Politici economice. Ganduri pentru cei de azi si cei de maine.

Politici economice. Ganduri pentru cei de azi si cei de maine.

I. Capitalismul

Expresiile figurative pe care le intrebuintam genereaza adesea neintelegeri. Referindu-se la marii industriasi moderni si la liderii marilor firme de afaceri, oamenii vorbesc, de pilda, despre 'regele ciocolatei,' sau al bumbacului, sau al automobilului. Terminologia pe care o intrebuinteaza indica faptul ca ei nu vad, practic, nici o diferenta intre capii industriilor moderne si regii feudali, ducii sau seniorii de altadata. De fapt, insa, diferenta e foarte mare, fiindca un rege al ciocolatei nu diriguieste catusi de putin: el serveste. El nu domneste peste teritorii cucerite, independent de piata si de clientii sai. Regele ciocolatei -- sau regele otelului, sau regele automobilului, sau orice alt rege al industriei moderne -- depinde de industria in care activeaza si de clientii pe care-i serveste. 'Regele' acesta trebuie sa-si asigure bunavointa supusilor sai, consumatorii; el isi va pierde 'regatul' de indata ce nu mai este in masura sa furnizeze clientilor sai servicii mai bune la costuri mai scazute decat rivalii sai.

Cu doua sute de ani in urma, inainte de inflorirea capitalismului, statutul social al unei persoane era fixat, de la un capat la altul al vietii sale; il mostenea de la parinti si apoi ramanea neschimbat. Daca se nastea sarac, sarac ramanea, iar daca se nastea bogat -- senior sau duce -- atunci isi pastra ducatul si proprietatea corespunzatoare pana la sfarsitul zilelor.

Cat despre productie, industriile primitive de procesare existau aproape numai pentru beneficiul celor avuti. Majoritatea populatiei (nouazeci la suta sau chiar mai mult din populatia Europei) lucra pamantul si nu venea in contact cu industriile de procesare, orientate catre orase. Sistemul acesta rigid, al societatii feudale, a prevalat in cea mai mare parte a Europei, vreme de multe secole la rand.

Insa, pe masura ce populatia rurala sporea, a aparut un surplus de persoane relativ la pamant. Pentru acest surplus de populatie, oameni lipsiti de averi mostenite, nu era destul de lucru in agricultura si nici nu le era cu putinta sa se angajeze in industriile de procesare; mai marii oraselor ii impiedicau s-o faca. Numarul acestor 'indezirabili' continua sa creasca si nimeni nu stia ce sa faca cu ei. Ei erau 'proletari,' in intelesul deplin al termenului, indezirabili pe care guvernantii nu puteau decat sa-i trimeata fie in ateliere de binefacere, fie in aziluri pentru saraci. In anumite parti ale Europei, mai cu seama in Tarile de Jos si in Anglia, aceste categorii de persoane au devenit atat de numeroase incat, prin secolul al XVIII-lea, reprezentau o adevarata amenintare la adresa ordinei sociale existente.

Astazi, cand discutam despre conditiile similare existente in India, sau in alte tari in curs de dezvoltare, nu trebuie sa uitam ca, in Anglia secolului al XVIII-lea, conditiile erau cu mult mai precare. Pe atunci, populatia Angliei numara sase sau sapte milioane de suflete, dar din aceste sase sau sapte milioane de oameni, mai mult decat un milion, probabil doua milioane, nu erau decat asemenea proscrisi sarmani, carora sistemul existent nu le oferea nici o perspectiva. Soarta care urma sa fie rezervata acestor indezirabili reprezenta una din marile probleme cu care se confrunta Anglia, in secolul al XVIII-lea.

O alta problema majora era lipsa de materii prime. Britanicii erau siliti sa-si puna, in mod cat se poate de serios, urmatorea intrebare: ce vom face in viitor, cand padurile noastre vor inceta sa ne mai asigure lemnul necesar pentru industrii si pentru incalzirea caselor noastre? Pentru clasele stapanitoare, situatia era disperata. Oamenii de stat nu stiau ce sa faca, iar aristocratia aflata la putere era lipsita de orice idei cu privire la imbunatatirea conditiilor existente.

In aceasta situatie sociala ingrijoratoare s-au ivit inceputurile capitalismului modern. O parte dintre acei indezirabili, dintre acei oameni saraci, au incercat sa organizeze mici ateliere, in care se puteau produce anumite lucruri. Aceasta a fost o inovatie. Acesti inovatori nu produceau bunuri scumpe, destinate exclusiv claselor superioare; ei produceau bunuri mai ieftine, pentru uzul tuturor. Si aceasta a fost originea capitalismului, asa cum il cunoastem astazi. A fost inceputul productiei de masa, care este principiul fundamental al industriilor capitaliste. In vreme ce vechile industrii de procesare, care-i serveau pe oamenii instariti din orase, nu produceau decat aproape exclusiv pentru a satisface cererile claselor de sus, noile industii capitaliste au inceput sa produca lucruri accesibile pentru oamenii de rand. Era productia de masa, destinata sa satisfaca nevoile maselor.

Acesta este principiul fundamental al capitalismului, asa cum exista el astazi in toate tarile care se bucura de un sistem dezvoltat de productie in masa: marile firme de afaceri, care sunt tinta celor mai fanatice atacuri ale asa-numitilor stangisti, produc aproape exclusiv pentru a satisface dorintele maselor. Intreprinderile care produc exclusiv bunuri de lux, pentru cei avuti, nu pot atinge niciodata dimensiunile marilor firme de afaceri. Iar astazi, persoanele care lucreaza in marile fabrici sunt si pricipalii consumatori ai produselor realizate in asemenea fabrici. Aceasta este diferenta fundamentala existenta intre principiile capitaliste de productie si cele feudale, din vremurile trecute.

Cand oamenii presupun, sau pretind, ca exista o diferenta intre producatorii si consumatorii produselor marilor firme, ei comit o eroare grava. In magazinele universale americane, puteti auzi sloganul 'consumatorul are intotdeauna dreptate.' Si acest consumator nu este altul decat cel care produce in fabrici aceste bunuri, comercializate in magazinele universale. Cei ce gandesc ca puterea marilor firme este enorma comit, de asemenea, o eroare, deoarece marile afaceri depind in intregime de patronajul celor ce le cumpara produsele: chiar si cea mai mare intreprindere isi pierde puterea si influenta, de indata ce isi pierde clientii.

In urma cu cincizeci sau saizeci de ani, in mai toate tarile capitaliste se spunea despre companiile feroviare ca sunt prea mari si prea puternice: ca ele formeaza un monopol; ca nu este posibil sa intre cineva in competitie cu ele. Se afirma ca, in domeniul transporturilor, capitalismul ar fi atins deja un stadiu in care devenea autodizolvant, deoarece eliminase competitia. Ceea ce treceau cu vederea acesti oameni, era faptul ca puterea companiilor feroviare depindea de capacitatea lor de a servi consumatorii mai bine decat orice alta metoda de transport. Desigur, ar fi fost ridicol ca cineva sa rivalizeze cu aceste mari firme feroviare construind inca o cale ferata, paralela cu cea veche, deoarece aceasta era suficienta pentru a satisface necesitatile existente. Insa, foarte curand, s-au ivit alt fel de rivali. Libertatea de a intra in competitie nu inseamna ca poti reusi imitand sau copiind, pur si simplu, exact ce au facut altii inaintea ta. Libertatea presei nu inseamna ca ai dreptul sa copiezi textul scris de altul si sa dobandesti astfel succesul pe care celalalt il merita pe deplin, datorita realizarilor sale. Ea inseamna ca ai dreptul sa scrii ceva diferit. Libertatea de a intra in competitie cu firmele de cai ferate, de pilda, inseamna ca esti liber sa inventezi ceva, sa faci ceva care va pune in dificultate caile ferate, astfel incat competitivitatea lor sa devina foarte precara.

In Statele Unite mijloacele de transport care au rivalizat cu transportul feroviar -- autobuze, automobile, camioane si avioane -- au determinat pierderi importante pentru caile ferate, care s-au vazut aproape complet infrante in domeniul transportului de calatori.

Dezvoltarea capitalismului consta in obtinerea de catre toti a dreptului de a servi clientii mai bine si/sau mai ieftin. Si aceasta metoda, acest principiu, a transformat intrega lume, intr-un interval de timp relativ scurt, facand cu putinta o crestere fara precedent a populatiei.

In Anglia secolului al XVIII-lea, din roadele pamantului nu puteau trai decat sase milioane de oameni, la un nivel de trai foarte redus. Astazi (1958 -- n. tr.), peste cincizeci de milioane de persoane se bucura de un nivel de trai mult mai ridicat chiar si decat acela al persoanelor instarite din secolul al XVIII-lea. Si nivelul de trai din Anglia zilelor noastre ar fi, probabil, inca si mai ridicat, daca nu s-ar fi irosit o multime de energie britanica in episoade ce s-au dovedit a fi, din numeroase puncte de vedere, 'aventuri' politice si militare care se puteau evita.

Aceasta este realitatea in ce priveste capitalismul. Astfel, daca un englez -- sau, mai general, orice alta persoana, din orice tara de pe mapamond -- le spune astazi prietenilor sai ca este un adversar al capitalismului, i se poate da o replica minunata: 'Stim ca populatia acestei planete este acum de zece ori mai numeroasa decat in epoca precapitalista; stim ca toti oamenii care traiesc azi se bucura de un nivel de trai mai ridicat decat acela al stramosilor tai, din epoca precapitalista. Dar cum putem sti daca tu esti acel unu din zece, care ar fi supravietuit in absenta capitalismului? Simplul fapt ca traiesti astazi dovedeste succesul capitalismului, fie ca pui sau nu mare pret pe propria ta viata.'

In ciuda tuturor beneficiilor care I se datoreaza, capitalismul a fost atacat si criticat cu furie. Este necesar sa intelegem originea acestei antipatii. Este un fapt ca ura de capitalism nu s-a nascut in mijlocul maselor, nici in mijlocul muncitorilor insisi, ci in randurile aristocratiei posesoare de pamanturi -- clasele superioare, nobilimea britanica si cea continentala. Acesti oameni reprosau capitalismului o imprejurare neplacuta pentru ei: la inceputul secolului al XIX-lea, salariile sporite platite de industriasi muncitorilor fortau aristocratia rurala sa plateasca salarii la fel de ridicate muncitorilor agricoli. Aristocratia a atacat industriile criticand nivelul de trai al maselor de lucratori.

Desigur, din punctul nostru de vedere, nivelul de trai al muncitorilor de pe atunci era extrem de scazut; conditiile din vremea capitalismului timpuriu erau absolut socante, dar nu din cauza ca nou dezvoltatele industrii capitaliste i-ar fi lezat pe muncitori. Persoanele angajate pentru a munci in fabrici cunoscusera deja, in prealabil, un nivel de existenta practic subuman.

Vechea poveste bine cunoscuta, repetata de sute de ori, care afirma ca fabricile angajau femei si copii si ca aceste femei si acesti copii ar fi trait in conditii satisfacatoare inainte de a lucra in fabrici, este unul din marile falsuri ale istoriei. Mamele care lucrau in fabrici nu aveau cu ce sa gateasca; ele nu isi paraseau caminele sau bucatariile pentru a merge sa lucreze in fabrici, ele mergeau in fabrici deoarece nu aveau bucatarii, sau, daca aveau bucatarii, nu aveau ce sa gateasca in ele. Iar copiii nu soseau din asezaminte de copii confortabile. Ei erau infometati si aproape morti de inanitie. Si toata vorbaria despre asa numitele orori de nedescris ale capitalismului timpuriu poate fi respinsa cu ajutorul unei singure statistici: tocmai in anii in care s-a dezvoltat capitalismul britanic, tocmai in perioada numita, in Anglia, Revolutia Industriala, in anii 1760 - 1830, tocmai in acei ani, populatia Angliei s-a dublat, ceea ce inseamna ca sute sau mii de copii, care inainte ar fi murit, au supravietuit si au crescut, pentru a deveni barbati si femei.

Fara indoiala, conditiile din vremurile de mai inainte erau foarte nesatisfacatoare. Afacerile capitaliste le-au imbunatatit. Tocmai acele manufacturi timpurii sunt cele care au purtat de grija lucratorilor, fie direct, fie indirect, prin exportarea de produse si importarea de hrana si materii prime din alte tari. In mod repetat, istoricii capitalismului timpuriu au falsificat istoria -- pentru a intrebuinta un cuvant cit se poate de prevenitor.

Circula o anecdota, foarte posibil inventata, care il privea pe Benjamin Franklin. Se povestea ca Ben Franklin ar fi vizitat o tesatorie de bumbac in Anglia si ca proprietarul manufacturii i-ar fi spus, plin de mandrie: 'Priviti, fabricam produse de bumbac pentru Ungaria.' Benjamin Franklin, privind in jur si vazandu-i pe lucratori imbracati deplorabil, ar fi replicat: 'De ce nu produceti cate ceva si pentru proprii dumneavoastra angajati?'

Dar acele exporturi despre care vorbea proprietarul tesatoriei insemnau tocmai ca el producea intr-adevar pentru proprii sai angajati, deoarece Anglia trebuia sa-si importe materiile prime. Nu exista bumbac nici in Anglia, nici in Europa. Exista un deficit de hrana in Anglia, asa ca hrana trebuia importata din Polonia, din Rusia si din Ungaria. Aceste exporturi constituiau platile pentru hrana importata, care facea cu putinta supravietuirea populatiei britanice. Exista numeroase exemple, culese din istoria acelor vremuri care pot ilustra atitudinea nobilimii si a aristocratiei fata de muncitori. Doresc sa citez numai doua. Primul se refera la faimosul sistem britanic cunoscut sub denumirea de 'Speenhamland.' Este vorba de un sistem prin care guvernul britanic le platea tuturor muncitorilor care nu castigau salariul minim (stabilit de oficialitati), diferenta dintre salariile pe care le primeau si acest salariu minim. In felul acesta, aristocratia rurala era scutita de necazul produs de necesitatea de a plati salarii mai mari in agricultura. Nobilimea continua sa plateasca salariile traditionale reduse, iar guvernantii le suplimentau, determinandu-i astfel pe lucratori sa nu paraseasca muncile agricole si sa nu-si caute slujbe in sistemul manufacturier urban.

Optzeci de ani mai tarziu, dupa expansiunea capitalismului din Anglia in Europa continentala, aristocratia rurala europeana a reactionat, din nou, impotriva acestui nou sistem de productie. Junkerii prusaci din Germania, pierzandu-si numerosi lucraori in beneficiul industriilor capitaliste, care ofereau salarii mai bune, au inventat un termen special pentru a desemna problema: Landflucht -- 'parasirea regiunilor rurale.' Iar in parlamentul german, ei discutau cum poate fi stavilit acest rau, caci asa era evaluata situatia, din punctul lor de vedere.

Printul Bismarck, faiomosul cancelar al Reichului german, a afirmat intr-un discurs: 'Am intalnit un om la Berlin, un om care lucrase candva pe mosia mea, si l-am intrebat: 'De ce ai parasit mosia; de ce ai plecat de la tara; de ce locuiesti acum la Berlin?' Si, dupa spusele lui Bismark, omul ar fi raspuns: 'N-aveti asa frumoase Biergarten in sat, cum avem aici, in Berlin, unde poti sa stai jos, sa bei bere, si sa asculti muzica.' Desigur, aceasta poveste era spusa din punctul de vedere al printului Bismarck, patronul, care nu coincidea cu punctul de vedere al tuturor angajatilor sai. Acestia se angajasera in industrie deoarece industria le oferea salarii sporite si le ridica nivelul de trai la cote fara precedent.

Astazi, in tarile capitaliste, exista o diferenta relativ mica intre nivelele de trai al asa-ziselor clase superioare si, respectiv, al celor inferioare; ambele se bucura de hrana, imbracaminte si adapost. Dar in secolul al XVIII-lea si mai devreme, diferenta intre reprezentantul clasei de mijloc si reprezentantul clasei inferioare era ca omul din clasa de mijloc avea incaltaminte, pe cand cel din clasa inferioara nu avea. Astazi, in Statele Unite, diferenta intre omul bogat si omul sarac este adesea diferenta dintre un Cadillac si un Chevrolet. Este posibil ca Chevrolet-ul sa fie cumparat la mana a doua, dar, in esenta el asigura aceleasi foloase posesorului: va putea si el sa circule cu automobilul dintr-un loc in altul. Mai mult decat 50% din populatia Statelor Unite este formata din persoane care locuiesc in case si apartamente care le apartin. Atacurile impotriva capitalismului -- in special in legatura cu salariile mai ridicate -- pornesc de la presupozitia falsa ca salariile ar fi, in ultima instanta, platite de altcineva decat de angajatii din fabrici. Este, desigur, normal ca economistii si studentii in economie sa distinga intre muncitor si consumator si sa analizeze aceste roluri separat. Dar, in realitate, fiecare consumator trebuie, intr-un fel sau in altul, sa castige banii pe care-i cheltuie, iar imensa majoritate a consumatorilor se compune tocmai din aceiasi oameni care lucreaza, ca angajati, in intreprinderile care produc lucrurile pe care ei le consuma. In regim capitalist, ratele salariale nu sunt stabilite de o clasa diferita de cea a persoanelor salariate; este vorba de unii si aceeasi oameni. Nu corporatia hollywoodiana este cea care stabileste salariul vedetei de cinema, ci oamenii care platesc biletele de intrare la film. Si nu antreprenorul care organizeaza un meci de box este cel care satisface cererile enorme ale boxerilor renumiti, ci persoanele care platesc taxele de vizionare a meciului. Distinctia dintre patron si angajat este o distinctie care se face in teoria economica, si nu una care se observa in realitate; aici, patronul si salariatul sunt, in ultima instanta, una si aceeasi persoana.

In multe tari exista persoane care gandesc ca este foarte injust ca un om care trebuie sa sustina o familie cu mai multi copii sa castige acelasi salariu cu un altul, care nu se intretine decat pe sine insusi. Dar intrebarea nu este daca patronul ar trebui sau nu sa-si asume o mai mare responsabilitate in functie de marimea familiei salariatului.

Intrebarea pe care trebuie sa o punem in acest caz este urmatoarea: Esti dumneata, ca individ, gata sa platesti mai mult pentru ceva, sa zicem pentru o paine, daca ti se spune ca omul care produce aceasta paine are sase copii? O persoana sincera va raspunde, cu siguranta, negativ, spunand: 'In principiu as face-o, dar in fapt, daca ar costa mai putin, mai degraba as cumpara painea produsa de omul fara copii.' Realitatea este ca, daca cumparatorii nu-i platesc patronului suficient pentru ca acesta sa-si poata plati angajatii, devine imposibil ca afacerea sa sa continue.

Sistemul capitalist nu a fost numit 'capitalism' de catre un adept al sau, ci de catre un individ care-l considera cel mai rau dintre toate sistemele istorice, cel mai greu blestem cazut vreodata asupra omenirii. Omul acesta era Karl Marx. Cu toate acestea, n-avem motive sa respingem termenul lui Marx, deoarece el descrie limpede sursa marilor progrese sociale, facute cu putinta de capitalism. Aceste progrese sunt rezultatele acumularii de capital; ele se bazeaza pe faptul ca oamenii, de regula, nu consuma tot ce produc, ci economisesc -- si investesc -- o parte din acest produs. In legatura cu aceasta problema circula o serie de neintelegeri si -- pe parcursul acestor prelegeri -- voi avea prilejul sa ma opresc la cele mai importante neintelegeri vehiculate in legatura cu acumularea capitalului, utilizarea capitalului, si avantajele universal raspandite care se pot dobandi de pe urma acestei utilizari. Ma voi referi la capitalism indeosebi in lectiile privitoare la investitiile straine si in cea privitoare la cea mai critica problema politica a zilelor noastre, inflatia. Stiti, desigur, ca inflatia nu exista doar in aceasta tara. Ea constituie astazi o problema in intreaga lume.

Un fapt adesea trecut cu vederea, referitor la capitalism, este acesta: economiile aduc beneficii tuturor celor doritori sa produca sau sa castige salarii. Cand un om dobandeste o anumita cantitate de bani -- sa zicem, o mie de dolari -- si, in loc sa-i cheltuie, ii incredinteaza unei banci de economii sau unei companii de asigurari, banii ajung in mainile unui antreprenor, un om de afaceri, care va avea astfel posibilitatea sa initieze un proiect pe care mai inainte nu-l putea initia, deoarece capitalul necesar nu era disponibil.

Ce va face acum omul de afaceri cu acest capital suplimentar? Primul lucru pe care trebuie sa-l faca, prima utilizare pe care trebuie s-o dea acestui capital suplimentar, este sa angajeze muncitori si sa achizitioneze materii prime -- actiuni prin care va determina o cerere suplimentara pentru muncitori si materii prime, precum si o tendinta de crestere a salariilor si a preturilor la materii prime. Cu mult inainte ca cel care a economisit, sau antreprenorul, sa obtina vreun profit din toate acestea, muncitorul neangajat, producaorul de materii prime, fermierul si salariatul ajung sa imparta beneficiile noilor economii.

Cand va dobandi antreprenorul ceva de pe urma proiectului depinde de configuratia viitoare a pietei si de capacitatea sa de a anticipa corect configuratia viitoare a pietei. Dar atat muncitorii, cat si producatorii de materii prime, isi obtin beneficiile imediat. S-a vorbit mult, cu vreo treizeci sau patruzeci de ani in urma, despre 'politica salariala,' cum i s-a spus, a lui Henry Ford. Una din marile realizari ale domnului Ford a fost ca platea salarii mai mari decat alti industriasi sau alte intreprinderi. Politica sa a fost numita 'o inventie,' dar nu este suficient sa afirmam ca aceasta politica nou 'inventata' a fost rezultatul liberalitatii domnului Ford. O noua ramura de afaceri, sau o noua fabrica intr-o ramura de afaceri deja existenta, trebuie sa atraga muncitori din alte slujbe, din alte parti ale tarii, sau chiar din alte tari. Si singura cale pentru a obtine acest rezultat este sa li se ofere muncitorilor salarii mai mari pentru munca lor. Asa s-au petrecut lucrurile in vremurile de inceput ale capitalismului, si asa se petrec inca si astazi.

Cand manufacturierii din Marea Britanie au inceput sa produca tesaturi de bumbac, ei au oferit lucratorilor salarii mai mari decat cele pe care le primisera inainte. Desigur, un mare procentaj din acesti lucratori nu primisera nimic inainte si erau dispusi sa accepte orice suma li se oferea. Dar, in scurt timp, pe masura ce se acumula din ce in ce mai mult capital si se dezvoltau din ce in ce mai multe intreprinderi, ratele salariale au crescut, determinand cresterea fara precedent a populatiei britanice la care m-am referit.

Evocarea plina de disptet a capitalismului de catre unii oameni, care-l prezinta ca pe un sistem destinat sa-i inavuteasca pe cei bogati si sa-i saraceasca pe cei saraci, este gresita de la un capat la celalalt. Teza lui Marx privitoare la sosirea socialismului se baza pe ipoteza ca muncitorii deveneau mai saraci, ca masele deveneau mai lipsite de mijloace de subzistenta si ca, in cele din urma, intreaga avutie a unei tari avea sa se concentreze in mainile catorva oameni, sau chiar ale unui singur om. Iar apoi masele de muncitori saracite se vor revolta si vor expropria bogatiile proprietarilor avuti. Conform acestei doctrine a lui Karl Marx, in cadrul sistemului capitalist nu poate exista nici o sansa, nici o posibilitate de imbunatatire a conditiilor de trai ale muncitorilor.

