipotalamica, ce cuprinde nucleii supraoptici si paraventriculari, si portiunea neurohipofizara, ce cuprinde eminenta mediana, tija hipofizara si lobul nervos sau posterior.

In portiunea  hipotalamica, nucleii supraoptic si paraventricular sunt formati din neuroni mari, care produc hormonul antidiuretic si ocitocina, stocati in vezicule cu granulatii neurosecretorii. Hormonii sunt transportati pe calea axonilor ce trec din hipotalamus prin eminenta mediana in lobul nervos.

 Nucleii neurosecretorii din hipotalamus sunt bogat irigati de o retea densa de capilare sinusoidale in care sunt eliberati hormonii. De asemenea, sunt prezente fibre nervoase simpatice perivasculare, cu rol vasomotor.

Granulele neurosecretorii contin complexe neurofizin-ocitocina si neurofizin-ADH. Livrarea complexelor se realizeaza in timpul transportului axonal, iar eliberarea hormonilor se produce prin exocitarea continutului veziculelor neurosecretorii. Alaturi de cei doi hormoni principali, in lobul neural al hipofizei au mai fost identificate o multime de amine biogene precum: acetilcolina, acid gamma-aminobutiric (GABA), encefaline, dimorfine, neoendorfine, care moduleaza eliberarea vasopresinei sau ocitocinei.

1.4. Organogeneza hipofizei

Glanda hipofiza este alcatuita din doi lobi: unul glandular (adenohipofiza) si altul nervos (neurohipofiza), diferiti din punct de vedere embriologic, histologic si fiziologic (fig. 2.).

Fig. 2. Dezvoltarea hipofizei:

1 - Prozencefalul; 2 - Mezencefalul; 3 - Rombencefalul; 4 - Infundibul diencefalic; 5 - Primordiu epitelial diencefalic; 6 - Coarda dorsala; 7 - Membrana     bucofaringiana; 8 - Faringele; 9 - Punga Rathke; 10 - Primordiul lobului anterior; 11 - Vestigiu al pediculului pungii Rathke; 12 - Chiasma optica; 13 - Ventriculul al III-lea; 14 - Recesus hipofizar; 15 - Tubercul cenusiu; 16 - Lob tuberal; 17 - Lob nervos; 18 - Lob intermediar; 19 - Fanta hipofizara; 20 - Lob antarior; 21 - Presfenoid; 22 - Bazisfenoid; 23 - Vestigiu al canalului craniofaringian.

Adenohipofiza sau lobul glandular ia nastere dintr-o evaginare a ectodermului gurii primitive ( a stomodeumului), care formeaza un diverticul (punga Rathke), ce prolifereaza spre diencefal. Punga Rathke prezinta doi pereti: -un perete posterior, ce se invecineaza cu diverticulul diencefalului si va genera lobul intermediar; - si un perete anterior, ce prolifereaza mai intens si va genera lobul anterior al hipofizei. Cavitatea pungii hipofizare (Rathke) se micsoreaza treptat, ramanand un spatiu rezidual, denumit fanta hipofizara, prezenta la bovine, suine si carnivore, sau ia aspect chistic la primate.

Neurohipofiza sau lobul posterior se formeaza dintr-o prelungire ventrala a podelei ventriculului diencefalic (ventriculul al III-lea).Primordiul diencefalic se largeste la extremitatea ventrala, formand lobul nervos, ce ramane atasat de diecefal prin tija hipofizara. In extremitatea dorsala a primordiului diencefalic patrunde recesusul hipofizar al ventriculului al III-lea, care la unele specii de animale (cabaline si carnivore) ajunge pana in masa lobului posterior.

Din pediculul care unea punga Rathke cu epiteliul stomodeal, raman grupe de celule ce vor forma o "hipofiza" faringiana, la nivelul peretelui nazofaringian sau hipofize accesorii in masa osului sfenoid. Aceste formatiuni hipofizare vestigeale pot degenera in tumori , care produc tulburari prin exces de hormon de crestere.

Tulburarile de dezvoltare a hipofizei se manifesta prin agenezii, hipogenezii, structura viciata si topografie aberanta. Se pot produce aspecte precum:

- agenezia hipofizei, ce se asociaza cu alte malformatii ale encefalului (anencefalie, ciclopie etc.);

-hipofiza faringiana, ce consta in prezenta unui nodul hipofizar in peretele dorso-caudal al faringelui, datorita primordiului hipofizar, care nu a migrat in saua turceasca.

2. Epifiza

Epifiza (epiphysis cerebri) sau glanda pineala (glandula pinealis) are in structura sa capsula, stroma si parenchim.

Capsula deriva din pia mater, aparand subtire la carnasiere, groasa la ecvine si de o grosime mijlocie la suine si taurine. Din capsula se desprind septe conjunctive vasculare care impart parenchimul glandular in lobuli de forme si marimi diferite. Septele contin vase, nervi, celule musculare netede (la suine) si ocazional melanocite. Stroma este formata din fibre de reticulina, prelungiri gliale si ale pinealocitelor, fibroblaste, melanocite si mastocite (cu histamina si serotonina). Parenchimul cuprinde pinealocite, celule gliale, celule nervoase si celule pigmentare.

Pinealocitele sau pinocitele (endocrinocytus pinealis) reprezinta celulele principale, ocupand 95 % din populatia celulara. Cu aspect polimorf, pinocitele sunt neuroni modificati, dispusi in gramezi sau cordoane, inconjurate de o retea bogata de capilare fenestrate. Au un nucleu sferic sau neregulat, cu nucleoli evidenti. Citoplasma este bazofila, slab colorabila. Pinocitele prezinta prelungiri lungi si sinuoase, intens ramificate, evidentiabile prin impregnatie argentica. Aceste prelungiri se termina perivascular, perifolicular sau in jurul altor celule principale, prin butoni sau cosulete.

La microscopul electronic se observa doua tipuri principale de pinealocite: - unele clare (endocrinocytus lucidus), care contin ribozomi liberi, reticul endoplasmic neted, microtubuli, filamente; si altele intunecate (endocrinocytus densus), care contin poliribozomi, reticul endoplasmic rugos, complex Golgi dezvoltat, vacuole si granule de secretie (cu diametrul de 340 - 1 000 Ǻ la canide si 1 700 Ǻ la hamster), argirofile, incluziuni de glicogen, lipide, acid ascorbic, enzime.

Pinocitele intunecate reprezinta stadiul activ, fiind mai bogate in organite, avand nuclei mai mari, eucromatici, variabili ca forma. Granulocitele citoplasmei contin o varietate do compusi indolici, inclusiv melatonina si serotonina. Prin acesti compusi biogeni, glanda pineala intervine in reglarea bioritmului zilnic si sezonal, in comportamentul sexual, in termoreglare si in schimbarile culorii la unele animale.

Celulele gliale sau gliocitele centrale (gliocytus centralis) sunt reprezentate de astrocite. Prelungirile lor participa la delimitarea spatiilor perivasculare impreuna cu prelungirile pinocitelor si cu membrana bazala a capilarelor. Celulele gliale sunt dispuse in cordoane care separa sau inconjoara grupele de celule principale, grupe ce au uneori un aspect folicular. Numeric exista mai putine celule gliale. Ele au un aspect intunecat, ce contrasteaza cu aspectul clar al pinocitelor. Nucleii celulelor gliale sunt mici si intunecati, iar citoplasma bazofila.

