Sistemele monetare nationale

SISTEMELE MONETARE NATIONALE

1. Scurt istoric al sistemelor monetare

Pe parcursul aparitiei si dezvoltarii societatii omenesti, de-a lungul unei indelungate perioade istorice, rolul de bani a fost indeplinit, ca echivalent general, de diferite marfuri metale si mai apoi de monedele metalice din metal si argint. Pe masura dezvoltarii vietii economice si sociale, a dezvoltarii si amplificarii productiei si schimbului de marfuri, bunuri si servicii, circulatia monetara a inceput sa fie deservita si de monede fara valoare deplina, batute din metale nepretioase.

Mai tarziu, pe masura ce productia de marfuri a devansat productia de metale pretioase, si pe masura ce volumul tranzactiilor comerciale a crescut spectaculos, reclamand si un volum sporit de moneda, de bani in circulatie, au aparut si biletele de banca. Statul a recurs la emiterea biletelor de hartie, la inceput convertibile in metal pretios iar mai apoi, dupa primul razboi mondial si neconvertibile.

Convertibilitatea biletelor de banca in aur a fost abandonata de drept in anii '70. Bancnotele s-au transformat astfel din banii de credit cu acoperire in metal pretios, in bani fiduciari, fara valoare intrinseca, fara acoperire, s-au transformat in simple semne banesti.

Banii au aparut spontan, in procesul de dezvoltare a schimbului, ca urmare a unor necesitati, a unor nevoi reale ale oamenilor, prin separarea din lumea marfurilor a unor marfuri si mai apoi a unei singure marfi, ca echivalent general. Acest rol, a fost indeplinit in anumite perioade de timp si in anumite zone de variate marfuri (animale, blanuri, scoici, tutun, sare, ulei, ceai etc.

Pe masura dezvoltarii societatii, statele au elaborat norme si au creat institutii care sa reglementeze, organizeze si supravegheze relatiile monetare. S-au constituit treptat sistemele monetare nationale care reglementau emisiunea, punerea in circulatie si retragerea din circulatie a monedei.

Deteriorarea monedelor prin uz si falsificare era o practica curenta si o caracteristica a circulatiei monetare in epoca. Reducerea continutului de metal pretios sau titlului din care erau confectionate monedele a fost practicata  de conducatorii statelor (regi, imparati ), de seniori, dar si de negustori si camatari. De multe ori monedele erau batute din metal comun fiind doar spoite cu argint sau aur, alteori continutul de metal pretios era diminuat in aliaj, sau prin diminuarea greutatii monedei fata de cea declarata legal. Astfel s-a ajuns ca banii buni sa fie retrasi din circulatie si tezaurizati, conducand la emiterea de catre Thomas Gresham (1519-1579) a asa-numitei legi Gresham, conform careia "moneda rea alunga pe cea buna".

In lumea antica si in Evul  Mediu, rolul de echivalent general a fost indeplinit mai ales de argint, dar si de aur. In istoria monedei, functia de etalon a fost indeplinita la inceputuri de marfuri obisnuite, pentru ca treptat, aceasta pozitie sa fie cucerita de metale pretioase, aur si argint, locul acestora fiind luat ulterior de valute si devize.

Etalonul monetar a variat de la o perioada la alta si de la o tara la alta, fiind adoptat si dimensionat prin legea monetara din fiecare tara. Unii istorici monetari considera ca perioada Evului Mediu s-a caracterizat prin monometalismul argint, altii prin bimetalism, cu preponderenta argintului. Incepand cu secolul al XI-lea si pana la jumatatea secolului al XIX-lea sistemele banesti au fost bimetaliste. In cadrul acestui sistem baterea monedelor etalon pentru ambele metale era libera, circulatia lor fiind simultana si paralela.

In conditiile permanentelor modificari ale valorilor de schimb intre cele doua metale, ca urmare a fluctuatiilor cantitatilor de metale extrase si puse pe piata, raporturile fixate nu au putut fi mentinute si speculatiile facute, au condus la scoaterea uneia sau alteia din monede din circulatie in special a celei de aur. Treptat s-a trecut de la bimetalism la monometalismul aur.

