Sistemul economic Franklin Delano Roosevelt

Sistemul economic Franklin Delano Roosevelt

Pentru liderii politici contemporani care guverneaza prin votul opiniei publice, rolul lui Roosevelt in determinarea izolationistului sau popor sa participe la razboi serveste drept lectie practica asupra competentelor conducerii intr-o democratie. Mai devreme sau mai tarziu, amenintarea la adresa echilibrului european al puterii ar fi fortat Statele Unite sa intervina pentru a stopa avantul Germaniei de a domina lumea. Forta sa pura si aflata in crestere era harazita sa propulseze in cele din urma America in centrul arenei internationale. Daca faptul s-a petrecut cu asemenea viteza si atat de hotarator, meritul ii revine lui Franklin Delano Roosevelt.

Toti marii conducatori sunt, de fapt, singuri. Singularitatea lor isi are sursa in capacitatea de a discerne provocarile care nu sunt inca evidente contemporanilor lor. Roosevelt a atras un popor izolationist intr-un razboi intre tari al caror conflict fusese, cu numai cativa ani inainte, unanim considerat incompatibil cu valorile ame­ricane si nesemnificativ pentru securitatea Americii. Dupa 1940, Roosevelt a con­vins Congresul, care cu cativa ani in urma aprobase cu o majoritate zdrobitoare de voturi o serie numita "Legile Neutralitatii', sa autorizeze acordarea de sprijin ame­rican nelimitat Marii Britanii, ramanand extrem de aproape de beligeranta declarata si uneori chiar depasind aceasta limita. in cele din urma, atacul Japoniei asupra bazei americane de la Pearl Harbor a inlaturat ultimele ezitari ale Americii. Roosevelt a putut convinge de infricosatoarele pericole ale unei victorii a Axei o societate care vreme de doua secole isi tezaurizase invulnerabilitatea. Si a vazut la ea ca, de asta data, implicarea Americii avea sa marcheze un prim pas catre angajarea internatio­nala permanenta. Pe parcursul razboiului, conducerea exercitata de el a tinut alianta unita si a modelat institutiile multilaterale care continua sa slujeasca comunitatea internationala pana in ziua de azi.

Nici un presedinte, poate cu exceptia lui Abraham Lincoln, nu a produs o schim­bare mai decisiva in istoria Americii. Roosevelt a depus juramantul de credinta intr-un moment de incertitudine nationala, cand credinta Americii in capacitatea infinita de progres a Lumii Noi fusese serios zdruncinata de Marea Criza. De jur-imprejurul sau, democratiile pareau sa se clatine, iar guvernele antidemocratice, atat de stanga, cat si de dreapta, castigau teren.

Dupa ce Roosevelt a restabilit speranta pe plan intern, soarta i-a impus obliga­tia de a apara democratia in intreaga lume. Nimeni nu a descris acest aspect al con­tributiei lui Roosevelt mai bine decat Isaiah Berlin:

[Roosevelt] a privit viitorul cu calm. ca si cum ar fi spus: "las' sa vina, cum o fi. o sa avem graunte pentru moara noastra cea mare. O sa-1 schimbam complet in folo­sul nostru.' intr-o lume descurajata, ce parea impartita intre fanatici plini de rau­tate si in mod fatal eficienti, marsaluind spre distrugere, pe de o parte, si populatii naucite, fugarite, martire lipsite de entuziasm fata de o cauza pe care nu reuseau sa o inteleaga, pe de alta parte, el a crezut in propria-i capacitate, atata vreme cat avea sa se afle la carma, de a stavili aceasta ingrozitoare maree. Avea pe deplin carac­terul, energia si talentul dictatorilor, si se afla de partea noastra .