Celulele pigmentare apar mai numeroase la adult si contin pigment melanic, feruginos si lipofuscina.

In parenchimul epifizar se intalnesc si numeroase concretiuni calcare, denumite acervuli, cu structura lamelara, formate dintr-o matrice organica (coloid gelifiat) mineralizata. Aceste concretiuni formeaza nisipul cerebral sau corpii arenacei, fiind localizate in septele interlobulare si in capsula la animalele adulte (65,62 % la taurine, 39,21 % la ovine si 10% la suine). Paul (1976) interpreteaza aceste concretiuni ca formatiuni distrofice. Stroma epifizei sufera modificari legate de inaintarea in varsta, cand se inmultesc fibrele gliale, fibrele connjunctive, "acervulii",putand aparea cavitati sau chisti in parenchim.

Vascularizatia epifizei este foarte bogata, fiind asigurata de vase ce se desprind din plexurile coroide si formeaza o retea capilara, inconjurata de spatii perivasculare, delimitate de prelungiri ale pinocitelor si astrocitelor.

La amfibieni si reptile, epifiza prezinta o structura senzoriala fotoreceptoare, celula pineala prezentand 4 componente: segment extern, intern, corp celular si pedicul sinaptic. In decursul filogenezei, epifiza s-a transformat intr-un organ endocrin, ce poate include rudimente de structuri senzoriale, la unele pasari si chiar la anumite mamifere (Milcu - 1977).

La vertebratele inferioare, epifiza este reprezentata prin doua structuri: organul parietal sau parapineal, fotosensibil, si epifiza propriu-zisa, localizata profund intracranian.

La mamifere, epifiza este inervata exclusiv de fibre nervoase simpatice, cu origine in ganglionul cervical cranial, care stabilesc contacte cu pinealocitele. S-au descris si relee hipo-talamo-epifizare sau epifizo-hipotalamice. Ritmul zilnic al activitatii secretoare este determinat de nucleul supraoptic al hipotalamusului, care primeste informatii de la retina si le transmite prin calota mezencefalului si maduva spinarii la ganglionul cervical cranial, iar de aici, prin fibre postganglionare ajung la epifiza. Secretia endocrina, elaborata de pinealocite, trece fie in capilare, fie in lichidul cefalorahidian. Hormonii epifizari participa la coordonarea bioritmului diurn prin intermediul hipotalamusului si hipofizei. Actiunea hormonilor epifizari este antagonista celor hipofizari (antigonadotropi, antitireotropi si antiandrogena ). Extractele epifizare au si actiune hipotensiva, provocata de histamina eliberata de mastocitele componente. Milcu (1977) a demonstrat interventia epifizei in metabolismul glucidic, extragand o substanta asemanatoare insulinei, denumita pinealina, cu actiune hipoglicemianta.

2.1. Organogeneza epifizei

Epifiza are origine neuroectodermica. Plafonul diencefalului se evagineaza, formand creasta epifizara, prin proliferarea ependimului de la acest nivel. Se formeaza astfel, un diverticul epifizar cu doi pereti, unul anterior si altul posterior, din fiecare rezultand cate o portiune a epifizei. Pe flancurile crestei epifizare, peretele diencefalului da nastere la doi nuclei simetrici , numiti nuclei habenulari.Nucleii habenulari sunt legati intre ei prin fibre transversale, care formeaza comisura habenulara, situata oral de creasta epifizara. Aboral de creasta se organizeaza comisura posterioara, care leaga intre ele, prin fibre transversale, straturile optice.

Parenchimul glandei provine din diferentierea spongioblastelor si neuroblastelor, incat din luna a treia de gestatie (la taurine) se strucutreaza mugurele epifizar, ca o evaginatie celulara completa.

Celulele mugurelui epifizar se diferentiaza in pinocite (sau pinealocite), mari, cu citoplasma clara si in celule interstitiale, mici, intunecate. Celulele mugurelui epifizar se divid succesiv si patrund in tesutul mezenchimal, formand cordoane, dispuse conform aranjamentului capilarelor sanguine si al septelor conjunctive, detasate din leptomeninge.

3. Glanda tiroida

Glanda tiroida (glandula thyroidea) este cea mai dezvoltata glanda endocrina. Prezinta organizare de tip vezicular, produsul de secretie fiind acumulat in foliculi, de unde este resorbit si trecut in sange. Produce doua tipuri de hormoni: - hormoni ce contin iod, moduleaza metabolismul bazal si influenteaza, cresterea sau maturarea tesutului nervos; si un hormon polipeptidic, calcitonina, care regleaza nivelul calciului sanguin, impreuna cu hormonul paratiroidian. Calcitonina inhiba decalcifierea oaselor prin resorbtie osteoclastica si stimuleaza activitatea osteoblastelor.

 Structura tiroidei cuprinde: capsula, stroma si parenchimul.

Capsula apare fina, de natura fibroblastica, puternic aderenta la parenchim. De la nivelul ei se detaseaza travee conjunctivo-vasculare, cu vase si nervi, ce delimiteaza lobulii. La rumegatoarele mari si suine, capsula si traveele sunt ingrosate, in timp ce la majoritatea speciilor capsula este fina. Fibrele de colagen din travee se continua in tesutul conjunctiv al stromei.

Stroma tiroidiana poate fi sistematizata, in raport cu pozitia ei topografica, in: stroma perilobulara, intralobulara si perifoliculara.

Stroma perilobulara, slab dezvoltata, este formata din tesut fibroelastic, ce contine vase si nervi. De la nivelul ei se desprind structurile fibroelastice ce se insinueaza printre foliculii tiroldieni, formand stroma intralobulara. Stroma intralobulara este bogata in fibroblaste, mastocite, histiocite si celule limfoide, ce se pot aglomera in foliculi. Celulele stromei intrafoliculare reactioneaza la hormonul tireotrop, demonstrand inrudirea lor cu parenchimul secretor

Stroma perifoliculara formeaza, impreuna cu foliculul, unitatea morfofunctionala a glandei. Stroma cuprinde totalitatea structurilor situate intre doi sau mai multi foliculi adiacenti, respectiv reteaua capilarelor sanguine si limfatice perifoliculare, substanta fundamentala si o retea de reticulina.

 Parenchimul are un aspect mozaicat, fiind format din foliculi aflati in diferite stadii de activitate si din celule parafoliculare, dispuse grupat intre foliculi. Aspectul parenchimului este dependent atat de stimulul tireotrop, cat si de aportul de iod. Foliculul tiroidian se prezinta ca o formatiune ovoidala sau sferoidala, cu diametrul cuprins intre 20 - 500 μm, alcatuit din celule foliculare (endocrinocytus follicularis), dispuse pe un singur rand pe o membrana bazala. Prin polul apical, celulele foliculare delimiteaza un spatiu in care se depoziteaza produsul de secretie, coloidul tiroidian.