In 1864, adresandu-se Asociatiei Internationale a Muncitorilor, in Anglia, Marx sustinea ca opinia conform careia sindicatele ar putea imbunatati conditiile celor ce muncesc este 'absolut gresita.' El numea politica sindicala, de solicitare a unor rate salariale mai ridicate si a reducerii programului de lucru, conservatoare -- conservatorismul fiind, desigur, cea mai condamnabila atitudine in ochii lui Marx. El sugera ca sindicatele ar trebui sa-si fixeze un nou tel revolutionar; anume 'de a ispravi in intrgime cu sistemul salarial,' asezand 'socialismul' -- proprietatea de stat asupra mijloacelor de productie -- in locul sistemului proprietatii private.

Daca privim in urma, indeosebi la istoria Angliei incepand din 1865, constatam ca Marx s-a inselat in toate privintele. Nu exista nici o tara capitalista occidentala in care conditiile de trai ale maselor sa nu fi cunoscut imbunatatiri fara precedent. Toate aceste progrese, din ultimii optzeci sau nouazeci de ani, s-au facut in ciuda pronosticurilor lui Karl Marx. Intr-adevar, socialistii marxisti credeau ca nivelul de trai al muncitorilor nu va putea fi niciodata ameliorat. Ei acceptasera o teorie falsa, faimoasa 'lege de fier a salariilor' -- lege care afirma ca salariul muncitorului in regim capitalist nu poate depasi cantitatea necesara pentru subzistenta lui, astfel incat sa poata presta servicii in intreprindere.

Marxistii isi sustineau teza dupa cum urmeaza: daca ratele salariale ale muncitorilor cresc, ridicand salariile deasupra nivelului de subzistenta, atunci muncitorii vor avea mai multi copii; si acesti copii, odata intrati in randurile fortei de munca, vor spori numarul lucratorilor pana la pragul dupa care ratele salariale vor scadea, readucandu-i pe muncitori la nivelul de subzistenta -- la acel nivel minimal de supravietuire, abia suficient pentru a impiedica populatia sa moara de inanitie. Dar aceasta idee a lui Marx, impartasita si de multi alti socialisti, se bizuie pe o imagine a muncitorului aidoma celei utilizate -- pe buna dreptate -- de biologi pentru a studia viata animalelor, de pilda a soarecilor.

Daca sporim cantitatea de hrana disponibila pentru organisme animale, sau pentru microbi, atunci mai multi dintre acestia vor supravietui. Iar reducandu-le hrana, le vom reduce numarul. Dar omul este diferit. Pana si muncitorul -- in ciuda faptului ca marxistii nu recunosc acest lucru -- are dorinte omenesti, altele decat hrana si reproducerea speciei. O crestere a salariilor reale nu determina doar o crestere a populatiei, ci si, inainte de orice, o imbunatatire a nivelului mediu de trai. Iata de ce ne bucuram astazi de un nivel de trai mai ridicat in Europa Occidentala si in Statele Unite decat in tarile in curs de dezvoltare, de pilda din Africa.

Este necesar sa insistam, insa, asupra faptului ca acest nivel de trai mai ridicat depinde de capitalul real investit. Asa se explica diferenta dintre conditiile existente in Statele Unite si cele din India; metodele moderne de combatere a bolilor contagioase au fost adoptate si in India -- intr-o anumita masura, cel putin -- si efectul a fost o crestere fara precedent a popultiei, dar, deoarece aceasta crestere a populatiei n-a fost insotita de o crestere corespunzatoare a volumului de capital investit, consecinta a fost o crestere a saraciei. Prosperitatea unei tari este direct proportionala cu volumul de capital investit pe individ.

Sper ca pe parcursul urmatoatelor lectii, voi avea prilejul sa analizez mai indeaproape aceste probleme si ca voi reusi sa le clarific, deoarece anumite expresii -- cum ar fi 'capitalul investit per capita' -- necesita explicatii mai degraba amanuntite.

Dar va trebui sa ne amintim ca, in materie de politici economice, nu exista miracole. Veti fi citit multe articole in presa si veti fi auzit multe discursuri despre asa-numitul miracol german -- redresarea Germaniei dupa infrangerea si distrugerea ei in cel de al doilea razboi mondial. Dar n-a fost vorba de nici un miracol. A fost vorba de aplicarea principiilor economiei libere de piata, a metodelor capitalismului, cu toate ca acestea n-au fost aplicate complet, in toate privintele. Orice tara poate genera 'miracole' economice asemanatoare, desi trebuie sa insist asupra faptului ca redresarea economica nu provine din miracole; ea este consecinta -- si provine din adoptarea -- politicilor economice sanatoase.

II. Socialismul

Ma aflu aici la Buenos Aires, invitat de Centro de Difusión de Economía Libre. Oare ce inseamna economía libre? Ce inseamna, oare, sistemul acesta al libertatii economice? Raspunsul e simplu: este vorba de economia de piata, este vorba de sistemul in care cooperarea indivizilor in cadrul diviziunii sociale a muncii este realizata prin intermediul pietei. Piata aceasta nu este un loc; este un proces, este modul in care, prin vanzare si cumparare, prin productie si consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al societatii.

Analizand acest sistem de organizare economica - economia de piata - intrebuintam expresia 'libertate economica.' Foarte frecvent oamenii nu-i inteleg sensul, crezand ca libertatea economica este complet separata de alte libertati si ca aceste alte libertati - pe care ei le socotesc mai importante - ar putea fi prezervate chiar si in absenta libertatii economice. Intelesul libertatii economice este acesta: individul este in masura sa aleaga felul in care doreste sa se integreze in ansamblul societatii. Individul isi poate alege cariera, el este liber sa faca ceea ce doreste sa faca.

Toate acestea nu trebuie, desigur, interpretate in sensul pe care atata lume il imprumuta astazi cuvantului libertate; trebuie interpretate, mai degraba, in sensul ca, gratie libertatii economice, omul este eliberat de constrangeri naturale. In natura nu exista nimic care sa poata fi numit libertate, exista numai regularitatea legilor naturii, carora omul trebuie sa le dea ascultare, daca doreste sa-i izbuteasca ceva.

Intrebuintand termenul libertate, asa cum se aplica el fiintelor umane, avem in vedere numai libertatea in cadrul societatii. Totusi, astazi, multi considera ca libertatile sociale sunt independente unele de altele. Cei ce se autointituleaza astazi 'liberali' revendica masuri politice diametral opuse acelora pe care liberalii din secolul al XIX-lea le sustineau in programele lor. Asa numitii liberali de azi impartasesc ideea, foarte raspandita, ca libertatea de expresie, de gandire, libertatea presei si a religiei, libertatea de a nu fi arestat fara judecata - asadar toate aceste libertati pot fi prezervate in absenta a ceeace se numeste libertate economica. Ei nu realizeaza ca, intr-un sistem din care piata este absenta, in care guvernul dirijaza totul, toate aceste alte libertati sunt iluzorii, chiar daca iau forma de legi si sunt consemnate in constitutii.

Sa ne oprim la una dintre libertati, libertatea presei. Daca guvernul are in proprietatea sa toate tiparnitele, el va stabili ce se tipareste si ce nu se tipareste. Si daca guvernul este proprietarul tuturor tiparnitelor si stabileste ce se tipareste si ce nu se tipareste, atunci posibilitatea de a tipari contraargumente de orice fel, indreptate impotiva ideilor promovate de guvern, devine, practic, inexistenta. Libertatea presei dispare. Si la fel stau lucrurile cu toate celelalte libertati.

Intr-o economie de piata, individul este liber sa-si aleaga orice cariera doreste, sa-si aleaga modul sau propriu de integrare in societate. Intr-un regim socialist, insa, lucrurile nu stau la fel: cariera sa e stabilita prin decret guvernamental. Guvernul poate ordona persoanelor pe care nu le agreaza, carora nu doreste sa le permita sa locuiasca in anumite regiuni, sa se mute in alte regiuni si in alte locuri. Si guvernul este intotdeauna in masura sa justifice o asemenea decizie, declarand ca planul guvernamental necesita prezenta cutarui cetatean eminent la cateva mii de kilometri distanta de locul in care este el nedorit de cei aflati la putere.

Este adevarat ca libertatea de care se poate bucura cineva intr-o economie de piata nu este o libertate perfecta din punct de vedere metafizic. Dar o libertate perfecta nu exista. Libertatea are sens numai in cadrul societatii. Teoreticienii 'dreptului natural' din secolul al XVIII-lea -- in frunte cu Jean Jacques Rousseau -- credeau ca pe vremuri, in trecutul indepartat, oamenii s-ar fi bucurat de ceva numit libertate 'naturala.' Dar in epoca aceea indepartata indivizii nu erau liberi, ci se aflau la bunul plac al oricui ar fi fost mai puternic decat ei. Celebrele cuvinte ale lui Rousseau: 'Omul s-a nascut liber si este pretutindeni in lanturi' poate ca suna bine, dar, in fapt, omul nu se naste liber. Omul este la nastere un sugar foarte plapand. Fara protectia parintilor sai, fara protectia oferita parintilor sai de societate, el ar fi incapabil sa supravietuiasca.

Libertatea in societate inseamna ca un om depinde de ceilalti in aceeasi masura in care ceilalti depind de el. Societatea in regimul economiei de piata, in conditii de 'economia libre,' inseamna o situatie in care fiecare ii serveste pe concetatenii sai si este in schimb servit de ei. Oamenii isi imagineaza ca exista in economia de piata patroni independenti de bunavointa si concursul celorlalti oameni. Ei isi imagineaza ca marii industriasi, oamenii de afaceri, antreprenorii sunt adevaratii patroni ai sistemului economic. Dar este o iluzie. Adevaratii patroni ai sistemului economic sunt consumatorii. Si cand consumatorii inceteaza de a mai patrona anumite afaceri, acei oameni de afaceri sunt fie siliti sa-si abandoneze pozitia preeminenta din cadrul sistemului economic, fie sa-si adapteze actiunile dorintelor si ordinelor consumatorilor.

Una din cele mai cunoscute propagatoare ale comunismului a fost Lady Passfield, al carei nume de fata era Beatrice Potter, si care si-a castigat reputatia purtand numele sotului ei, Sidney Webb. Aceasta lady era fiica unui afacerist bogat si, in tinerete, a lucrat ca secretara a tatalui ei. In memoriile sale ea scrie: 'In intreprinderea tatalui meu, toata lumea trebuia sa dea ascultare ordinelor tatalui meu, patronul. Doar el avea de dat ordine, dar lui nu-i ordona nimeni nimic.' Aceasta perspectiva este una foarte limitata. Tatal ei primea ordine de la consumatori, de la cumparatorii produselor sale. Din nefericire, ea n-a reusit sa vada aceste ordine; ea n-a reusit sa vada ce se petrece intr-o economie de piata, pentru ca nu o interesau decat ordinele date in interiorul biroului sau fabricii tatalui ei.

Orice problema economica am aborda, nu trebuie sa uitam cuvintele marelui economist francez Frédéric Bastiat, care si-a intitulat un stralucit eseu 'Ce qu'on voit et ce qu'on ne voit pas' ('Ceea ce se vede si ceeea ce nu se vede'). Pentru a intelege felul cum opereaza un sistem economic nu trebuie sa ne oprim numai la lucruri care se vad, ci suntem nevoiti sa ne indreptam atentia si catre lucruri ce nu pot fi percepute direct. De pilda, un ordin dat de patron unui functionar din birou poate fi auzit de toti cei prezenti in incapere. Ceeace nu se aude sunt ordinele primite de patron de la clientii sai.

De fapt, in sistemul capitalist, patroni sunt, in ultima instanta, consumatorii. Nu statul este suveran, ci populatia. Si dovada suveranitatii consumatorilor este ca ei au dreptul de a fi nesabuiti. Acesta este privilegiul suveranului. El are dreptul de a comite greseli, nimeni nu-l poate impiedica sa le comita, dar trebuie sa plateasca, desigur, pentru greselile sale. Afirmand suprematia consumatorului, sau suveranitatea sa, nu afirmam ca el nu face greseli, ca ar fi un om care stie intotdeauna ce este mai bine pentru el. Consumatorii cumpara sau consuma, adesea, lucruri pe care nu s-ar cadea sa le cumpere sau sa le consume.

Dar ideea ca ar exista o forma de guvernare capitalista, capabila de a-i impiedica pe oameni sa-si provoace ei insisi neplaceri, controlandu-le consumul, este falsa. Guvernul imaginat ca autoritate paterna, ca tutore universal, este ideea celor ce favorizeaza socialismul. Cu cativa ani in urma, in Statele Unite guvernul a incercat un asa numit 'nobil experiment.' Experimentul acesta nobil a luat forma unei legi, care interzicea consumul bauturilor acoolice. Este cu siguranta adevarat ca multi oameni consuma brandy si whiskey in exces si ca este posibil sa-si provoace ei insisi neplaceri procedand astfel. O parte din autoritatile Statelor Unite se opun chiar si fumatului. Exista, desigur, multi oameni care fumeaza excesiv si o fac in ciuda faptului ca ar fi mai bine pentru ei sa nu fumeze. Problema care se pune aici depaseste cu mult cadrul discutiei economice: ea scoate in evidenta adevarata semnificatie a libertatii.

Sa admitem ca a-i impiedica pe oameni sa-si provoace singuri neplaceri consumand alcool, sau fumand in exces, ar fi oportun. Dar indata ce am admis asta, altii vor spune: Oare corpul este totul? Oare nu este mintea umana cu mult mai importanta? Oare nu este mintea adevarata inzestrare a omului, advarata calitate umana? Acordand guvernului dreptul de a controla ce consuma corpul uman, de a stabili daca cineva are sau nu dreptul sa fumeze si daca are sau nu dreptul sa bea, nu mai putem replica nimic celor ce spun: 'Mai importante decat corpul sunt mintea si sufletul, si omul isi provoaca siesi mult mai mult rau citind carti necorespunzatoare, ascultand muzica proasta, sau vizionand filme nerecomandabile. De aceea, este datoria guvernului de a impiedica populatia sa comita aceste greseli.'

Si, dupa cum stiti, vreme de multe secole guvernele si autoritatile credeau ca acestea sunt, intr-adevar, datorii ce le revin. Asta nu se intampla numai in epoci de mult apuse. De curand, Germania a cunoscut un guvern ce considera ca este datoria sa guvernamentala sa distinga intre picturile de buna si de proasta calitate -- ceea ce insemna, desigur, buna si proasta calitate in acceptiunea unei persoane care, in tinerete, fusese respinsa la examenul de admitere la Academia Vieneza de Arte; buna si proasta calitate in acceptiunea unui pictor de carti postale, Adolf Hitler. Si exprimarea unor puncte de vedere despre arta si pictura, diferite de cele ale Supremului Führer, a fost interzisa prin lege.

Odata ce am admis ca este datoria guvernului sa ne controleze consumul de alcool, ce mai putem replica acelora care afirma ca supravegherea cartilor si ideilor este cu mult mai importanta?

Libertatea inseamna, intr-adevar, libertatea de a gresi. Acest lucru trebuie sa-l retinem. Este cu putinta ca felul in care concetatenii nostri isi cheltuiesc banii si isi traiesc vietile sa ne para aspru criticabil. Putem fi incredintati ca ceeace fac ei este absolut nesocotit si rau, dar, intr-o societate libera exista multe cai pe care oamenii isi pot raspandi opiniile despre felul in care concetatenii lor ar trebui sa-si modifice stilul de viata. Se pot scrie carti, se pot scrie articole, se pot tine discursuri; doritorii pot chiar predica la coltul strazii -- si in multe tari asa se si intampla. Dar ei nu trebuie sa impuna supravegherea politieneasca altor oameni pentru a-i impiedica sa faca anumite lucruri, numai pentru ca ei insisi nu doresc sa lase acestor alti oameni libertatea de a le face.

Aceasta e diferenta dintre sclavie si libertate. Sclavul este tinut sa faca ceeace ii ordona superiorul, pe cand cetateanul liber -- si aceasta este semnificatia libertatii -- este in masura sa-si aleaga propriul mod de viata. Se poate, desigur, abuza de sistemul acesta capitalist si se abuzeaza de catre unii. Este posibil, desigur, sa se comita fapte care nu s-ar cuveni comise. Insa, daca aceste lucruri se bucura de aprobarea majoritatii, nemultumitul dispune oricand de o cale pentru a incerca sa modifice opinia concetatenilor sai. El poate utiliza persuasiunea, poate incerca sa-i convinga, dar nu poate incerca sa-i forteze cu ajutorul puterii, al puterii politienesti guvernamentale.

Intr-o economie de piata, fiecare om, servindu-si concetatenii, se serveste pe sine insusi. La aceasta se refereau autorii liberali din secolul al XVIII-lea, vorbind despre interesele corect intelese ale tuturor grupurilor si ale tuturor indivizilor. Si aceasta doctrina a armoniei intereselor este cea care a suscitat opozitia socialistilor. Ei vorbeau despre un 'conflict ireconciliabil de interese' intre diverse grupuri.

Ce inseamna asta? Cand Karl Marx -- in primul capitol al Manifestului Comunist, micul pamflet cu care si-a inaugurat miscarea socialista -- pretindea ca exista intre clase un conflict ireconciliabil, el nu-si putea ilustra teza cu alte exemple decat acelea referitoare la conditiile societatii precapitaliste. In epocile precapitaliste, societatea era divizata in grupuri de stari sociale ereditare, care in India purtau numele de 'caste.' Intr-o societate a starilor sociale omul nu se nastea, spre exemplu, francez; el se nastea ca membru fie al aristocratiei franceze, fie al burgheziei franceze, fie al taranimii franceze. In cea mai mare parte a Evului Mediu, conditia lui era pur si simplu de serv. Si in Franta, servitutea nu a disparut complet pana dupa Revolutia Americana. In alte parti ale Europei a disparut chiar mai tarziu.

Insa cea mai rea forma de servitute a existat -- si a continuat sa existe chiar si dupa abolirea sclaviei -- in coloniile britanice de dincolo de Ocean. Individul isi mostenea statutul social de la parinti si il pastra de-a lungul intregii sale vieti. Apoi il transfera copiilor sai. Fiecare grup avea privilegiile si dezavantajele sale. Grupurile cel mai sus plasate aveau numai privilegii, cele mai de jos, numai dezavantaje. Si nu exista alta cale pe care omul sa se poata elibera de povara dezavantajelor legale care-l apasau, din cauza statutului social, decat lupta politica impotriva celorlalte clase. In asemenea conditii se putea vorbi despre un 'conflict ireconciliabil de interese intre proprietarii de sclavi si sclavi,' deoarece dorinta acestora din urma era de a se elibera de conditia de sclavi. Insa aceasta insemna o pierdere pentru proprietari. De aceea este indiscutabil ca trebuia sa existe un conflict ireconciliabil de interese intre membrii diferitelor clase.

Nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca in vremurile acelea -- cand societatile intemeiate pe statut erau predominante in Europa, ca si in coloniile americane fondate apoi de europeni -- oamenii nu se considerau pe ei insisi legati in vreun fel anume cu celelalte clase din aceeasi natiune; ei se simteau cu mult mai solidari cu membrii propriei lor clase din alte tari. Un aristocrat francez nu-i privea pe francezii apartinand claselor inferioare ca pe concetatenii sai; acestia alcatuiau 'prostimea' pe care o dezagrea. El ii privea ca egali numai pe aristocratii din alte tari -- Italia, Anglia si Germania, spre exemplu.

Efectul cel mai vizibil al acestei stari de lucruri era ca aristocratii din intreaga Europa utilizau aceeasi limba. Si limba aceasta era franceza, o limba care, in afara Frantei, ramanea neinteleasa de alte grupuri sociale. Clasele mijlocii -- burghezia -- aveau propriul lor limbaj, in vreme ce clasele inferioare -- taranimea -- utilizau dialecte locale, adesea necunoscute altor grupuri de populatie. Acelasi lucru se poate spune despre felul in care se imbracau oamenii. Calatorind prin Europa anilor 1750, se putea intalni, de la o tara la alta, imbracaminte de obicei asemanatoare in cazul claselor superioare si diferita in cazul claselor de jos. Intalnind pe cineva pe strada, iti dadeai imediat seama -- dupa imbracaminte -- carei clase ii apartine, ce statut social poseda.

Este dificil de imaginat cat de diferite erau conditiile de atunci, in comparatie cu cele de astazi. Sosind din Statele Unite in Argentina si intalnind un om pe strada, nu-i pot ghici statutul social. Nu pot decat banui ca este cetatean argentinian si ca nu face parte dintr-un grup apasat de restrictii legale. Acesta este unul dintre efectele capitalismului. Desigur, in regim capitalist exista si diferente. Exista diferente de avutie, diferente pe care in mod eronat marxistii le echivaleaza cu vechile diferente care-i separau pe oameni intr-o societate bazata pe statut.

Diferentele din sanul societatii capitaliste nu sunt aceleasi cu cele din sanul societatii socialiste. In Evul Mediu -- si in multe tari chiar mult mai tarziu -- o familie putea fi aristocrata si putea detine averi importante, putea fi o familie de duci vreme de sute si sute de ani, independent de calitatile, talentele, caracterul sau morala sa. Dar, in conditiile capitaliste moderne, exista ceeace sociologii au numit in termeni tehnici 'mobilitate sociala.' Principiul activ al acestei mobilitati sociale, dupa sociologul si economistul italian Vilfredo Pareto este 'la circulation des élites' (circulatia elitelor). Este vorba de faptul ca intotdeauna exista in varful scarii sociale persoane care sunt bogate si importante din punct de vedere politic, dar aceste persoane -- aceste elite -- sunt mereu altele.

Toate acestea sunt perfect adevarate intr-o societate capitalista. Dar nu erau adevarate si pentru o societate precapitalista, bazata pe statut social. Familiile considerate candva marea aristocratie a Europei sunt si astazi aceleasi familii, sau, sa spunem, sunt descendentii familiilor care au fost fala Europei cu 800 sau 1000 de ani in urma. Capetienii de Bourbon -- care vreme foarte indelungata au stapanit aici in Argentina -- erau deja o casa regala in secolul al X-lea. Regii acestia stapaneau teritoriul cunoscut astazi sub numele de Ile-de France, extinzandu-si regatul din generatie in generatie. Dar, intr-o societate capitalista, exista o continua mobilitate -- saracii imbogatindu-se si descendentii celor bogati pierzandu-si averile si devenind saraci.

Am vazut astazi intr-o librarie, pe una din strazile centrale din Buenos Aires, biografia unui om de afaceri atat de proeminent, atat de important, atat de caracterisic pentru marele capital european din secolul al-XIX-lea incat, chiar si in aceasta tara, indepartata de Europa, libraria oferea exemplare ale biografiei sale. Intamplator il cunosc pe nepotul omului acesta. El poarta inca numele bunicului sau, si are dreptul la acelasi titlu de noblete pe care bunicul sau -- care isi incepuse cariera ca fierar -- l-a dobandit cu 80 de ani in urma. Astazi nepotul lui este un fotograf sarac in New York.

Alte persoane, sarace pe vremea cand bunicul acestui fotograf devenea unul dintre cei mai mari industriasi in Europa, se afla azi la carmele industriei. Fiecare este liber sa-si schimbe statutul social. Iata diferenta dintre sistemul intemeiat pe statut si sistemul capitalist de libertate economica, in care nimeni nu poate da vina decat pe sine, daca nu ajunge in pozitia pe care o vizeaza.

Cel mai celebru industrias al secolului XX este pana astazi Henry Ford. El a inceput de la cateva sute de dolari imprumutate de la prieteni si in foarte scurta vreme a dezvoltat una din cele mai importante mari firme de afaceri din lume. Si asemenea cazuri se pot descoperi cu sutele in fiecare zi.