Roosevelt servise deja ca secretar de stat adjunct la Marina Militara in admi­nistratia Wilson si fusese candidatul democratilor la vicepresedintie in alegerile din 1920. Numerosi conducatori, printre care de Gaulle, Churchill si Adenauer, au fost impinsi sa accepte singuratatea inerenta calatoriei spre marire printr-o perioada de retragere din viata publica. Lui Roosevelt, aceasta i-a fost impusa atunci cand a fost tintuit la pat de poliomielita, in 1921. Facand o extraordinara demonstratie de vointa, el si-a invins handicapul si a invatat sa se tina in picioare cu ajutorul carjelor, ba chiar sa faca cativa pasi, ceea ce i-a permis sa apara inaintea publicului ca si cum n-ar fi fost de loc paralizat. Pana la raportul asupra Yaltei. prezentat Congresului in 1945, Roosevelt a stat in picioare ori de cate ori a rostit un discurs important. Deoa­rece mass-media a cooperat cu incercarea lui Roosevelt de a-si juca rolul cu demni­tate, marea majoritate a americanilor nu a realizat niciodata dimensiunile handicapului lui Roosevelt si nu 1-a privit niciodata cu sentimente amestecate cu mila.

Roosevelt, un conducator cu temperament clocotitor, care-si folosea farmecul pentru a pastra distanta, era o combinatie nedefinita intre un manipulator si un vizionar. El a guvernat mai adesea din instinct decat pe baza analizei si starnea sen­timente puternic contradictorii . Dupa cum a rezumat Isaiah Berlin. Roosevelt avea grave carente de caracter, printre care se numarau lipsa de scrupule, cruzimea si cinismul. Totusi, Berlin a conchis ca, in cele din urma. acestea au fost mai mult decat supracompensate de trasaturile de caracter pozitive ale lui Roosevelt:

Ce-i atragea pe adeptii sai erau calitati pe care le avea in compensatie, de o rara si insufletitoare natura: era marinimos si avea un larg orizont politic, precum si o mare putere de imaginatie si intelegere a vremurilor pe care le traia si a directiei in care actionau noile forte importante ale secolului douazeci .

Acesta a fost presedintele care a propulsat America in rolul de conducator pe plan international, un mediu in care razboiul sau pacea, progresul sau stagnarea in intreaga lume au ajuns sa depinda de viziunea si de angajarea sa.

Calatoria Amencii de la implicarea in primul razboi mondial la participarea activa in cel de-al doilea s-a dovedit a fi indelungata - intrerupta cum a fost de intoarcerea spre izolationism a natiunii. Profunzimea repulsiei Americii fata de politica inter­nationala ilustreaza maretia realizarii lui Roosevelt. O scurta prezentare a decorului istoric in care si-a desfasurat Roosevelt politica este. prin urmare, necesara.

In anii 1920, starea de spirit a Americii era contradictorie, osciland intre vointa de a sustine principii cu aplicabilitate universala si nevoia de a le justifica in numele unei politici externe izolationiste. Americanii incepura sa-si expuna temele traditio­nale ale politicii lor externe accentuandu-le si mai mult: unicitatea misiunii Americii de a constitui un exemplu de libertate, superioritatea morala a politicii externe demo­cratice, similitudinea dintre moralitatea personala si cea internationala, importanta diplomatiei deschise si inlocuirea echilibrului puterii prin consensul international de tipul celui exprimat de Liga Natiunilor.

Toate aceste principii presupuse a fi universale erau aduse in sprijinul izola­tionismului american. Americanii erau inca incapabili sa creada ca orice se intam­pla in afara emisferei vestice le putea afecta securitatea. America anilor 1920 si 1930 respingea pana si propria-i doctrina a securitatii colective din teama de a nu con­duce la implicarea in certuri intre societati razboinice, situate la mari depanari. Prevederile Tratatului de la Versailles erau considerate a fi revendicative, iar repara­tiile, impotriva intereselor proprii. Cand francezii au ocupat Ruhrul. America s-a folosit de ocazie pentru a-si retrage ultimele forte din zona Rinului. Faptul ca exceptio nalismul wilsonian stabilise criterii pe care nici o ordine internationala nu le putea indeplini facea ca dezamagirea sa tina de insasi natura acestuia.

Dezamagirea fata de rezultatele razboiului a sters intr-o masura considerabila deosebirile dintre internationalisti si izolationisti. Nici cei mai liberali internationa­listi nu mai reuseau sa vada interesul american in sustinerea unei reglementari post­belice invalidate. Nici un grup politic semnificativ nu mai avea vreun cuvant bun de spus despre echilibrul puterii. Ceea ce trecea drept internationalism era identi­ficat cu statutul de membru in Liga Natiunilor mai degraba decat cu participarea de zi cu zi la diplomatia internationala. Si pana si cei mai convinsi internationalisti insistau ca doctrina Monroe lua locul Ligii Natiunilor si dadeau inapoi dinaintea ideii ca America sa se alature masurilor de constrangere initiate de Liga. fie ele si de natura economica.