Celulele foliculare (endocrinocytus folilicularis) sunt polarizate functional, polul apical ajungand in contact cu coloidul, iar polul bazal se sprijina pe membrana bazala, avand legaturi functionale cu stroma perifoliculara si capilarele sanguine. Forma celulelor foliculare variaza in raport cu starea functionala, aparand: - cuboidala, in conditii considerate normale; - prismatica sau columnara, in hiperactivitate; si pavimentoasa sau aplatizata, in hipoactivitate. Pozitia nucleulul variaza in raport cu starea functionala, acesta fiind situat: apical, in celulele care elaboreaza coloidul si il transfera in lumenul folicululul; bazal, in celulele care reabsorb si hidrolizeaza coloidul. Celulele foliculare sunt solidarizate intre ele prin jonctiuni. Citoplasma celulelor foliculare, slab bazofila, cuprinde picaturi de lipide sau granule PAS-pozitive, ce cotin glicoproteine. Bazofilia citoplasmei se datoreste prezentei ARN-ulul sub forma de ribozomi si poliribozomi. Ultrastructural, celulele foliculare cuprind toate organitele participante la sinteza proteinelor: complex Golgi dezvoltat, elemente ale reticulului endoplasmic granular, mitocondrii filamentoase cu criste bogate. La polul apical, plasmalema prezinta microvili, iar lizozomii si granulele specifice sunt mai numeroase. Microvilii si organitele sunt mai dezvoltate in celulele hiperactive. Numarul marit de mitocondrii este legat mai mult de elaborarea coloidului decat de transferul in sange al hormonilor tiroidieni. Citoplasma celulelor foliculare contine: - mucopoliglucide neutre (PAS-pozitive) si acide (albastru-alcian pozitive), ce intra in structura tireoglobulinei; - o serie de enzime proteolitice si oxidative (fosfataza acida, glucozo-6-fosfataza, ATP-aza, 5-nucleotidaza, proteaza, dehidrogeneza, citocrom-C-reductaza) ce participa la fluidificarea coloidulul, cu eliberarea de glicoproteine, la hidroliza tireoglobuilnei si la transferul hormonilor.

Foliculil tiroidieni sunt grupati, cate 20 - 40, in lobuli, cei mai mari fiind situati la periferia lobulului, iar cei mai mici in centru. Morfocitologia foliculilor este dependenta de starea lor functionala, care poate fi apreciata pe baza urmatorilor parametrii: - diametrul foliculilor, cantitatea si caracterul coloidulul, aspectul celuielor foliculare.

Foliculii in repaus au un diametru relativ mare, fiind delimitati de celule cubice mici sau de celule aplatizate. Coloidul este abundent, vascos puternic acidofil (sau eozinofil).

Foliculii in normofunctie au un diametru redus, iar coloidul, mai diluat si bazofil, prezinta periferia festonata datorita existentei unor vacuole de resorbtie. Celulele foliculare sunt cubice si au tendinta de a deveni prismatice, cu un nucleu sferoidal eucromatic, nucleolat.

Foliculii in hiperfunctie sunt mici, cu lumen stramt, in care proemina polul apical al celulelor foliculare. Coloidul intens bazofil, foarte diluat, prezinta foarte multe vacuole de resorbtie. Celulele foliculare, prismatice, inalte, cu nucleu ovular, nucleolat, preiau coloidul in vederea eliberarii hormonilor specifici.

Foliculii in hipofunctie au diametral mare, iar coloidul foarte vascos, intens acidofil, umple pana la refuz lumenul. Celulele foliculare au un aspect endoteliform, fiind aplatizate, cu nucleu mic, turtit.

La ecvine si bovine, foliculii tiroidieni apar mari, in timp ce la ovine sunt mici. La bovine, coloidul este abundent, cuprinzand in el celule epiteliale descuamate si alterate, cazute in lumenul folicular. Diametrul si aspectul citologic al foliculilor variaza in functie de anotimp, alimentatie si stare fiziologica (rut sau gestatie). Iarna, foliculii sunt mici, cu celule prismatice inalte si putin coloid. Vara, celulele foliculare devin plate, iar cantitatea de coloid creste. In perioada rutului, celulele foliculare intra in mitoza. In timpul gestatiei se acumuleaza o cantitate mare de coloid la suine, taurine, leporide si canide. Dupa parturitie coloidul scade cantitativ pentru a creste in perioada lactatiei. La pasari, activitatea tiroidei se gaseste in raport invers cu ciclul de reproducere.

Coloidul tiroidian se prezinta ca o substanta omogena, vascoasa, de culoare galbena- cafenie (in stare proaspata), ce ocupa 30% din greutatea glandei. Coloidul contine iod si o glicoproteina, tireoglobulina, formata, din oze, aminoacizi si mucopoliglucide (acid hialuronic si condroitin sulfuric), care ii confera o reactie PAS-pozitiva.

Elaborarea si eliberare hormonilor tiroidieni sunt procese complexe, care cuprind patru etape principale: sinteza, stocarea, resorbtia coloidului si eliberarea hormonilor in sange. Sinteza hormonilor are loc in celulele foliculare care capteaza, prin absorbtie, iodul sub forma de ioni, realizand o concentratie de 30 - 50 ori mai mare in celule decat in plasma. Captarea este modulata de hormonul tireotrop (TSH). Mitocondriile cantonate la polul bazal oxideaza iodul transformandu-l in iod organic, dupa care il trec in cavitatea foliculara. Oxidarea este controlata de TSH. Fractiunea proteica a tireoglobulinei este sintetizata pe seama tirozinei sanguine. Prin intermediul reticulului endoplasmic, tireoglobulina este transferata in complexul Golgi, unde se combina cu fractiunea glucidica, sintetizata local, formandu-se un complex glicoproteic.

Stocarea are loc in cavitatea foliculara, unde tireoglobulina este exocitata pentru a se combina cu iodul oxidat, formandu-se mono- sau diiodotirozina. Prin cuplarea acestora se formeaza atat tirozina (sau tetraiodotironina), cat triiodotironina. Tireoglobulina poate fi stocata, pentru perioade variate de timp, iar coloidul devine vascos, acidofil si PAS-pozitiv (fig. 3.).

Fig. 3. Aspecte functionale ale endocrinocitelor foliculare tiroidiene (dupa Liebich, 1990)

A - celula foliculara in sinteza; B - celula foliculara in repaus; C - celula foliculara in resorbtie.

1 - coloid folicular; 2 - capilar; 3 - tesut conjunctiv; 4 - terminatii nervoase; 5 - iod; 6 - aminoacizi, monozaharide; 7 - triiodotironina, tiroxina.

Resorbtia coloidului are loc dupa ce s-a produs fluidificarea coloidului sub actiunea enzimelor proteolitice, a fosfatazei acide si a hialuroidazei. Coloidul fluidificat este resorbit la nivelul polului apical al celulelor foliculare. Tireoglobulina absorbita este hidrolizata sub actiunea fosfatazei acide si ATP-azei, din numerosii lizozomi prezenti in regiunea polului apical. Rezulta, astfel, doi hormoni: tiroxina sau tetraiodotironina (90 - 95 %) si triiodotironina, care sunt transferati prin pinocitoza inversa in sange prin plasmalema bazala a celulelor foliculare. In acest transport activ intervine ATP-aza de la nivelul mitocondriilor.