Tranzitia de la bimetalism la monometalism s-a facut mai intai in Anglia in 1818. Germania trece la monometalismul aur in 1875 avand ca suport despagubirile de razboi platite de Franta. SUA trece la monometalismul aur in 1900. La sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX monometalismul aur s-a introdus in majoritatea tarilor, ramanand numai cateva in care s-a mai practicat monometalismul argint (Indochina si China pana in 1930, respectiv 1935).

Continutul si elementele sistemelor monetare

Sistemul monetar national cuprinde ansamblul normelor legale si institutiilor care reglementeaza, organizeaza si supravegheaza relatiile monetare dintr-o tara.

Fiecare tara isi stabileste unitatea monetara nationala care indeplineste, in mod suveran, rolul de mijloc legal de plata in cadrul granitelor statului emitent.

Privite in evolutie, sistemele monetare au avut urmatoarele componente:

unitatea monetara;

etalonul monetar;

modul de emisiune si circulatie a bancnotelor si banilor divizionari.

Unitatea monetara

denumirea unitatii monetare si a subdiviziunilor sale: leu - bani; dolar SUA - centi, euro - centi etc. Prin reglementari internationale (ISO) s-a convenit uniformizarea modului de simbolizare prin trei litere a unitatilor monetare ale statelor lumii, primele doua litere reprezentand denumirea prescurtata a tarii (in limba engleza) si a treia litera, prima litera din denumirea monedei (in limba nationala). De exemplu: ROL - Ro/manian L/eu; USD - U/nited S/tate D/ollar; GDP - G/reate B/ritain P/ound etc.).

structura pe cupiuri si raportul dintre bancnote si bani divizionari. In cadrul fiecarei tari se stabileste o serie valorica a bancnotelor, de exemplu bancnote/cupiuri de 5.000 u.m., 10.000 u.m., 50.000 u.m., 100.000 u.m., fiecare cupiura fiind emisa si pusa in circulatie intr-un numar prestabilit si diferentiat. Astfel, bancnotele de valori mici sunt puse in circulatie intr-un numar mai mare decat bancnotele de valori mari. Similar, intre bancnote si moneda divizionara exista un raport, spre exemplu, moneda divizionara pusa in circulatie nu poate depasi 2% din valoarea bancnotelor.

Definirea prin lege a unitatii monetare este un atribut al institutiilor monetare nationale. Aceasta definire s-a realizat direct in functie de etalonul care a fost adoptat ca baza a sistemului monetar, implicand analiza a trei elemente:

a.      valoare paritara;

b.     paritate monetara;

c.      curs de schimb (valutar).

a. Valoarea paritara. Fiecare stat stabileste pentru moneda sa o valoare paritara, care reprezinta continutul valoric al acesteia definit prin legea monetara a tarii care emite moneda. Notiunea de valoare paritara presupune un etalon fata de care moneda se raporteaza intr-o relatie fixa sau stabila.

Inca de la aparitia sa pana in 1978, valoarea monedei se stabilea in raport cu un etalon monetar. Rolul de etalon monetar a fost indeplinit predominant de metalele pretioase - aurul si/sau argintul, iar mai tarziu (dupa 1920) si de unele valute (lira sterlina, dolarul SUA, francul francez etc.) care se bucurau de o anumita pozitie pe plan international si pentru care statul emitent se angaja oricand sa le converteasca la cerere in metalul pretios in care erau definite. Dupa intrarea in vigoare a amendamentelor aduse statutului FMI, in 1978, valoarea monedelor este definita prin sistemul aranjamentelor valutare. Aranjamentele valutare constituie un ansamblu de masuri pe care fiecare stat membru al FMI il practica cu scopul asigurarii unei evolutii cat mai disciplinate a cursului valutar al monedelor lor. In timp ce definirea valorii unei monede pe baza valorilor paritare presupunea un raport fix sau stabil pe o perioada mai indelungata, in definirea valorii pe baza unui aranjament valutar, locul principal il ocupa evolutia pe piata a cursului valutar al monedelor comparate.

b. Paritatea monetara exprima raportul dintre valorile paritare ale doua monede. In functie de etalonul care a stat la baza unitatilor monetare, aceasta a imbracat forma paritatii metalice, valutare si DST.

c. Cursul de schimb reprezinta pretul unei monede nationale sau internationale, exprimat intr-o alta moneda cu care se compara. Ca ordin de marime paritatea monetara este sinonima cu cursul oficial. In conditiile etalonului aur, valorile paritare au fost mentinute multa vreme nemodificate si pe aceasta baza paritatile erau si ele fixe, reflectandu-se in final in fixitatea cursurilor oficiale (paritare). In perioada de aplicare a etalonului aur, comparatia unitatilor monetare se realiza prin raportare la o alta moneda. In cadrul sistemelor monetare actuale cursul de schimb este dat de raportul cerere-oferta de valuta pe piata. 