Izolationistii au dus aceste atitudini spre concluzia lor finala. Ei au atacat Liga Natiunilor in principiu, pe temei ca aceasta periclita cei doi piloni ai politicii externe americane istorice - doctrina Monroe si izolationismul. Liga era considerata a fi incompatibila cu doctrina Monroe deoarece securitatea colectiva dadea dreptul. reclama chiar, ca Liga sa se implice in dispute dinauntrul emisferei vestice. Si era incompatibila cu izolationismul deoarece Liga obliga America sa se implice in dis­pute in afara emisferei vestice.

Izolationistii aveau dreptate. Daca intreaga emisfera vestica era oarecum exclusa din cadrul operatiunii de securitate colectiva, ce mai era ca celelalte natiuni ale lumii sa fie impiedicate sa organizeze intre ele grupari regionale si sa fie excluse de la operatiunile Ligii? in acest caz. Liga Natiunilor ar fi condus la o restabilire a siste­mului echilibrului puterii, desi pe o baza regionala. in practica, internationalistii si izolationistii au convenit asupra unei politici externe bipartite. Cu totii respingeau interventia straina in emisfera vestica si orice participare la mecanismele de con­strangere ale Ligii in afara ei. Sprijineau conferintele pentru dezarmare deoarece exista un consens clar asupra faptului ca armele provocau razboiul si ca reducerea arma­mentului contribuia la mentinerea pacii. Erau in favoarea principiilor generale de regle­mentare pasnica aprobate pe plan international, precum Pactul Kellogg-Briand. de vreme ce aceste acorduri nu presupuneau constrangerea. in fine, Statele Unite erau intotdeauna de ajutor in chestiunile tehnice, de obicei financiare, lipsite de conse­cinte politice, precum stabilirea calendarelor pentru reparatiile convenite.

Prapastia existenta in gandirea americana intre aprobarea unui principiu si par­ticiparea la impunerea lui a devenit extrem de evidenta dupa Conferinta Navala de la Washington din 1921-22. Conferinta a fost importanta in doua privinte. Ea a sta­bilit plafoane pentru armamentul naval al Statelor Unite, al Marii Britanii si al Japoniei, permitand Statelor Unite o marina militara egala in marime cu cea a Marii Britanii, iar Japoniei una de trei cincimi din dimensiunile celei a Statelor Unite. Aceasta prevedere reafirma noul rol al Americii de putere dominanta in Pacific, alaturi de Japonia. Rolul Marii Britanii pe acest teatru era de acum inainte secundar. Si mai important, un al doilea asa-numit Tratat al celor patru puteri, intre Japonia, Statele Unite, Marea Britanic si Franta, stabilind reglementarea pasnica a disputelor, era menit sa inlocuiasca vechea Alianta anglo-japoneza, din 1902, pasindu-se intr-o era a cooperarii in Pacific. Dar daca unul dintre semnatarii Tratatului celor patru puteri avea sa-i nesocoteasca prevederile, aveau ceilalti sa actioneze impotriva sa? ,.Trata­tul celor patru puteri nu contine nici un angajament de razboi Nu exista nici un angajament privitor la forta armata, nici o alianta, nici o obligatie scrisa sau morala de aparare comuna", a explicat presedintele Harding unui Senat american nein­crezator .

Secretarul de stat Charles Evans Hughes a intarit spusele presedintelui anuntandu-i pe toti semnatarii pactului ca America nu va participa in nici o situatie la masuri de constrangere. Dar Senatul tot nu era satisfacut. La ratificarea Tratatului celor patru puteri. Senatul si-a sporit retinerile, stipuland ca documentul nu va angaja Sta­tele Unite la folosirea fortei armate pentru respingerea unei agresiuni . Cu alte cuvinte, acordul se baza pe el insusi; nerespectarea lui nu avea nici o consecinta. America avea sa hotarasca in fiecare caz in parte, pe masura aparitiei acestora, exact ca si cum n-ar fi existat nici un acord.

