Ratele dobanzii si relatia monetara

Ratele dobanzii si relatia monetara

In tranzactiile de credit banii joaca acelasi rol pe care-l joaca si in toate celelalte tranzactii economice. De regula, imprumuturile sunt acordate in bani, iar dobanda si suma principala sunt de asemenea platite in bani. Platile rezultate din asemenea tranzactii nu influenteaza volumul detinerilor monetare decat temporar. Beneficiarii imprumuturilor, dobanzilor, si ai sumelor principale cheltuiesc sumele incasate, fie pentru consum, fie pentru investitii. Ei isi sporesc detinerile monetare numai daca sunt motivati in acest sens de anumite consideratii, independente de fluxul de bani incasati.

Starea finala a ratei de piata a dobanzii este aceeasi pentru toate imprumuturile cu acelasi caracter. Diferentele dintre ratele dobanzii sunt determinate fie de diferente legate de situatia mai mult sau mai putin sanatoasa si credibilitatea [p.459] debitorului, fie de diferente intre termenii contractuali. [21] Diferentele intre ratele dobanzii care nu provin din asemenea diferente de conditii tind sa dispara. Doritorii de credite se adreseaza ofertantilor de imprumuturi care solicita o dobanda mai scazuta. Cei ce dau cu imprumut sunt dornici de a-i satisface pe clientii dispusi sa plateasca dobanzi mai mari. Pe piata monetara lucrurile se petrec la fel ca si pe toate celelalte piete.

Cu privire la tranzactiile de credit interregionale, trebuie sa se ia in consideratie atat ratele interregionale de schimb, cat si diferentele de etalon monetar, daca ele exista. Sa consideram cazul a doua tari, A si B. A functioneaza in regim de etalon aur, iar B in regim de etalon argint. Furnizorul de imprumuturi dispus sa imprumute bani din A catre B trebuie intai sa vanda aur contra argint, iar apoi, la scadenta imprumutului, argint contra aur. Daca la aceasta data ulterioara pretul argintului a scazut relativ la aur, atunci suma principala restituita de debitor (in argint) va fi comercializabila contra unei cantitati mai reduse de aur decat cea cheltuita de creditor in prealabil, cand s-a angajat in aceasta tranzactie. In consecinta, acesta din urma nu va accepta sa ofere imprumuturi in B decat daca diferenta dintre ratele de piata ale dobanzii din A si, respectiv, B este suficient de mare pentru a acoperi reducerea anticipata a pretului argintului, relativ la aur. Tendinta de egalizare a ratelor de piata ale dobanzii la imprumuturi pe termen scurt, care se manifesta daca A si B au acelasi etalon monetar, este subminata serios in conditiile existentei unei diversitati de etaloane.

Daca A si B au acelasi etalon monetar, atunci este imposibil ca bancile din A sa practice expansiunea creditului daca cele din B nu adopta aceeasi politica. Expansiunea creditului in A determina o crestere a preturilor, iar ratele dobanzii la imprumuturile pe termen scurt scad temporar in A, in vreme ce preturile si ratele dobanzii din B raman neschimbate. In consecinta, exporturile din A scad, iar importurile catre A cresc. In plus, furnizorii de imprumuturi din A devin dornici sa ofere imprumuturi pe piata de imprumuturi pe termen scurt din B. Rezultatul este o scurgere in exterior din A, care determina scaderea rezervelor monetare ale bancilor din A. Daca bancile din A nu-si abandoneaza politicile expansioniste, ele vor deveni insolvabile.

Acest proces a fost interpretat intr-un mod in intregime deformat. Se vorbeste despre o functie importanta si vitala pe care banca centrala a fiecarei tari este tinuta sa o indeplineasca in numele natiunii. Este, se spune, datoria sacra a bancii centrale sa asigure prezervarea stabilitatii ratelor de schimb valutar si sa protejeze rezerva nationala de aur impotriva atacurilor speculantilor straini si ale complicilor lor interni. Adevarul este ca tot ce face o banca centrala ca sa nu i se evapore rezerva de aur se face in scopul mentinerii propriei sale solvabilitati. Ea si-a periclitat pozitia financiara prin practicarea expansiunii creditelor, iar acum trebuie [p.460] sa-si neutralizeze actiunile din trecut in scopul evitarii consecintelor lor dezastruoase. Politica sa expansionista s-a lovit de obstacolele care limiteaza emiterea de mijloace fiduciare.

