OPERA ECONOMICA A LUI ADAM SMITH (1723 - 1790) SI DAVID RICARDO (1772 - 1823) - ETAPA DE VARF A LIBERALISMULUI ECONOMIC CLASIC SI DESTINUL ISTORIC AL ACESTUIA

OPERA ECONOMICA A LUI ADAM SMITH (1723 - 1790) SI DAVID RICARDO (1772 - 1823) - ETAPA DE VARF A LIBERALISMULUI ECONOMIC CLASIC SI DESTINUL ISTORIC AL ACESTUIA

Avansul economic evident al Marii Britanii comparativ cu celelalte tari ale lumii, dublat si stimulat de puterea ei navala si de politica ei coloniala, au permis si i‑au obligat pe ganditorii ei sa progreseze mai rapid in cunoasterea anatomiei si fiziologiei economiei moderne de piata. La mijlocul secolului al XVIII‑lea era in plina inflorire capitalismul manufacturier din aceasta tara, iar spre sfarsitul acestui secol se declanseaza si se desfasoara revolutia industriala - raspandirea masinismului in industrie si transporturi, impulsionand considerabil cresterea productiei si a productivitatii muncii, amplificarea circulatiei banesti si a relatiilor financiar-bancare, precum si extinderea relatiilor ei economice internationale.

In acest context, gandirea economica liberala clasica progreseaza rapid si pe multiple planuri. Ea a fost ilustrata de o pleiada de economisti remarcabili dintre care se detaseaza in mod net doua mari personalitati: Adam Smith in a doua jumatate a secolului al XVIII‑lea si David Ricardo in prima treime a secolului al XIX‑lea, deci in perioada desfasurarii impetuoase a revolutiei industriale. Alaturi de ei mai pot fi mentionati economistii Th.R .Malthus, James Mill, R. Torrens, R. Tooke, Nassau W. Senior, J. Stuart Mill etc.

a) Avutia natiunilor (1776) - opera de consacrare a economiei politice in familia stiintelor despre om si umanitate

Adam Smith a fost un ganditor scotian cu preocupari multiple, om de vasta cultura, format sub influenta lui D. Hume, bun cunoscator al enciclopedistilor francezi, al fiziocratilor si al lui Voltaire. Ca profesor universitar a predat lectii de literatura, morala si economie politica, devenind rectorul Universitatii din Edinburgh. Dintre lucrarile publicate de Smith mentionam "Teoria sentimentelor morale" (1759), dar mai ales "Avutia natiunilor. Cercetare asupra naturii si cauzelor ei" (1776).

"Avutia natiunilor", denumita si "Biblia liberalismului" este o lucrare fundamentala pentru stiinta economica, cel putin pentru trei motive: a reusit sa inmanuncheze in mod sistematic cele mai importante cunostinte acumulate pana la el in acest domeniu; dand dovada de un puternic spirit critic si analitic, Smith a pus in discutie numeroase probleme economice mai vechi si mai noi la a caror solutionare a adus contributii substantiale, ceea ce a permis definirea mai clara a continutului, a obiectului si metodei de studiu ale economiei politice si consacrarea ei ca una din cele mai importante stiinte moderne; a dat un fundament teoretic mai solid liberei concurente si politicii liberului schimb, bazandu­‑se atat pe studierea naturii omului (egoismul lui dar si capacitatea lui de a face aprecieri morale asupra propriului sau comportament), cat si pe analiza comparativa a diferitelor sisteme de organizare a economiei cunoscute in istorie, ca si a diferitelor doctrine economice dinaintea lui (mercantilismul, fiziocratismul).

Lucrarea lui Adam Smith este impartita in cinci carti dintre care primele doua pun accentul pe teoria economica, iar ultimele trei pe aspectele normative pe care le implica aceasta, inclusiv comparatii de istorie economica si a doctrinelor economice.

Ideea centrala a lucrarii, redata si in titlul ei, o constituie definirea notiunii de avutie a natiunilor si analiza factorilor sau a fortelor productive care permit sporirea ei.

De acord cu fiziocratii (pana la un punct) si criticandu-i vehement pe mercantilisti, Smith considera ca avutia unei natiuni consta in totalitatea bunurilor materiale de care dispune ea pentru satisfacerea nevoilor (deci nu in bani) si, implicit, in munca anuala a fiecarei natiuni care poate produce aceste bunuri.

A. Smith nu mai limiteaza originea avutiei la agricultura, cum au facut fiziocratii, ci generalizeaza posibilitatea obtinerii si sporirii avutiei la toate ramurile productiei sociale, largind considerabil orizontul activitatii economice creatoare si eficiente.

Investigand mai profund rolul hotarator al muncii omenesti in crearea si sporirea avutiei, A. Smith analizeaza doua aspecte esentiale ale acesteia din domeniul sau sfera productiei si anume: importanta diviziunii muncii pentru sporirea indemanarii lucratorilor si, implicit, a productivitatii sau rodniciei muncii, precum si importanta cresterii numarului de muncitori productivi (platiti din capital dar pe care‑l sporesc prin munca lor); comparativ cu muncitorii neproductivi (mai ales servitorii, platiti din venit si care, daca sunt prea numerosi, pot sa puna in pericol capitalul persoanei respective).

Potentialul productiv al muncii, amplificat prin diviziunea muncii si prin reducerea numarului lucratorilor neproductivi, poate fi sporit si mai mult cu ajutorul capitalului investit in unelte de munca perfectionate, ceea ce l‑a determinat pe A. Smith sa analizeze rolul capitalului ca factor de productie si importanta acumularii de capital prin transformarea unei parti din profitul realizat in activitatea economica in capital suplimentar, analizand rolul diferit indeplinit de componentele lui (capital fix si capital circulant) in procesul crearii si sporirii avutiei natiunilor.