In termenii diplomatiei, asa cum fusese ea practicata de secole, era intr-adevar o propunere extraordinara aceea ca un tratat solemn sa nu confere nici un drept de constrangere si ca aceasta constrangere trebuia negociata separat cu Congresul, pe baza abordarii fiecarui caz in parte. A fost o anticipare a dezbaterilor dintre adminis­tratia Nixon si Congres, de dupa Acordul de pace cu Vietnamul, din ianuarie 1973. in cadrul carora Congresul a sustinut ca un acord pentru care America luptase vreme de trei administratii apartinand ambelor partide nu conferea nici un drept de con­strangere. Potrivit acelei teorii, acordurile cu America reflectau starea de spirit a Washingtonului la momentul respectiv; indiferent care aveau sa fie consecintele decurgand din aceste acorduri, ele aveau sa depinda asadar de dispozitia Washing­tonului la diferite momente - o atitudine de la care nu prea era de asteptat ca avea sa determine incredere in angajamentele Americii.

Rezerva Senatului nu a inhibat entuziasmul presedintelui Harding fata de Tratatul celor patru puteri. in cadrul ceremoniei de semnare, el 1-a apreciat pentru ca proteja Filipinele si marca ..inceputul unei noi epoci, mai bune, in progresul omenirii.' Cum era posibil ca un tratat fara prevederi de constrangere sa protejeze un punct nodal de importanta Filipinelor? in ciuda pozitiei sale la capatul opus al spectrului politic, Harding a invocat liturghia standard wilsoniana. Lumea, a spus el, avea sa-i pedepseasca pe violatori proclamand ,.odiozitatea perfidiei sau infa­mia.' Harding, oricum, nu a reusit sa explice cum avea sa fie aflata, necum prezen­tata, opinia publica si la ce bun, de vreme ce America refuza sa se alature Liaii Natiunilor.

Pactul Kellogg-Briand, al carui impact asupra Europei a fost discutat in capi­tolul II, s-a dovedit a fi inca un exemplu al tendintei Americii de a trata principiile ca auto-implementabile. Desi conducatorii americani au proclamat cu entuziasm natura istorica a tratatului, data de faptul ca saizeci si doua de natiuni renuntasera la razboi ca instrument al politicii nationale, ei au refuzat cu tarie sa fie de acord cu vreun mecanism de aplicare a pactului, cu atat mai putin de impunere a sa.

Presedintele Calvin Coolidge, devenit efuziv inaintea Congresului in decembrie 1928, a sustinut: ..Respectarea acestui legamant promite mai mult pentru pacea lumii decat oricare alt acord negociat vreodata intre natiuni.'

Si totusi, cum a fost realizata aceasta utopie? Apararea infocata a Pactului Kellogg-Briand de catre Coolidge i-a indemnat pe internationalisti si pe suporterii Ligii sa sustina, destul de rezonabil, ca, de vreme ce razboiul fusese scos in afara legii, conceptul de neutralitate si-a pierdut intreaga semnificatie. Dupa ei, pentru ca Liga fusese gandita sa-i identifice pe agresori, comunitatea internationala era obli­gata sa-i pedepseasca pe acestia ca atare. "Crede cineva', intreba unul dintre sustina­torii acestui punct de vedere, "ca planurile agresive ale lui Mussolini pot fi tinute in frau doar prin buna credinta a poporului italian si prin forta opiniei publice?'

Cunoasterea prealabila a raspunsului la aceasta intrebare nu-1 facea mai accep­tabil. Chiar si in timp ce tratatul ce-i purta numele era inca dezbatut, secretarul de stat Kellogg, adresandu-se Consiliului pentru Relatiile Externe, accentua faptul ca forta nu trebuia sa fie folosita niciodata pentru a se obtine acordul cuiva. Sprijinirea pe forta, argumenta el, avea sa transforme ceea ce se intentionase a fi un mare pas spre pace in exact genul de alianta militara care era atat de necesar sa fie abolita. Pactul nu trebuia nici sa includa o definitie a agresiunii, de vreme ce orice definitie omite intotdeauna ceva si in acest fel s-ar fi diminuat nobletea formularii Pactului.'' Pentru Kellogg, formularea nu era doar inceputul, ea era sfarsitul:

O natiune care pretinde ca actioneaza in autoaparare trebuie sa se justifice inaintea opiniei publice mondiale, precum si inaintea semnatarilor tratatului. Din acest motiv am refuzat sa pun in tratat o definitie a agresorului sau a autoapararii, deoarece am crezut ca nici o definitie juridica cuprinzatoare nu putea fi formulata dinainte Asta ar face sa fie mai dificil, nicidecum mai putin dificil, ca o natiune agresoare sa-si dovedeasca nevinovatia.