Etalonul monetar

Functia de etalon a fost indeplinita la inceput de marfuri obisnuite, pentru ca treptat aceasta pozitie sa fie cucerita de metalele pretioase (aur, argint), locul lor fiind luat apoi de valute si devize. In prezent se afirma un nou tip de etalon, cel al puterii de cumparare. Etalonul monetar a variat de la o tara la alta si de la o perioada la alta, fiind adoptat si dimensionat prin legea monetara a fiecarei tari.

In functie de continutul etalonului monetar s-au consacrat mai multe tipuri de sisteme monetare:

sisteme monetare avand drept etalon metalul monetar, existand sisteme monetare bimetaliste (aur si argint) si monometaliste (aur sau argint);

sisteme monetare bazate pe etalonul aur: aur-moneda; aur-lingouri; aur-devize.

sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumparare.

Rolul de etalon in definirea valorii paritare a unei monede a fost indeplinit, de-a lungul anilor, de:

o cantitate de metal (aur, argint);

Sistemele monetare ale statelor aveau la baza, intr-o prima etapa, monometalismul sau bimetalismul. In cazul bimetalismului, valoarea paritara a monedei nationale era definita simultan in doua metale - aur si argint - intre care, de regula, se stabilea un raport fix.

Exemplu: dolarul SUA, ca unitate monetara internationala a fost adoptat in 1785 avand la baza sistemul bimetalist aur-argint cu o valoare paritara de 1USD = 1,603 g Au si 1USD = 24,06 g Ag.

Cu timpul, marea majoritate a statelor lumii au adoptat monometalismul aur, definindu-si valoarea paritara a monedelor lor in aur.

Exemplu:

evolutia definirii in aur a dolarului SUA: 1 dolar SUA = 1,5 g Au (1900); 0,88671 g Au (1934); 0,818515 g Au (1971); 0,736662 g Au (1973);

evolutia definirii in aur a leului: 1 leu  = 0,290 g Au (1890); 0,009 g Au (1929); 0,00594 g Au (1947); 0,079346 g Au (1952); 0,148112 g Au (1954).

Ca rezultat al crizei valutar-financiare declansate la inceputul deceniului opt al secolului XX si al modificarii in acest context in anul 1978 a statutului FMI, sistemul definirii valorilor paritare ale monedelor statelor membre ale FMI in aur a fost abandonat.

Incepand cu anii '80, practic toate statele lumii - membre sau nemembre ale FMI - au optat pentru definirea cursului monedelor lor (convertibile sau neconvertibile) pe baza unor metodologii care, in esenta, reflecta fluctuarea generalizata a cursurilor valutare pe plan mondial.

o valuta (dolar SUA, franc francez, lira sterlina etc.);

Schimbarile intervenite in evolutia economiei mondiale, care au avut efecte si asupra sistemelor monetare ale statelor lumii, le-au determinat pe acestea sa-si defineasca valoarea paritara a monedelor lor intr-o valuta apreciata ca stabila (care era definita, de regula, in aur). Principalele valute care au indeplinit acest rol au fost: lira sterlina, francul francez, dolarul american si peseta spaniola.

Initial, sistemul a fost practicat de tarile aflate sub dominatie coloniala sau apartinand unor blocuri si zone monetare. Dupa anul 1971, sistemul raportarii la o valuta a imbracat doua forme:

monedele tarilor apartinand asa-numitei zone a francului francez, care isi au valoarea definita printr-un raport fix fata de acesta si, ulterior, fata de euro; 

monedele unor tari membre ale FMI, in baza unor aranjamente valutare stabilite in cadrul FMI dupa 1978, care sunt legate in definirea valorii lor de o anumita valuta printr-un raport fix. 

DST.