Continuand sa analizeze o serie de probleme economice abordate de ganditorii dinaintea lui, mai ales problema schimbului de bunuri si instrumentele create in acest proces (marfuri, bani, valoare, preturi, veniturile obtinute de diferite categorii de agenti economici etc.), A. Smith a realizat progrese insemnate in multe privinte, dar s‑a lovit si de unele dificultati care l‑au dus in impas, i‑au creat dileme si au dat nastere unor contradictii care au suscitat critici din partea contemporanilor si urmasilor lui.

Pe langa problemele economice de care s‑a ocupat mai pe larg, indeosebi diviziunea muncii, originea si intrebuintarea banilor, valoarea si pretul marfurilor, capitalul si utilizarea lui, crearea si repartitia venitului national, veniturile si cheltuielile statului, politica economica a acestuia etc., A. Smith face referiri tangentiale la multe alte probleme, printre care: mecanismul de ansamblu al functionarii economiei de piata, unele macrocategorii (venitul national brut si net), precum si problema comertului exterior, respectiv international.

Alegem, in continuare, cateva dintre contributiile mai reprezentative ale lui A. Smith la dezvoltarea stiintei economice si a liberalismului economic clasic.

b) Oscilatiile lui A. Smith in explicarea valorii marfurilor din timpul sau

Schimbul de marfuri prin intermediul banilor este, in mod evident, fenomenul cel mai frecvent din cadrul economiei moderne de .piata. Privit la scara larga si pe termen mai indelungat, procesul circulatiei marfurilor si banilor ridica numeroase semne de intrebare mai ales daca‑l examinam din perspectiva productiei acestora si a efortului agentilor economici de a recupera cheltuielile facute si de a obtine si un castig mai mult sau mai putin substantial.

Confruntat cu multe astfel de aspecte neclare sau chiar misterioase ale productiei si circulatiei marfurilor si banilor, A. Smith a fost nevoit adeseori sa tatoneze terenul, cu atat mai mult cu cat informatiile teoretice si faptice de care dispunea erau extrem de inegale (mai ample in ce priveste productia de marfuri si mai sumare in ce priveste repartitia). ­

Exprimand mai direct dificultatile reale intalnite de A. Smith in cercetarea economiei de piata si reactiile lui diferite fata de acestea, K. Marx apreciaza ca economistul scotian a folosit doua metode diametral opuse in rezolvarea dilemelor respective si anume: metoda analitica sau esoterica, atunci cand mergea pe un drum batatorit de predecesori si dispunea de un bogat material faptic cu care era bine familiarizat, reusind sa aprofundeze cunoasterea problemelor respective, deci imbogatind stiinta economica, si metoda descriptiva sau exoterica atunci cand era confruntat cu probleme mai noi si mai dificile sau cu aspecte ale problemei respective, pe care nu le‑au abordat predecesorii sai, si, din cauza dificultatii lor, era tentat sa alunece pe linia minimei rezistente, chiar la suprafata lucrurilor, limitandu‑se la redarea lor pe baza de bun simt, respectiv la descrierea lor.

Cum era si firesc, concluziile puteau sa fie diferite, chiar diametral opuse, dand nastere unor contradictii in gandirea lui A. Smith, despre care Marx spune ca fac parte din categoria contradictiilor care imping stiinta inainte prin semnele de intrebare pe care le ridica, prin sfidarile pe care le adreseaza economistilor. ­

Exemplul cel mai elocvent in aceasta privinta este tocmai conceptia lui A. Smith despre valoare si pret in timpul sau si in timpuri mai vechi ("copilaria omenirii").

Referindu‑se numai la relatia dintre productie si schimb amplu comentata de numerosi economisti cu un secol inaintea lui, deci la aspectul general al circulatiei marfurilor si banilor, si continuand procesul analitic al predecesorilor sai, A. Smith face, mai intai, o serie de precizari terminologice, dupa care da un raspuns limpede si fara echivoc la cele trei intrebari elementare privind relatia dintre pret (preturi) si valoarea marfurilor si anume: izvorul, marimea si masura marimii acestora.

Pornind de la terminologia traditionala, A. Smith admite ca orice marfa poate avea un pret natural sau pret real, exprimat in munca, termen pentru care el prefera insa sinonimul de valoare, si un pret curent (denumit si pret nominal, pret al pietei, exprimat cu ajutorul banilor).

Valoarea este deci, dupa parerea lui Smith, punctul de gravitatie, determinat de conditiile productiei, pe cata vreme pretul este expresia oscilanta a acestor conditii durabile, influentata de factori conjuncturali (mai ales raportul dintre cerere si oferta pentru marfa respectiva in diferite momente).

Delimitarea pretului de valoare este, fara indoiala un progres terminologic util pentru inaintarea cunoasterii stiintifice.

Dar A. Smith observa ca in limbajul zilnic termenul de valoare are doua sensuri foarte diferite: uneori se refera la utilitatea bunului respectiv (decurgand din calitatile fizice si chimice ale acestuia), fiind vorba, de fapt, de valoarea de intrebuintare iar alteori se refera la puterea de schimb a bunului respectiv, la cantitatea din alte bunuri cu care poate fi schimbat, si atunci este vorba, de fapt, de valoarea de schimb ca raport dintre valorile diferite ale celor doua bunuri care se schimba. ­

Pentru ca in procesul schimbului intereseaza, in principal, acest ultim aspect, si tinand seama de opiniile formulate in aceasta privinta atat de predecesorii sai (Petty, Boisguilbert, Locke, Franklin etc.), cat si de contemporanii sai, A. Smith incearca sa raspunda la cele trei intrebari mentionate mai sus.

Deci, cand analizeaza fenomenul cu ajutorul metodei esoterice, in traditia primilor liberali clasici, Smith sustine ca izvorul valorii marfurilor este munca omeneasca, marimea valorii este data de cantitatea de munca incorporata in marfa respectiva, iar masura marimii acestei munci este timpul de munca obisnuit sau cheltuit de regula adica de majoritatea covarsitoare a producatorilor specializati in productia respectiva. Concretizand aceste opinii, A. Smith da numeroase exemple, printre care si acela ca daca pentru a vana un castor este nevoie de doua zile de munca, iar pentru a vana o caprioara este nevoie de o singura zi de munca, atunci conchide el, un castor valoreaza cat doua caprioare.