Celulele parafoliculare (endocrinocytus parafolicullaris) sunt prezente in spatiile interfoliculare, unde formeaza mici aglomerari insulare. Exista si celule parafoliculare intercalate in cadrul epiteliului folicular, situate pe membrana bazala, fara sa ajunga la nivelul lumenului. Sunt celule voluminoase, ovale sau poliedrice, slab colorate, cu nucleu mare ovalar, sarac in cromatina, nucleolat. Celulele parafoliculare sunt dotate cu un numar mare de mitocondrii, fiind numite si "celule cu mitocondrii", iar datorita faptului ca produc calcitonina, au fost denumite "celule C". Celulele parafoliculare apar sub doua aspecte electronomicroscopice: celule clare sau agranulare, care au eliberat hormonul, si celule granulare sau intunecate, in care s-a acumulat calcitonina in vezicule condensate. Eliberarea calcitoninei nu depinde de hormonul tireotrop, fiind controlata prin mecanisme de tip feed-back.

Vascularizatia tiroidei este foarte bogata, incat permite ca intreaga cantitate de sange din organism sa poata trece intr-o ora prin tiroida. Circulatia sanguina se intensifica in gestatie, lactatie si in anotimpul rece. Ramurile arteriale desprinse din arterele tiroidiene formeaza un plex superficial, din care se detaseaza capilarele care realizeaza plexuri profunde perifoliculare. Debitul sauguin local este reglat prin arteriole cu perinuta si prin numeroase anastomoze arterio-venoase. Venele se desprind din plexurile de capilare si au traiect satelit arterelor.

Vasele limfatice isi au originea la nivelul stromei perifoliculare, de unde dreneaza limfa in vasele limfatice intralobulare, interrlobulare si apoi periglandulare.

Inervatia tiroidei este realizata de fibrele vegetative. Fibrele simpatice provin din plexul cervical, iar cele parasimpatice din nervul vag. Se realizeaza un bogat plex nervos perifolicular, din care se desprind fibre fine, care se termina printre celulele epiteliale sub forma de "buton" sau "maciuca"

3.1 Organogeneza tiroidei

Tiroida are origine endodermica, formandu-se dintr-un tubercul median, situat pe planseul  faringelui. Tuberculul tiroidian se dezvolta in sens caudal, formand un diverticul tiroidian (punga Bochdalek), ce se intinde pana in apropierea cordului embrionar. Acest diverticul tiroidian comunica cu faringele printr-un canal tireoglos. Canalul tireoglos regreseaza si obstrueaza, putand sa persiste tiroide eratice (fig. 4. ).

Fig. 4. Dezvoltarea tiroidei

1 - Mugure lingual; 2 - Foramen caecum; 3 - Tractul tireoglos si mugurele tiroidian; 4 - Mugurele hioidian.

Ca tulburari de dezvoltare a tiroidei amintim: - agenezia sau hipoplazia tiroidei, ce produce cretinism tiroidian; - chisturi si fistule pe traiectul canalului tireoglos; - tiroide accesorii, generate de insule de tesut tiroidian pe traiectul canalului tireoglos;- - tiroida ectopica, datorita unor vicii de migrare, putandu-se gasi sublingual sau intratoracic.

4. Paratiroidele

Paratiroidele (glandulae parathyroideae) sunt glande mici, ovale, de marimea unui bob de mei, orez sau grau, atasate strans de glanda tiroida printr-un tesut conjunctiv dens, ce le structureaza capsula. Ecvinele, taurinele si pasarile au o pereche de glande paratiroide, in timp ce ovinele, carnivorele, suinele si leporidele prezinta doua perechi de glande paratirolde, o pereche craniala si alta caudala. La taurine, glandele paratiroide pot fl incluse in parenchimul tiroidian, in timp ce la pasari sunt organe distincte. Pot exista si paratiroide accesorii, incluse in tiroida si timus.

 Structura histologica a paratiroidelor cuprinde capsula, stroma si parenchim.

Capsula, formata din tesut conjunctiv dens, cuprinde fibre de colagen si elastice, vase de sange, nervi si adipocite. Este groasa la rumegatoarele mari si suine, in timp ce la canide si felide apare subtire. De la nivelul capsulei se desprind travee conjunctivo-vasculare, care impart parenchimul glandular in lobuli neregulati, slab delimitati. Trabeculele si tesutul conjunctiv interstitial sunt abundente la rumegatoarele mari si suine. Ele contin o retea capilara densa. La canide se intalnesc corpusculii senzitivi Vater-Pacini in parotiroida.

Parenchimul paratiroidelor este format din celule glandulare (endocrinocytus parathyroideus) dispuse in cordoane dense si neregulate. Cordoanele celulare sunt sustinute de o stroma reticulara care se interpune intre endocrinocite si capilarele sanguine. Endocrinocitele sunt poliedrice (6 - 12 μm), multe binucleate, luand contact intim prin una din suprafetele lor cu capilarele. Exista doua tipuri de endocrinocite: principale si oxifile.

Endocrinocitele principale sunt cele mai numeroase, poliedrice, au un nucleu eucromatic, nucleolat, ovalar, localizat central. Sunt legate intre ele prin desmozomi. Dupa aspectul lor, endocrinocitele principale pot fi clare (lucidus) si intunecate (densus).

Endocrinocitele principale clare sunt mai frecvente, mai mari (10 - 14 μm ) si au citoplasma bogata, in incluzii de glicogen (la felide), lipide si pigment de uzura (la taurine). Ele sunt in repaus sau la sfarsltul ciclului secretor. Organitele de secretie apar rar sau lipsesc, iar nucleul este mare, slab colarat.

Endocrinocitele principale active sau dense sunt mai mici (8 - 10 μm ), au nucleul cu cromatina condensata, inconjurat de ocitoplasma densa ce contine un complex Golgi dezvoltat, un reticul endoplasmic rugos abundent, numeroase mitocondrii si granule secretorii. Produc un hormon indispensabil vietii, cu actiune hiperglicemianta.

Endocrinocitele oxifile sunt foarte putine in raport cu celulele principale, fiind rare la animalele domestice, cu exceptia cabalinelor si rumegatoarelor mari. Sunt celule mari (cu diametrul de 27μm la cabaline), dispuse singular sau in grupe. Au un nucleu mic, hipercromatic, o citoplasma intens acidofila, plina cu numeroase mitocondrii, in timp ce complexul Golgi, reticulul endoplasmic rugos si granulele secretoril sunt slab reprezentate. Endocrinocitele oxifile sunt considerate ca celule principale imbatranite sau ca stadii functionale ale celulelor principale. S-a observat si un tip intermediar de celule cu multe mitocondrii, cu un reticul endoplasmic rugos relativ abundent, cu complex Golgi si granule secretorii.

La mamiferele domestice, cu exceptia caprinelor si ovinelor, celulele principale dense si clare sunt distribuite la intamplare, cu predominarea unui tip sau al celuilalt, in raport cu starea functionala a glandei. De asemenea, se intalnesc frecvent chisti coloidali delimitati de celule. La ovine si caprine, endocrinocitele clare inactive se gasesc la periferia. glandei, in timp ce endocrinocitele dense sunt dispuse central. La canide si uneori la cabaline, celulele parenchimului se dispun intr-un strat simplu sau uneori in rozeta.