In fiecare zi, New York Times tipareste note lungi despre persoanele care au decedat. Daca parcurgeti aceste note, puteti intalni numele cate unui eminent om de afaceri care si-a inceput cariera ca vanzator de ziare pe la colturile strazilor din New York. Sau care a inceput ca functionar si a sfarsit ca presedinte al aceleiasi firme bancare in care a lucrat pe treapta cea mai de jos. Desigur, nu toti oamenii pot atinge aceste pozitii. Nu toti oamenii doresc sa le atinga. Exista persoane mai interesate de alte chestiuni, si acestora le stau astazi la dispozitie alte cai, care erau inaccesibile in vremea societatii feudale, in epocile societatii bazate pe statut.

Sistemul socialist, pe de alta parte, interzice aceasta libertate fundamentala de alegere a carierei proprii. In regim socialist, exista o singura autoritate economica, si aceea are dreptul sa controleze toate deciziile referitoare la productie.

Un fapt caracteristic pentru vremurile noastre este ca pentru acelasi lucru se utilizeaza mai multe nume diferite. Un sinonim pentru socialism si pentru comunism este 'planificarea.' Cand se refera la planificare, oamenii inteleg desigur planificare centrala, adica un singur plan elaborat de guvern -- un plan care impiedica planificarea efectuata de oricine altcineva, in afara de guvern.

O doamna britanica, care este si membra a Camerei Superioare, a scris o carte intitulata Plan or No Plan, o carte destul de populara in intreaga lume. Ce inseamna titlul cartii sale? Cand spune 'plan,' ea intelege numai tipul de plan preconizat de Lenin, Stalin si succesorii lor, cel care reglementeaza toate activitatile, pentru intreaga populatie a unei natiuni. Deci, aceasta doamna se refera la un plan central care exclude toate planurile personale pe care indivizii si le-ar putea face. Titlul ei Plan or No Plan este de aceea o iluzie, o mistificare; alternativa nu este planificare centrala sau lipsa de planificare, alternativa este planul atotcuprinzator al unei autoritati guvernamentale centrale sau libertatea indivizilor de a-si face propriile lor planuri, de a planifica pentru ei insisi. Individul isi planifica el insusi cursul vietii, in fiecare zi, schimbandu-si planurile cotidiene oricand doreste.

Omul liber isi face zilnic planuri menite sa raspunda nevoilor sale; el afirma bunaoara: 'Ieri imi faceam planul sa lucrez toata viata la Cordoba.' El afla astazi despre conditiile mai bune din Buenos Aires si isi schimba planurile, zicand: 'In loc sa lucrez la Cordoba doresc sa merg la Buenos Aires.' Si acesta este intelesul libertatii. Este cu putinta sa se insele, este cu putinta ca mergand la Buenos Aires sa constate in cele din urma ca a facut o gresala. Este cu putinta ca el sa fi gasit conditii mai bune la Cordoba, dar planurile si le-a facut el insusi.

Supus planificarii guvernamentale, el este ca soldatul in armata. Soldatul in armata nu are dreptul de a-si alege garnizoana, sau locul unde isi va indeplini serviciul militar. El trebuie sa asculte de ordine. Iar sistemul socialist -- dupa cum stiau si admiteau Karl Marx, Lenin si alti lideri socialisti -- este extinderea serviciului militar la intregul sistem de productie. Marx vorbea despre 'armate industriale,' iar Lenin cerea 'organizarea tuturor sectoarelor -- posta, fabrica si celelalte industrii -- dupa modelul militar.'

De aceea, in sistemul socialist, totul depinde de intelepciunea, talentele si inzestrarile celor ce alcatuiesc suprema autoritate. De ceea ce nu stie supremul dictator -- sau comitetul sau -- nu se va tine seama. Dar cunoasterea acumulata de omenire in intreaga ei istorie nu este dobandita de fiecare; am acumulat de-a lungul secolelor o asemenea cantitate enorma de informatii stiintifice si tehnologice incat este omeneste imposibil unui individ sa le cunoasca pe toate, fie el oricat de inzestrat.

Toti oamenii sunt diferiti, ei sunt inegali. Asa vor fi intotdeauna. Exista persoane mai inzestrate intr-un domeniu si mai putin in altul. Si exista oameni cu darul de a fi deschizatori de drumuri, de a schimba orientarea cunoasterii. In societatile capitaliste asemenea oameni sunt cei care determina progresul tehnologic si pe cel economic. Daca unui om ii vine o idee, el va incerca sa gaseasca alte cateva persoane suficient de lucide pentru a realiza valoarea ideii sale. Unii capitalisti, care indraznesc sa priveasca in viitor, si care intrevad posibilele consecinte ale unei asemenea idei, vor incepe sa o exploateze. Altii vor spune, la inceput: 'Sunt nebuni'; dar isi vor schimba parerea cand vor constata ca intreprinderea pe care o numisera nebuneasca infloreste si consumatorii sunt bucurosi sa-i cumpere produsele.

In regim marxist, pe de alta parte, suprema instanta guvernamentala trbuie sa fie convinsa de valoarea unei asemenea idei, inainte sa fie adoptata si dezvoltata. Lucrul acesta poate fi foarte dificil de realizat, deoarece numai un grup de persoane aflate la conducere -- sau insusi dictatorul suprem -- are puterea de a lua decizii. Si daca aceste persoane -- din motive de lene, varsta inaintata, sau pentru ca nu sunt din cale afara de invatate si de inteligente -- sunt incapabile sa patrunda importanta ideii celei noi, atunci noul proiect va fi abandonat.

Putem alege exemple din istoria militara. Napoleon era cu siguranta genial in probleme militare; el avea, insa, o problema serioasa si inabilitatea sa de a o rezolva a culminat, in cele din urma, cu infrangerea si exilul sau in singuratatea insulei Sf. Elena. Problema lui era cum sa cucereasca Anglia. In acest scop, el avea nevoie de o flota pentru a traversa Canalul si s-au gasit persoane care sa-i spuna ca detineau solutia acestei traversari, persoane care -- in epoca navelor cu panze -- izbutisera sa ajunga la noua idee a navelor cu aburi. Dar Napoleon n-a inteles aceasta propunere.

Avem, apoi, faimosul Generalstab al Germaniei. Inainte de primul razboi mondial, corpul de ofiteri superiori germani se bucura de reputatia universala a unei intelepciuni militare de nedepasit. De o reputatie similara se bucura echipa generalului Foch, in Franta. Dar nici germanii nici francezii -- care, sub conducerea generalului Foch i-au invins mai tarziu pe germani -- n-au realizat importanta aviatiei pentru scopuri militare. Corpul ofiterilor superiori germani afirma: 'Aviatia este numai pentru destindere, zborul este un moft al persoanelor fara ocupatie. Din punct de vedere militar, numai zepelinele sunt importante,' iar francezii erau de aceeasi parere.

Mai tarziu, in perioada dintre primul si al doilea razboi mondial, a existat in Statele Unite un general convins de importanta aviatiei pentru viitoarea conflagratie. Dar toti ceilalti experti din Statele Unite erau impotriva lui. Nu i-a putut convinge. Daca trebuie sa convingi un grup de persoane a caror soarta nu este direct dependenta de solutia problemei, nu vei reusi niciodata. Faptul acesta ramane adevarat si in cazul problemelor extraeconomice.

Au existat poeti, pictori, scriitori, compozitori care s-au plans ca publicul nu i-a inteles, ceea ce le-a cauzat saracia. Desigur, aprecierile publicului pot fi inadecvate, dar cand artistii in cauza afirmau: 'Guvernele ar trebui sa-i sustina pe marii artisti, pictori si scriitori,' ei comiteau o greseala considerabila. Pe cine ar putea sa insarcineze guvernul cu sarcina de a decide daca un nou venit este intr-adevar un mare pictor sau nu? Ar fi nevoit sa se bizuie pe judecata criticilor si a profesorilor de istoria artei, care privesc mereu in urma, dar care foarte rar si-au dovedit talentul de a descoperi geniul necunoscut. Iata marea diferenta intre un sistem de 'planificare' si unul in care oricine poate planifica si actiona pe cont propriu.

Este, desigur, adevarat ca marii pictori si marii scriitori au trebuit sa indure adesea dificultati considerabile. Ei au putut reusi in arta, dar n-au castigat intotdeauna si bani. Van Gogh a fost cu siguranta un mare pictor. El a avut de infruntat greutati insuportabile si, in cele din urma, s-a sinucis la trei zeci si sapte de ani. In timpul vietii el a vandut o singura pictura, cumparatorul fiind varul sau. In rest, a trait din banii fratelui sau, care nu era nici artist, nici pictor. Dar fratele lui Van Gogh intelegea nevoile unui pictor. Astazi (1958), un Van Gogh nu poate fi achizitionat cu mai putin decat una sau doua sute de mii de dolari.

In regim socialist, soarta lui Van Gogh ar fi putut fi diferita. Vreo autoritate guvernamentala i-ar fi intrebat pe cativa pictori bine cunoscuti (pe care Van Gogh cu siguranta nici nu i-ar fi considerat artisti) daca tanarul barbat, pe jumatate sau in intregime nebun, este intr-adevar un pictor care merita sustinut. Si, fara indoiala, ei ar fi raspuns: 'Nu, el nu este un pictor; el nu este un artist; el este doar un individ care risipeste vopseaua; si Van Gogh ar fi fost trimis intr-o fabrica de lapte, sau intr-un ospiciu de nebuni. De aceea, tot entuziasmul acesta, favorabil socialismului, al tinerei generatii de pictori, poeti, muzicieni, jurnalisti, actori, se intemeiaza pe o iluzie. Spun asta pentru ca grupurile acestea se numara printre suporterii cei mai fanatici ai ideii socialiste.

Cand este vorba de a opta intre socialism si capitalism ca sisteme economice, problema este oarecum diferita. Autorii socialisti n-au banuit niciodata ca industria, si toate operatiile intreprinderilor moderne se intemeiaza pe calcul. Inginerii nu sunt in nici un caz singurii care fac planuri pe baza de calcule, oamenii de afaceri o fac de asemenea. Si, calculele oamenilor de afaceri se intemeiaza toate pe faptul ca, intr-o economie de piata, preturile monetare ale bunurilor nu-l informeaza numai pe consumator, ele furnizeaza de asemenea oamenilor de afaceri informatii vitale despre factorii de productie, cea mai importanta functie a pietei nefiind numai de a determina costul ultimei parti a procesului de productie si al transferului de bunuri in mainile consumatorului, ci si costurile acelor trepte de productie care au condus aici. Intregul sistem al pietei este tinut laolalta de faptul ca exista o diviziune a muncii, calculata mental, intre diversi oameni de afaceri care rivalizeaza unii cu altii in licitarea factorilor de productie -- materiile prime, masinile, instrumentele -- precum si a factorul uman de productie, munca salariata. Genul acesta de calcule ale oamenilor de afaceri nu pot fi efectuate in absenta preturilor furnizte de piata.

In clipa cand s-ar aboli piata -- este ceeace ar dori socialistii sa faca -- toate socotelile si calculele inginerilor si tehnologilor ar deveni inutile; tehnologii ne pot oferi un mare numar de proiecte care, din punctul de vedere al stiintelor naturale sunt deopotriva fezabile, dar pentru a stabili care din acele proiecte este cel mai avantajos, din punct de vedere economic, sunt indispensabile calculele facute cu putinta de procesul pietei.

Problema la care ma refer aici este chestiunea fundamentala care opune socialismului calculul economic capitalist. Este un fapt ca acest calcul economic si, de aceea, planificarea tehnologica, sunt posibile numai daca exista preturi monetare, nu numai pentru bunurile de consum, ci si pentru factorii de productie. Aceasta inseamna ca trebuie sa existe o piata pentru toate materiile prime, pentru toate bunurile semifinite, penrtu toate uneltele si masinile, si pentru toate felurile de munca si de servicii umane.

Descoperirea faptului acesta i-a lasat pe socialisti fara replica. Vreme de 150 de ani ei afirmasera: 'Toate relele lumii acesteia provin din existenta pietelor si a preturilor pietei. Ne propunem sa abolim piata si, odata cu ea, desigur, economia de piata si sa-i substituim un sistem fara preturi si fara piete. Doreau sa aboleasca ceea ce Marx numise 'caracterul de marfa' al bunurilor si al fortei de munca.

Confruntati cu aceasta noua problema, autorii socialisti, ramasi fara replica, au conchis in cele din urma: 'Nu vom aboli pietele cu totul; ne vom comporta ca si cum pietele ar exista; ne vom juca de-a piata, asemenea copiilor care se joaca de-a scoala.' Dar oricine stie ca, atunci cand copiii se joaca de-a scoala, ei nu invata nimic. Este doar o distractie, un joc, si te poti 'juca' de-a multe lucruri.

Problema aceasta este foarte dificila si complicata si pentru a o lamuri pe deplin este nevoie de mai mult timp decat cel de care dispun eu aici. Am explicat-o pe larg in scrierile mele. In sase lectii nu pot intra intr-o discutie a tuturor aspectelor sale si de aceea, tin sa va sfatuiesc, daca va intereseaza problema fundamentala a imposibilitatii calculului si planificarii in socialism, sa cititi cartea mea, Human Action, care este accesibila intr-o excelenta versiune spaniola.

Dar cititi si alte carti, ca aceea a economistului norvegian Trygve Hoff care a scris despre calculul economic. Si daca nu doriti sa ramaneti unilaterali, va recomand sa cititi cartea socialista despre subiectul acesta, deosebit de apreciata, a eminentului economist polonez Oskar Lange, care a fost la un moment dat profesor la o universitate americana, pentru a deveni apoi ambasador polonez si a se intoarce mai tarziu in Polonia.

Probabil ma veti intreba: 'Ce se intampla in Rusia? Cum rezolva rusii aceasta dilema?' Aici problema se schimba. Rusii isi gestioneaza sistemul lor socialist in mijlocul unei lumi in care exista preturi pentru toti factorii de productie, pentru toate materiile prime, pentru totul. Ei pot de aceea sa intrebuinteze, pentru planificarea lor, preturile din strainatate, ale pietei mondiale. Si deoarece exista anumite diferente intre conditiile din Rusia si cele din Statele Unite, rezultatul este foarte adesea ca rusii iau drept justificat si recomandabil un lucru pe care americanii -- din punctul lor de vedere economic -- nu l-ar considera astfel, catusi de putin.

'Experimentul sovietic,' cum a fost el numit, nu demonstreaza nimic. Nu ne spune nimic despre problema fundamentala a socialismului, problema calculului economic. Dar putem oare vorbi despre un experiment? Nu cred ca exista ceva de felul unui experiment stiintific in sfera actiunii umane si a economiei. Nu putem experimenta in sfera actiunii umane deoarece un experiment stiintific cere sa repetam aceleasi operatii in conditii diferite, sau sa mentinem aceleasi conditii, modificand eventual un singur factor. Spre exemplu, injectand unui animal bolnav de cancer o anumita medicatie experimentala, rezultatul poate fi disparitia cancerului. Testul se poate repeta cu mai multe animale de acelasi fel, afectate de aceeasi malignitate. Tratandu-le pe unele, dar nu si pe altele, cu metoda cea noua, rezultatele pot fi apoi comparate. Toate acestea sunt irealizabile in sfera actiunii umane. Nu exista experimente de laborator, privitoare la actiunea umana.

Asa numitul 'experiment' sovietic nu demonstreaza decat ca nivelul de trai este incomparabil mai scazut in Rusia Sovietica decat in tara considerata de intreaga lume ca fiind modelul capitalist: Statele Unite.

Desigur, daca-i spuneti asta unui socialist, el va replica: 'Conditiile sunt minunate in Rusia.' Si Dvs. veti spune: 'Poate ca sunt minunate, dar nivelul mediu de trai este mult mai scazut.' Atunci el va va raspunde: 'Da, insa amintiti-va ce vremuri teribile au trait rusii sub tari si ce razboi teribil au avut de purtat.'

Nu doresc sa discut aici daca o asemenea explicatie este sau nu corecta, dar, daca negam ca au fost aceleasi conditii, negam faptul ca a fost vorba de un experiment. Trebuie, atunci, sa spunem (si ar fi mult mai corect): 'Socialismul din Rusia nu a produs o imbunatatire a conditiilor de viata ale omului de rand comparabila cu cea cunoscuta in Statele Unite, in aceeasi perioada.'

In Statele Unite apare cate o noutate, cate o inovatie, aproape saptamanal. Acestea sunt inovatii generate de mediile de afaceri, deoarece mii si mii de oameni de afaceri trudesc zi si noapte pentru a gasi vreun produs care ar aduce un spor de satsfactie consumatorului, sau poate fi produs la un cost mai scazut, sau este mai bun si mai ieftin decat produsele existente. Ei nu procedeaza asa din altruism, ci pentru ca doresc sa castige bani. Si rezultatul este o crestere aproape miraculoasa a nivelului de trai in Statele Unite, in comparatie cu cel de acum 50 sau 100 de ani. In Rusia Sovietica insa, lipsita de un asemenea sistem, nu exista o crestere comparabila. Asa incat persoanele care ne spun ca ar trebui sa adoptam sistemul sovietic, comit o grava eroare.

Mai este un lucru care trebuie mentionat. Consumatorul american, individul, este deopotriva cumparator si patron. Iesind dintr-un magazin in Statele Unite, poti intalni o inscriptie: 'Thank you for your patronage. Please come again' -- 'Va multumim ca ati acceptat sa ne patronati. Va asteptam din nou.' Dar intrand intr-un magazin dintr-o tara totalitara -- fie ea Rusia zilelor noastre sau Germania regimului hitlerist -- vanzatorul ti se adreseaza: 'Trebuie sa-i fi recunoscator marelui conducator pentru ceea ce ti se da.'

In tarile socialiste, nu vanzatorul este cel care trebuie sa fie recunoscator, ci cumparatorul. Cetateanul nu este patron. Patron este Comitetul Central sau Oficiul Central. Acele comitete socialiste, acei lideri si dictatori detin suprematia, iar populatia trebuie pur si simplu sa le dea ascultare.

III. Interventionismul

Un dicton celebru, foarte frecvent citat, suna astfel: 'Guvernul este cu atat mai bun cu cat guverneaza mai putin.' Nu cred ca aceasta este descrierea corecta a functiilor bunei guvernari. Puterea politica trebuie sa faca toate lucrurile pentru care a fost menita si pentru care este necesara. Puterea politica trebuie sa protejeze indivizii din tara impotriva atacurilor violente si frauduloase ale raufacatorilor si trebuie sa apere tara de inamici straini. Acestea sunt functiile care-i revin intr-un sistem liber, in sistemul economiei de piata.

Desigur, in regim socialist, guvernul este totalitar si nimic nu ramane in afara sferei sale de jurisdictie. Intr-o economie de piata insa, sarcina principala a puterii politice este de a proteja functionarea neobstructionata a economiei de piata impotriva fraudei sau violentei ivite din interiorul sau din exteriorul tarii.

Cei ce resping aceasta definitie a functiilor puterii politice vor spune, poate: 'Iata un om care uraste guvernul.' Nimic nu poate fi mai departe de adevar. Daca as spune ca benzina este un lichid extrem de util, intrebuintat in foarte multe scopuri, dar cu toate acestea as refuza sa beau benzina, sub cuvant ca nu este destinata acestei intrebuintari, nu as fi dusmanul benzinei si nu s-ar putea spune ca urasc benzina. As spune doar ca benzina este foarte utila pentru anumite scopuri, dar inadecvata penrtu altele. Daca afirm ca datoria guvernului este de a aresta pe criminali si pe alti raufacatori, dar ca nu este datoria sa sa patroneze caile ferate sau sa cheltuiasca bani pentru lucruri inutile, nu inseamna ca urasc guvernul; spun doar ca este adecvat in anumite privinte si inadecvat in altele.

S-a putut afirma ca in conditiile din prezent nu mai avem o economie de piata libera. Astazi avem ceva numit 'economie mixta.' Si, drept dovada a economiei noastre 'mixte,' ni se arata numeroasele intreprinderi detinute si operate de stat. Economia este mixta, ni se spune, penrtu ca, iata, in atatea tari, anumite institutii - telefonul, telegraful, caile ferate, bunaoara - sunt detinute si operate de stat.

Ca unele dintre aceste institutii si intreprinderi sunt operate de stat, este cu siguranta adevarat. Dar faptul acesta singur nu schimba caracterul sistemului nostru economic. Nici macar nu inseamna ca avem de a face cu 'un pic de socialism' intr-o economie altminteri de piata, non-socialista. Intr-adevar, guvernul, operand aceste intreprinderi, este supus suprematiei pietei, asadar supus suprematiei consumatorilor. Guvernul - presupunand ca opereaza de exemplu posta si caile ferate - trebuie sa angajeze oameni care trebuie sa lucreze in aceste intreprinderi. Trebuie sa cumpere si materii prime si alte lucruri necesare pentru mersul acestor intreprinderi. Si, pe de alta parte, statul 'vinde' aceste bunuri si servicii catre populatie. Insa, cu toate ca opereaza aceste institutii intrebuintand metodele economiei libere de piata, rezultatul este, de obicei, un deficit. Desigur, guvernul este in masura sa finanteze asemenea deficite - cel putin asa isi imagineaza membrii guvernului si ai partidului aflat la putere.

Cu totul altfel stau lucrurile pentru o persoana privata. Posibilitatea individului de a opera in deficit ceva este foarte limitata. Daca deficitul nu este eliminat in cel mai scurt timp si intreprinderea nu devine profitabila (sau nu-si demonstreaza, cel putin, capacitatea de a elimina pierderile, evitand agravarea in continuare a deficitului), individul da faliment si trebuie sa puna capat intreprinderii sale.

Dar situatia guvernului este diferita. Guvernul poate opera in deficit, deoarece are puterea de a preleva taxe de la populatie. Si atata vreme cat contribuabilii sunt dispusi sa plateasca taxe sporite pentu a permite guvernului sa-si opereze in pierdere intreprinderea - cu alte cuvinte, intr-un mod mai putin eficient decat o institutie privata - si daca publicul va accepta aceste pierderi, atunci, desigur, intreprinderea va continua sa functioneze.

In ultimii ani, cele mai multe state au sporit numarul institutiilor si intreprinderilor nationalizate in asa masura ca deficitele au intrecut cu mult taxele ce pot fi colectete de la cetateni. Ce urmeaza in cazul acesta, depaseste cadrul expunerii de astazi. Urmeaza inflatia, subiect de care ne vom ocupa maine. Am atins problema numai pentru ca economia mixta nu trebuie confundata cu problema interventionismului, despre care vom discuta asta seara.

Ce este interventionismul? Interventionismul apare cand guvernul nu-si limiteaza activitatea la prezervarea ordinei, sau - cum se mai spunea cu vreo suta de ani in urma - la 'producerea securitatii.' Interventionismul inseamna ca guvernul doreste sa faca mai mult, ca doreste sa intervina in mersul pietei.

Daca cineva obiecteaza spunand ca nu se cade ca guvernul sa se amestece in afaceri, i se va raspunde frecvent: 'Dar guvernul se amesteca intotdeauna obligatoriu. Se amesteca daca exista politisti pe strada, se amesteca cand un talhar sparge un magazin, sau cand un altul este impiedecat sa fure o masina.' Insa, vorbind despre interventionism, il definim ca fiind amestecul guvernului in treburile pietei. (Faptul ca guvernul si politia sunt tinute sa-i protejeze pe cetateni, inclusiv pe oamenii de afaceri si, desigur, pe angajatii lor, impotriva raufacatorilor locali sau straini, este, de buna seama, o indatorire necesara, normala, pe care asteptam sa o indeplineasca orice guvern. Asemenea protectie nu inseamna interventie, deoarece singura functie legitima a guvernului este chiar producerea securitatii publice.)