Generalizand constatarile sale, A. Smith adauga ca banii constituie pretul nominal al marfurilor, iar munca este pretul real al acestora, ca este scump ceea ce costa multa munca si chiar ca numai munca "este singurul etalon adevarat si definitiv dupa care valoarea tuturor marfurilor poate fi, intotdeauna si oriunde (sublinierea ns - S.S.S.), apreciata si comparata" (vol. I, pag. 26).

Aceasta este una dintre cele mai coerente si consistente formulari ale teoriei obiective a valorii si preturilor sau ale teoriei valorii bazata pe munca din istoria stiintei economice. In aceasta situatie par destul de surprinzatoare unele interpretari contemporane ale lui (de exemplu M. Blaug) care sustin ca n‑ar exista aceasta teorie a valorii bazata pe munca in opera marelui clasic liberal (pag. 73/1992) si care minimalizeaza utilitatea lecturii directe si integrale a operei celebrului sau conational (pag. 69/1992). Noi credem, dimpotriva, ca recitirea in original a lucrarilor economice majore din trecut este plina de invataminte utile pentru cei care le citesc fara prejudecati si incearca sa discearna ce au spus cu adevarat marii clasici ai liberalismului economic, dincolo de modelele sau schemele de lectura pe care le au in cap cititorii si comentatorii din zilele noastre.

Cand analizeaza fenomenul schimbului de marfuri si bani cu ajutorul metodei exoterice, din perspectiva relatiei dintre preturi si veniturile in care se impart ele, urmarind deci relatia dintre comert si sfera repartitiei produselor si a veniturilor, A. Smith se limiteaza la practica firmelor de a contabiliza aceasta repartitie si, inversand relatiile dintre cauza si efect, transforma veniturile, distribuite diferitilor agenti economici din incasarile obtinute cu prilejul vanzarii marfurilor, in cauza a valorii si preturilor; in acest fel el limiteaza explicatia anterioara la formele incipiente ale economiei de piata si adauga ideea ca pe timpul sau, deci in economia moderna de piata mai dezvoltata, salariul, profitul si renta funciara constituiau, "cele trei surse primare ale oricarui venit si ale oricarei valori de schimb".

Contradictia dintre cele doua explicatii alternative date valorii (de schimb) este evidenta. Ambiguitatea este sporita si prin alte tatonari si impreciziuni ale lui Smith printre care mai ales doua: intai, faptul ca a confundat de multe ori munca "incorporata" intr‑o marfa, cu prilejul producerii acesteia, cu munca ce putea fi "cumparata" cu marfa respectiva sau, mai precis, cu forta de munca ce putea fi angajata cu pretul marfii vandute (nefacand distinctia semnalata ulterior intre munca si forta de munca); in al doilea rand, faptul ca, reducand valoarea (deci si valoarea de schimb si pretul) la venituri, a omis prezenta capitalului (fix si circulant), mai ales a capitalului fix din structura preturilor, greseala denumita ulterior, "dogma lui Smith".

Lectura integrala a "Avutiei nationale" ofera insa destule argumente convingatoare pentru depasirea cel putin a unora din contradictiile si ambiguitatile semnalate de diversi exegeti in gandirea economica a lui A. Smith (de exemplu: distinctia dintre venitul national brut si net). Fara o astfel de lectura este imposibila acceptarea verdictelor ultimative cu privire la ceea ce a gandit marele clasic. Tocmai de aceea, cursul de fata este o invitatie la lectura lucrarilor originale ale marilor economisti si numai dupa aceea a exegetilor operei lor.

c) Conceptia lui A. Smith despre crearea si repartitia venitului national si despre veniturile concrete care se formeaza in acest proces (salariu, profit si renta funciara)

Desi l‑a preocupat in principal microanaliza, categoriile economice nemijlocit legate de activitatea agentilor economici particulari, A. Smith a facut unele reflectii interesante si cu privire la macroeconomie (avutia nationala, venitul national, interesul general al societatii, procesul de ansamblu al repartitiei venitului national etc.).

Vastitatea subiectului si diversitatea intereselor care se ciocneau pe teren macroeconomic, mai ales in domeniul repartitiei venitului national, l‑au determinat pe Smith sa consemneze numeroase constatari practice din acest domeniu insotite si de unele generalizari teoretice si tentative de explicare a naturii respectivelor categorii economice, insistand asupra raportului dintre interesele particulare ale diferitelor grupari sociale si interesele generale ale societatii.

A. Smith are meritul de a fi formulat cateva principii generale pentru intelegerea proceselor de ansamblu din economie, inclusiv a crearii si repartitiei venitului national. Printre acestea, el a sustinut ca venitul national este partea cu care sporeste anual avutia unei tari, ca acesta este creat in toate ramurile productiei sociale de catre muncitorii salariati, dar in acelasi timp ca el se imparte intre cele trei clase sociale prezente in economia de piata (muncitorii, patronii capitalisti si proprietarii funciari) sub denumiri distincte (salariu, profit si renta funciara) si dupa reguli diferite, ca raportul dintre aceste venituri si interesele generale ale societatii difera foarte mult de la un venit la altul etc.

Fata de predecesorii sai liberali, care au abordat numai fragmentar problemele repartitiei venitului national in economia de piata (au analizat in mod izolat fie numai renta funciara, fie dobanda, au confundat adeseori profitul cu salariul si, eventual, au urmarit raportul dintre dobanda si profit sau dintre dobanda si masa monetara etc.), A. Smith are meritul de a fi prezentat o viziune de ansamblu asupra acestui complicat si controversat proces si de a fi incercat sa identifice specificul fiecarui venit si regulile sau "legile naturale" care guvernau miscarea lor.