Odata cu crearea DST, unele tari si-au definit valoarea monedei lor in raport cu aceasta unitate monetara de cont internationala (Birmania: 8,5084 Kyat Birmanez = 1 DST; Vietnam: 2,6636 Dong Vietnamez = 1 DST). Legarea monedelor de DST constituie o practica si in cadrul aranjamentelor valutare ale FMI.

3. Emisiunea si circulatia bancnotelor si banilor divizionari

Initial, la emisiunea banilor de hartie, bancile asigurau convertibilitatea acestora in aur, prin preschimbarea la cerere a bancnotelor cu monede-aur, publicul manifestand incredere in mecanismul monetar.

Treptat, functionarea mecanismului a cunoscut contradictii intre cantitatea de metal monetar din rezerva bancii de emisiune si cantitatea de moneda de hartie emisa si pusa in circulatie, ceruta de tranzactiile comerciale aflate in ascensiune. Ca urmare, convertibilitatea bancnotelor a fost limitata si lichidata.

In actualele conditii, sistemele monetare nu mai cuprind norme si proportii specifice pentru acoperirea metalica a emisiunii de bancnote, dar cuprind reglementari privind relatiile create pe linie de emisiune, norme privind legaturile dintre bancile centrale si cele comerciale.

Aceste reglementari prolifereaza si tind sa fie folosite drept instrument de combatere a emisiunii cu caracter excesiv. Absenta mecanismelor de autoreglare a masei monetare in circulatie si deosebita acuitate a proceselor inflationiste in anii 70, au determinat intensificarea si diversificarea formelor de interventie in sfera monetara, atat din partea bancilor centrale, cat si a autoritatilor guvernamentale.

De regula, institutia autorizata in acest sens este banca centrala a tarii. Tiparirea bancnotelor se realizeaza de institutii ale statului specializate, in conditii de securitate ridicata. Ea se poate face si in alte tari pentru a se asigura securitatea deplina, un grad tehnic superior de securizare a fiecarei bancnote in parte sau in cazul in care tara respectiva nu are astfel de institutii specializate. Punerea in circulatie cade in sarcina bancii centrale, in functie de nevoile circulatiei monetare determinate in baza indicatorilor economici, financiari, bugetari etc. ai tarii. In acest proces, un rol important il detin bancile comerciale sau alte institutii de credit care se constituie ca verigi importante in punerea in circulatie efectiva a bancnotelor. Retragerea bancnotelor din circulatie se face in mod curent in cazul celor uzate, distruse etc., ca obligatie a bancilor comerciale de a le identifica in procesul platilor cu numerar si de a le transmite bancii centrale. Retragerea din circulatie a bancnotelor poate avea loc si in alte situatii: reforma monetara, schimbarea sistemului de securizare a bancnotelor si inlocuirea lor cu altele noi, modificarea reprezentarii grafice sau valorice etc.

Sistemele monetare clasice au cuprins reglementari privind baterea si circulatia monedelor cu sau fara valoare deplina. Cele cu valoare deplina erau batute din aur si argint iar cele fara valoare deplina din zinc, aluminiu ca si din diverse aliaje cu metale nepretioase.

Monedele cu valoare intrinseca (deplina) aveau o valoare care corespundea cu valoarea metalului din care erau confectionate. Exemplu daca un dolar SUA avea un continut de 1,5 g aur, moneda de 10 $ cantarea 15 g aur, era o moneda cu valoare integrala.

Pentru monedele cu valoare integrala era specifica baterea libera, ceea ce insemna dreptul oricarei persoane de a prezenta la monetaria statului metalul sub forma de lingouri pentru a-l trasforma in aur moneda contra unui comision, stabilit procentual din valoarea aurului monetar.

Monetizarea libera, ca si libera tezaurizare, asigurau adaptarea spontana a cantitatii de bani in circulatie la necesitatile economiei. Cheltuielile de monetizare, ca si pierderile de metal pretios prin uzura in timpul circulatiei erau mari, facand ca acest model al organizarii monetare sa nu reprezinte idealul. Aceasta, cu atat mai mult cu cat cantitatile de metal pretios extras au ramas mult in urma fata de amplificarea schimburilor.