Ceeace ne preocupa cand analizam interventionismul este dorinta guvernului de a face mai mult decat presupune combaterea talhariei si a fraudei. Interventionismul inseamna nu numai ca guvernul abdica de la rolul sau de protector al mersului neobstructionat al pietei, ci si ca se amesteca in desfasurarea diferitelor fenomene economice. Se amesteca in formarea preturilor, a salariilor, a dobanzilor si a profiturilor.

Guvernul tine sa intervina pentru a-i forta pe oamenii de afaceri sa-si desfasoare afacerile intr-o maniera diferita de cea pe care ar fi ales-o daca ar fi trebuit sa asculte numai de consumatori. Guvernul tine sa-si aroge puterea sau, cel putin, parte din puterea care intr-o economie libera de piata apartine consumatorilor.

Sa consideram un exemplu de interventionism, unul foarte popular in multe tari, la care multe guverne recurg iar si iar, mai ales in vremuri de inflatie. Ma refer la controlul preturilor.

De obicei guvernele recurg la controlul preturilor dupa ce au inflationat oferta de bani si populatia a inceput sa se planga de preturile in crestere, rezultate. Dispunem de numeroase exemple istorice faimoase, care ilustreaza esecul politicilor de control al preturilor, dar ma voi opri numai la doua, remarcabile pentru ca, in ambele cazuri, guvernele respective s-au dovedit intr-adevar energice in supravegherea, sau in incercarea de a supraveghea preturile pe care doreau sa le controleze.

Primul caz celebru este cel al imparatului roman Diocletian, bine cunoscut, mai ales, ca ultimul imparat roman persecutor al crestinilor. Imparatul roman din a doua jumatate a veacului al treilea nu dispunea decat de o singura metoda financiara si anume, devalorizarea monedei (currency debasement). In vremurile acelea primitive, inainte de inventarea tiparnitei de bani, chiar si inflatia era, daca se poate spune, primitiva. Ea implica baterea frauduloasa de moneda alterata, mai ales din argint. Guvernul amesteca tot mai mult cupru in aliajul de argint, sfarsind prin a modifica culoarea monedei si a-i reduce considerabil greutatea. Rezultatul acestui proces fraudulos de batere a monedei si cresterea corespunzatoare a cantitatii de bani era o crestere a preturilor, urmata de un edict de control al preturilor. Si imparatii romani nu prea stiau de gluma cand era vorba de supravegherea respectarii legii; in ochii lor moartea nu era o pedeapsa prea aspra pentru omul care ar fi indraznit sa ceara un pret mai ridicat. Ei au supravegheat controlul preturilor, dar n-au reusit sa mentina societatea. Rezultatul a fost dezintegrarea imperiului roman si al sistemului de diviziune a muncii.

Cu 1500 de ani mai tarziu, aceeasi devalorizare a monedei s-a produs in vremea revolutiei franceze. De data aceasta insa metoda utilizata a fost alta. Tehnologia pentru producerea banilor era de acum considerabil imbunatatita. Pentru francezi nu mai era necesar sa recurga la baterea frauduloasa de moneda alterata: ei aveau la dispozitie tiparnita. Si aceasta s-a dovedit extrem de eficienta. Din nou rezultatul a fost o crestere fara precedent a preturilor. Nici supravegherea preturilor maximale din vremea Revolutiei franceze nu s-a realizat utilizand pedeapsa capitala, dupa metoda imparatului Diocletian. Tehnica de asasinare a cetatenilor cunoscuse si ea progrese. Vi-l amintiti cu totii pe ilustrul doctor J. I. Guillotin (1738 - 1814), adeptul utilizarii ghilotinei. In ciuda ghilotinei, si francezii au cunoscut esecul politicii preturilor maximale. In timp ce Robespierre insusi era condus spre ghilotina, poulatia striga: 'Foutu, le maximum!' ('S-a ispravit cu Maximul').

Am tinut sa amintesc toate acestea fiindca nu odata s-a spus: 'Controlul preturilor va deveni efectiv si eficient indata ce va fi insotit de mai multa brutalitate si de mai multa energie.' Este sigur insa, ca Diocletian a fost foarte brutal si nici Revolutia franceza n-a fost mai prejos. Cu toate acestea, masurile de control al preturilor s-au soldat, de fiecare data, cu un esec rasunator.

Haideti acum, sa vedem care sunt motivele esecului acesta. Guvernul aude ca oamenii se plang de cresterea pretului laptelui. Si laptele este cu siguranta foarte important, mai ales pentru generatia in crestere, pentru copii. Asa ca guvernul decreteaza un pret maximal pentru lapte, un pret inferior pretului potential care s-ar stabili pe piata. Dupa care guvernul exclama: 'Sigur ca am facut tot ce era necesar pentru a asigura parintilor saraci posibilitatea de a cumpara tot laptele de care au nevoie ca sa-si hraneasca copiii.'

Dar ce se intampla? Pe de o parte, pretul scazut al laptelui sporeste cererea de lapte; persoanele care nu-si permiteau sa cumpere lapte la un pret mai mare, sunt acum in masura sa-l cumpere la pretul decretat de guvern. Pe de alta parte, unii dintre producatori si anume aceia care produc laptele la costul cel mai ridicat - deci asa numitii producatori marginali - sufera acum pierderi, deoarece pretul decretat de guvern nu le acopera costurile. Este aici o trasatura importanta a economiei de piata. Antreprenorul privat, producatorul privat, nu poate suporta pierderi pe termen lung. Si cum nu poate suporta pierderi producand lapte, el isi restrange productia destinata pietei. Poate sa-si vanda cateva vite la abator sau, in loc de lapte, poate sa vanda produse derivate, bunaoara smantana, unt sau branza. Asa ca interventia guvernului asupra pretului laptelui are drept consecinta mai putin lapte ca inainte si cresterea cererii de lapte, simultan. Unii oameni dintre cei dispusi sa plateasca pretul decretat de guvern, n-au de unde sa cumpere. Alta consecinta este ca persoanele cele mai preocupate se vor grabi sa fie primele la magazine. Vor avea de asteptat afara. Cozile lungi de oameni asteptand in fata magazinelor apar intotdeauna ca un fenomen obisnuit in orasele unde s-au decretat preturi maximale pentru bunurile considerate de guvern importante. Asa s-a intamplat pretutindeni unde pretul laptelui a fost controlat. Asa au pronosticat intotdeauna si economistii. Evident, numai economistii autentici, si numarul lor nu este prea mare.

Dar ce rezulta din controlul guvernamental al pretului? Guvernul este dezamagit. El dorea un spor de satisfactie pentru bautorii de lapte. Rezultatul este ca i-a nemultumit. Inainte sa se amestece guvernul, laptele era scump, dar oamenii aveau de unde sa-l cumpere. Acum a ramas numai o cantitate insuficienta de lapte disponibil. De aceea, consumul total de lapte scade. Copiii se vor multumi cu lapte mai putin, nu mai mult. Urmatoarea masura la care va recurge acum guvernul, este rationalizarea. Insa rationalizarea nu inseamna decat ca unii privilegiati capata lapte, pe cand altii nu capata deloc. Cine capata si cine nu capata lapte se stabileste, desigur, intotdeauna, intr-un mod foarte arbitrar. Se poate ordona, de exemplu, sa primeasca lapte copiii in varsta de pana in patru ani, iar copiii de peste patru ani, sau de peste patru si sub sase ani, sa primeasca numai jumatate din ratia copiilor de pana in patru ani.

Orice ar face guvernul, faptul ca exista numai o cantitate mai mica de lapte ramane. Asa ca oamenii sunt si mai nemultumiti ca inainte. Deci guvernul iI intreaba pe producatorii de lapte (caci nu are destula imaginatie ca sa-si raspunda singur): 'De ce nu mai produceti aceeasi cantitate de lapte pe care o produceati si mai inainte?' Si capata raspunsul: 'Nu putem, deoarece costurile de productie sunt superioare pretului maximal stabilit de guvern.' Acum guvernul studiaza costurile diversilor factori de productie si descopera ca unul dintre acesti factori este furajul.

'Bine,' zice guvernul, 'acelasi control pe care l-am aplicat laptelui il vom extinde acum la furaje. Vom stabili un pret maximal pentru fan si atunci veti fi in masura sa va hraniti vacile la un pret mai scazut, cu mai putina cheltuiala. Totul va fi in regula; veti reusi sa produceti si sa vindeti mai mult lapte.'

Dar acum ce se intampla? Se repeta aceeasi poveste cu furajul si dupa cum banuiti, pentru aceleasi motive. Productia de furaj scade si guvernul este din nou confruntat cu o dilema. Asa ca guvernul recurge la noi anchete, pentru a afla ce se petrece cu productia de furaje. Si primeste de la producatorii de furaje o explicatie aidoma celei prezentate de producatorii de lapte, mai inainte. Asa ca guvernul trebuie sa mai faca un pas, pentru ca tine sa nu abandoneze principiul controlului preturilor. Stabileste preturi maximale pentru factorii de productie implicati in productia de furaje, si povestea se repeta.

Simultan, guvernul incepe sa controleze nu numai pretul laptelui, ci si pe cel al oualor, al carnii si al altor necesitati. Si de fiecare data guvernul obtine acelasi rezultat, de fiecare data consecintele sunt aceleasi. Odata ce a fixat preturi maximale pentru bunurile de consum, trebuie sa le extinda mai departe la factorii de productie si sa limiteze preturile factorilor necesari pentru bunurile de consum afectate de controlul preturilor. Si astfel, incepand cu numai cateva preturi controlate, guvernul trebuie sa se retraga tot mai adanc inapoi pe trptele superioare ale procesului de productie, fixand preturi maximale pentru tot felul de factori, inclusiv pretul muncii salariate, deoarece, desigur, fara controlul salariilor, politica de 'control al costurilor' n-ar avea sens.

Mai mult, guvernul nu-si poate limita amestecul in treburile pietii numai la acele lucruri pe care le socoteste necesitati vitale, de pilda lapte unt oua si carne. In mod necesar, amestecul trebuie sa se extinda pentru a include bunurile de lux, fiindca altminteri, daca preturile acestora n-ar fi limitate, capitalul si munca salariata ar abandona productia de necesitati vitale, reorientandu-se catre productia acelor bunuri pe care guvernul le considera inutile, de lux. In felul acesta, interventia izolata, afectand numai unul, sau cateva preturi ale bunurilor de consum, aduce dupa sine consecinte - si este important sa inteleagem acest fapt - chiar mai putin satisfacatoare decat circumstantele care au determinat-o.

Inainte de amestecul guvernului, laptele si ouale erau scumpe; dupa interferenta guvernamentala, ele au inceput sa dispara de pe piata cu totul. Guvernul socotea aceste bunuri atat de importante incat sa justifice interventia; telul sau era o cantitate sporita si o oferta superioara. Rezultatul a fost opus. Interferenta cea izolata a adus dupa sine o situatie care - din punctul de vedere al guvernului - este inca mai neplacuta decat situatia dinainte, pe care guvernul urmarea sa o imbunatateasca. Si, pe masura ce guvernul avanseaza mai mult, tot mai mult, va fi atins in cele din urma punctul in care toate preturile, toate ratele salariilor, toate dobanzile, pe scurt tot ce tine de sistemul economic, va fi determinat de guvern. Am ajuns, desigur, in socialism.

Ce v-am spus pana aici, explicatia aceasta schematica si teoretica, acopera cu precizie evenimentele care s-au petrecut in acele tari unde s-a incercat supravegherea respectarii preturilor maximale, unde guvernele s-au dovedit suficient de incapatanate pentru a parcurge drumul, pas cu pas, pana la sfarsit. Asa s-a intamplat in primul razboi mondial, in Germania si in Anglia.

Haideti sa vedem ce s-a intamplat in fiecare din aceste tari. Ambele au cunoscut inflatia. Preturile au crescut si cele doua guverne au impus controlul preturilor. Incepand de la cateva preturi, incepand numai de la lapte si oua, ele s-au vazut nevoite sa avanseze mai mult, tot mai mult. Si cu cat avansau mai mult, cu atat mai mare era inflatia generata. Si dupa trei ani de razboi, germanii - in mod sistematic, ca intotdeauna - au elaborat un mare plan. L-au numit Planul Hindenburg: erau vremuri cand, in Germania, tot ce considera guvernul bun purta numele lui Hindenburg.

Planul Hindenburg insemna ca intreg sistemul economic german urma sa fie controlat de catre guvern: preturi, salarii, profituri, totul. Si birocratia s-a grabit sa puna totul in practica. Dar inainte sa reuseasca, s-a produs dezastrul: prabusirea imperiului german, disparitia intregului aparat birocratic, rezultatele sangeroase ale revolutiei - si proiectul a fost abandonat.

In Anglia inceputul a fost similar, insa dupa o vreme, in primavara lui 1917, Statele Unite au intrat in razboi si au furnizat Marii Britanii indestulator toate cele de trebuinta. Asa ca drumul catre socialism, drumul catre servitute, a fost intrerupt.

Inainte de venirea lui Hitler la putere, cancelarul Bruning introdusese din nou controlul preturilor in Germania, pentru motivele obisnuite. Hitler a supravegheat executarea acestei politici, chiar inainte de inceputul razboiului. Intr-adevar, in Germania lui Hitler nu exista initiativa sau intreprindere privata. In Germania lui Hitler se practica un sistem socialist, diferit de cel rusesc numai in masura in care pastra terminologia si etichetele sistemului liberei initiative. Existau inca asa numitele 'intreprinderi private.' Insa proprietarul nu mai era antreprenor, proprietarul era un 'responsabil de intreprindere' (Betriebsführer).

Germania intreaga era organizata intr-o ierarhie de führeri; era desigur, Marele Führer, Hitler si, dupa el, tot führeri pana la numeroasele ierarhii de führeri mai micuti. Si responsabilul de intreprindere era Betriebsführer. Iar muncitorii intreprinderii erau numiti Gefolgschaft, cu un cuvant care desemna candva suita unui senior medieval. Si tot poporul acesta avea de dat ascultare ordinelor emanate de o institutie cu un nume inspaimantator de lung: Reichsführerwirtschaftsministerium, la conducerea careia se gasea un bine-cunoscut grasan, pe nume Goering, acoperit de bijuterii si medalii.

Si din corpul acesta ministerial cu nume lung, soseau toate ordinele, pentru toate intreprinderile: ce sa produca, in ce cantitate, de unde sa ia materiile prime si cu cat sa le plateasca, cui sa vanda produsele si la ce pret. Muncitorii lucrau la ordin, intr-o anumita fabrica, si capatau salariile decretate de guvern. Intregul sistem economic era, asadar, reglementat in detaliu de guvern.

Betriebsfürherul nu avea dreptul sa pastreze profitul pentru sine; lui ii revenea echivalentul unui salariu si daca tinea sa capete mai mult, putea, de exemplu, sa se planga: 'Sunt grav bolnav, trebuie sa ma operez imediat, si operatia costa 500 de marci' si apoi trebuia sa-l intrebe pe führerul de district (Gauführer sau Gauleiter) daca e sau nu cu putinta sa pastreze pentru sine mai mult decat salariul fixat. Preturile nu mai erau preturi, salariile nu mai erau salarii, erau numai termeni cantitativi intr-un sistem socialist.

Acum ingaduiti-mi sa va spun cum s-a prabusit acest sistem. Intr-o buna zi, dupa ani de lupte, armatele straine au patruns in Germania. S-au straduit sa pastreze sistemul acesta economic dirijat de guvern, insa brutalitatea lui Hitler era indispensabila pentru acest scop si, in absenta ei, obiectivul a trebuit abandonat.

Si in vreme ce Germania trecea prin toate acestea, in timpul celui de al doilea razboi mondial, Marea Britanie se comporta aidoma Germaniei. Pornind de la controlul preturilor aplicat numai catorva bunuri, guvernul britanic a initiat pas cu pas (aidoma lui Hitler pe timp de pace, inaine de razboi) controlul unei parti tot mai mari din economie, atingand, cam la finele razboiului, ceva de felul unui socialism aproape pur.

Marea Britanie nu a fost adusa la socialism de guvernul laburist instalat in 1945. Marea Britanie devenise socialista in timpul razboiului condus de Sir Winston Churchill, in calitate de prim ministru. Guvernul laburist s-a multumit sa retina sistemul socialist, deja implementat de guvernul lui Sir Winston Churchill. Si aceasta, in ciuda unei opozitii populare considerabile.

Nationalizarile din Marea Britanie n-au insemnat prea mult; nationalizarea Bancii Angliei a fost doar nominala, deoarece Banca Angliei era deja, in totalitate, controlata de guvern. Si la fel stateau lucrurile cu industria otelului si caile ferate, cand au fost si acestea nationalizate. 'Socialismul se razboi,' cum i s-a spus - pentru a distinge strategia interventionismului pas cu pas - nationalizase practic sistemul dinainte.

Diferenta intre sistemul german si cel britanic era neglijabila, intrucat persoanele care operau aceste sisteme erau, in ambele cazuri, numite de guvern si erau tinute sa respecte in totul ordinele guvernului. Dupa cum am afirmat mai devreme, sistemul Germaniei naziste pastra etichetele si termenii economiei de piata libere, capitaliste. Dar, intelesul lor era foarte diferit: erau, de acum, simple decrete guvernamentale.

Asa stateau lucrurile si cu sistemul britanic. Cand Partidul Conservator a revenit la putere o parte din controale au fost indepartate. Asistam in prezent (1958) in Marea Britanie la confruntarea celor doua tabere: una favorabila mentinerii controalelor, cealalta favorabila abolirii lor. (Dar situatia din Anglia, nu trebuie sa uitam, este foarte diferita de aceea din Rusia.) O situatie similara intalnim in tarile dependente de importul de hrana si materii prime care trebuie sa exporte, deci, produse manufacturate. Intr-adevar, in tarile puternic dependente de export, un sistem de control guvernamental, pur si simplu, nu functioneaza.

Asadar, in masura in care mai exista un rest de libertate economica (si mai exista libertate substantiala in tari ca Norvegia, Anglia si Suedia, de pilda) aceasta se intampla datorita necesitatii de a exporta. Mai devreme am ales exemplul laptelui, nu pentru ca as avea o preferinta substantiala pentru lapte, ci pentru ca, practic toate guvernele - majoritatea lor - au reglementat in ultimii ani preturile laptelui, oualor sau untului.

As vrea sa ma refer in cateva cuvinte, la inca un exemplu, controlul chiriilor. Daca guvernul controleaza chiriile, unul dintre efecte este ca cei care altminteri s-ar fi mutat din apartamente mari in altele mai mici, odata cu modificarea conditiilor familiale, nu o vor mai face. Ganditi-va, de exemplu, la parintii ai caror copii parasesc casa la varsta casatoriei, sau cand accepta o slujba in alt oras. Asemenea parinti obisnuiau sa-si schimbe apartamentul, mutandu-se intr-unul mai mic si mai ieftin. Necesitatea aceasta a disparut cand guvernul a impus controlul chiriilor.

La Viena, in Austria, pe la inceputul anilor douazeci, cu un control al chiriilor bine impamantenit, venitul proprietarilor unui apartament mediu nu depasea, datorita reglementarilor, pretul a doua calatorii cu mijloacele de transport in comun, aflate in proprietate publica. Dupa cum va puteti imagina, lipsea orice incitativ care sa-i detemine pe oameni sa-si schimbe apartamentele. Si pe de alta parte, nici nu se construiau case noi. Am intalnit conditii similare in Statele Unite, dupa al doilea razboi mondial si in multe orase nici astazi lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

Unul din motivele principale ale marilor dificultati financiare prin care trec numeroase orase americane este controlul chiriilor si deficitul de spatiu locativ rezultat de aici. Asa ca guvernul a cheltuit milioane de dolari pentru construirea de case noi. Dar ce a determinat deficitul de spatiu locativ? Deficitul a fost generat de aceleasi motive care au determinat deficitul de lapte, cand pretul laptelui a fost controlat. Ceeace inseamna: daca guvernul se amesteca in treburile pietei, el va fi tot mai atras spre socialism.

Acesta este si raspunsul cu care-i intampinam pe cei care spun: 'Noi nu suntem socialisti, noi nu dorim ca guvernul sa controleze totul. Intelegem ca asa ceva e rau. Dar de ce nu s-ar amesteca guvernul catusi de putin in treburile pietei? De ce nu ne-ar ocroti guvernul de o seama de lucruri care ne displac?'

Oamenii acestia vorbesc despre politica 'jumatatilor-de-masura'('middle-of-the-road-policy'). Ceeace le scapa lor este ca interventia izolata, adica interventia limitata numai la o mica parte a sistemului economic, aduce dupa sine o situatie pe care chiar guvernul - si persoanele care au cerut interventia guvernului - o vor socoti mai rea decat neplacerile pe care au dorit sa le inlature: populatia care a cerut controlul chiriilor este teribil de nemultumita sa constate existenta unui deficit de apartamente si de spatiu locativ.

Insa deficitul acesta este tocmai rezultatul interventiei guvernamentale, care a mentinut chiriile sub nivelul celor stabilite pe piata libera.

Ideea ca ar exista un al treilea sistem - intre socialism si capitalism, dupa cum afirma suporterii sai - un sistem indepartat, deopotriva, de socialism si de capitalism, dar care retine avantjele si evita dezavantajele fiecaruia, este curata prostie. Persoanele care cred intr-un asemenea mit stiu sa devina intr-adevar lirice cand prea-maresc minunile interventionismului. Putem afirma fara dificultate ca se insala. Interventiile guvernului, in fata carora se inchina, aduc dupa ele efecte pe care nici chiar ei nu le agreeaza.

Unul dintre subiectele la care ma voi referi este protectionismul. Guvernul incearca sa izoleze piata autohtona de piata mondiala. El introduce tarife, menite sa ridice pretul autohton al unui bun deasupra pretului existent pe piata mondiala, ceeace permite producatorilor autohtoni sa formeze carteluri. Apoi, cartelurile sunt atacate de guvern, care afirma: 'In asemenea conditii este necesara legislatia anticartel.' Exact in aceasta situatie se afla cele mai multe guverne europene. In Statele Unite sunt si alte motive pentru legislatia anti-trust si pentru campania guvernului impotriva spectrului monopolist.

Este absurd sa vedem guvernul - care face posibila aparitia cartelurilor autohtone prin propriile sale interventii - aratand cu degetul catre piata si zicand: 'Iata ca sunt carteluri; de aceea interventia guvernului in treburile pietei este necesara.' Ar fi cu mult mai simplu sa se evite cartelurile, punand capat amestecului guvernului in treburile pietei - amestecului care face cu putinta aceste carteluri.

Ideea ca amestecul guvernului este o 'solutie' la probleme economice conduce, pretutindeni, la situatii cel putin foarte neplacute si adesea chiar haotice. Daca guvernul nu se opreste la timp, el aduce dupa sine socialismul.

Cu toate acestea, amestecul guvernului in treburile oamenilor de afaceri ramane foarte popular. Indata ce cuiva nu-i place ce se intampla in lume, el zice: 'Guvernul ar trebui sa faca ceva. La ce e bun guvernul? Guvernul trebuie sa se implice.' Si aceasta este o reminiscenta caracteristica a modului de gandire din vremuri trecute, din vremuri dinaintea libertatii moderne, dinaintea guvernului constitutional modern, dinaintea guvernului reprezentativ, sau a republicanismului modern.

Vreme de secole, a proliferat doctrina - de toata lumea mentinuta si acceptata - ca un rege, un rege uns, ar fi mesagerul lui Dumnezeu; ca ar fi inzestrat cu mai multa intelepciune decat supusii sai si cu puteri supranaturale. Pana recent, la inceputul secolului XIX inca, oamenii suferind de anumite boli, asteptau vindecarea de pe urma atingerii degetului regal. De obicei doctorii se descurcau mai bine; ceea ce nu-i impiedeca sa-si indrume pacientii spre incercarea tratamentul regal.