A. Smith face distinctie intre salariu (singurul venit care se baza pe munca proprie a beneficiarilor sai) si celelalte doua venituri primare ­profitul si renta funciara - pe care le considera drept scazaminte din valoarea creata de muncitori, deci insusire de munca straina.

Natura si marimea celor trei venituri primare difera foarte mult, dupa parerea lui Smith, deoarece difera si cauza sau criteriul in virtutea carora sunt obtinute aceste venituri - proprietatea asupra unor factori diferiti de productie.

Salariul este pretul muncii pe care o vinde lucratorul capitalistului, el are o marime variabila in timp, determinata de minimul mijloacelor de subzistenta necesare muncitorului si familiei sale. Smith vorbeste despre doua feluri de salariu: nominal si real si sustine ca salariile mari sunt o dovada a prosperitatii societatii si un stimulent pentru muncitori sa munceasca mai bine.

Profitul este venitul proprietarului de capital si el nu trebuie confundat cu salariul deoarece marimea lui depinde, nu de ceea ce s‑ar putea numi munca patronului (de conducere si organizare a intreprinderii), ci de marimea capitalului de care dispune patronul si deci de numarul de muncitori pe care-i poate el angaja si folosi. A. Smith foloseste notiunea de profit in doua acceptiuni sau sensuri diferite: atat in sensul general de plusprodus sau surplus total din valoarea creata de muncitori peste salariul incasat de ei (ceea ce se va numi mai tarziu plusvaloare, incluzand deci si renta funciara), cat si in sens restrans de beneficiu al intreprinderii (patronului, intreprinzatorului) sau profitul propriu‑zis si, in acest caz, el semnaleaza tendinta de egalizare a ratei profitului la scara intregii economii nationale, ca urmare a migratiunii capitalurilor dintr‑o ramura in alta, in procesul concurentei.

A. Smith a identificat profitul propriu zis ca mobil al activitatilor lucrative, iar uneori il explica drept recompensa pentru riscul la care se expune intreprinzatorul in afaceri.

Conceptia lui A .Smith despre renta funciara este mai ambigua. Atunci cand incearca sa-i determine natura, Smith presimte ca ea are anumite particularitati fata de salarii si profit, afirmand ca renta funciara intra in alt mod in structura pretului marfurilor decat salariul si profitul, ca ea se plateste pentru ca pamantul se afla in proprietatea privata, dar oscileaza in ce priveste sursa ei: uneori, o considera un scazamant din valoarea creata de muncitori, alteori un dar al naturii, iar alteori o considera un venit care i se cuvine proprietarului de pamant, fara a arata insa in virtutea carui fapt sau argument.

Insistand asupra microanalizei statice, A. Smith a formulat, in treacat, si unele idei referitoare la dinamica economica sau chiar macroeconomica. Din acest punct de vedere, prezinta interes incercarea lui de a degaja, din materialul faptic studiat, anumite tendinte pe termen lung in ce priveste raportul dintre cresterea avutiei, respectiv a venitului national si miscarea celor trei venituri primare. El sustine ca evolutia salariului si a rentei funciare are loc in acelasi sens cu cresterea avutiei, iar evolutia profitului are loc in sens invers: cand creste avutia, cresc salariile si renta si, implicit, scade profitul. Smith constata, nu fara oarecare nemultumire, ca cei care sunt avantajati cel mai mult cand sporeste avutia nationala sunt proprietarii funciari, desi aportul lor este nul in aceasta privinta.

Opera economica a lui A. Smith a exercitat o influenta considerabila asupra multor generatii de urmasi. Dupa modul cum au privit sansele de viitor ale economiei de piata, urmasii lui pot fi grupati in doua categorii: liberalii optimisti, in principal francezul J.B. Say (1767­‑1832) si vulgarizatorii liberalismului care au urmat dupa el (F. Bastiat, H.Ch. Carey, F. Leroy-Beaulieu) si liberalii pesimisti care au semnalat niste tendinte printre care scaderea ratei medii a profitului (D. Ricardo) si cresterea mai rapida a populatiei comparativ cu mijloacele de subzistenta (Th.R. Malthus).

d) Conceptia lui David Ricardo despre obiectul si metoda stiintei economice, expusa in lucrarea "Despre principiile economiei politice si impunerii" (1817)

David Ricardo a fost cel mai stralucit reprezentant al stiintei economice liberale clasice. El si‑a expus ideile intr‑o serie de studii referitoare la bani si circulatia monetara (1811, 1816), precum si la agricultura din acel timp (1815, 1822), dar mai ales in celebra sa lucrare "Despre principiile economiei politice si impunerii" (1817), ca si in vasta corespondenta purtata cu o serie de contemporani (Th.R. Malthus, James Mill, J.B. Say etc.).

Ca om de afaceri si parlamentar, D. Ricardo a exprimat interesele si aspiratiile marii burghezii industriale si financiare, precum si ale Angliei industriale, preocupata de expansiunea economica pe piata mondiala, respectiv ale liberalilor (Whig) in conflict cu conservatorii (Tory). Martor a numeroase dificultati din lumea afacerilor, legate, printre altele, de puternica oscilatie a preturilor datorata instabilitatii sistemului monetar, existentei "legilor cerealelor" care ingreunau relatiile economice externe ale tarii, marea datorie publica, atragand dupa sine o politica fiscala dura, dar mai ales consecintele negative ale cresterii preturilor la produsele agricole, respectiv ale rentei funciare asupra celorlalte venituri, mai ales asupra profitului, precum si efectele negative ale masinismului asupra muncitorilor, D. Ricardo a cautat explicatii si solutii pentru aceste probleme. In consecinta, el a contribuit in mod substantial la progresul teoriei economice privind mecanismul de functionare a economiei moderne de piata si diferitele lui subansamble (productie, repartitie, comert, respectiv preturi, venituri si politici economice - interna si externa, monetara si fiscala etc.), semnaland anumite tendinte ingrijoratoare (scaderea profitului) care i‑au atras calificativul de "liberal pesimist".