Baterea monedelor fara valoare integrala a fost determinata de ratiuni tehnice, de nevoile schimbului. Circulatia monetara are nevoie si de monede de valoare redusa, de monede divizionare. Daca acestea ar fi fost batute din metal pretios, ele ar fi avut dimensiuni foarte mici si ar fi generat costuri mari. Monedele fara valoare integrala nu pot face obiectul baterii libere, ci constituie monopol de stat, aparat cu strictete. Cantitatea de astfel de monede fara valoare deplina, puse in circulatie, trebuia mentinuta la nivel redus. Valoarea acestor monede nu era reprezentata de valoarea metalului din care erau confectionate ci de valoarea aurului pe care-l reprezentau in circulatie. Prin limitarea baterii monedei fara valoare intrinseca se urmarea evitarea scoaterii din circulatie  a monedei cu valoare integrala ( de aur si argint ) si a tezaurizarii acestora.

Monedele cu valoare deplina au disparut din circulatie odata cu primul razboi mondial. Sistemele banesti contemporane nu mai cuprind ca regula generala reglementari privind monetizarea metalelor pretioase.

3. Evolutia sistemelor monetare

In dezvoltarea lor moderna, sistemele monetare au cunoscut mai multe forme:

1. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur - moneda (Gold Specie Standard)
2. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri (Gold Bullion Standard)
3. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize (Gold Exchange Standard)
4. Sistemul monetar bazat pe etalonul devize (Exchange Standard).

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-moneda

Etalonul aur s-a impus asupra bimetalismului aur-argint la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca expresie a dezvoltarii capitalismului la scara mondiala. Acest sistem a raspuns necesitatilor dezvoltarii schimbului si circulatiei, intarind sistemul de credit si largind relatiile internationale.

Principalele sale caracteristici erau:

Stabilirea prin lege a continutului in aur al unitatii monetare (valoare paritara).

Stabilirea paritatilor monetare ca raport intre valorile paritare ale respectivelor unitati monetare.

Baterea libera a monedelor de aur, fiecare cetatean avand dreptul sa predea monetariei statului o cantitate de aur si sa obtina in schimb un numar corespunzator de monezi de aur.

Convertibilitatea libera si nelimitata a bancnotelor in monede de aur (realizandu-se astfel echivalenta intre valoarea nominala a bancnotelor si valoarea proprie a monedelor de aur corespunzatoare).

Circulatia libera a aurului, atat in interiorul tarii cat si intre tari, in general sub forma de monede.

Unitatile monetare nationale se raportau numai la aur, numai prin el se defineau si se schimbau intre ele. Avand un continut aur stabilit de fiecare stat in mod suveran, monedele nationale se schimbau unele pe altele la un curs fix stabilit in functie de paritatea monetara, ce era o paritate metalica, determinata ca raport intre continutul in aur a doua monede.

Aurul, in calitate de bani universali, indeplinea functiile de masura a valorilor marfurilor, etalon al preturilor, mijloc de rezerva si de plata, atat pe plan intern cat si international. Sistemul asigura automatismul autoreglarii spontane a echilibrului balantei de plati externe. Banii de aur, atat cei cu valoare intrinseca, cat si cei de hartie convertibili in aur, asigurau spontan legatura dintre sistemele monetare nationale. Acest etalon a fost adoptat de Anglia in 1818, de tarile europene dupa 1870, iar de SUA in 1900. Romania l-a adoptat in 1890. Sistemul a functionat relativ bine pana la primul razboi mondial, cand a inceput sa-si atinga limitele.

3. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri

Dupa primul razboi mondial, datorita dereglarilor aparute in sistemul etalonului aur, unele tari ca Anglia, Franta, etc., au adoptat sistemul banesc aur-lingouri, prin care s-a renuntat la punerea in circulatie a aurului sub forma de moneda efectiva, aceasta ramanand in depozitele bancii centrale ca acoperire a semnelor monetare puse in circulatie, confectionate din diverse aliaje si din hartie. Acest sistem reprezinta o varianta a etalonului aur-moneda caracterizata prin eliminarea monetizarii aurului, ca si a convertibilitatii bancnotelor in monede de aur.

- 1 lingou standard = 400 uncii = 12,444 kg aur

- 1 uncie = 31,1035 g aur

Etalonul aur-lingouri limiteaza convertibilitatea, ramanand convertibile numai sumele care au cel putin valoarea unui lingou.