Glandele paratiroide produc parathormonul care are rolul de a mentine nivelul sauguin normal al raportului calciu - fosfor. Parathormonul actioneaza prin inhibarea reabsorbtiei fosforului la nivel renal si prin stimularea reabsorbtiei calciului la nivel renal si intestinal.

Vascularizatia paratiroidelor se realizeaza printr-o bogata retea de capilare sinusoide dispuse printre cordoanele de celule. Inervatia cuprinde fibre vegetative simpatice amielinice, ce formeaza, plexuri perivasculare cu rol vasomotor.

4.1. Organogeneza paratiroidelor

Paratiroidele au origine endodermica, dezvoltandu-se din diverticulele dorsale ale pungilor branhiale. Paratiroidele interne deriva din epiteliul dorsal al celei de a patra pungi branhiale, in timp ce paratiroidele externe se dezvolta din epiteliul dorsal al pungii branhiale trei (fig. 5.).

Fig. 5. Fomatiuni dezvoltate din faringele primitiv

1 - Punga ectobranhiala I; 2 - Punga ectobranhiala II; 3 - Punga ectobranhiala III; 4 - Punga ectobranhiala IV; 5 - Punga endobranhiala I; 6 - Punga endobranhiala II, cu mugurele amigdalian; 7 - Punga endobranhiala III, cu muguri parotidian si timic; 8 - Punga endobranhiala IV, cu mugure parotidian; 9 - Pungile endobranhiale V si VI contopite; 10 - Plafonul faringelui.

I - IV - Arcuri branhiale.

La taurine, la inceputul lunii a doua de gestatie, paratiroidele au aspectul unor muguri epiteliali perechi, bogati in celule clare. Alte tipuri de celule apar pe masura dezvoltarii retelei vasculare, cu care stabilesc raporturi in a doua jumatate a vietii intrauterine. La sfarsitul gestatiei, paratiroidele au un aspect histologic, ce dovedeste ca glanda intra in activitate in aceasta faza. Tesutul mezenchimal adiacent mugurilor epiteliali se organizeaza, delimitand paratiroidele si impartind mugurii in mici lobuli.

La cabaline si taurine se dezvolta o singura pereche de paratiroide, iar la ovine, canide, feline, leporide si pasari exista doua perechi de glande paratiroide.

Ca tulburari de dezvoltare se pot intalni: - paratiroidele ectopice si agenezia glandelor paratiroide.

5. Glandele suprarenale

Glandele suprarenale (glandula suprarenalia) sunt formate din doua formatiuni endocrine distincte ca origine si functie: corticala sau corticosuprarenala, de origine mezodermica, provenita din epiteliul celomic, si medulara sau medulosuprarenala, de origine neuroectodermica, dezvoltata din celule migrate de la nivelul crestelor neurale.

Exista doua glande suprarenale: una stanga si alta dreapta, delimitate de o capsula fina, formata din fibre de colagen si elastice in stratul superficial, in timp ce in stratul profund sunt prezente fibre de reticulina si numeroase celule mezenchimale, care formeaza blastemul de rezerva, alimentand regenerarea parenchimului cortical. La rumegatoarele de talie mare, capsula mai contine fibre musculare netede si celule pigmentare.

Stroma glandei este formata din septe conjunctivo-vasculare, care se desprind din capsula si separa cordoanele corticale si medulare, ajungand pana in centrul organului. Contine fibroblaste, histiocite si multae fibre de reticulina ce formeaza retele foarte fine in jurul celulelor glandulare. Stroma se hipertrofiaza la animalele castrate. La limita cu medulara, stroma apare mai bogata si mai densa la animalele in varsta.

Parenchimul glandelor suprarenale este reprezentat prin cordoane de endocrinocite, cu dispunere diferita in corticala fata de medulara.

5.1. Corticosuprarenala

Corticosuprarenala (cortex) ocupa 80 - 90% din volumul total al glandelor suprarenale, fiind subdivizata in  trei subzone distincte: - zona glomerulata, zona fasciculata si zona reticulata. Aceasta sistematizare este determinata de arhitectonica vasculara, de o anumita dispunere a cordoanelor de endocrinocite si de diferente morfofiziologice. Limita dintre zone este putin distincta (fig. 6.).

Fig. 6. Schema glandei suprarenale:

1 - capsula; 2 - zona arcuata; 3 - zona fasciculata; 4 - zona reticulata;

5 - medulosuprarenala; 6 - plex vascular subcapsular; 7 - capilare;

8 - plex vascular medular; 9 - vena centrala.

Zona glomerulata (zona glomerulosa) cuprinde celule mici, sferice, prismatice sau poliedrice, dispuse in aglomerari ovoide, cu aspect de glomeruli sau in cordoane arcuate la ecvine, carnivore, suine si leporide. Cordoanele au convexitatea orientate spre periferie, incat zona mai este denumita zona arcuata.

Ultrastructural se evidentiaza microvili pe fata endocrinocitelor orientata spre capilare. Citoplasma, bazofila, este bogata in REN, complex Golgi, lizozomi si mitocondrii. Nucleul este sferic, bogat in cromatina. Lipidele scad cantitativ in celulele situate in partea profunda a zonei glomerulate. La bovine, in zona glomerulata, sunt prezente granule acidofile cu semnificatie necunoscuta.

Dimensiunile zonei glomerulate variaza in raport de varsta, sexul si alimentatie, atingand maximum de dezvoltare la maturitatea sexuala. Zona glomerulata produce hormoni mineralocorticoizi, dezoxicorticosteron si aldosteron, care mentin nivelul electrolitilor prin controlul retinerii sau excretiei sodiulul la nivelul nefronilor. Acesti hormoni sunt indispensabili pentru viata.

La ecvine, carnivore si intr-o mai mica masura la taurine, ovine si caprine se observa o zona de trecere, cu celule mici, nediferentiate, intre zona glomerulata si zona fasciculata.

Zona fasciculata este formata din cordoane de endocrinocite dispuse relativ radiar, delimitate intre capilarele sanguine care converg spre zona medulara. Endocrinocitele zonei fasciculate apar sub doua aspecte: de spongiocite si de celule intunecate.

Spongiocitele sunt celule voluminoase, poliedrice, cu citoptlasma spongioasa, datorita dizolvarii lipidelor cuprinse in incluziuni.

Totodata, citoplasma cuprinde un complex Golgi dezvoltat, mitocondrii cu numeroase creste, lizozomi si lipofuscina. Reticulul endoplasmic rugos si neted este mai abundent decat in endocrinocitele din zona glomerulata.

In functie de continutul in lipide al spongiocitelor, se disting doua tipuri de corticosuprarenale: glande cu celule bogate in incluziuni lipidice, ce dispar in urma unei activitati intense (prezente la om, sobolan si felide) si glande cu celule lipsite de incluziuni lipidice, cu o sudanofilie difuza (intalnita la rumegatoare). Spongiocitele produc hormoni glucocorticoizi (cortisol si corticosteron), care infiuenteaza metabolismul glucidic si protidic, producand hiperglicemie prin gluconeogeneza. Totodata, acesti hormoni elibereaza acizi grasi din tesutul adipos, distrug limfocitele si elibereaza gammaglobulinele, scad eozinofilele circulante si inhiba proliferarea limfoblastelor. Au efect antiinflamator, antialergic si antitoxic, impiedica procesele de cicatrizare si lezeaza tesutul limfoid. Producerea de glucocorticoizi este controlata de hormonul corticotrop de eliberare si de ACTH, a caror producere este influentata de o diversitate de factori interni si externi (de stres).