Doctrina aceasta a superioritatii guvernului paternalist, a puterilor supranaturale si supraumane a regilor ereditari, a disparut treptat - sau cel putin asa s-a putut crede. Apoi a revenit din nou. A fost un profesor german, pe nume Werner Sombart (pe care care l-am cunoscut foarte bine), a carui reputatie se intindea in toata lumea, caruia numeroase universitati iI oferisera titlul de doctor honoris causa si care era membru de onoare al Asociatiei economistilor americani. Profesorul acesta a scris o carte, aparuta si in limba engleza, la editura Princetown University Press. E disponibila si intr-o versiune franceza si probabil si intr-una spaniola - cel putin asa sper, ca sa puteti verifica cele ce va spun. In cartea aceasta, publicata in secolul nostru, nu in intunecatul Ev mediu, Werner Sombart, profesor de economie, spune simplu: 'Führerul, Führerul nostru' - se refera desigur, la Hitler - 'primeste ordine direct de la Dumnezeu, Führerul universului.'

M-am referit mai devreme la ierarhia fuhrerilor si, in aceasta ierarhie, l-am mentionat pe Hitler ca 'Führer Suprem.' Dupa Werner Sombart insa, mai exista un Fuhrer, inca si mai sus, Fuhrerul universului. Si Dumnezeu, spunea el, ii ordona nemijlocit lui Hitler. Desigur, profesorul Sombart adauga, foarte modest: 'Nu stim cum comunica Dumnezeu cu Führerul. Dar, faptul in sine e de netagaduit.'

Acum, tinand seama ca o asemenea carte poate fi publicata in limba germana, limba unei natiuni candva elogiata ca 'natiunea filozofilor si a poetilor,' si ca ea este tradusa in engleza si in franceza, nu vom mai fi surprinsi daca si un mic birocrat se considera pe sine mai intelept si mai bun decat concetatenii sai si doreste sa se amestece in toate cele, chiar daca el este doar un mic birocrat si nu ilustrul profesor Werner Sombart, membru onorific peste tot.

Exista remedii pentru asa ceva? As zice ca da, exista un remediu. Si remediul acesta e puterea cetatenilor; ei trebuie sa impiedice instalarea unor asemenea regimuri autocratice, care se pretind mai intelepte decat cetateanul obisnuit. Aici este diferenta fundamentala intre libertate si servitute.

Tarile socialiste si-au revendicat termenul de democratie. Rusii numesc sistemul lor o democratie populara; vor sa spuna, probabil, ca poporul este reprezentat in persoana dictatorului. Eu cred ca unui dictator, lui Huan Peron, aici in Argentina, i s-a dat raspunsul corect in1955, cand a fost alungat in exil. Sa speram ca tuturor dictatorilor, de pretutindeni, li se va da o replica similara.

IV. Inflatia

Daca oferta de caviar ar fi la fel de abundenta ca si cea de cartofi, atunci pretul caviarului -- adica raportul de schimb intre caviar si bani sau intre caviar si alte bunuri -- s-ar schimba considerabil. In cazul acesta ne-am putea procura caviar cu sacrificii mult mai reduse decat cele necesare azi. In mod analog, ca urmare a unui spor al cantitatii de bani, puterea de cumparare a unitatii monetare scade si odata cu ea scade, de asemenea, cantitatea de bunuri ce pot fi obtinute in schimbul unei unitati monetare.

In secolul al XVI-lea, odata cu descoperirea si exploatarea resurselor americane de aur si argint, cantitati enorme de metal pretios au luat drumul Europei. Rezultatul acestei cresteri a cantitatii de bani a fost o tendinta de crestere a preturilor in Europa. In mod analog, astazi, cand vreun guvern sporeste cantitatea banilor de hartie, rezultatul este o tendinta de scadere a puterii de cumparare a unitatii monetare si preturile cresc. Numim aceasta inflatie.

Din nefericire, atat in Statele Unite cat si in alte tari, exista persoane care prefera sa nu identifice cauza inflatiei intr-o crestere a cantitatii de bani ci, mai degraba, sa o atribuie cresterii preturilor.

Totusi, nu s-a ridicat niciodata vreo obiectie serioasa impotriva interpretarii economice a relatiei dintre preturi si cantitatea de bani, sau a raportului de schimb dintre bani si alte bunuri, marfuri si servicii. Cu mijloacele tehnologice de azi, nimic nu e mai simplu decat sa confectionezi bucati de hartie cu anumite inscriptii monetare tiparite pe ele. In Statele Unite, unde toate bancnotele au aceleasi dimensiuni, nici macar nu este mai costisitor pentru guvern sa tipareasca o hartie de 1000 de dolari, mai degraba decat una de un dolar. Nu este vorba decat de o procedura de tiparire care necesita in fiecare caz acelasi consum de hirtie si cerneala.

In secolul al XVIII-lea, cand s-au facut primele incercari de a emite bancnote cu statutul de mijloace legale de plata -- asadar note bancare ce trebuiau acceptate in tranzactiile comerciale la rand cu monedele de aur si argint -- guvernele si natiunile au crezut ca bancherii detin anumite secrete care ii fac capabili sa creeze bogatie din nimic. Cand guvernele din secolul al XVIII-lea intampinau dificultati financiare, guvernantii isi imaginau ca numirea unui bancher iscusit in calitate de administrator al finantelor guvernamentale este de ajuns pentru a-i scapa de toate problemele.

Cativa ani inainte de Revolutia franceza, cand monarhia se afla in dificultati financiare, regele Frantei a cautat un asemenea bancher iscusit, ca sa-l numeasca intr-o functie importanta. Omul gasit era, din toate punctele de vedere, diametral opus guvernantilor francezi de pana atunci. Mai intai, el nu era francez, ci strain, un elvetian din Geneva, pe nume Jacques Necker. In al doilea rand el nu era membru al aristocratiei, ci simplu om de rand. Si, lucru chiar mai important in Franta secolului al XVIII-lea, nu era catolic ci protestant. Asa ca Monsieur Necker, parintele celebrei Madame de Staël a devenit ministru de finante, si toata lumea astepta de la el sa rezolve problemele financiare ale Frantei. Dar, in ciuda increderii considerabile de care s-a bucurat Monsieur Necker, cufarul regal a ramas gol -- cea mai mare greseala a lui Necker fiind incercarea sa de a sprijini financiar razboiul de independenta al colonistilor americani impotriva Angliei, fara a ridica taxele. Cu siguranta, nu aceasta era calea de rezolvare a problemelor financiare ale Frantei.

Nu exista nici o solutie miraculoasa a problemelor financiare ale unui guvern; daca are nevoie de bani, trebuie sa-i procure prelevand taxe de la cetateni (sau, in cazuri exceptionale, imprumutandu-i de la persoane care dispun de bani). Insa multe guverne, ba chiar majoritatea guvernelor sunt incredintate ca mai exista o metoda pentru a-si procura banii necesari: pur si simplu tiparindu-i.

Daca guvernul tine sa faca un lucru benefic -- daca doreste, bunaoara, sa construiasca un spital -- calea de urmat pentru ridicarea sumei necesare finalizarii acestui proiect este prelevarea de taxe de la cetateni si construirea spitalului din veniturile astfel colectate. In cazul acesta nu va urma o 'revolutie' deosebita a preturilor, fiindca cetatenii -- platind taxele -- sunt constransi sa-si reduca cheltuielile, atata timp cat dureaza colecta guvernamentala de bani destinati spitalului. Contribuabilul este silit sa-si restranga consumul, investitiile, sau economiile. Guvernul, facandu-si intrarea pe piata in calitate de cumparator, se substituie cetateanului individual: cetateanul cumpara mai putin, guvernul cumpara mai mult. Sigur ca guvernul nu cumpara intotdeauna aceleasi bunuri pe care le-ar fi cumparat cetatenii; dar in ansamblu, nu rezulta nici o ridicare a preturilor ca urmare a construirii unui spital de catre guvern.

Am ales in mod deliberat exemplul acesta cu spitalul, fiindca uneori se spune: 'Nu este totuna daca guvernul isi aloca banii pentru scopuri bune sau rele.' Voi presupune aici ca guvernul utilizeaza intotdeauna banii pe care i-a tiparit pentru atingerea celor mai nobile scopuri cu putinta -- scopuri care se bucura de consimtamantul nostru, al tuturor. Procedez astfel fiindca ceea ce numim astazi inflatie nu este consecinta felului cum sunt cheltuiti banii guvernamentali, ci a caii pe care guvernul obtine acesti bani, o consecinta pe care majoritatea populatiei de pretutindeni nu o considera benefica.

De exemplu, fara a recurge la inflatie, guvernul poate utiliza bani colectati din taxe pentru a face noi angajari sau pentru a spori salariile celor deja angajati de stat. In consecinta, oamenii acestia, ale caror salarii s-au marit, au posibilitatea sa cumpere mai mult. Cand guvernul sporeste salariile angajatilor sai pe seama taxelor prelevate de la cetateni, contribuabilii pot cheltui mai putin, pe cand angajatii guvernamentali pot cheltui mai mult. In ansamblu preturile nu vor creste.

Insa, daca guvernul nu recurge la prelevari de taxe in acest scop, utilizand in schimb bani proaspat tipariti, inseamna ca unii oameni vor dispune acum de mai multi bani, in vreme ce restul populatiei continua sa dispuna de aceeasi cantitate ca si mai inainte. Asa ca beneficiarii banilor nou tipariti vor intra in competitie cu cei ale caror resurse banesti au ramas neschimbate. Si, dat fiind ca nu exista mai multe marfuri decat inainte, desi exista bani mai multi pe piata -- si dat fiind ca exista acum persoane care pot cumpara mai mult azi decat ieri -- rezultatul va fi un spor al cererii pentru aceeasi cantitate constanta de bunuri. Asa ca preturile vor tinde sa creasca. Faptul acesta este inevitabil, indiferent de utilizarea data banilor nou-creati.

Si mai important este ca tendinta aceasta de crestere a preturilor se va manifesta pas cu pas; nu este vorba de o crestere generala a unui asa numit 'nivel al preturilor.' 'Nivelul preturilor' este o expresie metaforica a carei utilizare trebuie intotdeauna evitata.

Evocand 'nivelul preturilor' oamenii isi inchipuie un lichid al carui nivel urca sau coboara odata cu variatiile sale cantitative pastrand insa o aceeasi inaltime in orice punct al recipientului. Dar in cazul preturilor, nu poate fi vorba de un asemenea 'nivel.' Preturile nu se modifica nici in aceeasi masura, nici in acelasi timp. Exista intotdeauna preturi care se modifica mai repede, urcand sau coborand inaintea altora. Lucrul este explicabil.

Sa ne oprim de exemplu la cazul functionarului de stat care a primit banii cei noi, proaspat adaugati la oferta monetara. Oamenii nu cumpara astazi exact aceleasi bunuri si in aceleasi cantitati ca si ieri. Banii cei noi, tipariti de guvern si introdusi pe piata, nu vor fi utilizati pentru a cumpara toate tipurile de bunuri si servicii. Banii sunt cheltuiti pentru anumite bunuri, ale caror preturi vor creste, in vreme ce alte bunuri vor continua sa-si pastreze preturile dinaintea patrunderii pe piata a banilor cei noi. Asa ca, odata declansata, inflatia va afecta in mod diferit grupuri diferite ale populatiei. Acele grupuri care au primit banii cei noi inaintea altora beneficiaza de un castig temporar.

Cand guvernul recurge la inflatie pentru a sustine un razboi, el trebuie sa achizitioneze munitii, asa ca industriile producatoare de armament si muncitorii angajati in acestea sunt cei dintai care vor capata banii nou-creati. Aceste grupuri se bucura acum de o pozitie deosebit de favorabila. Profiturile si salariile lor cresc; industria lor cunoaste un avant. De ce? Fiindca acesti oameni au capatat primii banii cei noi. Si cu mai multi bani la dispozitie, ei fac acum cumparaturi. Producatorii de munitii cumpara de la alte persoane, care produc si vand marfurile de care au ei nevoie.

Acestia formeaza un al doilea grup. Si al doilea grup considera inflatia o mare binefacere pentru afacerile sale. De ce nu? Nu e oare minunat sa vinzi mai mult? Proprietarul unui restaurant din vecinatatea fabricii de munitii, spre exemplu, va spune: 'E minunat! Muncitorii de la fabrica de munitii dispun acum de mai multi bani; mult mai multi dintre ei sunt acum clientii mei; cu totii 'patroneaza' restaurantul meu; si eu sunt cat se poate de incantat.' Proprietarul restaurantului nu vede nici un motiv sa nu se bucure.

Situatia este aceasta: veniturile celor dintai beneficiari ai banilor au sporit si ei isi pot permite, in continuare, sa cumpere numeroase bunuri si servicii in conditiile dinaintea inflatiei, corespunzatoare fostei configuratii a pietei. Iata de ce pozitia lor este deosebit de favorabila. Astfel, inflatia se propaga pas cu pas, de la un grup de populatie la altul. Si toti cei carora banii nou creati le parvin in faza timpurie a inflatiei beneficiaza de ea, fiindca achizitioneaza, inca, anumite bunuri la preturile corespunzatoare fostei configuratii a raportului de schimb intre bani si alte marfuri.

Mai exista insa si alte grupuri ale populatiei la care banii cei noi ajung tarziu, mult mai tarziu. Acestia sunt cei aflati in pozitii defavorabile. Inainte ca banii cei noi sa le parvina si lor, ei se vad siliti sa plateasca preturi mai mari pentru anumite bunuri, daca nu chiar pentru toate bunurile pe care intentionau sa le cumpere, in vreme ce venitul lor a ramas practic neschimbat, sau, in orice caz, nu a sporit proportional cu preturile.

Iata, bunaoara, situatia din Statele Unite in vremea celui de-al doilea razboi mondial; pe de o parte inflatia ii favoriza pe lucratorii angajati in productia de munitii, industia munitiilor si pe producatorii de armament, defavorizand, pe de alta parte, alte segmente ale populatiei. Iar cei mai napastuiti de inflatie erau profesorii si preotii.

Preotul, dupa cum stiti, este o persoana deosebit de modesta care slujeste Domnului si care nu se cade sa vorbeasca prea mult despre bani. In mod similar, profesorii sunt persoane devotate misiunii lor, tinute sa gandeasca mai mult la educatia tinerilor decat la propriile salarii. In consecinta profesorii si preotii s-au numarat printre cei mai defavorizati de inflatie, iar slujitorii scolii si ai bisericii au realizat printre cele din urma ca sunt indreptatiti la mariri de salarii. Cand consiliile parohiale si asociatiile profesorale au sfarsit, in cele din urma, prin a descoperi ca si salariile acestor oameni devotati se cuvin marite, pierderile anterioare, deja suferite de ei, au ramas neindreptate.

Multa vreme, oamenii acestia au trebuit sa-si restranga cumparaturile, sa-si diminueze consumul de hrana mai buna si mai scumpa si sa achizitioneze mai putina imbracaminte -- fiindca preturile crescusera deja, pe cand veniturile lor salariale nu sporisesa inca. (Astazi situatia s-a modificat considerabil, cel putin in cazul profesorilor).

Deci, inflatia afecteaza intotdeauna in mod diferentiat diferite segmente ale populatiei. Pentru unele inflatia nu este chiar atat de daunatoare; ba unele doresc chiar ca ea sa continue, acestea fiind primele care profita de pe urma ei. In cursul urmatoarei expuneri, vom vedea cum aceasta asimetrie a consecintelor inflatiei influenteaza in mod decisiv politicile generatoare de inflatie.

In urma modificarilor produse de inflatie, apar grupuri favorizate si grupuri de profitori directi. Nu utilizez aici termenul 'profitor' ca sa reprosez ceva acestor oameni, deoarece, daca exista un vinovat, acela este guvernul care a generat inflatia. Asa ca, intotdeauna, se gasesc oameni care favorizeaza inflatia, intelegand ceea ce se petrece inaintea altora. Profiturile deosebite care le revin lor sunt consecinta inevitabilei asimetrii a procesului inflationist.

Guvernul poate socoti ca inflatia -- ca mijloc de colectare de fonduri -- este preferabila prelevarii de taxe, care este adesea impopulara si dificila. Nu odata, in numeroase tari mari si bogate, legislatorii au discutat luni de-a randul, cautand forma optima de prelevare a taxelor necesare acoperirii cheltuielilor sporite cerute de parlament. In cele din urma, epuizand diferitele metode de colectare a sumelor prin impozitare, ei au conchis ca cea mai buna solutie ramane, probabil, inflatia.

Desigur, cuvantul 'inflatie' a fost ocolit. Politicianul aflat la putere, cand opteaza pentru inflatie nu spune niciodata: 'Am optat pentru inflatie.' Metodele tehnice intrebuintate pentru a provoca inflatia sunt atat de complicate incat cetateanul de rand nu sesizeaza inceputul ei.

Una dintre cele mai dramatice inflatii din istorie a fost cea cunoscuta de Reichul german, dupa primul razboi mondial. Ea nu s-a manifestat deosebit de spectaculos in timpul razboiului. Inflatia de dupa razboi este cea care a adus cu sine catastrofa. Guvernul n-a afirmat: 'Ne indreptam catre inflatie.' El s-a multumit sa imprumute bani, pe o cale extrem de ocolita, de la banca centrala. Guvernul n-a trebuit sa intrebe banca centrala de unde ia banii furnizati. Banca centrala pur si simplu i-a tiparit.

Astazi, tehnica inflatiei este complicata de existenta depozitelor la cerere (checkbook money). Tehnica este alta dar rezultatul acelasi. Dintr-o trasatura de condei guvernul creaza bani discretionari (fiat money), sporind astfel cantitatea banilor si a creditelor. Guvernul nu are decat sa dea un ordin pentru a dispune de bani proaspat creati.

La inceput guvernului nu-i pasa ca unii oameni vor fi pagubiti sau ca preturile vor creste. Legislatorii exulta: 'Sistemul acesta este minunat!' Dar minunea sufera de o slabiciune fundamentala: nu poate sa dureze. Daca inflatia ar putea continua la nesfarsit, ar fi inutil sa le cerem guvernantilor sa nu recurga la ea. Dar daca exista un lucru sigur referitor la inflatie acela este ca, mai devreme sau mai tarziu, ea trebuie sa inceteze. Este o politica ce nu poate dura.

Pe termen lung, inflatia trebuie sa inceteze odata cu prabusirea monedei; se ajunge la o catastrofa de felul celei petrecute in Germania anului 1923. La 1 august 1914, valoarea dolarului era de 4 marci si 20 de pfenigi. Noua ani si trei luni mai tarziu, in noiembrie 1923, dolarul era cotat la 4,2 trilioane de marci. Cu alte cuvinte, marca nu mai valora nimic. Ea incetase de a mai avea vreo valoare.

Cu cativa ani in urma, un autor celebru, John Maynard Keynes, scria: 'Pe termen lung, toti suntem morti.' Trebuie sa admit cu regret ca avea, incontestabil, dreptate. Dar intrebarea este: Cat de scurt sau lung va fi termenul scurt? In secolul al XVIII-lea, o faimoasa doamna, Madame de Pompadour se pare ca ar fi spus: 'Aprés nous le déluge' ('Dupa noi potopul'). Madame de Pompadour a fost suficient de norocoasa ca sa se stinga din viata in temen scurt. Insa succesoarea ei in functie, Madame du Barry a supravietuit termenului scurt si a fost decapitata pe termen lung. Pentru multa lume 'termenul lung' devine rapid 'termen scurt' -- cu atat mai scurt cu cat se prelungeste mai mult inflatia.

Cat poate sa dureze termenul scurt? Cat poate banca centrala sa continue inflatia? Probabil ca atata timp cat oamenii au convingerea ca guvernul, mai devreme sau mai tarziu, dar cu siguranta nu prea tarziu, va inceta sa tipareasca bani, punand capat astfel reducerii valorii fiecarei unitati monetare.

Cand oamenii nu mai cred lucrul acesta, cand realizeaza ca guvernul va continua la nesfarsit si nu are nici un fel de intentie sa inceteze, atunci ei incep sa inteleaga ca maine preturile vor fi mai mari decat azi. Atunci incep sa cumpere la orice pret, provocand asemenea cresteri dramatice ale preturilor incat sistemul monetar se prabuseste.

Revin la cazul Germaniei, pe care l-a urmarit intreaga lume. Destule carti descriu ce s-a intamplat atunci. (Desi nu sunt german, ci austriac, am privit totul din interior: in Austria, conditiile nu erau prea diferite de cele din Germania; nu erau prea diferite nici in multe alte tari europene.) Vreme de mai multi ani, germanii au crezut ca nu sunt confruntati decat cu o inflatie temporara, care nu va intarzia sa inceteze. Asa au crezut aproape noua ani, pana in vara lui 1923. Apoi, in cele din urma, au inceput sa aiba indoieli. Cum inflatia continua, oamenii au socotit mai intelept sa cumpere tot ce era disponibil, mai bine decat sa-si pastreze banii in buzunar. Mai mult, si-au spus ca nu e bine sa dea bani cu imprumut ci, din contra, ca cel mai bun lucru e sa fi datornic. Asa ca inflatia a continuat, auto-intretinandu-se.

Si ea s-a prelungit in Germania exact pana in 20 noiembrie 1923. Masele luasra banii rezultati din inflatie drept bani adevarati, dar au sfarsit prin a constata ca situatia se schimbase. Catre finele inflatiei, in toamna lui 1923, fabricile germane plateau muncitorilor salariul zilnic in avans, dimineata. Si muncitorul se prezenta la fabrica cu sotia, careia ii incredinta pe loc salariul -- toate milioanele pe care le primea. Si doamna se grabea spre cel mai apropiat magazin, ca sa cumpere ceva, indiferent ce. Ea intelesese lucrul pe care il stiau, de acum, cu totii -- ca marca isi pierde 50% din puterea de cumparare peste noapte, de la o zi la alta. Banii se topeau in buzunarele oamenilor ca ciocolata pe o soba fierbinte. Aceasta ultima faza a inflatiei germane n-a durat mult; dupa cateva zile, intreg cosmarul luase sfarsit: marca isi pierduse orice valoare si o noua moneda a trebuit introdusa.

Lordul Keynes, omul care a spus ca pe termen lung suntem cu totii morti, face parte dintr-un lung sir de autori inflationisti din secolul XX. Cu totii au scris impotriva etalonului aur. Atacand la randu-i etalonul aur, Keynes l-a numit 'o relicva barbara'. Astazi, cei mai multi considera ca e ridicol de a mai discuta posibilitatea unei intoarceri la etalonul aur. In Statele Unite, bunaoara, esti privit mai mult sau mai putin ca un visator daca spui: 'Mai devreme sau mai tarziu Statele Unite vor fi silite sa se intoarca la etalonul aur.'

Si totusi etalonul aur poseda o calitate incomparabila: cantitatea de bani, in conditiile corespunzatoare etalonului aur, este independenta de politicile guvernelor si ale partidelor politice. Acesta este avantajul sau. Este o forma de protectie impotriva guvernelor risipitoare. In conditiile corespunzatoare etalonului aur cand guvernului i se cere sa cheltuiasca bani din nou, ministrul de finante poate raspunde: 'Si banii de unde ii iau? Spuneti-mi mai intai, unde gasesc eu banii pentru aceasta noua cheltuiala.'

Intr-un sistem inflationist, nimic nu este mai simplu pentru politicieni decat sa ceara imprimeriei guvernamentale sa le furnizeze oricat de multi bani au nevoie ca sa-si realizeze proiectele. In conditiile unui etalon aur, o politica guvernamentala sanatoasa are mult mai multe sanse. Liderii pot spune populatiei si politicienilor: 'Nu putem face acest lucru fara sa ridicam taxele.'