In Anglia, care a introdus acest etalon in 1925, convertibilitatea era admisa cand un detinator de bancnote prezenta la schimb o suma egala cu un lingou (1557lire).

In Franta etalonul aur-lingouri a fost introdus in 1918 iar suma minima necesara pentru preschimbarea intr-un lingou era de 215.000 franci francezi. Romania a adoptat o asemenea convertibilitate in 1928. Etalonul aur-lingouri s-a dovedit o solutie de organizare monetara neviabila, limitand excesiv posibilitatile de adaptare a masei monetare la necesitatile circulatiei.

Aceasta a condus la cautarea unor solutii de a depasi rigiditatile etalonului aur si a se asigura capacitatea de plata necesara, introducandu-se etalonul aur-devize.

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize

Etalonul aur-devize a fost adoptat de mai toate statele, pe baza recomandarilor Conferintei Monetare Internationale de la Genova-Italia,  din 1922, de a introduce in sistemele banesti nationale, ca mijloace de rezerva si de plata internationale, alaturi de aur si a monedelor nationale ale unor tari dezvoltate (dolar SUA, lira sterlina, francul francez, etc.). In categoria devizelor, la aceste valute se adauga treptat si toate efectele comerciale si publice exprimate in aceste unitati monetare ($, lira sterlina si FF).

Aceasta stare de lucruri a fost impusa de marile rezerve de aur detinute mai ales de SUA si Anglia dar si de suprematia lor economica si politica, in calitate de lideri ai castigarii primului razboi mondial. Dupa marea criza economica din anii 1929 rolul lirei sterline si al francului francez a inceput sa scada si a crescut mult importanta dolarului. In 1934 s-a stabilit pretul unciei de aur la 35 dolari, consolidandu-se rolul dolarului in cadrul etalonului aur-devize.

Principalele caracteristici ale sistemului aur-devize au fost:

Definirea unitatii monetare nationale printr-o cantitate de aur sau in functie de o anumita moneda mai puternica, convertibila in aur, cum a fost dolarul american

Excluderea aurului din circulatia interna in care apar exclusiv semne ale valorii (bancnote, monezi divizionare, bani scripturali).

Convertibilitatea externa, la alegerea bancii, in aur sau in valute-aur, adica in mijloace de plata ale unor tari in care moneda era convertibila in mod legal si practic in aur, la un curs oficial.

Detinerea unor rezerve de mijloace de plata internationale, compuse atat din aur cat si din valute de rezerva si alte active.

Transferabilitatea libera sau cu anumite restrictii a fondurilor.

Nu se poate face o demarcatie precisa intre trecerea de la sistemul etalonului aur la sistemul etalonului aur-devize, intre acestea existand, intre cele doua razboaie mondiale, o competitie si o intrepatrundere determinata atat de legitatile economice cat si de politica monetara promovata de diferite state. Istoria etalonului aur-devize dovedeste lipsa de stabilitate a banilor in acest sistem. El a favorizat starea de dependenta a sistemelor banesti ale tarilor mai slab dezvoltate de cele dezvoltate. Astfel, aurul din rezerva statului de provenienta a devizelor servea nu numai la acoperirea bancnotelor proprii ci si a bancnotelor emise de statul care obtine devizele. Aceeasi cantitate de metal pretios serveste la acoperirea unei circulatii banesti cu atat mai mari cu cat sistemul de includere in stocul de acoperire al devizelor este mai raspandit.

A aparut astfel posibilitatea emisiunii excesive de semne banesti si a proliferarii inflatiei.Treptat s-au facut simtite in cadrul acestui sistem puternice fenomene de dezechilibru financiar-valutar interstatal. Mai ales in timpul crizei din 1929-1933 au inceput sa apara politici de autarhie economica si monetara, diverse blocuri financiar-valutare si actiuni concertate in acest sens.

Pentru contracararea acestor fenomene s-a facut simtita nevoia crearii unui cadru juridic si institutional general care sa reglementeze politica valutara a statelor si agentilor economici pe plan international.

A devenit presanta necesitatea crearii, prin negocieri si reglementari comune, a unui sistem monetar international pentru a se introduce mai multa ordine si disciplina in relatiile financiar-valutare internationale. Ca urmare, in iulie 1944 la Bretton - Woods (SUA), reprezentanti ai 44 de state au hotarat crearea celui dintai sistem monetar international, prin trecerea de la relatiile pur bilaterale la o structura a relatiilor multilaterale care implica contractul participantilor.