Esenta teoriei economice ricardiene este concentrata in primele sapte capitole ale lucrarii sale fundamentale (1817), cu unele precizari interesante din cele doua versiuni ale unui studiu conceput in ultimul sau an de viata ("Valoarea absoluta si valoarea de schimb" - 1823).

Tinand seama de ideile economice ale predecesorilor sai, in primul rand, de ideile lui A. Smith, D. Ricardo a considerat ca acesta a explicat destul de bine si convingator ce este bogatia, unde si cum se creeaza ea, ce loc si rol are capitalul in cadrul ei, cum circula si se schimba marfurile, respectiv natura si oscilatia preturilor etc.

Lui Ricardo i se par mai putin clare si convingatoare ideile predecesorilor sai despre venituri si raporturile dintre ele si, din aceasta cauza, considera ca principalul obiect de studiu pentru economia politica la inceputul secolului al XIX‑lea ar trebui sa‑l constituie repartitia venitului national, ceea ce inseamna: pe de o parte, analiza naturii, marimii si dinamicii diferitelor venituri, incepand cu renta financiara, ale carei marime si tendinta de crestere i se par ingrijoratoare, iar pe de alta parte, examinarea consecintelor practice ale diferitelor categorii de impozite (pe produsele agricole, pe alte marfuri, pe capital, pe terenurile agricole si case, pe venituri, mai ales pe salarii si profit etc.), care duc, in cele mai multe cazuri, fie la cresterea preturilor marfurilor, fiind suportate de consumatori, fie la diminuarea capitalului, subminand cresterea avutiei tarii respective.

In "Prefata" lucrarii sale fundamentale, D. Ricardo arata in mod textual "Produsul pamantului - tot ceea ce se obtine de pe suprafata sa prin aplicarea unita a muncii, masinilor si capitalului, se imparte intre trei clase ale societatii si anume: proprietarul de pamant, posesorul fondului sau al capitalului necesar pentru cultivarea sa si muncitorii prin a caror munca este cultivat.. pe diferite trepte de dezvoltare a societatii, proportia ce revine fiecareia din aceste clase din produsul total al pamantului sub numele de renta, profit si salariu, difera in mod esential, intrucat depinde mai ales de fertilitatea respectiva a solului, de acumularea de capital si populatie, precum si de priceperea, ingeniozitatea si de uneltele intrebuintate in agricultura.. A determina legile care reglementeaza aceasta distributie constituie principala problema in economia politica."

Insuficientele gandirii economice anterioare in legatura cu acest subiect decurg, dupa parerea lui Ricardo, din faptul ca predecesorii sai, inclusiv Smith, "n‑au inteles corect principiile rentei".

Observator mai atent si mai minutios al faptelor din practica economica, D. Ricardo a utilizat o metoda mai consecventa si mai eficienta pentru apropierea de esenta fenomenelor cercetate si anume abstractizarea si deductia, limitand considerabil digresiunile istorice si lasand la o parte amanuntele nesemnificative. Rezultatul obtinut a fost o teorie mai coerenta si mai profunda, mai consecventa, depasind oscilatiile lui A. Smith si deci realizand un important pas inainte in maturizarea stiintei economice si prin afirmarea rigorii logice si a spiritului critic fata de predecesorii si contemporanii sai, iar uneori prin spiritul autocritic chiar fata de propriile neimpliniri (ca in cazul reconsiderarii ideilor sale despre consecintele masinismului asupra situatiei muncitorilor). Toate acestea dovedesc un inalt profesionalism si o certa probitate stiintifica din partea lui Ricardo, garantii ale unui demers stiintific autentic, chiar daca intalnim si la el unele neajunsuri legate, in special, de subaprecierea dimensiunii istorice a cercetarii economice (ceea ce s‑a numit, uneori, "metoda neistorica" a lui Ricardo).

Poate sa para paradoxal, cel putin la prima vedere, faptul ca desi plaseaza repartitia in centrul atentiei stiintei economice, primul capitol din lucrarea sa fundamentala ("Despre valoare") se refera la o problema ale carei radacini se gasesc in productie, respectiv temelia pe care se formeaza si oscileaza preturile tuturor categoriilor de bunuri economice, respectiv ale marfurilor.

Explicatia consta in faptul ca, dupa parerea lui Ricardo, teorema valorii bazata pe munca are insemnatatea unui principiu metodologic (sau, cum am putea spune, folosind terminologia lui Th.S. Kuhn, este "o componenta paradigmatica") pentru explicarea tuturor celorlalte probleme studiate de economia politica, pornind de la problema preturilor si oscilatia lor. Pe acest temei, K. Marx l‑a calificat pe Ricardo ca un "economist al productiei prin excelenta".

e) Progresul realizat de D. Ricardo in analiza valorii si a preturilor bunurilor economice

D. Ricardo adera la teoria obiectiva a valorii si preturilor, deci continua ideile sustinute de A. Smith pe baza metodei esoterice, dar in acelasi timp, se delimiteaza de ambiguitatile si contradictiile lui si critica dizidenta subiectiva din opera contemporanului sau francez J.B. Say in aceasta problema.

D. Ricardo distinge doua feluri de bunuri sau marfuri pe piata din timpul sau: bunuri rare (al caror volum depinde de anumite imprejurari exceptionale, imprimandu‑le un caracter de monopol) si bunuri reproductibile (al caror volum poate fi sporit dupa vointa agentilor economici, evident, pe baza legilor pietei). Intrucat bunurile rare constituie o exceptie, Ricardo nu se ocupa amanuntit de pretul lor (retine insa raritatea printre factorii care determina acest pret) si cerceteaza pe larg natura, marimea si dinamica preturilor bunurilor reproductibile.