In regim inflationist insa, populatia capata obiceiul sa priveasca guvernul ca pe o institutie care dispune de mijloace nelimitate: statul si guvernul par atotputernice. Daca, de pilda, populatia isi doreste o noua retea de sosele, guvernul este tinut sa o construiasca. Dar de unde va lua guvernul suma de bani necesara?

S-ar putea spune ca astazi -- si chiar mai de mult, in vremea administratiei McKinley -- in Statele Unite, Partidul Republican s-a pronuntat pentru o politica mai mult sau mai putin favorabila banilor sanatosi si etalonului aur, pe cand Partidul Democrat a favorizat inflatia, desigur, nu inflatia monedei-hartie ci a monedei-argint.

Pe de alta parte, cel care prin anii 1880 a respins prin veto acordarea unei sume reduse -- circa 10.000 de dolari solicitati de Congres -- pentru ajutorarea unei comunitati care suferise un dezastru, a fost presedintele democrat Cleveland. Si presedintele Cleveland si-a justificat atitudinea scriind: 'Desi este datoria cetatenilor sa asigure sustinerea guvernului, nu este datoria guvernului sa asigure sustinerea cetatenilor.' Iata o fraza pe care orice om politic ar trebui sa o afiseze in biroul sau pentru a o arata celor ce vin sa ceara bani.

Ma simt oarecum stanjenit de necesitatea de a simplifica aceste probleme. Exista o sumedenie de chestiuni complexe legate de sistemul monetar si n-as fi scris volume intregi despre ele, daca ar fi atat de simple pe cat incerc sa le prezint aici. Dar ideea principala este aceasta: o crestere a cantitatii de bani aduce dupa sine scaderea puterii de cumparare a unitatii monetare. Acesta este lucrul de care sunt nemultumiti oamenii ale caror afaceri private sunt afectate defavorabil. Se plang de inflatie cei care nu beneficiaza de pe urma ei.

Daca inflatia este atat de rea si oamenii inteleg lucrul acesta, de ce a devenit ea pretutindeni aproape un mod de viata? De boala aceasta sufera chiar si unele dintre cele mai bogate tari din lume. Statele Unite sunt astazi, cu siguranta, cea mai bogata tara din lume, cu cel mai ridicat nivel de trai. Daca veti calatori prin Statele Unite veti constata insa ca se vorbeste intr-una despre inflatie si despre necesitatea de a-i pune capat. Dar se vorbeste numai, nu se actioneaza.

Iata cateva fapte: dupa primul razboi mondial, Marea Britanie s-a reintors la paritatea antebelica a lirei fata de aur. Concret aceasta a insmnat o supraevaluare a lirei. Asa ca a sporit puterea de cumparare a fiecarui salariu. Intr-un regim de piata neobstructionata, salariul nominal, exprimat in bani, ar fi scazut pentru a compensa acest fenomen, fara ca salariile reale ale muncitorilor sa aiba ceva de suferit. Nu avem timp, aici, sa discutam cauzele acestui proces. Dar sindicatele britanice nu erau dispuse sa accepte ajustarea ratelor salariilor la noua putere de cumparare sporita a unitatii monetare; asa ca salariile reale au crescut considerabil in urma acestei masuri monetare. A rezultat o catastrofa dureroasa pentru Anglia, o tara predominant industriala care trebuie sa importe materii prime, bunuri semifinite si marfuri alimentare vitale, si sa exporte produse manufacturate pentru a plati ceea ce importa. Odata cu ridicarea valorii internationale a lirei, pretul bunurilor britanice a crescut pe pietele straine, iar vanzarile si exporturile s-au redus. De fapt, practicand aceste preturi, Marea Britanie s-a auto-eliminat de pe piata mondiala.

Cu sindicatele nu se putea discuta. Cunoasteti puterea de care dispune astazi un sindicat. El are dreptul, de fapt privilegiul, sa recurga la violenta. Asa ca o hotarare sindicala nu este, sa zicem, mai putin importanta decat un decret guvernamental. Un decret guvernamental este un ordin a carui executare este supravegheata de aparatul insarcinat cu aceasta misiune in numele puterii de stat: politia. Cel ce nu respecta un decret guvernamental are de a face cu politia.

Din nefericire, exista astazi, aproape pretutindeni, o a doua putere in masura sa utilizeze forta: sindicatele. Sindicatele determina salariile, a caror respectare o supravegheaza apoi recurgand la greve, cu un rezultat similar celui produs de guvern atunci cand decreteaza o rata minima a salariilor. Nu ma voi opri acum la problema sindicatelor; ma voi ocupa de ea mai tarziu. Am tinut doar sa mentionez ca politica sindicala este de a forta ratele salariale deasupra nivelului la care s-ar stabili pe o piata neobstructionata. Rezultatul este ca o parte considerabila a fortei potentiale de munca nu va mai putea fi utilizata decat de catre persoane sau industrii dispuse sa suporte pierderi. Si, dat fiind ca intreprinderile nu pot suporta pierderi la nesfarsit, ele vor fi constranse sa isi inchida portile si lucratorii vor deveni someri. Stabilirea ratelor salariale deasupra nivelului pe care l-ar atinge pe o piata neobstructionata implica, de fiecare data, neutilizarea unei parti considerabile din forta de munca potentiala.

In Marea Britanie, rezultatul impunerii de catre sindicate a unor rate salariale ridicate a fost cronicizarea somajului, prelungit ani de-a randul. Milioane de muncitori au ramas fara slujbe si cifrele de productie au scazut. Expertii insisi erau contrariati. In aceasta situatie, guvernul britanic a recurs la o masura de urgenta, pe care o considera indispensabila: a devaluat moneda.

Urmarea a fost ca puterea de cumparare a salariilor, la care sindicatele tineau atat de mult, s-a modificat. Salariile reale, asadar echivalentul in bunuri al salariilor, s-au redus. Muncitorul nu mai putea cumpara acum la fel de mult ca inainte, chiar daca ratele nominale ale salariilor ramasesera neschimbate. S-a crezut ca in felul acesta ratele reale ale salariilor vor putea fi readuse la nivelul corespunzator pietei libere, facand somajul sa dispara.

Aceeasi masura -- devaluarea -- a fost adoptata de numeroase alte tari, printre care Franta, Olanda si Belgia. O tara a recurs chiar de doua ori la aceasta masura intr-un an si jumatate. Este vorba de Cehoslovacia. Era, am putea spune, o metoda camuflata de a insela puterea sindicatelor. Dar succesul nu a fost cu adevarat pe masura asteptarilor.

Dupa cativa ani, oamenii, muncitorii, chiar si sindicatele, au inceput sa inteleaga ce se petrece. Au inceput sa inteleaga ca devalorizarea monedei adusese dupa sine reducerea salariilor reale. Sindicatele aveau puterea necesara pentru a se opune. In numeroase tari ele au inserat o clauza suplimentara in contractele salariale care stipula ca salariile trebuie sa creasca automat, odata cu preturile. Aceasta s-a numit indexare. Sindicatele devenisera constiente de importanta indexarii. Asa ca metoda sus-mentionata de reducere a somajului -- adoptata de Marea Britanie in 1931 si preluata ulterior de majoritatea guvernelor mai importante -- aceasta metoda de 'vindecare a somajului' este astazi neputincioasa.

Din nefericire, in 1936, in a sa carte The General Theory of Employement, Interest, and Money, lordul Keynes a ridicat aceasta metoda -- aceste masuri de urgenta incercate in 1929-1933 -- la rang de principiu, de orientare fundamentala a politicilor economice. Si a justificat metoda spunand ca, intr-adevar 'somajul este rau. Daca doriti ca somajul sa dispara trebuie sa recurgeti la inflatia monedei.'

El intelegea foarte bine ca ratele salariilor pot fi prea ridicate in raport cu piata, adica prea ridicate pentru a justifica decizia patronilor de a-si spori numarul angajatilor in mod profitabil, asadar prea ridicate din punctul de vedere al intregii populatii salariate, fiindca ratele salariilor impuse de sindicate, depasind nivelul pietei, impiedicau pe unii din cei dornici sa castige un salariu sa obtina slujbe.

Keynes afirma, intr-adevar: 'Somajul in masa, prelungit an dupa an, constituie cu siguranta o situatie extrem de neplacuta.' Dar in loc de a sugera ca ratele salariilor pot si trebuie ajustate la conditiile pietei, el pretindea ca: 'daca se devalorizeaza moneda si muncitorii nu sunt suficient de inteligenti ca sa priceapa lucrul acesta, ei nu se vor opune unei scaderi a salariilor reale, atata vreme cat ratele salariilor nominale raman neschimbate.' Cu alte cuvinte, lordul Keynes pretindea ca, daca omul primeste aceeasi cantitate de lire sterline astazi ca si inaintea devalorizarii monedei, el nu va realiza ca, de fapt, acum primeste mai putin.

Pentru a spune lucrurilor pe nume, Keynes propunea inselarea muncitorilor. Intr-adevar, in loc sa declare fara ocolisuri ca ratele salariilor trebuie ajustate la conditiile pietei -- fiindca, altminteri, parte din forta de munca va ramane inevitabil neutilizata -- el spunea: 'Utilizarea deplina a fortei de munca poate fi atinsa numai practicand inflatia. Sa-i inselam pe muncitori.' Cel mai interesant ramane, insa, faptul ca la vremea publicarii teoriei sale generale (General Theory), inselaciunea devenise deja imposibila, deoarece oamenii devenisera deja constienti de importanta indexarii. Insa dezideratul utilizarii depline a fortei de munca a ramas.

Ce inseamna, oare, 'utilizarea deplina a fortei de munca?' Ea tine de o piata neobstructionata a mainii de lucru, asadar, o piata nemanipulata de sindicate sau de guvern. Pe o asemenea piata, ratele salariilor pentru fiecare tip de munca prestata tind spre nivelul la care oricine isi doreste o slujba o poate obtine si orice patron poate angaja toti muncitorii de care are nevoie. La o crestere a cererii de mana de lucru, rata salariilor va tinde sa creasca, iar atunci cand este nevoie de muncitori mai putini, rata salariilor va tinde sa scada.

Singura metoda de atingere a 'deplinei utilizari a fortei de munca' este mentinerea unei piete neobstructionate a mainii de lucru. Aceasta propozitie este deopotriva adevarata pentru orice fel de prestatie in munca si pentru orice alt fel de marfa. Ce face un om de afaceri care doreste sa-si vanda marfa la un pret unitar de 5 dolari? Cand nu reuseste sa vanda la pretul cerut, expresia intrebuintata in jargonul afaceristilor americani este: 'the inventory does not move' ('stocul nu se misca'). Dar trebuie sa se miste. Omul de afaceri nu poate pastra marfa, fiindca trebuie sa cumpere ceva nou; moda se schimba. Asa ca va reduce pretul. Daca nu isi poate vinde marfa cu 5 dolari, va trebui sa o vanda cu 4. Daca n-o poate vinde cu 4, va trebui sa o vanda cu 3. Daca nu vrea sa dea faliment, nu are de ales. Este posibil sa suporte pierderi, insa pierderile acestea se datoreaza faptului ca a anticipat gresit capacitatea pietei de a absorbi produsul sau.

La fel stau lucrurile cu mii si mii de tineri care vin zilnic la oras, din mediile rurale, cu intentia de a castiga bani. Lucrul acesta se petrece in toate tarile industrializate. In Statele Unite, ei vin la oras in ideea ca vor castiga, sa zicem, 100 de dolari pe saptamana. Lucrul se poate dovedi imposibil. Si, daca cineva nu poate obtine o slujba platita cu 100 de dolari pe saptamana, va trebui sa se multumeasca cu numai 98 de dolari pe saptamana, sau chiar mai putin. Dar daca cineva s-ar incapatana sa pretinda -- asa cum procedeaza sindicatele -- 'o suta de dolari pe saptamana sau nimic,' atunci s-ar putea sa fie silit sa ramana somer. (Pe multi nu-i deranjeaza situatia de somer fiindca guvernul acorda somerilor beneficii -- pe seama angajatilor care platesc taxe speciale in acest scop -- uneori aproape la fel de ridicate ca si salariile pe care le-ar primi in caz ca s-ar angaja.)

Fiindca exista un grup de oameni care cred ca utilizarea deplina a fortei de munca este de neatins in absenta inflatiei, inflatia este acceptata in Statele Unite. Si oamenii isi pun problema: 'Oare este preferabila o moneda sanatoasa insotita de somaj, sau inflatia insotita de utilizarea deplina a fortei de munca?' Felul acesta de a pune problema este fundamental viciat.

O punere corecta a problemei incepe cu intrebarea: Cum poate fi imbunatatita situatia muncitorilor si a celorlalte grupuri ale populatiei? Raspunsul este: garantand o piata neobstructionata a mainii de lucru si realizand astfel dezideratul de utilizare deplina a fortei de munca. Dilema este urmatoarea: Vor fi ratele salariilor determinate de piata sau vor fi ele determinate de presiunile si violentele sindicale? Dilema nu este daca sa alegem inflatia sau somajul.

Aceasta falsa alternativa o veti intalni in Anglia, in tarile industrializate europene, si chiar in Statele Unite. Si unii vor spune: 'Priviti, chiar si Statele Unite practica inflatia. De ce n-am proceda si noi la fel?'

Tuturor acestor persoane ar trebui sa li se raspunda, inainte de orice: 'Unul dintre privilegiile omului bogat este ca isi poate permite sa se comporte nechibzuit mult mai mult timp decat omul sarac.' Si aceasta este situatia Statelor Unite. Politica lor financiara este deosebit de gresita si continua sa se inrautateasca. Poate ca Statele Unite isi pot permite sa se comporte nechibzuit ceva mai mult timp decat alte tari.

Lucrul cel mai important care trebuie retinut este ca inflatia nu cade din ceruri, ea nu este o calamitate naturala sau o boala care se raspandeste ca ciuma. Inflatia este o masura politica -- o masura politica deliberata, initiata de persoane ce recurg la inflatie deoarece considera ca este o alternativa mai putin rea decat somajul. Insa adevarul este ca, pe termen nu prea lung, inflatia nu vindeca somajul.

Inflatia este o masura politica. Si o masura politica se poate schimba. Asa ca nu exista nici un motiv sa ne inclinam in fata inflatiei. Daca inflatia este privita ca un rau, atunci va trebui sa i se puna capat. Va trebui sa se echilibreze bugetul guvernului. Desigur, este necesar ca opinia publica sa sprijine aceste masuri; si este necesar ca intelectualii sa-i ajute pe ceilalti sa le inteleaga. Daca exista suportul opiniei publice, atunci este cu siguranta posibil ca reprezentantii alesi ai poporului sa abandoneze politicile inflationiste.

Nu trebuie sa uitam ca pe termen lung este probabil, ba chiar sigur, ca vom fi cu totii morti. Dar pe termen scurt, cat dureaza viata, s-ar cuveni sa ne gospodarim treburile pamantesti in modul cel mai chibzuit cu putinta. Si una dintre masurile necesare in acest scop este abandonarea politicilor inflationiste.

V. Investitiile straine

Anumiti oameni considera ca programele favorabile libertatii economice ar fi negativiste. Ei spun: Ce vreti, de fapt, voi liberalii? Sunteti impotriva socialismului, impotriva interventiei guvernamentale, impotriva inflatiei, impotriva violentei sindicale, impotriva tarifelor protectioniste.Voi spuneti 'nu' tuturor lucrurilor.

As spune ca aceasta formulare a problemei este superficiala si partinitoare. Pentru ca este posibila formularea unui program liberal intr-un mod pozitiv. Daca cineva spune: 'Sunt impotriva cenzurii,' el nu este negativist, el este in favoarea dreptului autorilor de a hotari singuri ce anume doresc sa publice, fara ca guvernul sa intervina. Acesta nu este negativism, aceasta este chiar semnificatia libertatii. (Desigur, cand folosesc termenul 'liberal,' cu privire la un sistem economic, il inteleg liberal in sensul sau vechi, clasic.)

Astazi, cea mai mare parte a oamenilor considera ca discrepantele puternice intre nivelele de trai din diferite tari sunt inacceptabile. Acum 200 de ani, conditiile de trai in Marea Britanie erau mult mai rele decat sunt astazi in India. Dar in anii 1750 britanicii nu-si spuneau 'subdezvoltati' sau 'inapoiati,' deoarece nu erau in masura sa compare conditiile de trai din tara lor cu cele din tari in care acestea erau mai bune. Astazi, toti oamenii care nu au atins nivelul mediu de trai din Statele Unite cred ca ceva este in neregula in legatura cu propria lor situatie economica. Multe dintre aceste tari isi spun 'tari in curs de dezvoltare' si, ca atare, cer ajutor tarilor asa-zis dezvoltate sau superdezvoltate.

Permiteti-mi sa va explic care este situatia in realitate. Nivelul de trai este mai scazut in asa-numitele tari in curs de dezvoltare, deoarece castigul mediu pentru acelasi gen de munca este mai scazut in aceste tari decat este in alte tari din Europa Occidentala, Canada, Japonia si, mai ales, din Statele Unite. Daca incercam sa gasim motivele existentei acestei diferente, trebuie sa intelegem ca ea nu se datoreaza unei inferioritati a muncitorilor sau a altor categorii de salariati. Predomina printre anumite grupuri de muncitori nord-americani tendinta de a considera ca ei sunt mai capabili decat alti oameni -- asadar ca ei incaseaza salarii mai mari decat alti oameni numai gratie propriului lor merit.

Ar fi necesar si suficient ca un muncitor american sa viziteze o alta tara -- sa zicem Italia, de unde provin multi muncitori americani -- pentru ca sa descopere ca nu calitatile sale personale, ci conditiile din S.U.A. fac posibila castigarea de catre el a unor salarii mai mari. Daca un sicilian emigreaza in Statele Unite, el poate foarte curand sa ajunga sa castige acele salarii care sunt obisnuite in Statele Unite. Si, daca acelasi om se reintoarce in Sicilia, el va descoperi ca vizita sa in Statele Unite nu l-a inzestrat cu acele calitati care sa-i permita sa castige, in Sicilia, salarii mai mari decat concetatenii sai.

Aceasta situatie economica nu poate fi explicata nici sustinand existenta vreunei inferioritati a antreprenorilor din afara Statelor Unite. Este cert ca in exteriorul Statelor Unite, Canadei, Europei Occidentale si al unei parti din Asia, echipamentul fabricilor si metodele tehnologice utilizate sunt, in general, mult inferioare celor folosite in aceste tari. Dar, aceasta nu se datoreaza ignorantei antreprenorilor din tarile 'subdezvoltate.' Ei stiu prea bine ca fabricile din Statele Unite si Canada sunt mult mai bine echipate; de asemenea, ei stiu tot ce este necesar sa stie referitor la tehnologie si, in caz contrar, au ocazia sa afle tot ceea ce au nevoie din manualele si revistele tehnice care raspandesc acest tip de cunostinte.

Repet: diferenta nu consta in inferioritate personala sau in ignoranta. Diferenta consta in oferta de capital, in cantitatea de bunuri de capital disponibile. Cu alte cuvinte, volumul de capital investit pe unitatea de populatie este mai mare in asa-numitele tari avansate decat in tarile in curs de dezvoltare.

Un om de afaceri nu poate plati un muncitor cu mai mult decat suma adaugata de munca acestui angajat la valoarea produsului. El nu poate sa-l platesca cu mai mult decat sunt consumatorii dispusi sa platesca pentru munca adaugata de acest muncitor individual. Daca il plateste mai mult, capitalistul nu isi va recupera cheltuielile de la consumatori. El va suferi pierderi si, dupa cum am aratat de atatea ori, si dupa cum toata lumea stie, un om de afaceri care sufera pierderi trebuie sa-si schimbe felul in care face afaceri, sau sa dea faliment.

Economistii descriu acesta situatie spunand ca 'ratele salariale sunt determinate de productivitatea marginala a muncii.' Acesta este doar un alt mod de a exprima ceea ce am spus anterior. Este cert ca nivelul salariilor este determinat de masura in care munca oamenilor sporeste valoarea unui produs. Daca un om munceste cu unelte mai bune si mai eficiente, atunci el poate realiza intr-o ora mult mai mult decat un om care munceste cu instrumente mai putin eficiente. Este evident ca o suta de oameni muncind intr-o fabrica americana de pantofi, inzestrata cu cele mai eficiente unelte si masini, produc mult mai mult in acelasi interval de timp decat o suta de cizmari din India, care trebuie sa munceasca cu unelte invechite, intr-un mod mai primitiv.

Patronii din aceste tari in curs de dezvoltare stiu foarte bine ca utilajele mai bune ar face intreprinderile lor mai profitabile. Ei ar vrea sa construiasca fabrici mai multe si mai bune. Singurul lucru care ii impiedica sa o faca este lipsa capitalului. Diferenta dintre tarile mai putin dezvoltate si cele mai dezvoltate este o functie de timp: britanicii au inceput sa economiseasca capital mai devreme decat orice alta natiune: de asemenea, ei au inceput sa acumuleze capital si sa il investeasca in afaceri. Deoarece au inceput mai devreme, nivelul de trai din Marea Britanie era ridicat atunci cand toate celelalte tari europene aveau inca un nivel de trai scazut. Treptat, toate celelalte tari au inceput sa studieze conditiile britanice, si nu le-a fost prea greu sa descopere motivul bogatiei Marii Britanii. Astfel ele au inceput sa imite metodele englezesti de a face afaceri.

Din moment ce celelalte tari au inceput cu intarziere, si cum britanicii nu au stopat investitiile de capital, s-a perpetuat o mare diferenta intre conditiile din Anglia si cele din celelalte tari. Dar s-a intamplat ceva care a facut ca avantajul initial al Marii Britanii sa dispara.

S-a intamplat cel mai important eveniment din istoria secolului al nouasprezecelea -- si nu doar in istoria unei tari anume. Acest mare eveniment a fost dezvoltarea investitiilor straine, in cursul secolului al nouasprezecelea. In 1817, marele economist englez Ricardo considera inca de la sine inteles faptul ca un capital se putea investi numai in interiorul granitelor unei tari, ca posesorii de capital nu vor incerca sa-l investeasca in strainatate. Dar cateva decade mai tarziu investitiile de capital peste granita au inceput sa joace un rol de cea mai mare importanta in afacerile din intreaga lume.

Fara investitiile de capital ar fi fost necesar ca natiunile mai putin dezvoltate decat marea Britanie sa inceapa cu metodele si tehnologiile cu care incepusera si Britanicii, la inceputul si in mijlocul secolului optsprezece, si incetul cu incetul, pas cu pas -- intodeauna mult sub nivelul tehnologic al economiei britanice -- sa incerce sa imite ceea ce facusera britanicii.

S-ar fi scurs multe, multe decade, inainte ca aceste tari sa atinga nivelul de dezvoltare tehnologica pe care Marea Britanie il atinsese cu o suta de ani si mai bine inaintea lor. Dar marele eveniment care a ajutat toate aceste tari a fost dezvoltarea investitiilor straine.

Investitiile straine insemnau ca posesorii de capital britanici investeau acest capital britanic in alte parti ale lumii. Mai intai au investit in acele tari europene care, din punctul de vedere al Marii Britanii, sufereau de un deficit al capitalului si erau inapoiate in dezvoltarea lor. Este un fapt binecunoscut ca in majoritatea tarilor europene, precum si in Statele Unite, caile ferate au fost construite cu ajutorul capitalului britanic. Dumneavoastra stiti ca acelasi lucru s-a intamplat in aceasta tara, in Argentina.

