Politica ocuparii fortei de munca in perioada de tranzitie

Politica ocuparii fortei de munca in perioada de tranzitie

Obiectivul primordial al oricarui demers in materie de politica economica este cresterea nivelului de trai al populatiei, dar pentru ca acest obiectiv sa poata fi atins, populatiei active trebuie sa-i fie asigurate cat mai multe locuri de munca pentru a-si castiga atat mijloacele de existenta, pe de o parte, iar pe de alta parte, de a asigura veniturile cu care sa-si asigure o viata materiala si spirituala din ce in ce mai buna.

Lipsa locurilor de munca si deci existenta unui grad de ocupare redus in randul populatiei active, pe langa faptul ca determina o rata mare de somaj, consta plafonul veniturilor celor ocupati intr-o masura proportionala, scazand astfel si nivelul lor de trai.

Este adevarat ca se doreste o crestere economica continua si un nivel de ocupare cat mai ocupat, insa fenomenele si procesele economice ce domina piata in general si piata muncii in particular, sunt cele care determina traiectoria economiei. Mecanismele cererii si ale ofertei pe piata muncii sunt, in final, cele care dicteaza concomitent la nivel micro si macroeconomic.

Cu toate acestea, parctica economica a secolului nostru confirma ca o strategie economica bine fundamentata, ale carei instrumente sunt corect concertate, atenueaza si chiar dirijeaza in sensul dorit activitatea pietei, astfel incat ecuatia cerere-oferta sa nu fie numai rezultanta nenumaratilor agenti economici ce se confrunta liber pe piata.

Politicile economice in general si politicile derivate in particular, avand tocmai rolul de a dirija specific functionarea economica a pietei, isi stabilesc un numar de obiective finale si intermediare, ierarhic ordonate si coerent conexate, indispensabile orientarii evolutiei pietelor, a echilibrelor dintre variabilele economice.

In sfera politicii ocuparii, stabilirea obiectivelor concrete are, de asemenea, o mare importanta, mai cu seama ca este cea chemata sa asigure traiectoriei pietei muncii o orientare care sa nu blazeze sau sa provoace socuri, in cadrul evolutiei celui mai important factor de productie, resursa umana.

Ocuparea fortei de munca intr-un grad cat mai mare se traduce in sfera politicii economice ca un obiectiv specific care corelat cu celelalte obiective ale acesteia, conduce la realizarea obiectivului general al oricarei politici - dezvoltarea economica si cresterea nivelului de trai.

In stabilirea obiectivelor privind politica ocuparii, un loc important il detine informatia cu privire la piata muncii. In functie de informatiile disponibile se stabileste ordinea prioritatilor, evidentiindu-se discordante si dezechilibre care determina, la un moment dat neinscrierea in limitele comparabilitatii, acceptabilitatii si rationalitatii , a variabilelor de pe piata fortei de munca.

De la tara la tara, de la economie la economie, piata fortei de munca inregistreaza aspecte diferite si, prin urmare, ordinea prioritara in stabilirea obiectivelor este definita in functie de gradul de dezvoltare a economiei, de nivelul resurselor umane, de potentialul resurselor materiale si anvergura activitatii economice, fiecare tara isi elaboreaza programul specific al politicii de ocupare. In cadrul politicii ocuparii, exista o serie de obiective generale, ce se inscriu in parte in programele oricaror politici de ocupare, precum si obiectivele derivate ce au drept scop atingerea obiectivului general. Sunt recunoscute ca obiective specifice ale politicii ocuparii urmatoarele:

asigurarea locurilor de munca calitativ, cantitativ si structural, corespunzator cerintelor profesionale, teritoriale, sectoriale, care sa permita incadrarea sectorului ocuparii in parametrii functionali ai sistemului productiv;

flexibilitatea pietei muncii, prin crearea conditiilor institutionale, legislative si relationale capabile sa promoveze realizarea si adecvarea mecanismelor de ajustare si a structurilor adaptative pe piata muncii;

integrarea si adaptarea pregatirii fortei de munca, a sistemului de invatamant, in general, la cerintele macroeconomice ale pietei muncii (oferta de forta de munca), precum si promovarea institutiilor flexibile de salarizare, apte sa asigure circumscrierea cererii de forta de munca dinamicii si nevoilor sistemului economic.