Hipofizectomia produce atrofia zonei fasciculate si reticulate, reducand activitatea secretorie.

Endocrinocitele dense sunt situate spre partea centrala a zonei fasciculate. Au o citoplasma intens bazofila si reprezinta forme de tranzitie spre spongiocite.

Zona reticulata cuprinde o retea neregulata de cordoane celulare, in ochiurile careia se gasesc capilare sinusoide cu lumen larg. Zona reticulata cuprinde doua straturi: un strat superficial extern, alcatuit din celulele zonei fasciculate profunde, dar mai sarace in incluziuni lipidice; si un strat profund format din celule clare si intunecate, unele dintre ele prezentad semne de degenerescenta, sau imbatranire (nucleu hipercrom       sau picnotic, granulartii pigmentare). Celulele dense au citoplasma intens bazofile, saraca in incluziuni lipidice, cu organite slab dezvoltate. Celulele clare contin cantitati mari de lipide, iar reticulul endoplasmic agranular este bine reprezentat. Ele produc hormoni steroizi sexuali (estrogeni, progesteron, androgeni). Aspectul corticosuprarenalei este influentat de sex si starea fiziologica a animalului, hipertrofiindu-se in faza de estrus la taurine si suine, cand elibereaza masiv estrogeni. Cele trei zone ale corticosuprarenalei sunt mai bine delimitate la femele decat la masculi. La climacterium, (atat la femele, cat si la mascul), involueaza zonele reticulata si glomerulata, hipertrofiindu-se zona fasciculata. Regenerarea corticosuprarenalei se realizeaza prin diferentierea blastomului capsular de rezerva, sau a celulelor din zona glomerulata, care genereaza si celulele zonei fasciculate. In evolutia lor, celulele mezenchimale trec prin trei forme, actionand ca celule glomerulate, fasciculate si reticulate, dupa care se distrug.

5.2. Medulosuprarenala

Medulosuprarenala se autolizeaza rapid postmortem, in circa 60 de minute. Este compusa din celule mari (20 - 30μm), dispuse in retea, separate intre ele de capilare sinusoide. Prin reconstructii tridimesionale realizate dupa medulosuprarenale perfuzate de felide, se observa ca celulele medulosuprarenalei sunt dispuse intre capilarele arteriale si venoase, astfel incat unul din poli se afla in contact cu capilarul arterial, iar celalalt pol in contact cu capilarul venos. Nucleul este dispus spre polul arterial, in timp ce complexul Golgi si granulele secretorii se gasesc la polul opus, aspect ce indica descarcarea hormonilor in sangele venos.

 Endocrinocitele medulosuprarenalei sunt neuroni ortosimpatici postganglionari modificati, ce primesc o abundenta inervatie simpatica preganglionara, care le moduleaza activitatea secretorie. Endocrinocitele pot fi clare sau dense.

Endocrinocitele clare sau epinefrocitele (epinephrocytus) sunt mai putin numeroase, aproximativ prismatice, cu nucleu sferoidal mare, eucromatic, nucleolat. Ele produc epinefrina sau adrenalina. Au citoplasma cromofila, iar veziculele cu adrenalina nu sunt fluorescente la razele ultraviolete. Ultrastructural, veziculele apar mai putin electronodense si cuprind un mic spatiu clar intre continutul granulei si membrana ce le delimiteaza. Reticulul endoplasmic rugos apare abundent, complexul Golgi este dezvoltat, iar mitocondriille si ribozomii sunt numerosi.

Endocrinocitele dense sau norepinefrocitele produc norepinefrina sau noradrenalina. Sunt de forma poligonala, au un nucleu mare sferoidal, cu 2 nucleoli. Contin granule argentafine, autofluorescente, ce se coloreaza puternic cu argint si iod. Ultrastructural, granulele argentafine sunt foarte dense, iar complexul Golgi, reticulul endoplasmic rugos si mitocondriile sunt bine reprezentate.

Adrenalina (sau norepinefrina) este o catecolamina cu actiune simpaticomimetica. Ea confera o reactie cromafina pentru granulele citoplasmatice in care se gaseste, fapt pentru care celulele ce o contine sunt denumite celule cromafine sau ferocrome, intrucat clorura ferica le coloreaza in albastru verde.

Cele doua tipuri de endocrinocite ale medulosuprarenalei, clare si dense, sunt repartizate diferit in functie de specie, aparand dispersate (la primate si leporide) sau grupate in teritorii distincte, bine delimitate (la bovine, cabaline, ovine si suine). Zona periferica contine celule clare (epinefrocite), in timp ce zona contrala este ocupata de celule dense (norepinefrocite).

In medulara glandelor suprarenale se intaIneste un numar relativ mare de neuroni simpatici, dispusi diseminat sau in grupe mici, formand microganglioni. Fibrele postganglionare ale acestor microganglioni se ramifica in jurul capilarelor arteriale si in vecinatatea celulelor cromafine. Secretia hormonilor suprarenalei se gaseste sub controlul direct al fibrelor terminale ale ganglionilor simpatici. Adrenalina si noradrenalina actioneaza in mod antagonist asupra aparatului cardiovascular. In stres se inregistreaza o hipersecretie de ACTH. Adrenalina si noradrenalina sunt considerati hormoni ai starii de alarma, fiind primii efectori ai alarmei.

Medulosuprarenala nu este indispensabila vietii, hormonii ei putand fi produsi in alte structuri din organism ca de exemplu in paraganglioni.

Vascularizatia suprarenalelor prezinta un aspect particular, datorita absentei unor artere hilare. Sangele arterial provine din mai multe artere cu origini diferite, care abordeaza periferia glandelor, formand un puternic plex intracapsular. Din acest plex se desprind arteriole capsulare si arteriole pentru parenchimul glandular, unele scurte pentru corticala si altele lungi pentru medulara .

Arterele scurte emit capilare sinusoide de-a lungul cordoanelor celulare din corticosuprarenala, formand o retea densa. Capilarele sinusoide patrund si in medulara, formand un sistem capilar venos, in jurul cordoanelor de celule cromafine.

Arterele medulare lungi strabat intreaga corticala, capilarizandu-se numai in medulara, unde formeaza un sistem capilar arterial in jurul celuleler cromafine. In final, capilarele din corticala si medulara se varsa in venele radiculare, care conflueaza, realizand vena centrala, ce paraseste glanda prin hil. Venele radiculare si vena centrala prezinta un perete muscular puternic, iar la rumegatoare se descriu vene cu pernite ce intervin in reglarea circulatiei locale, in eliberarea si raspandirea hormonilor. In vena centrala conflueaza si venele subcapsulare. Secretia de epinefrina produce o constrictie a arterelor medulare, determinand o intensificare a irigarii cortexulul si o crestere a secretiei de hormoni corticali. Glucocorticoizii care ajung in medulara influenteaza sinteza de epinefrina, stimuland metilarea norepinefrine in epinefrina.