Sistemul monetar bazat pe etalonul devize

In prezent aurul nu mai indeplineste functii monetare, nu se mai bat monede decat in scopuri jubiliare, metalul galben fiind cotat la bursa ca orice alta marfa.

In conditiile etalonului devize, sistemele monetare ale principalelor tari ale lumii nu mai au ca referinta aurul. Aurul nu mai are pret fix ci acesta se determina pe baza raportului cerere-oferta. Monedele nu se mai definesc in aur, vechile definitii in aur sunt pur declarative.

4. Convertibilitatea monetara

Acceptiunea termenului de convertibilitate a suferit de-a lungul timpului importante modificari: convertibilitatea aur-monede (pana in 1914) se referea la dreptul detinatorului unei bancnote de a primi de la banca de emisiune echivalentul in aur al valorii paritare a bancnotei; convertibilitatea aur-lingouri (1920-1936) asigura convertirea in aur a bancnotelor de la o anumita suma in sus sau la nivelul valorii echivalente a unui lingou standard aur (444 uncii); convertibilitatea aur-devize (1947-1971) asigura convertirea in aur a unei monede definite in aur prin intermediul unei terte monede - dolarul SUA - autoritatile monetare americane angajandu-se fata de bancile centrale ale altor tari de a le preschimba dolarii detinuti in aur la pretul fix al aurului de 35 dolari SUA/uncia (apoi 38 si respectiv 42 dolari SUA/uncia).

Abandonarea convertibilitatii in aur a dolarului (1971), trecerea la cursuri fluctuante (1973-1976), demonetizarea aurului (1978), toate reflectate direct sau indirect in amendamentele aduse Statutului FMI in 1978, au condus la modificarea radicala a conceptului de convertibilitate in sensul ca convertirea se refera la preschimbarea unei monede pe alta la cursul pietei, fara obligatia autoritatii monetare de a preschimba moneda nationala in aur sau la un curs stabil in raport cu o moneda straina. Astfel, convertibilitatea monetara, in prezent, este definita ca fiind convertibilitate de piata. In acceptiunea prevederilor Statutului FMI, prin moneda convertibila se intelege insusirea legala pe care o are o moneda de a putea fi preschimbata liber pe piata valutara, fara nici o restrictie cu privire la suma de preschimbat, la scopul preschimbarii (plati pentru tranzactii comerciale, necomerciale, financiare) sau calitatea celui care solicita preschimbarea (rezident sau nerezident).

In functie de restrictiile stabilite de fiecare tara si acceptate de FMI, convertibilitatea adoptata reflecta anumite stadii in procesul liberalizarii valutare. Astfel, convertibilitatea generala se aplica rezidentilor si nerezidentilor, tuturor operatiunilor (comerciale, necomerciale, financiare) si nu are restrictii de suma la solicitarea preschimbarii (de exemplu, dolarul SUA, euro, francul elvetian, dolarul canadian etc. sunt monede ale unor tari fara restrictii sau cu restrictii minore in circulatia internationala a monedei lor).

Convertibilitatea externa nelimitata se aplica doar nerezidentilor, tuturor operatiunilor si nu are limita de suma.

Convertibilitatea externa limitata se aplica nerezidentilor si se refera exclusiv la plati pentru tranzactii curente (comerciale si necomerciale) si de regula nu are limite de suma.

Convertibilitatea interna se refera la insusirea legala a unei monede de a se preschimba pe alta pe un teritoriu delimitat, al tarii de origine, deci moneda nu are circulatie internationala. In general, acest tip de convertibilitate se aplica rezidentilor si nerezidentilor pentru plati aferente tranzactiilor curente cu sau fara limita de suma, iar moneda nu circula in afara tarii.

Trecerea unei monede nationale la convertibilitate constituie un pas hotarator pe linia afirmarii in relatiile cu strainatatea, a eficientei acestor relatii, dezvoltarii si diversificarii comertului exterior. Acest lucru presupune asigurarea unor conditii de ordin economic, monetar si organizatoric, menite sa constituie o baza sigura si reala pentru indeplinirea acestui obiectiv.