Asigurarea locurilor de munca

Baza oricarei politici macroeconomice, a politicii ocuparii in particular, rezida in rolul statului si al guvernului, in functiile economice ale statului modern concretizate in masuri de combatere a somajului prin stimularea si favorizarea agentilor economici din orice sector ce se incadreaza in strategia economica generala, pentru mentinerea locurilor de munca existente, dar si pentru crearea de locuri de munca noi.

In ansamblul politicilor de ocupare, stimularea cererilor de noi locuri de munca reprezinta obiectivul primordial, dar in masura in care el nu este foarte conturat in cadrul unui program fondat si sustinut pe informatii precise, concrete, culese din sfera microeconomica a pietei muncii (a pietei in general) si orientata astfel incat sa integreze strategiile economiei de ansamblu, ramane doar un obiectiv generos ce nu se poate ridica la nivelul asteptarilor.

Programele privind asigurarea de locuri de munca trebuie sa se bazeze pe cunoasterea exacta a potentialului economic existent atat la nivel general, cat si pe fiecare sector de activitate, pe ramuri si subramuri, precum si in profil teritorial. Toate acestea se ordoneaza cu elemente ce tin de dinamica populatiei active, a celei ocupate, de structura ei pe medii de varsta, ocupatii profesionale, sex. Strategia stimularii de creare de locuri de munca porneste de la nivelurile diferite, in functie de resursele economico-sociale si gradul de dezvoltare a fiecarei tari. Formele de stimulare a cererii de locuri de munca sunt diferit orientate in tari cu o economie dezvoltata de piata comparativ cu cele in curs de dezvoltare sau slab dezvoltate.

Analiza comparativa a volumului si structurii ocuparii fortei de munca pe sectoare, ramuri si subramuri de activitate se cere realizata in functie de domeniile ce sunt incurajate si sprijinite in strategiile economice de ansamblu. Politicile de ocupare trebuie sa ia in consideratie ocupatiile profesionale predominante, categoriile de varsta etc., atunci cand isi orienteaza stimularea cererii de noi locuri de munca in unul sau in altul din domeniile de activitate.

Pentru politicile de ocupare si langa dimensiunea de ramura, situatia din teritoriu este la fel de importanta. Echilibrul pietei muncii este cu totul altul in profil teritorial, datorita gradului de structurare a fiecarei regiuni in profil economic, atat din punct de vedere al resurselor material-energetice disponibile si al activitatilor desfasurate, cat si al resurselor umane.

Flexibilitatea pietei muncii.

Problematica ocuparii fortei de munca capata dupa anii '80 accente diferite, ca urmare a traiectoriei luate de dezvoltarea pietei muncii si a relatiilor de munca, in contextul in care teoria economica a ocuparii 'depline', sustinuta de politicile economice de orgine keynesista, traversau un moment de criza.

Puseul care cuprinsese piata muncii caracterizata printr-un nivel inalt de rigiditate, avea sa fie considerat principalul 'vinovat' al recesiunii inflatiei, intarzierii si chiar blocajul procesului de restructurare cerut de progresul tehnologic.

Flexibilitatea este unul din raspunsurile date de teoria ofertei la rigiditatea pietei muncii. Flexibilitatea inteleasa ca un mecanism reglator, in noile conditii economice, tehnologice, organizationale si educationale ale prezentului, fara a avea pretentia de a fi o solutie unica si obligatorie, adesea nescutita de contradictii si dileme aduce un 'suflu' nou in intreprinderea de reglementare a pietei muncii. Flexibilitatea este, in opinia tuturor specialistilor, un mijloc acceptabil de atenuare a disfunctionalitatilor de pe piata muncii, contribuind intr-o buna masura la rapida aliniere a acesteia la dinamica celorlalte piete.

Printr-o definitie scurta, concentrata, flexibilitatea poate fi enuntata drept capacitatea de raspuns a pietei muncii la semnalele care vin din mediul economic si social extern sau mobilitatea, fluiditatea ofertei la variatiile cererii fortei de munca.