Senatul nu a fost mai impresionat de explicatiile lui Kellogg decat fusese, cu sase ani inainte, de analiza lui Harding asupra motivelor pentru care Pactul Celor Patru Puteri nu era cea ce se pretindea a fi. De asta data, senatul a adaugat trei "inte­legeri' ale sale: in optica senatului, tratatul nu limita nici dreptul la autoaparare, nici pe cel al Doctrinei Monroe si nici nu crea vreo obligatie de a ajuta victimele agresiunii - ceea ce insemna ca orice eveniment previzibil fusese eliminat din prevederile sale. Senatul a aprobat Pactul Kellogg-Briand ca declaratie de principiu, insistand in acelasi timp asupra faptului ca tratatul nu avea nici o implicatie prac­tica si intrebandu-se daca a implica America, fie si numai intr-o enuntare de prin­cipii, merita rezervele presupuse, inevitabil, de acest gest.

Daca Statele Unite respingeau aliantele si formulau indoieli asupra eficacitatii Ligii, cum avea sa fie aparat sistemul Versailles? Raspunsul lui Kellogg s-a dove­dit a fi mult mai putin original decat criticile aduse, el facand apel la vechea asis­tenta, forta opiniei publice:

daca prin acest tratat toate natiunile s-ar pronunta impotriva razboiului ca insti­tutie prin care se reglementeaza disputele internationale, lumea ar face un pas inainte, ar crea o opinie publica, ar prezenta marile forte morale ale lumii spre a fi respec­tate si si-ar asuma o obligatie sacra, care va face mult mai dificila lansarea lumii intr-un alt mare conflict.'

Patru ani mai tarziu, succesorul lui Kellogg, Henry Stimson, un distins si rafinat functionar public, pe masura tuturor celor produsi de America in intreaga perioada interbelica, nu a fost in stare sa propuna un remediu mai bun impotriva agresiunii decat pactul Kellogg-Briand - sprijinit, desigur, de forta opiniei publice:

Pactul Kellogg-Briand nu prevede nici o sanctiune bazata pe folosirea fortei Dimpotriva, se bizuie pe sanctionarea venita din partea opiniei publice, care poate fi transformata in cea mai puternica sanctiune din lume Criticii care il iau in bataie de joc nu au apreciat corect evolutia pe care a cunoscut-o opinia publica dupa marele razboi.

Pentru o putere insulara aflata la mare departare - cum erau Statele Unite fata de Europa si Asia - disputele europene apareau in mod necesar greu de inteles si adesea nesemnificative. De vreme ce America dispunea de o ampla marja de sigu­ranta, care sa o izoleze de provocarile ce amenintau tarile europene fara sa afecteze securitatea americana, tarile europene functionau de fapt ca supapele de siguranta ale Americii. O gandire similara condusese la tinerea Marii Britanii deoparte de poli­ticile curente europene in perioada denumita a "splendidei izolari' britanice.

Exista, totusi, o diferenta fundamentala intre "splendida izolare' a Marii Britanii din secolul nouasprezece si izolationismul american din secolul douazeci. Marea Britanie cautase si ea sa se delimiteze de certurile permanente din Europa. Eu era constienta, totusi, ca propria-i siguranta depindea de echilibrul puterii si era destul de pregatita sa apere echilibrul folosind metodele traditionale ale diplomatiei euro­pene. Spre deosebire de ea, America nu a acceptat niciodata importanta nici a echili­brului puterii, nici a stilului diplomatiei europene. Crezandu-se binecuvantata printr-o unica si in esenta superioara dispensa. America pur si simplu nu s-a anga­jat sau, daca a facut-o, atunci s-a angajat numai pentru cauze generale si in acord cu propriul sau stil diplomatic - care era cu mult mai public, mai juridic si mai ideologic decat al Europei.