Companiile de gaz lampant din toate orasele Europei erau, de asemenea, britanice. La mijlocul anilor 1870, un scriitor si poet britanic isi critica compatriotii. El spunea: 'Britanicii si-au pierdut vechea lor vigoare si nu mai au nici o idee noua. Ei nu mai sunt o natiune conducatoare sau importanta in lume.' La care Herbert Spencer, marele sociolog, raspundea: 'Uitati-va la continentul european. Toate capitalele europene beneficiaza de iluminare stradala pentru ca o companie britanica le aprovizioneaza cu gaz lampant.' Aceasta se intampla, bineinteles, in ceea ce ne apare noua a fi vremea 'indepartata' a iluminatului cu gaz. Raspunzand in continuare acestui critic britanic, Herbert Spencer adauga: 'Spuneti ca germanii sunt mult inaintea Marii Britanii. Dar priviti la Germania. Pana si Berlinul, capitala Reich-ului german, capitala Geist-ului, ar fi in intuneric daca o companie de gaz britanica nu ar fi invadat tara, iluminandu-i strazile.'

In acelasi mod capitalul britanic a dezvoltat caile ferate si multe ramuri industriale in Statele Unite. Si, bineinteles, atata timp cat o tara importa capital, balanta sa comerciala este, dupa cum o numesc non-economistii, 'defavorabila.' Aceasta inseamna ca exista un exces de importuri relativ la exporturi. Motivul 'balantei comerciale favorabile' a Marii Britanii era faptul ca intreprinderile britanice trimiteau o multime de tipuri de echipament in Statele Unite, iar aceste echipamente nu erau platite prin nimic altceva decat prin actiuni ale corporatiilor americane. Aceasta perioada a istoriei Statelor Unite a durat, cu aproximatie, pana in anii 1890.

Dar cand Statele Unite, cu ajutorul capitalului britanic -- si mai apoi cu ajutorul propriilor lor politici procapitaliste -- si-au dezvoltat propriul lor sistem economic intr-un mod fara precedent, americanii au inceput sa-si rascumpere capitalul reprezentat de actiunile pe care candva le vandusera strainilor. Acum Statele Unite aveau un surplus de exporturi relativ la importuri. Diferenta a fost platita prin importarea -- prin repatrierea, cum a numit-o cineva -- titlurilor de valoare americane.

Acesta perioada a durat pana la primul razboi mondial. Ce s-a intamplat mai departe este o alta poveste. Este povestea subsidiilor americane pentru tarile beligerante in timpul, intre si dupa cele doua razboaie mondiale: imprumuturile si investitiile Statelor Unite in Europa s-au adaugat ajutoarelor strategice de razboi, ajutorului strain, Planului Marshall, hranei ce era trimisa peste ocean si altor subventii. Accentuez aceasta deoarece oamenii cred, uneori, ca este rusinos sau degradant sa aiba capital strain lucrand in tara lor. Trebuie sa realizam ca, in toate tarile cu exceptia Angliei, investitia de capital strain a jucat un rol considerabil in dezvoltarea industriilor moderne.

Atunci cand spun ca dezvoltarea investitiilor straine a fost cel mai mare eveniment istoric al secolului al nouasprezecelea, trebuie sa ne gandim la toate lucrurile care nu ar fi existat daca nu ar fi existat nici o investitie straina. Toate caile ferate, porturile, fabricile si minele din Asia, si Canalul Suez precum si multe alte lucruri din emisfera vestica, nu ar fi fost construite daca nu ar fi existat investitiile straine.

Investitiile straine sunt facute anticipandu-se ca ele nu vor fi expropriate. Nimeni nu ar investi nimic daca ar sti dinainte ca cineva ii va expropria investitiile. In momentul in care aceste investitii straine au fost facute, in secolul al nouasprezecelea si la inceputul secolului douazeci, nu se punea problema exproprierii. Inca de la inceput, anumite tari au aratat o anumita ostilitate fata de capitalul strain, dar cea mai mare parte a lor au realizat ca pot obtine un enorm avantaj din aceste investitii straine.

In anumite cazuri, aceste investitii straine nu erau facute direct de capitalisti, ci indirect, ca imprumuturi oferite unui guvern. Astfel, guvernul era cel care folosea banii pentru investitii. Acesta a fost, de exemplu, cazul Rusiei. Din motive pur politice, francezii au investit in Rusia in cele doua decade dinaintea primului razboi mondial, aproximativ douazeci de miliarde de franci aur, imprumutandu-i mai ales guvernului rus. Toate marile realizari ale guvernului rus -- de exemplu, calea ferata care leaga Rusia de la Muntii Ural, prin gheturile si zapezile Siberiei, pana la Pacific -- au fost construite mai ales cu capital strain, imprumutat guvernului rus. Va dati seama ca francezii nu s-au gandit ca, intr-o buna zi, va exista un guvern rus comunist care pur si simplu va declara ca nu va onora datoriile facute de predecesorul sau, guvernul tarist.

Incepand cu primul razboi mondial, s-a declansat o perioada de razboi deschis la nivel mondial, impotriva investitiilor straine. Din moment ce nu exista nici un mijloc de a impiedica un guvern sa exproprieze capitalul investit, nu exista, in ziua de azi, practic nici o protectie legala pentru investitiile straine. Capitalistii nu au prevazut aceasta. Daca posesorii de capital din tarile exportatoare de capital ar fi realizat acest lucru, toate investitiile straine ar fi luat sfarsit acum patruzeci sau cincizeci de ani. Dar capitalistii nu au crezut ca orice tara poate fi atat de lipsita de etica incat sa-si renege datoriile, sa exproprieze si sa confiste capitalul strain. O data cu aceste evenimente a inceput un nou capitol in istoria economica a lumii.

O data cu sfarsitul maretei perioade care a fost secolul al nouasprezecelea, cand capitalul strain a ajutat, in toate colturile lumii, la dezvoltarea metodelor moderne de transport, de manufactura, minerit si agricultura, a inceput o noua era, in care guvernele si partidele politice il considerau pe investitorul strain ca fiind un exploatator, care ar trebui expulzat din tara.

Rusii nu au fost singurii care au pacatuit prin acesta atitudine anti-capitalista. Aduceti-va aminte, de pilda, de exproprierea campurilor petrolifere americane din Mexic, si de toate acele lucruri care s-au intamplat in aceasta tara (Argentina) si pe care nu este nevoie sa le mai discut.

Situatia din lumea contemporana, creata de sistemul de expropriere a capitalului strain, consta fie din exproprierea directa, fie din exproprierea indirecta prin controlul ratelor de schimb, sau prin discriminarea fiscala. Aceasta este mai ales o problema a tarilor in curs de dezvoltare.

Sa ne gandim, de exemplu, la cea mai mare dintre aceste tari: India. Sub ocupatia britanica, capitalul britanic -- predominant capitalul britanic, dar si capitalul din alte tari europene -- a fost investit in India. Dar britanicii au exportat spre India inca ceva care merita mentionat in acest context; ei au exportat in India metodele moderne de combatere a bolilor contagioase. Rezultatul a fost o crestere extraordinara a populatiei indiene si o amplificare corespunzatoare a problemelor acestei tari. In fata unei situatii din ce in ce mai grele, India a ales exproprierea ca mijloc de rezolvare a acestor probleme. Dar ea nu practica intotdeauna exproprierea directa; guvernul ii hartuia pe investitorii straini, impiedicandu-i sa-si desfasoare investitiile, intr-un asemenea mod incat acestia erau fortati, in cele din urma, sa-si vanda afacerile.

India ar fi putut, bineinteles, acumula capital printr-o alta metoda: prin acumularea autohtona de capital. Dar India este la fel de ostila acumularii autohtone de capital pe cat este si fata de capitalistii straini. Guvernul indian spune ca vrea sa industrializeze India, dar el isi propune de fapt doar sa creeze intreprinderi socialiste.

Acum cativa ani, faimosul om de stat Jawaharlal Nehru a publicat o colectie de discursuri. Cartea a fost publicata cu intentia de a face investitiile straine in India mai atractive. Guvernul indian nu se opune investitiilor straine inainte de a fi facute. Ostilitatea apare doar atunci cand capitalul este deja investit. In aceasta carte -- citez cuvant cu cuvant din ea -- domnul Nehru spunea: 'Bineinteles, dorim sa socializam. Dar nu ne opunem intreprinderilor private. Dorim sa incurajam in orice mod intreprinderea privata. Dorim sa promitem antreprenorilor care investesc in tara noastra, ca nu ii vom expropria sau socializa mai devreme de zece ani, poate chiar mai tarziu.' Si el credea ca aceasta este o invitatie adresata capitalistilor de a veni in India!

Problema -- dupa cum stiti -- este acumularea autohtona de capital. In toate tarile exista astazi impozite foarte mari asupra firmelor pe actiuni. De fapt societatile pe actiuni sunt impozitate de doua ori. Prima data, atunci cand profiturile societatilor pe actiuni sunt impozitate din greu, apoi cand dividendele pe care societatile le platesc actionarilor sunt impozitate din nou. Si toate acestea in mod progresiv.

Impozitarea progresiva a venitului si a profiturilor inseamna ca exact acea parte a veniturilor pe care oamenii ar fi economisit-o si investit-o este confiscata prin impozitare. Sa ne oprim la exemplul Statelor Unite. Acum cativa ani, exista un impozit pe 'profiturile excedentare,' care insemna ca din fiecare dolar castigat, o societate pe actiuni pastra doar optsprezece centi. Cand acesti optsprezece centi erau platiti actionarilor, cei care aveau un numar mare de actiuni trebuiau sa plateasca, suplimentar, un impozit ce putea ajunge la un procent de saizeci, optzeci sau chiar mai mult din dividende. Dintr-un dolar obtinut profit, ei pastrau aproximativ sapte centi, si nouazeci si trei de centi mergeau la guvern. Din acest procent de nouazeci si trei, cea mai mare parte ar fi fost economisita si investita. In schimb, guvernul ii foloseste pentru cheltuieli curente. Aceasta este politica economica a Statelor Unite.

Cred ca am aratat clar ca politica economica a Statelor Unite nu este, pentru celelalte tari, un exemplu de imitat. Aceasta politica a Statelor Unite este mai mult decat gresita, este iresponsabila. Singurul lucru pe care l-as adauga este ca o tara bogata isi poate permite mai multe politici gresite decat o tara saraca. In Statele Unite, in ciuda tuturor acestor metode de impozitare, exista inca o anumita acumulare aditionala de capital si investitii in fiecare an, si de aceea exista inca o tendinta catre imbunatatirea nivelului de trai.

Dar, intr-o multime de alte tari, problema este critica. Nu exista -- sau nu exista suficienta -- economisire autohtona, si investitia de capital din strainatate este serios diminuata de faptul ca aceste tari sunt in mod deschis ostile investitiilor straine. Cum pot ei vorbi despre industrializare, despre necesitatea de a dezvolta noi fabrici, de a imbunatati conditiile si de a ridica nivelul de trai, de a avea nivele mai ridicate ale salariilor, mijloace mai bune de transport, daca aceste tari fac lucruri care vor avea exact efectul opus? Ceea ce fac politicile lor economice de fapt este sa impiedice sau sa incetineasca acumularea capitalului autohton si sa puna obstacole in calea capitalului strain.

Rezultatul final este cu siguranta foarte rau. O astfel de situatie trebuie sa dea nastere unei pierderi a increderii, si exista acum, in lume, tot mai multa neincredere in investitiile straine. Chiar daca natiunile interesate ar fi pe punctul sa-si schimbe imediat politicile si ar face toate promisiunile imaginabile, este foarte indoielnic ca ele ar putea, din nou, sa convinga capitalistii straini sa investeasca.

Exista, bineinteles, anumite metode de a evita aceasta consecinta. Una dintre acestea ar fi de a stabili anumite statute internationale, si nu doar acorduri, care ar scoate investitiile straine de sub jurisdictiile nationale. Natiunile Unite ar putea face aceasta. Dar Natiunile Unite sunt doar un loc de intanire pentru discutii fara folos. Realizand importanta enorma a investitiilor straine, realizand ca numai investitiile straine pot produce o ameliorare a conditiilor politice si economice mondiale, s-ar putea incerca sa se intreprinda ceva pe planul legislatiei internationale.

Aceasta este o problema de tehnica juridica, pe care o mentionez numai pentru ca situatia nu este fara speranta. Daca lumea ar dori cu adevarat sa faca posibila ridicarea nivelului de trai al tarilor in curs de dezvoltare la cotele celui american, atunci acest lucru s-ar putea realiza. Este necesar doar sa intelegem cum se poate el realiza.

Lipseste un singur lucru pentru a face tarile in curs de dezvoltare la fel de prospere ca Statele Unite: capitalul -- si, bineinteles, libertatea de a-l utiliza tinand cont de disciplina pietei si nu de disciplina guvernului. Aceste tari trebuie sa acumuleze capital autohton, si trebuie sa faca posibila sosirea capitalului strain.

In ceea ce priveste dezvoltarea economisirii interne, este necesar sa mentionam inca o data ca economisirea interna facuta de populatie presupune o moneda nationala stabila. Aceasta implica absenta oricarui tip de inflatie.

O mare parte a capitalului utilizat in intreprinderile americane este proprietatea muncitorilor insisi si a altor oameni cu mijloace modeste. Miliarde si miliarde de depozite ale caselor de economii, de obligatiuni, si de polite de asigurare sunt utilizate in aceste intreprinderi. Astazi, pe piata monetara americana nu bancile, ci companiile de asigurare sunt cei mai mari creditori. Si banii companiilor de asigurare sunt -- nu legal ci economic vorbind -- proprietatea persoanelor asigurate. In Statele Unite, practic toata lumea este asigurata, intr-un mod sau altul.

Conditia prealabila pentru o mai mare egalitate economica in lume este industrializarea. Si aceasta este posibila numai prin cresterea investitiilor de capital, prin cresterea acumularii de capital. Ati putea fi uimiti ca nu am mentionat o masura care este considerata o metoda de prim rang pentru industrializarea unei tari. Ma refer la protectionism. Dar tarifele vamale si controlul ratelor de schimb valutare sunt exact mijloacele de impiedicare a importului de capital si a industrializarii tarii. Singurul mod de a accentua industrializarea este de a dispune de mai mult capital. Protectionismul poate numai sa deturneze investitiile dintr-o ramura de activitate intr-alta.

Protectionismul, prin el insusi, nu adauga nimic la capitalul unei tari. Pentru a deschide o noua fabrica avem nevoie de capital. Pentru a moderniza o fabrica deja existenta avem nevoie de capital, si nu de un tarif vamal.

Nu intentionez sa discut aici intreaga problema a liberului schimb sau a protectionismului. Sper ca marea majoritate a manualelor dvs. de economie o prezinta intr-un mod corect. Protectia vamala nu schimba situatia economica a unei tari intr-una mai buna. Si, cu siguranta, nici sindicalismul nu o poate schimba in mai bine. Daca conditiile de viata sunt nesatisfacatoare, daca salariile sunt mici, si daca salariatul dintr-o tara priveste catre Statele Unite, citeste despre ceea ce se intampla acolo, daca el vede in filme cum locuinta unui american mediu este dotata cu tot confortul modern, el ar putea fi invidios. El are perfecta dreptate sa spuna: 'Ar trebui sa ne bucuram de aceleasi conditii.' Dar singurul mod de a le obtine este printr-o crestere a volumului de capital.

Sindicatele folosesc violenta impotriva antreprenorilor si a oamenilor pe care ii numesc spargatori de greva. In ciuda puterii si a violentei lor, sindicatele nu pot, totusi, face astfel incat salariile tuturor salariatilor sa creasca continuu. La fel de ineficiente sunt si decretele guvernamentale care fixeaza salarii minime. Ceea ce sindicatele produc (daca reusesc sa ridice salariile) este un somaj permanent, de durata.

Dar sindicatele nu pot industrializa tara, ele nu pot ridica nivelul de trai al muncitorilor. Si acesta este punctul decisiv: Trebuie sa intelegem ca toate politicile unei tari care doreste sa-si imbunatateasca nivelul de trai trebuie sa fie orientate catre o crestere a ratei capitalului investit pe locuitor. Aceasta investitie de capital pe cap de locuitor este inca in crestere in Statele Unite, in ciuda tuturor politicilor gresite de acolo. Si acelasi lucru este valabil in Canada si in anumite tari din Europa Occidentala. Dar, din nefericire, capitalul este in scadere in tari ca India.

Citim zilnic in ziare ca populatia globului se mareste, poate cu 45 de milioane de suflete -- sau chiar mai mult -- pe an. Cum se va termina acest proces? Care vor fi rezultatele si consecintele sale? Amintiti-va ce am spus despre Marea Britanie. In 1750, britanicii credeau ca 6 milioane de suflete constituie o suprapopulare extraordinara a Insulelor Britanice si ca se indreptau catre foamete si epidemii. Dar, in ajunul ultimului razboi mondial, in 1939, 50 de milioane de oameni locuiau in Insulele Britanice, si nivelul de trai era incomparabil mai bun decat fusese in 1750. Acesta era efectul a ceea ce numim industrializare -- un termen oarecum nepotrivit.

Progresul britanic a fost determinat de cresterea investitiilor de capital pe cap de locuitor. Dupa cum am spus mai inainte, exista doar un singur mod in care o tara poate sa ajunga prospera: daca creste capitalul, creste productivitatea marginala a muncii, si efectul va fi acela ca salariile reale vor creste.

Intr-o lume fara bariere in calea migratiei, ar exista o tendinta catre o egalizare globala a nivelului salariilor. Daca astazi nu ar exista bariere in calea migrarii, probabil ca 20 de milioane de oameni ar incerca sa ajunga in Statele Unite in fiecare an, pentru a obtine salarii mai mari. Afluenta acestora ar reduce salariile in Statele Unite, si le-ar creste in celelate tari.

Nu am timp sa dezvolt prea mult aceasta problema a barierelor in calea migrarii. Dar, vreau sa spun ca mai exista si o alta metoda de a egaliza nivelul salariilor la scara intregii lumi. Aceasta metoda, ce functioneaza in conditiile absentei libertatii de migrare, este migrarea capitalului. Capitalistii au tendinta de a se muta in acele tari in care exista forta de munca disponibila din plin si in care munca are un pret rezonabil. Si prin faptul ca ei aduc capital in aceste tari, ei produc o tendinta de ridicare a ratelor salariale. Aceasta tendinta a functionat in trecut si va functiona, la fel, in viitor.

Cand capitalul britanic a fost initial investit in, sa spunem, Austria sau Bolivia, ratele salariale in aceste tari erau mult, mult mai mici decat in Marea Britanie. Dar aceasta investitie suplimentara a dat nastere unei tendinte de ridicare a ratelor salariale in aceste tari. Este un fapt binecunoscut ca imediat ce, de exemplu, United Fruit Company a investit in Guatemala, rezultatul a fost o tendinta generala de ridicare a ratelor salariale, incepand cu salariile pe care United Fruit Company le platea, care i-au silit apoi si pe ceilalti patroni sa plateasca, de asemenea, salarii mai mari. Din aceasta cauza, nu exista absolut nici un motiv sa fim pesimisti in ceea ce priveste viitorul tarilor 'subdezvoltate.'

Sunt intru totul de acord cu comunistii si cu sindicatele, atunci cand acestia spun: 'Este nevoie sa crestem nivelul de trai.' De curand, intr-o carte publicata in Statele Unite, un profesor spunea: 'Astazi, avem suficient din toate cele necesare; de ce ar trebui ca oamenii sa mai lucreze din greu? Avem deja de toate.' Nu ma indoiesc ca acest profesor are de toate. Dar exista oameni in alte tari, de asemenea multi oameni si in Statele Unite, care doresc si ar trebui sa aiba un nivel de trai mai bun.

In afara Statelor Unite -- in America Latina si, inca mai mult, in Asia si Africa -- toata lumea doreste sa vada conditiile de trai din propria sa tara imbunatatindu-se. Un nivel de trai mai ridicat aduce cu sine, de asemenea, nivele mai ridicate de cultura si de civilizatie.

Asadar, sunt total de acord cu telul ultim, de ridicare a nivelului de trai pretutindeni. Dar nu sunt de acord cu masurile preconizate pentru atingerea acestui scop. Ce masuri vor duce la indeplinire acest obiectiv? Nu protectionismul, nici interventia guvernamentala, nu socialismul si cu siguranta nici violenta sindicatelor (eufemistic numita negociere colectiva, care, in fapt, este negociere cu pistolul la tampla).

Pentru atingerea acestui obiectiv, in viziunea mea, nu exista decat o singura solutie! Este o metoda lenta. Anumiti oameni ar putea spune ca este prea lenta. Dar nu exista scurtaturi catre un paradis terestru. Este nevoie de timp si de munca. Dar nu de chiar atat de mult timp pe cat cred oamenii si, in final, egalizarea se va produce.

In jurul anului 1840, in partea de vest a Germaniei -- in Swabia si Würtemberg, care era una dintre regiunile cele mai industrializate din lume -- se spunea: 'Nu vom putea niciodata atinge nivelul britanicilor. Englezii au inceput mai devreme, si vor fi intotdeauna inaintea noastra.' Treizeci de ani mai tarziu, britanicii spuneau: 'Acestei competitii germane nu ii putem face fata, trebuie sa facem ceva in legatura cu ea.' In acel moment, bineinteles, nivelul german de trai crestea rapid si era, inca de pe atunci, apropiat de cel britanic. Si astazi, venitul pe cap de locuitor al Germaniei nu este deloc in urma celui al Marii Britanii.

In centrul Europei, exista o mica tara, Elvetia, pe care natura a inzestrat-o foarte modest. Nu are mine de carbuni, nici minereuri si nici resurse naturale. Dar populatia de acolo, de-a lungul secolelor, a urmat incontinuu politici economice capitaliste. Acesti oameni au atins cel mai inalt nivel de trai din Europa continentala, iar tara lor este considerata unul dintre marile centre de civilizatie ale lumii. Nu vad de ce o tara precum Argentina -- care este mult mai mare decat Elvetia atat teritorial cat si in privinta populatiei -- nu ar atinge acelasi nivel de trai ridicat, dupa cativa ani de politici economice sanatoase. Dar -- dupa cum am subliniat -- politicile trebuie sa fie sanatoase.

VI. Politici si idei

In epoca iluminista, pe cand nord-americanii isi dobandeau independenta si, cativa ani mai tarziu, cand coloniile spaniole si portugheze se transformau in tari independente, in Occident predomina o stare de spirit optimista. Pe vremea aceea toti filozofii si oamenii de stat erau pe deplin convinsi ca omenirea traia inceputurile unei noi epoci de prosperitate, de progres si libertate. In zilele acelea oamenii anticipau ca noile institutii politice -- guvernele reprezentative constitutionale instituite in tarile libere din Europa si America -- vor functiona intr-un mod cat se poate de benefic, si ca libertatea economica va imbunatati necontenit conditiile materiale de trai ale omenirii.

Stim bine ca parte din aceste asteptari au fost excesiv de optimiste. Este, desigur, adevarat ca lumea a cunoscut, in secolele al XIX-lea si XX, o imbunatatire fara precedent a conditiilor economice, care a facut cu putinta pentru o parte cu mult mai mare a populatiei sa se bucure de nivele de trai cu mult mai ridicate. Dar mai stim de asemenea si ca multe dintre sperantele filozofilor din secolul al XVIII-lea au fost crunt zdruncinate -- sperante ca nu vor mai fi razboaie si sperante ca revolutiile nu vor mai fi necesare. Aceste asteptari nu s-au realizat.

Pe durata secolului al XIX-lea, a existat o perioada cand razboaiele scazusera atat in intensitate cat si ca numar. Dar secolul XX a adus cu sine o renastere a spiritului razboinic si putem afirma, fara riscul de a ne insela prea mult, ca este foarte posibil sa nu ne aflam inca la capatul incercarilor ce-i sunt rezervate omenirii.