In preambulul lansarii acestei teorii, flexibilizarea s-a referit cu precadere la flexibilizarea salariala si a costului salarial prinzand radacini, conceptul flexibilizarii s-a largit, prin introducerea elementelor legate de modificari in raporturile de munca, de organizarea muncii, amenajarea timpului de munca, si mai ales pe piata profesionala a muncii.

In teoria ofertei, este considerata flexibila acea piata in care elasticitatea fortei de munca la variatiile cererii este ridicata si prompta.

Desigur, piata muncii este in egala masura influentata de factori care cer flexibilitate si flexibilizare, dar si de factori care restrictioneaza si chiar se opun acestui proces. Cele doua grupe de factori au reprezentanti diferiti: in prima grupa intra in principal cei de natura economica, in cea de a doua grupa reprezentarea o detin factori de masura sociala.

Factorii care cer si favorizeaza flexibilizarea pietei muncii sunt cu mult mai numerosi, ei aducand cu sine argumentele credibile ale promovarii si dezvoltarii acestui proces economic. Dintre acesti factori, care in proportii diferite se intalnesc in orice economie, ne putem opri asupra:

procesului de internationalizare a economiilor si pietelor, cu efecte directe asupra structurilor de productie, expunerii economiilor nationale concurentei deschise, fluctuatiei ratei de schimb, stabilitatii, relatiilor de piata etc.

progresului tehnologic, inclusiv cel organizational, care se impune in planul resurselor umane prin: anticipare, plasticitate a structurilor ocupationale, restructurari ale sistemului educational - profesional si de calificare; mutatii in plan teritorial, social si chiar in interiorul intreprinderilor;

variatiile mediului economic din afara intreprinderii, care, amplificand incertitudinile pietei produc mutatii cu diferite grade de intensitate toate pietele, dar mai cu seama pe cea a bunurilor de capital, a celor de consum si a serviciilor ca si pe cea tarifara.

Contradictiile, capcanele amplasate la frontiera dintre dimensiunea economica si cea sociala a pietei muncii sunt mai puternice intr-o economie in care costurile sociale ale ocuparii nu instrumente de sisteme de protectie sociala deosebit de avantajoase.

Dintre factorii care franeaza sau se opun flexibilizarii pietei muncii si fiind, de regula, apanajul sectorului social, interes deosebit, prin opozitia pe care o face procesul de flexibilizare, astfel incat el sa nu poata fi impins la absurd, inteles ca o miscare permanenta a fortei de munca, prezinta urmatoarele relatii:

relatia securitatea locurilor de munca - flexibilitate sau ocupare deplina.

Flexibilitatea este cea care aduce in discutie acceptarea cu greu a riscului de pierdere a locului de munca cu contract de durata determinata si inlocuirea modelului tipic de ocupare cu formule tipice. Este deci nevoie de o flexibilitate promovata in limitele eficientei, competitivitatii, de o flexibilitate controlata, fara a sacrifica securitatea colectiva si individuala a muncii' (Guy Standing).

flexibilizare - precarizare a ocuparii somaj. 

Se constata ca flexibilizarea pietei muncii, marcata puternic de eroziunea modelului traditional de ocupare deplina, favorizand promovarea formelor atipice de ocupare, conduce la dezvoltarea pietei duale a muncii, somaj conjunctural, iar pentru categoriile periferice, defavorizate de forta de munca, flexibilizarea conduce la preconizarea ocuparii si cresterea somajului de durata;

flexibilizarea - autoprotectie economica - protectie sociala.

In procesul de flexibilizare a pietei muncii, daca fenomenele de preconizare a muncii tind sa ia amploare, acest tip de mobilitate a fortei de munca este sinonim cu modificari ale statutului ocupational si profesional pe cale de consecinta se afecteaza; securitatea venitului din munca; constituirea fondului de protectie sociala rezultat din cotizatii patronale ale salariatilor.