Datorita schimbarilor neincetate ale raportului dintre cererea si oferta de bunuri reproductibile pe piata, preturile lor oscileaza continuu in jurul unui punct de gravitatie care este valoarea. Pentru ca bunurile economice (marfurile) sa aiba pret si deci valoare se cere, arata Ricardo, ca ele sa fie utile. Utilitatea este o conditie necesara a valorii, sustine Ricardo, dar ea nu este izvor de valoare, cum sustinea J.B. Say (cum au sustinut mult mai inainte, A.R.J. Turgot in 1766 si E.B. de Condillac in 1776).

Raspunzand la cele trei intrebari elementare in legatura cu valoarea si pretul marfurilor (izvorul, marimea si masura lor), D. Ricardo continua sa aprofundeze teoria valorii bazata pe munca, aducand in discutie aspecte noi mult mai complexe si depasind multe din ambiguitatile si inconsecventele lui Smith.

D. Ricardo sustine clar si consecvent ca izvorul valorii marfurilor este munca incorporata in ele si ca marimea valorii depinde de cantitatea totala de munca ce a fost cheltuita in diferite faze ale procesului de productie si de aducere a acestora pe piata. Doua noutati extrem de importante apar in demersul teoretic al lui Ricardo privind marimea valorii marfurilor si deci a preturilor lor si anume: intai, distinctia pe care o face Ricardo in structura muncii totale creatoare de valoare (munca din trecut, inmagazinata in cladiri, unelte, materii prime, mijloace de transport etc., si munca prezenta, prestata de lucratorii salariati pentru transformarea finala a produselor in vederea consumului lor), dand ca exemplu, munca din diferite faze ale productiei de ciorapi: in al doilea rand, influenta folosirii cladirilor, masinilor si uneltelor asupra marimii valorii si a formarii preturilor (ponderea capitalului fix si durata de functionare diferita a elementelor lui), problema cunoscuta in literatura de specialitate sub denumirea de "efectul Ricardo" sau "efectul de concertina" ("preturile marfurilor produse cu o pondere mare a capitalului fix variaza in raport invers proportional cu miscarea salariilor"), problema insuficient lamurita de Ricardo si extrem de controversata in literatura de specialitate pana in zilele noastre.

Din explicatiile lui Ricardo rezulta cu claritate ca valoarea si valoarea de schimb, exprimate sub forma preturilor absolute si a preturilor relative, se gasesc in raport direct proportional cu cantitatea totala de munca cheltuita pentru producerea lor (deci inclusiv munca pentru producerea capitalului fix) si in raport invers proportional cu productivitatea sau rodnicia muncii respective.

In legatura cu aceste probleme, Ricardo a respins ambiguitatile lui Smith, mai ales doua, precizand ca munca incorporata si nu cea "cumparata" sau "economisita" este izvor de valoare (deci, respinge explicatia exoterica a lui Smith, confuzia lui intre munca "incorporata" si munca "cumparata" cu o marfa) si ca salariul nu poate fi un izvor al valorii, ci o parte in care se dezmembreaza valoarea, anterior creata in productie, in procesul repartitiei acesteia.

Masura marimii valorii (si preturilor) este, dupa parerea lui Ricardo, timpul de munca necesar, considerat de el a fi timpul cel mai indelungat. Daca in agricultura moderna era adevarat acest lucru (datorita caracterului limitat al pamantului si a diferentelor de fertilitate si pozitie a diferitelor parcele), in ramurile care erau scutite de astfel de restrictii (in special in industrie) acest etalon ar fi determinat stagnarea sau chiar regresul economic si ineficienta concurentei.

D. Ricardo a recunoscut ca nu exista o masura perfecta, absoluta si invariabila, a valorii marfurilor, ca aceasta poate fi masurata numai indirect, prin intermediul banilor, si ca, din aceasta cauza, este foarte dificila explicarea oscilatiei preturilor, determinata atat de schimbarile care intervin in valoarea marfurilor cat si de schimbarile care intervin in valoarea aurului, respectiv in puterea de cumparare a banilor.

Pe temelia teoriei valorii bazata pe munca D. Ricardo a ridicat alte trei constructii gigantice (teoria cantitativa a banilor, teoria rentei funciare si a repartitiei venitului national si teoria comertului exterior), sub a caror greutate si complexitate (mai ales prima si ultima) aceasta temelie a fost partial subrezita asemenea soclului fisurat al unei statui al carei gabarit depaseste rezistenta suportului. In lectia nr. IX vor fi reluate si explicate aceste probleme.

Teoria ricardiana a valorii bazata pe munca a exercitat o influenta coplesitoare asupra multor generatii de economisti, incepand cu socialistii ricardieni (Gray, Bray), continuand cu socialismul critico-utopic (R. Owen), cu socialismul proletar (K. Marx) si ajungand pana in secolul XX la ganditorii neomarxisti (C. Palloix, J.O. Andersson), radicali (A. Emmanuel) si postkeynesisti (Sraffa), calificati uneori ca fiind "neoricardieni".

In ciuda ostilitatii brutale a liberalilor neoclasici sau marginalisti fata de aceasta teorie ricardiana, disputele teoretice si doctrinare actuale ­dovedesc ca forta de atractie a acestei teorii este departe de a se fi epuizat.

f) Teoria lui D. Ricardo despre renta funciara si despre influenta cresterii ei asupra celorlalte venituri

Problemele agriculturii capitaliste, inclusiv teoria rentei funciare si a preturilor la produsele agricole, au constituit obiectul unor investigatii empirice si teoretice cu mai bine de un secol inaintea lui Ricardo (de la W. Petty, la fiziocratii Quesnay si Turgot, la Smith si Malthus etc.). In perioada imediat premergatoare lui Ricardo aceasta problematica a fost abordata mai ales de arendasul practician scotian James Anderson (1739-1808), de Th.R. Malthus (1776-1834) si E. West (1782-1828). Desi Anderson a fost primul care a vorbit despre renta funciara diferentiala (generata de deosebirile in fertilitatea diferitelor loturi de pamant), iar Malthus a preluat multe din ideile lui fara sa recunoasca acest lucru, se pare ca Ricardo a cunoscut numai lucrarile lui West si Malthus, iar West a ajuns la concluzii asemanatoare cu Anderson in mod independent.