Interactiunea stilurilor diplomatice european si american in timpul perioadei interbelice a avut de aceea tendinta sa combine ce aveau mai rau ambele abordari. Simtindu-se amenintate, tarile europene, in special Franta si noile natiuni din Europa de Est, nu au acceptat mostenirea americana a securitatii colective si a arbitrajului international sau definitiile sale juridice date razboiului si pacii. Tarile care se con­vertisera la ordinea de zi americana, in principal Marea Britanie, nu aveau nici o experienta in abordarea politicii pe aceasta baza. Totusi, toate aceste tari erau per­fect constiente ca Germania nu ar fi putut fi niciodata invinsa fara ajutorul Americii.

Dupa terminarea razboiului, echilibrul puterii devenise inca si mai putin favorabil fostilor aliati de razboi. in orice nou razboi cu Germania, de ajutorul american avea sa fie nevoie mai urgent si, probabil, mai curand decat fusese ultima oara, mai ales ca Uniunea Sovietica nu se mai numara printre jucatori.

Rezultatul practic al acestui amestec de teama si speranta a fost ca diplomatia europeana a continuat sa se departeze tot mai mult de reperele ei traditionale si inspre o tot mai mare dependenta emotionala de America, producand un dublu veto: Franta nu avea sa actioneze fara Marea Britanie, iar Marea Britanie nu avea sa actio­neze contrar vederilor sustinute puternic la Washington, lasand deoparte faptul ca liderii americani nu oboseau niciodata sa insiste cu volubilitate asupra faptului ca ei nu aveau sa riste in nici un caz un razboi de dragul problemelor europene.

Refuzul constant al Americii, pe parcursul anilor 1920, de a se angaja in prote­jarea sistemului constituit la Versailles s-a dovedit a fi o teribila pregatire psiho­logica pentru anii 1930, cand au inceput sa se dezlantuie tensiuni internationale. O mostra a ceea ce statea sa vina a aparut in 1931, cand Japonia a invadat Manciuria, a separat-o de China si a transformat-o intr-un stat satelit. Statele Unite au con­damnat actele Japoniei dar au refuzat sa participe la o actiune colectiva de constran­gere. Pentru a dezaproba Japonia, America a introdus o sanctiune numai a ei. care la vremea respectiva a semanat cu o eschivare, dar care, un deceniu mai tarziu, in mainile lui Roosevelt, avea sa se transforme intr-o arma ce a fortat ajungerea la o intelegere cu Japonia. Aceasta sanctiune a fost politica de a refuza recunoasterea schimbarilor teritoriale determinate prin forta. Elaborata de Stimson in 1932, ea a fost invocata de Roosevelt in toamna lui 1941 pentru acere ca Japonia sase retraga din Manciuria si din toate celelalte teritorii cucerite.

In 30 ianuarie 1933, criza mondiala a inceput serios prin ascensiunea lui Hitler la postul de cancelar al Germaniei. Soarta a hotarat ca Franklin Delano Roosevelt, care facea la fel de mult ca oricare altul pentru a-1 dobori pe Hitler, sa depuna jura­mantul de credinta la putin mai mult de patru saptamani dupa aceea. Totusi, nimic in primul mandat al lui Roosevelt nu a prefigurat un asemenea deznodamant. Roose­velt arareori a deviat de la retorica standard a perioadei interbelice si a reluat temele izolationiste pe care i Ie pusesera la indemana predecesorii sai. intr-un discurs tinut la Fundatia Woodrow Wilson in 28 decembrie 1933, Roosevelt s-a referit la sfarsitul iminent al conditiei convenite prin Tratatul Naval din anii 1920. El a propus extin­derea acestor acorduri prin cererea de a se renunta la toate armele defensive si - revenind la Kellogg - prin angajamentul ca nici o natiune sa nu mai permita fortelor sale militare sa patrunda pe teritoriul alteia.

Subiectul era la fel de cunoscut ca si solutia lui Roosevelt la posibilele incal­cari a ceea ce propunea el. inca o data. blamul opiniei publice era invocat drept unicul remediu posibil:

nici un asemenea acord general pentru eliminarea agresiunii sau eliminarea armelor ofensive nu ar avea vreo valoare in aceasta lume fara ca fiecare Natiune, fara exceptie, sa participe la un asemenea acord prin asumarea unei obligatii solemne Atunci, prieteni, ar fi o chestiune relativ simpla sa despartim oile de capre Nu este decat o extindere a provocarii lansate de Woodrow Wilson ca noi sa propunem in aceasta noua generatie ca de acum inainte razboiul carmuitorilor sa fie transformat de popoare in pace.