Sistemul constitutional care s-a nascut la finele secolului al XVIII-lea si la inceputul secolului al XIX-lea a dezamagit omenirea. Majoritatea oamenilor -- inclusiv a scriitorilor -- care s-au ocupat de aceasta problema par sa creada ca nu exista nici un fel de legatura intre fateta economica a problemei si cea politica. Astfel, ei tind sa analizeze pe larg declinul parlamentarismului -- al guvernarii de catre reprezentantii poporului -- ca si cum acest fenomen ar fi complet independent de situatia economica si de ideile economice, care determina activitatile oamenilor.

Dar aceasta independenta este inexistenta. Omul nu este o fiinta care sa posede, pe de o parte, o fateta economica si, pe de alta parte, una politica, fara nici un fel de legatura intre cele doua. In fapt, fenomenul numit declin al libertatii, sau al guvernarii constitutionale si al institutiilor reprezentative, este consecinta unei modificari radicale in sfera ideilor economice si politice. Evenimentele politice sunt consecintele inevitabile ale modificarilor survenite in politicile economice.

Ideile care i-au calauzit pe oamenii de stat, pe filozofii si pe avocatii care, in secolul al XVIII-lea si in prima parte a celui de al XIX-lea, au dezvoltat fundamentele noului sistem politic, porneau de la premisa ca, intr-o tara, toti cetatenii cinstiti impartasesc acelasi tel ultim. Acest tel ultim, caruia toti oamenii decenti ar trebui sa i se dedice, ar fi bunastarea intregii tari si, de asemenea, bunastarea altor tari -- liderii acestia morali si politici fiind pe deplin convinsi ca o natiune libera nu urmareste cotropirea. Ei concepeau rivalitatea partidelor ca pe un lucru natural, considerand ca este perfect normal sa existe diferente de opinie privitoare la modul optim de gestionare a treburilor unui stat.

Persoanele care impartaseau idei similare despre o problema cooperau, iar aceasta cooperare purta numele de partid. Dar structurile de partid nu erau permanente. Ele nu depindeau de pozitia indivizilor in ansamblul structurii sociale. Ele se puteau modifica atunci cand oamenii considerau ca pozitiile lor initiale se bazau pe premise sau pe idei eronate. Din acest punct de vedere, multi priveau discutiile desfasurate in campaniile electorale, si apoi in adunarile legislative, ca pe un factor politic important. Discursurile membrilor unei legislaturi nu erau privite doar ca declaratii menite sa comunice lumii ce doreste un partid politic. Ele erau privite ca incercari de a convinge grupurile cu pareri diferite ca ideile vorbitorului sunt mai corecte, mai favorabile bunastarii tuturor, decat cele formulate de preopinenti.

Discursurile politice, editorialele din ziare, pamfletele si cartile erau scrise pentru a convinge. Erau putine motive pentru a crede ca cineva nu putea convinge majoritatea daca propria sa pozitie era absolut corecta si daca ideile sale erau sanatoase. Acesta era punctul de vedere adoptat de catre cei ce scriau regulile constitutionale si de catre corpurile legiuitoare de la inceputul secolului al XIX-lea.

Insa toate acestea presupuneau ca statul nu se amesteca in conditiile economice ale pietei. Presupuneau ca toti cetatenii impartasesc un singur ideal politic: bunastarea intregii tari si a intregii populatii. Si tocmai aceasta este filozofia sociala si economica pe care a inlocuit-o interventionismul. Interventionismul a raspandit o filozofie foarte diferita.

Conform ideilor interventioniste, datoria guvernului este de a sustine, a subventiona si a privilegia grupurile speciale. Ideea oamenilor de stat din secolul al XVIII-lea era ca legislatorii au anumite idei speciale despre binele comun. Dar ceea ce ni se ofera astazi, ceea ce vedem astazi in realitatea vietii politice, practic fara nici un fel de exceptie, in toate tarile lumii in care nu exista pur si simplu o dictatura comunista, este o situatie in care nu mai exista partide politice in vechea acceptiune clasica, ci doar grupuri de presiune.

Un grup de presiune este un grup de persoane care doresc sa obtina pentru ele insele un privilegiu special, pe seama restului populatiei. Acest privilegiu poate consta intr-un tarif vamal care sa afecteze importurile generatoare de rivalitate, intr-o subventie, in legi care sa-i impiedice pe altii sa intre in competitie cu membrii grupurilor de presiune. In orice caz, el le asigura grupurilor de presiune o pozitie speciala. Privilegiul le ofera lor ceva care li se refuza, sau ar trebui sa li se refuze -- conform ideilor grupului de presiune -- altor grupuri.

In Statele Unite, sistemul bipartit de pe vremuri pare sa fi supravietuit. Dar, acesta nu este decat un camuflaj al situatiei reale. In fapt, viata politica din Statele Unite -- aidoma celei din toate celelalte tari -- este determinata de lupta si aspiratiile grupurilor de presiune. In Statele Unite mai exista inca un Partid Repulican si unul Democrat, dar in fiecare din aceste partide exista reprezentanti ai grupurilor de presiune. Acesti reprezemtanti ai grupurilor de presiune sunt mai interesati sa coopereze cu reprezentantii acelorasi grupuri de presiune din partidul rival decat cu alti membrii din propriul lor partid.

Ca sa va ofer un exemplu, daca discutati cu persoanele din Statele Unite care sunt intr-adevar la curent cu cele ce se petrec in Congres, ele va vor spune: 'Omul acesta, acest membru al Congresului, reprezinta interesele grupurilor producatoare de argint'. Sau va vor spune ca un altul ii reprezinta pe cultivatorii de grau.

Desigur, fiecare din aceste grupuri de presiune reprezinta, in mod necesar, o minoritate. Intr-un sistem bazat pe diviziunea muncii, fiecare grup special care urmareste privilegii trebuie sa fie o minoritate. Iar minoritatile nu au nici odata posibilitatea sa obtina ceea ce doresc daca nu coopereaza cu alte minoritati similare, cu alte grupuri de presiune similare. In adunarile legislative, ele incearca sa alcatuiasca coalitii intre diverse grupuri de presiune, astfel incat sa poata deveni majoritare. Insa, dupa un timp, aceste coalitii se pot dezintegra, deoarece exista probleme asupra carora este imposibil sa ajunga la o intelegere cu alte grupuri de presiune, astfel incat urmeaza formarea altor coalitii intre grupurile de presiune.

Este ceea ce s-a intamplat in Franta, in 1871, intr-o situatie pe care istoria a numit-o 'declinul celei de a Treia Republici'. N-a fost declinul celei de a Treia Republici; a fost pur si simplu o exemplificare a faptului ca sistemul grupurilor de presiune nu este unul care sa se poata utiliza cu succes pentru guvernarea unei tari mari.

Avem, in legislaturi, reprezentanti ai cultivatorilor de grau, ai crescatorilor de vite, ai mineritului de argint si ai petrolistilor, dar inainte de orice, ai diverselor sindicate. Doar un singur lucru nu este reprezentat in parlament: natiunea ca intreg. Sunt numai cativa care iau partea natiunii ca intreg. Si toate problemele, chiar cele ce tin de relatiile externe, sunt abordate din perspectiva intereselor grupurilor speciale de presiune.

In Statele Unite, unele din cele mai putin populate state sunt interesate de pretul argintului. Dar nu este vorba de intreaga populatie a acestor state. Cu toate acestea, de multe zeci de ani, Statele Unite cheltuiesc sume considerabile de bani, pe seama contribuabililor, pentru a achizitiona argintul la un pret mai ridicat decat cel al pietii. Un alt exemplu: in Statele Unite doar o mica parte din populatie lucreaza in agricultura; restul populatiei este alcatuita din consumatori -- care in general nu sunt si producatori -- de produse agricole. Politica Statelor Unite, cu toate acestea, este de a cheltui miliarde si miliarde de dolari pentru a mentine preturile produselor agricole deasupra preturilor potentiale de piata.

Nu se poate spune ca aceasta politica favorizeaza o minoritate restransa, deoarece interesele agricole nu sunt nicidecum uniforme. Fermierii specializati in produse lactate nu sunt interesati de mentinerea unui pret ridicat la cereale; dimpotriva, ei ar prefera un pret scazut la acest produs. Fermierii specializati in produse avicole doresc un pret redus pentru nutretul pasarilor. Exista numeroase interese speciale incompatibile in cadrul acestui grup. Si cu toate acestea, diplomatia abila a manevrelor politice din conges face cu putinta ca anumite grupuri restranse sa dobandeasca privilegii pe seama majoritatii.

Un caz deosebit de interesant in Statele Unite este cel al zaharului. Poate ca doar un american din cinci sute este interesat de ridicarea pretului la zahar. Probabil ca 499 din 500 doresc reducerea pretului la zahar. Cu toate acestea, politica Statelor Unite este dedicata, prin tarife vamale si alte reglementari speciale, ridicarii pretului la zahar. Aceasta politica nu este daunatoare doar intereselor acelor 499 care sunt consumatori de zahar; ea creaza de asemenea o problema de politica externa extrem de dificila pentru Statele Unite. Telul politicii externe este cooperarea cu toate celelalte republici americane, dintre care unele sunt interesate in vanzarea de zahar catre Statele Unite. Ele ar dori sa vanda cantitati mai mari de zahar. Aceasta imprejurare ilustreaza felul cum interesele grupurilor de presiune pot determina chiar si politicile externe ale unor tari.

De ani de zile numerosi autori din intreaga lume scriu despre democratie, despre guvernul reprezentativ, popular. Ei se plang de neajunsurile acesteia; dar democratia pe care o critica ei nu este decat acel tip de democratie in care politica ce guverneaza tara este interventionismul.

Astazi ii putem auzi pe unii spunand: 'In prima parte a secolului al XIX-lea, in adunarile legislative ale Frantei, Angliei, Statelor Unite si ale altor tari se tineau discursuri despre marile probleme ale omenirii. Se purtau lupte impotriva tiraniei, pentru libertate si pentru cooperarea cu toate celelalte tari libere. Dar acum adunarile legislative au devenit mai pragmatice!'

Sigur ca am devenit mai pragmatici; astazi oamenii nu mai vorbesc despre libertate: ei vorbesc despre preturi mai ridicate la alune. Daca acesta este pragmatism, atunci sigur ca adunarile legislative s-au achimbat considerabil, dar nu in bine.

Aceste schimbari politice, consecinte ale interventionismului, au redus considerabil puterea natiunilor si a reprezentantilor lor de a rezista aspiratiilor dictatoriale si manevrelor tiranice. Reprezentantii din adunarile legislative, a caror singura grija este sa satisfaca alegatorii care doresc, de pilda, un pret ridicat la zahar, lapte si unt, si un pret scazut la grau (obtinut prin subventii guvernamentale), nu pot reprezenta populatia decat intr-o maniera extrem de inadecvata; ei nu pot reprezenta niciodata intregul electorat.

Alegatorii care agreaza asemenea privilegii nu realizeaza ca exista, de asemenea, si oponenti care solicita masuri contrare si care ii impiedica pe reprezentantii lor sa atinga un succes deplin.

Acest sistem duce, de asemenea, la cresteri neincetate ale cheltuielilor publice, pe de o parte, si sporeste, pe de alta parte, dificultatea prelevarii de impozite. Reprezentantii acestor grupuri de presiune solicita numeroase privilegii speciale pentru interesele lor, insa nu doresc sa-si incarce sustinatorii cu poveri fiscale prea grele.

Ideea ca legislatorul reprezinta nu intreaga natiune, ci numai interesele speciale din districtul in care a fost ales, n-a apartinut fondatorilor sistemului modern de guvernare constitutionala, din secolul al XVIII-lea, ci este una din consecintele interventionismului. Ideea originara era ca fiecare membru al corpului legislativ trebuie sa reprezinte intreaga natiune. El nu era ales intr-un district anume decat fiindca acolo era cunoscut si desemnat de oamenii care aveau incredere in el.

Dar nu exista intentia ca el sa acceada la guvernare pentru a dobandi ceva anume pentru alegatorii sai, pentru ca el sa solicite o scoala sau un spital nou, sau un azil -- si sa determine prin aceasta un spor considerabil de cheltuieli guvernamentale in districtul sau. Politica grupurilor de presiune este explicatia faptului ca este aproape imposibila stoparea inflatiei, pentru toate guvernele. Indata ce oficialitatile alese incearca sa restranga cheltuielile statului, sa le limiteze, cei ce sustin interesele speciale, cei ale caror avantaje provin din segmente speciale ale bugetului, declara ca un anumit proiect nu poate fi realizat, sau ca un altul trebuie realizat.

Desigur, dictatura nu este o solutie pentru problemele economice, dupa cum nu este nici pentru problemele libertatii. Un dictator poate face initial tot felul de promisiuni dar, fiind un dictator, el nu se va tine de promisiuni. In schimb, el va suprima imediat libertatea de expresie, astfel incat ziarele si parlamentarii sa nu poata reaminti opiniei publice -- dupa zile, luni sau ani -- ca afirmatiile sale din prima zi de dictatura sunt diferite de cele de mai tarziu.

Vazand declinul libertatii survenit astazi in atatea tari, gandurile ni se indreapta catre dictatura teribila la care a fost supusa recent o tara de proportiile Germaniei. Asa se face ca lumea vorbeste astazi despre decaderea libertatii si despre declinul civilizatiei.

Unii afirma ca, in cele din urma, toate civilizatiile trebuie sa se prabuseasca in ruine si sa se dezintegreze. Exista sustinatori eminenti ai acestei idei. Unul dintre ei era profesorul german Spengler, iar un altul, mult mai bine cunoscut, istoricul englez Toynbee. Ei afirma ca civilizatia noastra este, de acum, batrana. Spengler obisnuia sa compare civilizatiile cu plantele, care cresc si cresc, dar a caror viata isi atinge in cele din urma sfarsitul. La fel stau lucrurile, spune el, si cu civilizatiile. Asemuirea metaforica a civilizatiilor cu plantele este intru totul arbitrara.

Mai intai, pentru ca este foarte dificil sa distingem, in istoria omenirii, diverse civilizatii independente. Civilizatiile nu sunt independente; ele sunt interdependente, ele se influenteaza unele pe altele neincetat. De aceea, nu putem vorbi despre declinul unei anumite civilizatii asa cum vorbim despre moartea unei anumite plante.

Dar chiar si daca respingem doctrinele lui Spengler si ale lui Toynbee, ramane inca o comparatie foarte raspandita: comparatia intre civilizatiile decadente. Este cu siguranta adevarat ca in secolul al doilea e.n., Imperiul Roman cultiva o civilizatie extrem de infloritoare, ca in acele parti ale Europei, Asiei si Africii aflate sub dominatie romana, exista un grad foarte inalt de civilizatie. Exista, de asemenea, un foarte inalt grad de civilizatie economica, intemeiata pe un anumit grad de diviziune a muncii. Desi ne apare intru totul primitiva in comparatie cu nivelul nostru de trai contemporan, ea era totusi remarcabila. Ea a facut cu putinta cel mai inalt grad de diviziune a muncii atins vreodata inaintea capitalismului modern. Nu este mai putin adevarat ca aceasta civilizatie s-a dezintegrat, indeosebi in secolul al treilea. Aceasta dezintegrare survenita din interiorul Imperiului Roman i-a facut pe romani neputinciosi sa reziste agresiunilor externe. Desi agresiunile nu erau mai rele decat cele carora le rezistasera romanii in mod repetat in secolele anterioare, ei nu le-au mai putut face fata dupa cele intamplate in cadrul imperiului.

Ce anume se intamplase? Care era problema? Ce a determinat oare dezintegrarea unui imperiu care, in toate privintele, atinsese cel mai inalt grad de civilizatie care a existat vreodata inaintea secolului al XVIII-lea? Adevarul este ca elementul care a distrus aceasta civilizatie antica a fost unul similar, aproape identic cu pericolele care ameninta civilizatia noastra astazi: pe de o parte era interventionismul, iar pe de alta, inflatia. Interventionismul Imperiului Roman consta in faptul ca politicile sale, urmandu-le pe cele grecesti, care le precedasera, nu se abtineau de la controlul preturilor. Acest control al preturilor a fost moderat, practic neinsemnat, deoarece vreme de secole nu a urmarit sa reduca preturile sub nivelul pietei.

Dar cand inflatia a inceput, in secolul al treilea, sarmanii romani nu dispuneau de mijloacele noastre tehnice de sporire a masei monetare. Ei nu puteau sa tipareasca bani, ci erau siliti sa deterioreze compozitia monedei, iar acest sistem inflationar era cu mult inferior celui actual, care -- prin mijlocirea tiparnitei moderne -- poate distruge valoarea monedei fara dificultate. Dar era suficient de eficace pentru a determina aceleasi rezultate pe care le-ar fi produs controlul preturilor, deoarece preturile pe care le tolerau autoritatile au ramas acum inferioare preturilor potentiale ale diverselor bunuri, determinate de inflatie.

Rezultatul a fost, desigur, ca volumul de hrana furnizat oraselor a scazut, iar cetatenii oraselor s-au vazut siliti sa se intoarca la tara si la viata de agricultori. Romanii n-au inteles catusi de putin ce se intampla. Nu aveau cum sa inteleaga. Ei nu dezvoltasera instrumentele mentale necesare pentru a interpreta problemele diviziunii muncii si consecintele inflatiei asupra preturilor pietei. Insa faptul ca aceasta inflatie monetara, ca aceasta deteriorare a monedei este un lucru rau, faptul acesta il cunosteau desigur foarte bine.

In consecinta, imparatii au decretat legi impotriva acestor fenomene. Existau legi care interziceau locuitorilor oraselor sa se mute la tara, dar asemenea interdictii erau ineficiente. Oamenii nu aveau nimic de mancare la oras si piereau de inanitie; nici un fel de lege nu-i putea impiedica sa paraseasca orasul si sa se indrepte, din nou spre agricultura. Oraseanul nu mai putea sa lucreze intr-o industrie urbana de procesare, ca artizan. Si, dupa disparitia pietelor din orase, nimeni nu mai putea cumpara nimic acolo.

Constatam astfel ca, incepand din secolul al treilea, orasele romane au intrat in declin si ca diviziunea muncii a devenit mai putin intensiva decat fusese inainte. In cele din urma, a aparut sistemul medieval al gospodariilor autarhice, asa numitele 'villa,' mentionate in legile de mai tarziu.

De aceea, daca unii compara conditiile de azi cu cele din Imperiul Roman si afirma: 'Ne asteapta aceeasi soarta,' ei nu vorbesc intru totul fara temei. Se pot gasi anumite aspecte similare. Dar exista de asemenea si diferente enorme. Aceste diferente nu tin de structurile politice care predominau in partea a doua a secolului al treilea. Pe vremea aceea, cate un imparat era asasinat in medie la fiecare trei ani, iar asasinul sau, sau cel care-i cauzase moartea, ii devenea succesor. Dupa alti trei ani, in medie, pe noul imparat il astepta aceeasi soarta. Cand in anul 284 Diocletian devenea imparat, el a incercat catva timp sa reziste declinului, insa fara succes.

Exista diferente enorme intre conditiile de astazi si cele care existau in vremea romanilor, diferente care tin de faptul ca masurile care au determinat dezintegrarea Imperiului Roman nu erau premeditate. Ele nu erau, as spune, rezultatul unor doctrine reprobabile sistematizate.

Prin contrast insa, ideile interventioniste, socialiste si inflationiste din vremurile noastre au fost urzite si sistematizate de catre scriitori si profesori. Si ele sunt predate in colegii si universitati. Ati putea spune: 'Astazi situatia este mult mai rea.' Eu as raspunde: 'Nu, nu este mai rea.' Este, cred eu, mai buna, fiindca ideile pot fi combatute prin alte idei. In vremea imparatilor romani nimeni nu punea la indoiala dreptul guvernului de a stabili preturi maximale si caracterul benefic al acestor politici. Nimeni nu contesta lucrurile acestea.

Dar astazi, cand avem scoli si profesori si carti care le recomanda, realizam perfect ca este vorba de o problema care trebuie discutata. Toate ideile acestea daunatoare de care suferim astazi, care au determinat caracterul atat de nociv al politicilor noastre, au fost elaborate de catre reprezentantii mediilor noastre academice.

Un ilustru autor spaniol scria despre 'revolta maselor'. Trebuie sa fim extrem de precauti cand alegem termenii pe care-i intrebuintam, deoarece revolta aceasta nu a fost facuta de mase: a fost facuta de intelectuali. Iar intelectualii acestia, care au dezvoltat aceste doctrine, nu faceau parte din randul maselor. Marxismul pretinde ca doar proletarii au idei bune si ca mintea proletara a zamislit socialismul, insa toti autorii socialisti, fara exceptie, erau burghezi, in acceptiunea socialista a termenului.

Karl Marx nu a aparut din randurile proletariatului. A fost fiu de avocat. El n-a trebuit sa munceasca pentru a putea merge la universitate. El a studiat la universitate in aceleasi conditii in care studiaza astazi fiii oamenilor instariti. Ulterior, pentru tot restul vietii sale, el a fost sustinut de prietenul sau Friedrich Engels, care -- manufacturier fiind -- facea parte din cea mai rea categorie de 'burghezi,' conform ideilor socialiste. In limbaj marxist, el era un exploatator.

Tot ce se intampla in zilele noastre in sfera sociala este rezultatul unor idei. Cele bune si cele rele. Ceea ce este necesar este ca ideile rele sa fie combatute. Trebuie sa combatem tot ceea ce ne displace in viata publica. Ideilor eronate trebuie sa le substituim idei mai bune. Trebuie sa respingem cu argumente doctrinele care promoveaza violenta sindicala. Trebuie sa ne opunem confiscarii proprietatii, controlului preturilor, inflatiei si tuturor relelor acestora de care suferim.

Ideile si numai ideile pot lumina intunericul. Ideile acestea trebuie aduse in atentia publicului, intr-un mod care sa-l convinga. Trebuie sa-i convingem pe oameni ca aceste idei sunt cele corecte si nu cele gresite. Marea epoca a secolului al XIX-lea, marile realizari ale capitalismului, au fost rezultatul ideilor economistilor clasici, ale lui Adam Smith si David Ricardo, ale lui Bastiat si ale altora.

Nu avem nevoie de nimic altceva decat de inlocuirea ideilor rele prin idei mai bune. Aceasta, sper si cred, va fi realizarea tinerei generatii. Civilizatia noastra nu este condamnata la pieire, cum afirma Spengler si Toynbee. Civilizatia noastra nu va fi cucerita de spiritul Moscovei. Civilizatia noastra trebuie sa supravietuiasca si va supravietui. Va supravietui gratie ideilor mai bune decat cele ce guverneaza astazi cea mai mare parte din lume, iar ideile acestea mai bune vor fi dezvoltate de tanara generatie.

Cosider ca un semn foarte bun este faptul ca, in vreme ce acum cincizeci de ani, practic nimeni in lume nu avea curajul sa spuna nimic in favoarea unei economii libere, avem astazi, cel putin in cateva tari avansate, institutii care sunt centre de propagare a libertatii economice, cum ar fi, de exemplu, acest 'Centro' din tara dumneavoastra, care m-a invitat la Buenos Aires, ca sa rostesc cateva cuvinte in acest mare oras.

Nu puteam sa spun multe despre lucrurile acestea importante. Sase lectii pot reprezenta foarte mult pentru un auditoriu, dar ele nu ajung pentru a dezvolta intreaga filozofie a unui sistem economic liber si, in nici un caz, pentru a dovedi falsitatea tuturor neroziilor care s-au scris in ultimii cincizeci de ani cu privire la chestiunile economice de care ne ocupam.

Sunt extrem de recunoscator acestui centru pentru ca mi-a oferit posibilitatea de a ma adresa unui auditoriu atat de distins, si sper ca in cativa ani numarul celor ce sustin ideile libertatii in tara aceasta si in alte tari, va creste considerabil. Eu insumi am deplina incredere in viitorul libertatii, atat politic cat si economic.