Superioritatea categorica a lui Ricardo fata de predecesorii sai in analiza rentei funciare consta in nivelul teoretic la care expune problema si in concluziile practice pe care le formuleaza.

Ricardo a pornit de la fenomenul cresterii preturilor la produsele agricole pe timpul sau, datorita atat volumului sporit de munca cerut de cultura loturilor mai putin fertile, cat si taxelor vamale la importul de cereale in Anglia, prevazute de "legile cerealelor" ("corn laws") adoptate in anul 1815.

Spre deosebire de A. Smith insa, Ricardo sustinea ca renta funciara nu este un izvor de valoare, ci consecinta faptului ca valoarea, deci si pretul produselor agricole tind sa creasca drept urmare a faptului ca in agricultura se cere relativ mai multa munca pe masura ce sunt atrase in productie terenuri mai putin fertile.

Ricardo elaboreaza o teorie coerenta asupra rentei funciare diferentiale din agricultura capitalista, care a constituit un progres remarcabil in cunoasterea stiintifica, in ciuda faptului ca nici el nu reuseste sa dea raspuns la toate problemele legate de veniturile din agricultura, ca si a unor inexactitati care mai pot fi intalnite si in gandirea lui.

Iata, pe scurt, continutul teoriei ricardiene a rentei funciare:

Renta funciara reprezinta o parte din produsul pamantului care se plateste proprietarului funciar (de catre arendas) pentru folosirea fortelor indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundata nici cu profitul, nici cu dobanda la capitalurile imprumutate.

Cauza rentei o constituie caracterul limitat al pamantului arabil si deosebirile de calitate si pozitie ale diferitelor loturi de pamant, faptul ca atragerea in cultura a pamanturilor mai sarace duce la randamente mai mici, in ciuda volumului mai mare de munca (asa numita "lege" a randamentelor descrescande din agricultura). Izvorul rentei funciare este, dupa parerea lui Ricardo, intrebuintarea unei cantitati mai mari de munca (deci o valoare mai mare) cu rezultate proportional scazute (randament in descrestere). Aceasta inseamna ca renta nu este un dar al naturii (cum credeau fiziocratii), ci o urmare a zgarceniei naturii, care ii obliga pe oameni sa munceasca mai mult (pe terenurile cu fertilitate mai mica), deci ca izvorul rentei funciare este valoarea nou creata de muncitorii din agricultura care este insa cedata de catre arendasi proprietarului funciar, pentru ca altfel nu ar obtine permisiunea sa foloseasca pamantul respectiv.

Pentru a fi mai convingator, Ricardo se refera la mecanismul crearii rentei funciare in conformitate cu principiul determinarii valorii, respectiv al preturilor marfurilor reproductibile, prezentat anterior. Intrucat masura marimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este data, dupa parerea lui, de timpul cel mai indelungat deci de volumul mai mare de munca de pe terenurile cele mai putin fertile atrase in cultura, inseamna ca pretul de vanzare al produselor agricole pe piata este determinat de aceasta valoare. Practic, aceasta inseamna insa ca fermierii care au cultivat terenurile de calitate superioara au obtinut o cantitate mai mare de produse, deci costul in munca pe unitatea de produs este mai mic decat pe terenurile cele mai proaste, ceea ce le permite sa obtina din vanzarea produselor respective un plus de valoare (un surplus), respectiv un profit suplimentar pe care nu‑l pot insa retine pentru ei, ci sunt nevoiti sa‑l cedeze proprietarului funciar sub denumirea de renta funciara. Din punct de vedere matematic, deci, renta funciara este diferenta dintre pretul produselor agricole pe piata si valoarea individuala (mai mica) a produselor obtinute pe terenurile cu o fertilitate superioara.

Explicatia data de Ricardo rentei funciare are merite reale, dar si lacune, ca si unele afirmatii discutabile. De exemplu, urmasii lui au criticat ideea ca valoarea produselor este determinata in toate ramurile de timpul cel mai indelungat cheltuit, precum si pretinsa "lege" a randamentelor descrescande din agricultura, precizand ca nu peste tot in lume s‑a trecut de la terenuri fertile la terenuri sarace, ci lucrurile s‑au petrecut si invers. In plus, Ricardo nu a reusit sa explice din punct de vedere teoretic renta funciara care se platea si pentru terenurile cele mai putin fertile (numita de unii autori "renta funciara absoluta").

In cadrul teoriei repartitiei venitului national, Ricardo s‑a ocupat si de salariu si profit aprofundand linia de gandire a lui Smith, de aceea nu insistam asupra acestei probleme.

Mai semnificative pentru pozitia lui Ricardo ni se par concluziile trase de el din analiza rentei cu privire la tendinta acesteia pe masura dezvoltarii societatii si influenta negativa a cresterii rentei funciare asupra salariului si profitului, ducand la accentuarea contradictiilor de interese dintre cele trei clase sociale existente pe atunci (proprietarii funciari, patronii capitalisti si muncitorii salariati).

Ricardo arata ca pe masura cresterii populatiei sunt atrase in cultura terenuri mai putin fertile care cer mai multa munca, ducand la cresterea preturilor la produsele agricole si, implicit, a rentei funciare. Cresterea preturilor ii determina pe muncitori sa revendice sporirea salariului nominal, dar acesta atrage dupa sine scaderea profitului capitalist, intrucat in cadrul valorii nou create de catre muncitori, profitul este in raport invers proportional cu celelalte doua venituri. Intrucat preturile la produsele agricole cresc mai repede decat salariile nominale, aceasta duce la scaderea salariilor reale, prilej evident de nemultumire pentru muncitori. In consecinta, pe masura dezvoltarii societatii, a sporirii avutiei nationale, clasa cea mai avantajata este cea a proprietarilor funciari iar celelalte doua au de pierdut, ceea ce duce la nemultumiri si framantari sociale si la pesimism in ce priveste sansele de dezvoltare ale economiei de piata, indeosebi ale investitiilor in conditiile unei tendinte de scadere a ratei medii a profitului.