Corticosuprarenala este lipsita de vase limfatice, acestea fiind prezente numai in medulara si la nivelul capsulei. Se realizeaza un plex limfatic superficial subcapsular si unul intramedular, legate intre ele prin anastomoze limfatice cu dispunere radiala. Din confluarea limfaticelor ia nastere un colector central, situat in apropierea venei centrale.

Inervatia suprarenalelor cuprinde in exclusivitate fibre nervoase simpatice preganglionare care se termina in medulara, formand o retea stransa in jurul endocrinocitelor medulare si a capilarelor arteriale. De-a lungul vaselor se pot intalni si microganglioni simpatici, ale caror fibre postganglionare se ramifica in jurul vaselor (avand rol de chemoceptori) sau iau contact direct cu elementele cromafine.

Un numar redus de fibre nervoase se intalneste si in corticosuprarenale, fara a se cunoaste semnificatia lor functionala.

5.3. Glandele suprarenale accesorii

Glandele suprarenale accesorii sunt structuri distincte, formate din celule cu origine in epiteliul celomic si in crestele neurale. In functie de histostructura, exista trei tipuri de glande suprarenale accesorii: - tipul mixt;- glande suprarenale accesorii ce contin numai corticala; si - glande suprarenale accesorii ce contin numai substanta medulara.

Glandele suprarenale accesoril de tip mixt cuprind atat corticala, cat si medulara, fiind localizate in imediata vecinatate a suprarenalelor.

Glandele suprarenale accesorii ce contin numai corticala sunt localizate in vecinatatea gonadelor, avand origine embriologica comuna cu gonadele, in mugurele mezotelial celomic, situat in imediata vecinatate a crestei genitale din care se formeaza gonada.

Glandele suprarenale acceesorii cu substanta medulara (cromafina) au origine nervoasa, ca si medulosuprarenala. Sunt localizate in aproplerea ganglionilor simpatici, fapt pentru care mai sunt denumite si paraganglioni.

Paraganglionii (paraganglia) cuprind in structurile lor o stroma reticulara, cu o retea abundenta de capilare sinusoide cu endoteliocite fenestrate si un parenchim format din grupe de celule cromafine de origine nervoasa, din fibre nervoase mielinice. Paraganglionii produc adrenalina, gasindu-se in tesutul conjunctiv al ovarului, uterului, vezicii urinare si veziculelor seminale.

Exista si paraganglioni acromafinici, ce nu contin celule cromafine si nu secreta adredalina. Ei au un rol chemoceptor, analizand continutul sangelui in gaze, fiind bine vascularizati si inervati. Paraganglionii se gasesc in raport cu nervul vag si glosofaringian.

5.4. Glandele suprarenale aviare

La pasari , glandele suprarenale sunt situate cranial de confluenta radacinilor venei cave caudale, prezentand raporturi stranse cu gonadele, astfel incat suprarenala stanga este inclusa in pediculul ovarian. La cocos, glandele suprarenale sunt situate la polii craniali ai epididimelor.

Capsula apare formata din tesut conjunctiv fibroelastic, din care se detaseaza septe fine. Stroma glandulara cuprinde fibre reticulare dispuse in retea.

Corticosuprarenala si medulosuprarenala se intrepatrund reciproc, deoarece in histogeneza nu se produce separarea intre cordoanele medulare si corticale. Proportia dintre cele doua glande se modifica in functie de sex, varsta si stare fiziologica.

Celulele corticosuprarenalei apar ovalare, sferoidale sau prismatice, cu citoplasma vacuolara, dispuse in cordoane neregulate. Celulele medulosuprarenalei sunt grupate in insule hipercromatice, neregulate, inconjurate de cordoane formate din celule corticale. Sunt celule mari, poliedrice, cu citoplasma intens bazofila, incarcate cu granulatii cromafine. Bazofilia se datoreste secretiei cuprinse in granule. Granulele sunt sferice, cu un continut dens, situat central, inconjurat de un halou clar. S-au observat terminatii nervoase simpatice ce iau contact cu endocrinocitele.

Posteclozional, structura glandei se completeaza cu tesut limfoid, care se diferentiaza fie din mezenchimul de rezerva capsular, fie prin metaplazia endoteliului. Tesutul limfoid inglobeaza insulele de celule ale medulosuprarenalei.

La amfibieni, medulosuprarenala si corticosuprarenala sunt intricate, in timp ce la pesti formeaza organe complet separate.

5.5. Organogeneza glandelor suprarenale

Fiecare glanda suprarenala cuprinde doua portiuni distincte ca origine, structura si functie: corticosuprarenala si medulosuprarenala (fig. 7. ).

Fig. 7. - Dezvoltarea glandei suprarenale

1 - Medulosuprarenala; 2 - Cortexul suprarenal fetal; 3 - Zona glomerulata; 4 - Zona faciculata; 5 - Zona reticulata.

Corticosuprarenala are origine mezodermica, formandu-se din epiteliul celomic, situat in vecinatatea crestelor genitale.

Medulosuprarenala are origine neuroectodermica, provenind din simpatoblastele crestelor ganglionare juxtaaortice.

Organogeneza glandelor suprarenale are loc in trei etape: 1-dezvoltarea corticosuprarenalei si medulosuprarenalei fetale; 2- intrepatruderea cordoanelor celulare ale corticosuprarenalei si medulosuprarenalei; 3- regruparea cordoanelor celulare ale medulosuprarenalei in centrul glandei.

Corticosuprarenala fetala se diferentiaza, ca si gonadele, din epiteliul celomic, d origine mezodermica, sub forma unui mugure in care patrund capilare sanguine , impartindu-l in numeroase cordoane celulare. In continuarea evolutiei, mugurii epiteliali se desprind de epiteliul celomic, devenind temporar corticosuprarenale fetale.

Medulosuprarenala fetala se diferentiaza din simpatoblastele ce migreaza din crestele neurale, urmarind traiectul mugurilor nervilor splanchnici. Pe masura ce simpatoblastele se apropie de mugurele epitelial celomic, acestea se diferentiaza in celule nervoase simpatice sau in celule cromafine. Celulele cromafine se vor grupa formand medulosuprarenala fetala, care va functiona ca un paraglanglion nervos.Celulele simpatice din adventicea aortei abdominale se grupeaza, formand organul Zuckerkandl, dar pastreaza legatura cu medulosuprarenala pana la nastere.

In medulosuprarenala fetala, siuata in apropierea corticosuprarenalei, patrund vase de sange, fibre nervoase desprinse din nervii splanchnici si celule nervoase simpatice, care vor forma microganglioni printre celulele cromafine.

Pe masura dezvoltarii fetusului, cele doua formatiuni se apropie si in contact. La taurine, acest lucru se intampla la sfarsitul lunii a patra de gestatie (Cotea, 1979). Cordoanele de celule cromafine se amesteca cu celulele corticosuprarenalei, aspect ce persista si posteclozional la pasari. Spre sfarsiutl perioadei intrauterine, cordoanele de celule cromafine se grupeaza in centrul glandei, formand medulosuprarenala.