Intrebuintarea unei terminologii martiale este inadecvata atat pentru analizarea problemelor monetare, cat si pentru cercetarea tuturor celorlalte chestiuni care tin de domeniul catalacticii. Nu exista nimic de felul unui "razboi" intre bancile centrale. Nu exista nici un fel de forte sinistre care sa "atace" pozitia unei banci si sa ameninte stabilitatea ratelor de schimb valutar. Nu este necesar nici un "aparator" pentru a "proteja" sistemul monetar al unei tari. In fine, nu este adevarat ca ceea ce impiedica banca nationala a unei tari sau bancile private din tara respectiva sa reduca rata autohtona a dobanzii sunt consideratii legate de prezervarea etalonului aur si a stabilitatii ratelor de schimb valutar, sau de anihilarea efectelor masinatiunilor unui complot international al furnizorilor de imprumuturi. Rata de piata a dobanzii nu poate fi redusa prin expansiunea creditelor decat pe intervale scurte de timp si chiar si atunci reducerea ei provoaca efectele descrise de teoria ciclului economic.

Cand Banca Angliei isi rambursa bancnotele emise, conform termenilor contractuali, ea nu facea poporului britanic vreun serviciu vital din altruism. Ea nu facea decat sa imite pur si simplu comportamentul oricarei gospodine, atunci cand isi achita nota de plata la bacanie. Ideea ca respectarea de catre banca centrala a responsabilitatilor sale asumate in mod voluntar ar denota vreun merit deosebit nu putea sa apara decat datorita faptului ca guvernele le-au acordat in mod repetat acestor banci privilegiul de a le refuza clientilor lor platile la care aveau un drept legal. In fapt, bancile centrale au devenit din ce in ce mai mult niste oficii subordonate ale trezoreriilor, simple instrumente de punere in miscare a expansiunii creditelor si a inflatiei. Din punct de vedere practic nu are nici o importanta daca ele se afla sau nu in posesia guvernului si sunt gestionate nemijlocit de functionari guvernamentali. Intr-adevar, bancile furnizoare de credit de circulatie nu sunt astazi, in toata lumea, decat sucursale ale trezoreriilor.

Nu exista decat un singur mijloc de pastrare a unei monede locale si nationale la paritate cu aurul si cu devizele straine: rambursarea neconditionata. Banca centrala trebuie sa cumpere la rata paritara orice cantitate de aur si devize straine care i se ofera, in schimbul bancnotelor si monedei depozit autohtone; pe de alta parte, ea trebuie sa vanda, fara discriminare, orice cantitate de aur si de valuta solicitata de persoane dispuse sa plateasca la pretul paritar in bancnote, moneda, sau moneda depozit autohtone. Aceasta a fost politica bancilor centrale in perioada etalonului aur. Aceasta a fost politica acelor guverne si banci centrale care adoptasera sistemul cunoscut in general sub denumirea de etalon aur pentru schimburile valutare. Singura diferenta dintre etalonul aur "ortodox" sau clasic, asa cum [p.461] exista acesta in Marea Britanie de la inceputul anilor douazeci ai secolului trecut pana la izbucnirea Primului Razboi Mondial, precum si in alte tari, pe de o parte, si etalonul aur pentru schimburi valutare, pe de alta, se referea la utilizarea monedelor de aur pe piata interna. In conditiile etalonului aur clasic, o parte a detinerilor monetare ale cetatenilor constau in monezi de aur, restul fiind compus din substitute monetare. In conditiile etalonului aur pentru schimburi valutare, detinerile monetare constau numai din substitute monetare.

Legarea monedei de o valuta straina, la o anumita rata, este echivalenta cu o promisiune de rambursare la acea rata.