Este clar ca investigatiile lui Ricardo au urmarit, de fapt, sa gaseasca solutii pentru sporirea avutiei, inclusiv dezvoltarea fortelor productive, in primul rand, a capitalului. Din pacate pentru stiinta, eforturile lui­ teoretice au fost uneori interpretate cu prea mult subiectivism, fiind acuzat, pe nedrept, de "tendinte comuniste" in ce priveste problemele repartitiei venitului national.

g) Inceputurile teoriei autoreglarii economiei de piata (A. Smith,
D. Ricardo, J.B. Say) si legatura ei cu politica economica a liberului schimb

Ideea unei ordini firesti in cadrul economiei moderne de piata a fost prezenta in gandirea tuturor economistilor liberali inca de la inceputurile stiintei economice (W. Petty, Th. Hobbes, J. Locke, D. North, P. de Boisguilbert etc.).

Fiziocratii (mai ales Quesnay si Turgot) dau consistenta acestei idei folosind notiunile de "ordine naturala" si "legi naturale", preluate, de altfel, si de A. Smith.

Pe masura maturizarii economiei moderne de piata creste rezistenta economistilor prestigiosi fata de voluntarismul cultivat de mercantilisti si fata de factorii intamplatori din economie, iar ideea de "ordine" la nivelul ansamblului economic al unei tari devine o constanta a gandirii liberale clasice, chiar daca argumentele invocate in favoarea ei sau forma de exprimare a acestora difera de la un autor la altul in decursul timpului.

Ideea de baza a acestei conceptii a devenit convingerea liberalilor in autoreglarea spontana a economiei de piata prin mecanismul preturilor. Ei recunosteau ca local si temporar puteau sa apara unele dezechilibre in economia de piata, ca de exemplu, nepotrivirea intre cererea totala si oferta totala de marfuri (sau a unor marfuri), dar erau convinsi ca, daca exista libertate de actiune pentru agentii economici, daca functioneaza concurenta in mod nestanjenit, atunci piata va emite semnale adecvate (cresterea sau scaderea preturilor la marfurile aflate in dezechilibru), iar agentii economici, stimulati de aceste semnale, vor lua masurile corespunzatoare pentru restabilirea echilibrului (sporirea sau scaderea ofertei din bunul respectiv), permitand dezvoltarea nelimitata a economiei, pe baza interesului privat al fiecarui agent economic, preocupat de sporirea castigului material.

La sfarsitul secolului al XVIII‑lea si inceputul secolului al XIX‑lea, aceasta conceptie a cunoscut doua forme concrete mai raspandite si anume "teoria mainii invizibile", enuntata de A. Smith, la care adera si Ricardo si, ceva mai tarziu "teoria pietelor sau debuseelor", formulata de economistul liberal francez J.B. Say (1767-1832).

Teoria mainii invizibile sustine ca, daca agentii economici particulari au libertatea deplina de actiune, ei vor lua cele mai potrivite si eficiente masuri pentru realizarea obiectivelor urmarite, astfel incat, desi fiecare este preocupat numai de propriile interese egoiste, in cele din urma, sunt satisfacute si interesele generale ale societatii. Lucrurile se petrec ca si cum ar exista o mana nevazuta care ar pune fiecare element la locul potrivit in asa fel incat "masina economica" sa functioneze fara intrerupere si sa fie sincronizate toate interesele. Aderand la ideea lui Smith, Ricardo o extinde la scara mondiala, considerand ca, daca diviziunea internationala a muncii se face pe baza principiului costurilor comparative de productie si a avantajelor relative in comertul international (care va fi explicat pe larg in lectia nr. IX), atunci toti partenerii au de castigat, omenirea in ansamblu se poate dezvolta mai repede si deci s‑ar putea realiza armonia generala a intereselor economico­-sociale la scara planetara.

Teoria pietelor sau a debuseelor sustine, in esenta, acelasi lucru, dar J.B. Say invoca alt argument. El sustine ca, daca se face abstractie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de bunuri (marfuri), atunci pe piata se schimba (in ultima analiza) anumite marfuri pe altele, ceea ce are drept consecinta faptul ca orice oferta de marfuri isi creeaza cererea corespunzatoare, intrucat pentru producerea marfurilor oferite au fost cerute pe piata factorii de productie corespunzatori. Fortand, evident, rationamentul, Say pretinde chiar ca, daca la un moment dat exista greutati in vanzarea marfurilor pe piata (cererea este mica), faptul se explica prin aceea ca se produce prea putin. In consecinta, Say trage concluzia optimista ca nu ar exista pericolul unor dereglari de durata sau al unor dezechilibre mai ample, contesta deci posibilitatea crizelor economice din economia de piata. In ciuda faptului ca astfel de crize au avut loc inca in timpul vietii lui Say si ca ulterior ele s‑au repetat la intervale de timp de 8-10-12 ani, teoria autoreglarii economiei de piata prin mecanismul oscilatiei preturilor a devenit o adevarata dogma in decursul secolului al XIX‑lea, fiind pusa mai serios sub semnul intrebarii abia in timpul crizei economice mondiale din anii 1929/1933. Prin revigorarea neoclasicismului si neoliberalismului in ultim a treime a secolului al XX‑lea, aceasta teorie revine in forta in prim-planul gandirii economice contemporane, nu fara a fi totusi ­contestata de ganditorii de orientare radicala si eterodoxa (vom relua mai pe larg problema in lectiile nr. VII si VIII).

Corolarul practic al teoriei autoreglarii economiei de piata l‑a constituit promovarea politicii economice a liberului schimb sau a liberei concurente, respectiv respingerea categorica a interventiei statului modern in economie, in tranzactiile dintre partenerii particulari si critica vehementa a protectionismului, dirijismului, socialismului si colectivismului, care vor fi reluate pe scara mai ampla in a doua jumatate a secolului XX.