Printre aceste abordari se poate concluziona ca flexibilitatea pietei muncii este o necesitate ceruta de conditiile noi in care evolueaza economiile nationale si functioneaza pietele, ea acopera o gama larga de situatii la nivel de firma, sector sau chiar global, implica toti 'actorii' si partenerii sociali, insa este doar un mijloc, o solutie printre multe altele si nu un panaceu universal.

Intre obiectivele unei politici de ocupare a pietei muncii, flexibilizarea trebuie gandita cu mult discernamant pentru ca avantajele ei sa fie puse in serviciul progresului economic si social colectiv si individual.

3. Integrarea si adaptarea fortei de munca.

Sistemul educational, formarea profesionala, oricat de bine ar fi conceputa si realizata, compatibila cu cerintele de moment ale sistemului tehnico-productiv, se vede in situatia de a nu mai corespunde noilor exigente ale prezentului. Ori, promovarea unei plitici de ocupare cere ca obiectiv bine conturat, modelarea fortei de munca potrivit evolutiei cantitative si structural - calitative a cererii de forta de munca.

Promovarea cu putere a interesului de integrare a fortei de munca la conditiile mereu in miscare ale pietei muncii, prin intermediul unei politici adecvate de formare profesionala si reconversie, se manifesta incontestabil modalitatea cea mai sigura si cea mai putin costisitoare pe termen lung, de ajustare structurala rapida, a ofertei de forta de munca la evolutiile conjuncturale ale cererii.

Asigurarea resurselor umane ale dezvoltarii si politicii educationale sunt interdependente.

Desi politicile educationale au si alte scopuri decat cele asociate cu schimbarile din piata muncii sau cu nevoile sectoriale de forta de munca, ignorarea dinamicii cererii din sistemul resurselor umane risca sa genereze disfunctionalitati greu tolerabile.

Deci, accentuarea tendintelor de eliminare a corespondentelor dintre fluxurile scalare si cererile de calificari, concomitent cu transformarea pietei muncii in principalul reglator al cererilor si ofertelor de scolarizare si profesionalizare, constituie una dintre problemele cele mai importante ale politicii educationale si de asigurare a resurselor umane ale dezvoltarii.

Sistemul de invatamant si al pregatirii profesionale, ca orice sector al economiei de piata, presupune liberalizarea cererii , ofertei si salariilor.

Liberalizarea cererii conduce la exigente sporite fata de invatamant si de pregatire profesionala:

pe masura ce diferentierile salariale se accentueaza, indivizii incep sa caute calificari care le permit sa obtina salarii mai mari. Pentru forta de munca disponibilizata, ca urmare a restructurarii intreprinderii, noile calificari pot sa sporeasca sansele de a gasi noi locuri de munca;

investirea in capital uman prin asigurarea de pregatire profesionala si la locul de munca duce la sporirea productivitatii si a preturilor, intreprinderile functionand intr-un mediu concurential;

statul trebuie sa aiba un rol important in stimularea cererii de noi cunostinte si calificari care sunt esentiale intr-o economie de piata.

Totodata, este necesar sa se puna accentul pe probleme de mediu inconjurator si pe cele vizand spiritul intreprinzator.

Invatamantul si pregatirea profesionala sunt destinate sa-i pregateasca pe tineri pentru a dispune de mobilitate ocupationala pe parcursul vietii, din moment ce lucratorii se pot astepta sa se transfere intre diferite functii si ocupatii pe masura ce conditiile pietei se modifica. Acest lucru va determina acordarea de prioritate luratorilor cu calificari cerute pe piata fortei de munca, celor care solutioneaza probleme si le anticipeaza, lucreaza in echipe si elaboreaza noi procese de productie si servicii, adica acelora care poseda calitati in ceea ce priveste analiza si comunicarea. Asemenea forta de munca avea cautare in noile ramuri industriale pe care tarile spera sa le creeze.

Particularizand, un obiectiv strategic al sistemului de invatamant si al pregatirii profesionale in tarile aflate in fata de tranzitie il constituie pregatirea fortei de munca adaptabile si inovative, capabila de flexibilitate in schimbarea locurilor de munca, urmarindu-se prin aceasta mentinerea si consolidarea echilibrului dinamic macroeconomic.