Volumul glandei suprarenale este maxim la jumatatea gestatiei, fiind egal cu al rinichiului. La parturitie, volumul se reduce la o treime din cel al rinichiului, datorita incetarii actiunii ACTH-lui de origine materna.

Ca tulburari de dezvoltare enumeram:- agenezia glandelor suprarenale; - hipoplazia glandelor suprarenale (produce semne de addisonism); - hipertrofia congenitala corticosuprarenala, ce produce un sindrom adrenogenital, manifestat la tineretul femel prin pseudohermafroditism si la tineretul mascul, prin virilism.

6. Pancreasul endocrin

Pancreasul endocrin este format din insule pancreatice (insulae pancreaticae) (Langerhans), care reprezinta aproximativ 1 - 2% din greutatea parenchimului. Insulele pancreatice au forme variate, sferice sau ovale, fiind delimitate de acinii pancreatici adiacenti printr-un tesut conjunctiv fin. Cele mai multe insule se gasesc in coada pancreasului, iar la canide lipsesc la nivelul extremitatii lobului pancreatic drept.

In cadrul insulelor, endocrinocitele sunt dispuse in cordoane anastomozate neregulat, printre care se gasesc capilare de tip sinusoid. Exista mai multe tipuri de endocrinocite (A, B, C, D si F) (fig. 8.).

Fig. 8. Pancreasul endocrin

1 - insule pancreatice; 2 - capilare: 3 - acini serosi.

Endocrinocitele alfa - A sau glucagonocitele sunt celule mari, poligonale, cu nucleu eucromatic, puternic incizat sau lobulat, la celulele active. In citoplasma, contin granulatii acidofile sau argirofile. Granulele sunt delimitate de membrana, prezentand un centru electronodens, inconjurat de o zona periferica luminoasa. Reticulul endoplasmic rugos, complexul Golgi si mitocondriile sunt mai putin dezvoltate ca in celulele B.

Endocrinocitele A produc glucagonul, un hormon hiperglicemiant, reprezentand 5 - 30% din populatia celulara a insulelor. La suine, numarul celulelor A descreste de la 50% la animalele nou-nascute la 8 - 30% la animalele adulte. La canide, celulele A lipsesc in extremitatea lobului pancreatic drept. La cabaline, celulele A ocupa centrul insuleler, iar la taurine si bubaline tind sa se dispuna la periferie.

Glucagonul contracareaza efectul hipoglicemiant al insulinei prin descompunerea glicogenulul hepatic si eliberarea glucozei. Celulele A pot fi distruse selectiv prin administrarea de saruri de cobalt.

Endocrinocitele beta - B sau insulinocitele apar mai mici, imprecis delimitate, poliedrice, neargirofile. Celulele B au un nucleu sferoidal, usor zimtat si nucleolat. Contin numeroase granule intracitoplasmatice, solubile in alcool. La canide, felide si hominide, granulele celulelor B sunt dispuse sferoidal sau rectangular, continand insulina cristalizata, in centru, si o membrana periferica. Se intalnesc si granule mai putin dense, denumite progranule, care contin proinsulina. Diferenta fata de granulele din celulele A consta in marimea lor si in densitatea electronica. Reticulul endoplasmic rugos este mai putin abundent decat in celulele A, complexul Golgi este mai dezvoltat, iar mitocondriile sunt mai mari. Nucleul este sferoidal si mai mic decat in celulele A.

Endocrinocitele B ocupa 60 - 80% din populatia celulelor insulare, ajungand la ovine pana la 98% (Dellmann, 1987). La cabaline sunt dispuse la periferia insulelor, iar la taurine, in centrul acestora. Celulele B realizeaza contacte cu numeroase fibre nervoase de origine simpatica si parasimpatica. Produc insulina, hormon hipoglicemiant, ce favorizeaza depunerea glicogenului in ficat si muschi, precum si transformarea acestuia in tesut adipos de rezerva. Aloxanul distruge selectiv celulele B, fiind intrebuintat pentru producerea experimentala a diabetului.

Endocrinocitele C apar neregulate sau slab granulate, reprezentand precursori ai celorlalte tipuri de celule din insulele pancretice (Dellmann - 1998). Cu ajutorul anticorpilor imunofluorescenti s-a observat ca produc gastrina, fiind asemanatoare cu celulele cromafine din mucoasa gastrica si duodenala.

Endocrinocitele delta sau celulele D sunt relativ rare (ocupand 5% la canide), situate la periferia insulelor, in vecinatatea celulelor A. Prezinta o marcata polaritate vasculara. Contin granule cu o densitate electronica moderata, delimitate de o endomembrana. Ele sintetizeaza somatostatinul, un hormon de crestere.

Endocrinocitele F, descrise la canide, produc o polipeptida pancreatica, ce stimuleaza secretia gastrica, inhiba motilitatea intestinala si secretia biliara. Formeaza o populatie de celule mici, granulate, fiind considerate ca o varietate de celule care produc horomoni gastro-entero-pancreatici, precum polipeptida pancreatica, polipeptida intestinala vasoactiva, colecistokininul sau pancreoziminul.

Vascularizatia insulelor pancreatice este realizata de o retea densa de capilare sinusoide cu rol trofic si functional. Capilarele apar foarte dilatate. Vasele limfatice se gasesc numal in jurul insulelor.

Fibrele nervoase simpatice ajung la insule insotind vasele sanguine. Fibrele parasimpatice axonale patrund in insule independent de vasele sanguine si stabilesc cu celulele insulare contacte denumite complexe neuroinsulare. La canide si felide se observa corpusculi Vater Pacini, dispusi periinsular. La alte specii se intallnesc microganglioni nervosi.

Ponderea fractiunii endocrine fata de cea exocrina a pancreasulul variaza de la o specie la alta, fiind de: 20 % la bovinele adulte, 6 - 7 % la tineretul bovin, 5 - 6 % la suine, 10% la cabaline si 3% la caprine. Numarul insulelor creste la cainii hraniti cu grasimi si glucide, dar scade sub influenza infometariil. La pasari, endocrinocitele B sunt foarte rare, iar glicogenul, mucopoliglucidele acide, riboproteinele si fosfataza alcalina au aceeasi dispunere intracelulara si variatie cantitativa ca si la suine.

6.1. Organogeneza pancreasului endocrin

Insulele pancreatice (Langerhans) se formeaza prin transformarea unor acini sau a unor conducte secretoare. Unele celule secretoare din acin se divid pe axul bazalo-apical si se plaseaza in apropierea membranei bazale, acumuland numeroase granule de secretie. Aceste celule ce pierd raportul cu lumenul acinului, se grupeaza pe capilarele sanguine, formand insule. Primele insule apar in mugurele pancreatic dorsal, din care se formeaza coada pancreasului. Aici, numarul si volumul insulelor este mult crescut fata de corpul si coada pancreasului.

La pasari si reptile, coada pancreasului este formata aproape in totalitate din insule Langerhans. La suine, pancreasul endocrin se diferentiaza in ultimile 15 zile ale vietiii foetale, la cobai in primele 40 de zile de dezvoltare intrauterina, iar la hominide la sfarsitul lunii a treia.