Un cont de egalizare a devizelor straine nu poate avea nici el succes in indeplinirea obiectivului sau, decat in masura in care se conformeaza acelorasi principii.

Motivele pentru care, in ultimele decenii, guvernele europene au preferat conturile de egalizare a devizelor straine, mai degraba decat gestionarea bancilor centrale, sunt evidente. Legislatia referitoare la bancile centrale a fost o realizare a guvernelor liberale, sau a guvernelor care nu indrazneau sa sfideze in mod deschis opinia publica din tarile liberale, cel putin in ce priveste desfasurarea politicilor fiscale. De aceea functionarea bancilor centrale era adaptata libertatii economice. Acesta este motivul pentru care ele au fost considerate nesatisfacatoare, in aceasta epoca de afirmare a totalitarismului. Principalele caracteristici ale functionarii unui cont de egalizare a devizelor straine, prin contrast cu o banca centrala, sunt:

1. Autoritatile tin secrete operatiunile contului. Legile au silit bancile centrale sa-si faca publica situatia curenta la intervale scurte, de regula saptamanal. Insa situatia conturilor de egalizare a devizelor straine nu le este cunoscuta decat initiatilor. Oficialitatile nu furnizeaza un raport public decat dupa scurgerea unui interval de timp care face ca cifrele respective sa nu mai prezinte decat un interes istoric, nemaifiind de nici un folos pentru oamenii de afaceri.

2. Acest secret deschide posibilitatea discriminarii impotriva persoanelor care nu sunt foarte agreate de autoritati. In numeroase tari din Europa continentala, el s-a soldat cu o coruptie scandaloasa. Alte guverne si-au intrebuintat puterea de discriminare in detrimentul oamenilor de afaceri care apartineau unor minoritati lingvistice sau religioase, sau care acordau sprijin partidelor din opozitie.

3. Rata paritara nu mai este fixata printr-o lege promulgata in mod corespunzator de parlament si deci cunoscuta fiecarui cetatean. Determinarea sa depinde de bunul plac al birocratilor. Din cand in cand ziarele relateaza: moneda ruritana este slaba. O relatare mai corecta ar fi fost: autoritatile ruritane au luat hotararea de a ridica pretul devizelor straine. [22]

Un cont de egalizare a devizelor straine nu este o bagheta magica pentru [p.462] remedierea inconvenientelor inflatiei. El nu poate intrebuinta alte mijloace decat cele de care dispun si bancile centrale "ortodoxe". Si, ca si in cazul bancilor centrale, eforturile lor de mentinere a unei rate paritare de schimb valutar trebuie sa dea gres, daca exista inflatie si expansiune a creditelor autohtone.

S-a spus ca metodele "ortodoxe" de combatere a scurgerilor in exterior, care intrebuinteaza rata de scont, n-ar mai functiona datorita faptului ca natiunile nu mai sunt dispuse sa respecte "regulile jocului". Insa etalonul aur nu este un joc, ci o institutie sociala. Functionarea sa nu depinde de disponibilitatea vreunei natiuni de a respecta anumite reguli arbitrare. Ea este reglementata de legi economice inexorabile.

Criticii isi sustin obiectia citand faptul ca, in perioada interbelica, o crestere a ratei de scont nu a izbutit sa opreasca scurgerea in exterior, adica pierderea de metal pretios si transferul de depozite in tari straine. Insa acest fenomen a fost determinat de politicile guvernamentale ostile aurului si favorabile inflatiei. Daca o persoana anticipeaza ca va pierde 40% din soldul sau datorita unei devaluari probabile, ea va incerca sa-si transfere depozitul in alta tara si nu se va razgandi daca rata de scont din tara care pregateste o devaluare creste cu 1 sau 2%. O asemenea crestere a ratei de scont nu este, bineinteles, in masura sa compenseze o pierdere de 20 sau chiar de 40 de ori mai mare. Bineinteles ca etalonul aur nu poate functiona daca guvernul incearca din rasputeri sa-l saboteze.