Piata de oligopol

Piata de oligopol

Oligopolul este o forma a concurentei imperfecte in care exista un numar suficient de mic de producatori, astfel incat actiunile oricaruia dintre ei afecteaza piata produsului respectiv. Insusi cuvantul 'oligopol' deriva de la termenul grecesc'ologos'= putin si 'polein'= vanzare, avand deci sensul de 'cativa vanzatori' pentru un anumit produs dat[1].

Caracteristica principala care defineste o piata de tip oligopol este aceea ca numarul de firme este suficient de mic, astfel incat fiecare dintre ele stie care ii sunt concurentii.

Orice ramura si orice piata tind in mod natural spre a deveni un oligopol. Din acest motiv, oligopolul este, probail, cel mai raspandit tip de piata atat in lume cat si in Romania.

Ca exemple de piete de tip oligopol pot fi mentionate: industria berii, a cimentului, producatorii de autoturisme, detergentii, mass-media si multe altele.

Oligopolul, in comparatie cu celelalte structuri de piata, prezinta anumite caracteristici cum ar fi:

a) Gradul de concentrare

In aceste industrii, cateva firme mari asigura majoritatea vanzarilor. Este de remarcat ca numarul de firme prezente in aceste piete variaza. Astfel in Romania, in telefonia mobila sunt, practic doua firme, in vreme ce in sistemul bancar sunt cateva zeci. Ceea ce conteaza este ca firmele prezente sa isi cunoasca concurentii si sa urmareasca cu atentie ce fac acestia.

b) Intrarile si iesirile de pe piata sunt dificile.

In industriile oligopoliste noii competitori, pentru a putea intra si mai ales pentru a rezista o perioada indelungata de timp, trebuie sa intruneasca concomitent o serie de conditii de natura financiara, economica, tehnica.

c) Interdependenta dintre firme.

Fiecare firma trebuie sa tina cont de modul cum celelalte firme concurente vor reactiona, sa anticipeze anumite decizii ale rivalilor si sa evalueze impactul acestora.

Deoarece in cadrul unui oligopol fiecare producator sau vanzator cunoaste foarte bine procentul pe care il detine din piata produsului sau a serviciului respectiv si pentru ca orice modificare a pretului sau a volumului productiei de catre una din firmele oligopoliste este reflectata in volumul de vanzari al celorlalte, exista tendinta ca gradul de interdependenta intre firme sa fie foarte mare, incat fiecare firma trebuie sa-si stabileasca pretul si productia in functie de reactia celorlate firme din oligopol, astfel ca odata stabilite, preturile intr-un oligopol sunt rigide[2].

Tipologia oligopolurilor

Tabel nr. 1.1.

Oligopolul necooperant

Atunci cand firmele nu coopereaza, ele isi maximizeaza profiturile pornind de la anticiparile pe care si le formeaza asupra comportamentului competitorilor. Modul in care se formeaza aceste anticipari referitoare la pret si modele cu anticipari referitoare la cantitate.

Tinand cont de curba cererii si de curba costului de productie, fiecare producator stabileste cantitatea care ii asigura pretul cel mai mare. Exista mai multe modele ale acestui tipde comportament, dintre ele cele mai cunoscute fiind:

Modelul Cournot- in care producatorii stabilesc cantitatea produsa simultan, considerand ca oferta celuilalt este data si este un element la care ei trebuie sa se adapteze. Practic, modelul Cournot maximizeaza profiturile luand in considerare cererea ramasa, in cazul in care rivalul ar produce o cantitate Q[3].

Pretul Cournot se afla printre pretul de pe o piata concurentiala si cel de monopol.

Modelul Stackelberg- presupune ca unul dintre producatori accepta pozitia de satelit al unei firme dominante. Firma dominanta actioneaza prima: isi alege nivelul productiei, maximizeaza profitul, considerand ca cealalta firma va stabili cantitatea optima produsa plecand de la aceasta cantitate.

Acest model este unul secvential de interactiune intre producator, in timp ce Cournot descrie o interactiune simultana. Preturile se situeaza evident intre preturile Cournot si pretul pietei concurentiale. Aceasta apare atunci cand fiecare dintre cei doi producatori isi formuleaza strategia in termeni de pret si nu de cantitate. Cel mai cunoscut model de acest tip este modelul Bertrand. In acest model, firmele reduc pretul pentru a obtine o cota cat mai mare din cererea totala. Aceasta atrage dupa sine reactia celuilalt producator, printr-o scadere aditionala de pret cu scopul de a-si recastiga partea sa de piata. Daca acest razboi al preturilor continua, in final,preturile vor ajunge sa fie egale cu costul marginal, ca si in cazul concurentei perfecte, iar profiturile celor doi vor deveni zero. Prin urmare, echilibrul de oligopol in modelul Bertrand nu este diferit de echilibrul de pe piata cu concurenta perfecta.

Oligopolul cooperant

In sectiunea anterioara, am vazut ca firmele de pe piete de tip oligopol necooperante obtin un profit mai scazut decat profitul de monopol. Prin urmare, ele pot mari profitul industriei si al fiecarei firme in parte daca intra intr-o intelegere voluntara prin care se fixeaza pretul sau cantitatea totala vanduta pe piata la nivel de monopol. O astfel de asociere poarta numele de cartel.

Pentru simplificare, spunem ca firmele care formeaza cartelul sunt identice. Pretul este stabilit de catre un organism coordonator care urmareste obtinerea unui profit maixim pentru intregul grup.

Modelarea pietei de oligopol si a echilibrului rezultat poate fi realizata matematic prin intermediul teoriei jocurilor. Ea a fost introdusa in teoria economica de catre Jhon von Neumann si Oscar Morgenstern in cartea lor 'Teoria jocurilor si comportamentul economic', publicata in 1944.

Elemente utilizate in teoria jocurilor

Tabel 1.2.

Sursa: Gogoanta Constantin, Gogoanta Basarab - Microeconomie vol. I, Ed. Economica, Bucuresti 2004, pag. 86.

Toti jucatorii sunt caracterizati prin abilitatea de a alege rational dintr-un set de posibile actiuni.

Strategiile reprezinta optiunile jucatorilor de a actiona intr-un anumit fel. De exemplu, politica undei firme de a reduce pretul produselor sale ori de cate ori principalul rival face acest lucru este una din strategiile pe care firma le are la dispozitie.

Recompensele reprezinta rezultatele obtinute la sfrasitul jocului de catre fiecare jucator. Ele pot fi reprezentate atat prin nivelul utilitatii obtinute, cat si in marime monetara.

Jocurile pot fi cooperante sau necooperante. In jocurile necooperante, fiecare jucator isi maximizeaza castigul personal independent de bunastarea sau profitul celorlalti. In jocurile cooperante, strategiile participantilor sunt coordonate astfel incat sa se obtina cel mai bun rezultat pentru intregul grup.

Jocurile pot fi statice, atunci cand jucatorii interactioneaza o singura data, simultan, pe baza anticiparilor pe care le au cu privire la comportamentul celorlalti jucatori si dinamice, atunci cand jucatorii interactioneaza treptat, in timp, si isi pot ajusta anticiparile in functie de comportamentul observator al rivalilor.