Nu exista nici o prevedere in legatura cu ce puteau pati caprele odata despar­tite de oi.

Propunerea lui Roosevelt era deja discutabila la momentul formularii ei, de vreme ce Germania parasise de doua luni Conferinta pentru Dezarmare si refuza sa revina. in orice caz, interzicerea armelor ofensive nu se afla pe agenda de lucru a lui Hitier. Si nici, dupa cum s-a dovedit, nu suferea acesta din cauza oprobiului mondial pen­tru ca optase pentru reinarmare.

Primul mandat al lui Roosevelt a coincis cu perioada de inflorire a revizionis­mului ce a urmat primului razboi mondial. In 1935, un comitet special al Senatului. prezidat de senatorul Dakotei de Nord, Gerald Nye, a publicat un raport de 1400 de pagini condamnand intrarea Americii in razboiul fabricantilor de armament. Scurt timp dupa aceasta, best-seller-ul lui Walter Millis, The Roacl to War [Calea spre razboi - n.t.], populariza teza, pentru a-i largi audienta. Sub impactul acestei scoli de gandire, participarea Americii la razboi a ajuns sa fie explicata mai degraba prin neadecvare a conducatorilor la cerintele functiei, prin conspiratie si tradare, decat prin prisma intereselor fundamentale sau permanente ale Statelor Unite.

Pentru a evita ca America sa fie iarasi ademenita sa intre in razboi, Congresul a votat intre 1935 si 1937 trei asa-numite "Legile Neutalitatii'. Initiate de raportul Nye, aceste legi interziceau imprumuturile sau alte forme de asistenta pentru beli­geranti (indiferent de motivul razboiului) si impuneau un embargou asupra armelor tuturor partilor (indiferent care era victima). Cumpararea de produse nemilitare cu bani-gheata era permisa numai daca acestea erau transportate cu nave neamericane. Congresul nu refuza profitul cat respingea riscurile. Cand agresorii au pus stapanire pe Europa, America a anulat distinctiile dintre agresor si victima, legife­rand un singur set de restrictii pentru ambele parti.

Interesul national a ajuns sa fie definit in termeni mai degraba juridici decat geostrategici. in martie 1936, secretarul de stat Huli 1-a avizat pe Roosevelt in ter­meni exclusiv legali asupra semnificatiei remilitarizarii zonei Rinului, care rasturnase echilibrul militar al Europei si lasa tarile din Europa de Est lipsite de aparare: ,.Ar aparea din aceasta succinta analiza ca actiunea guvernului german a constituit o dubla violare, a pactelor de la Versailles si de la Locamo, dar ca, din punctul de vedere al Statele Unite, nu pare sa reprezinte o violare a tratatului nostru din 25 august 1921, cu Germania'

Dupa stralucita sa victorie in alegerile din 1936, Roosevelt a depasit mult cadrul existent. De fapt. el a demonstrat ca, desi preocupat de Criza, prinsese esenta acelui ceva provocator al dictatorilor mai bine decat oricare conducator european, cu exceptia lui Churchill. Pentru inceput, a cautat doar sa enunte angajarea morala a Americii fata de cauza democratiilor. Roosevelt si-a inceput procesul educativ prin asa-numitul Discurs al Carantinei, pe care 1-a rostit in Chicago, in 5 octombrie 1937. A fost primul sau avertisment adresat Americii asupra pericolului ce se apropia si prima sa declaratie publica in care afirma ca era posibil ca .America sa fie nevoita sa-si asume anumite responsabilitati cu privire la acest pericol. Reinnoita agresiune a Japoniei in China, cuplata cu anuntarea cu un an inainte a constituirii Axei Berlin-Roma, a asigurat decorul, dand ingrijorarii lui Roosevelt o dimensiune globala:

Pacea, libertatea si securitatea a nouazeci la suta din populatia lumii este periclitata de restul de zece la suta, care ameninta cu incalcarea tuturor legilor si a ordinii inter­nationale Pare a fi din nefericire adevarat ca epidemia faradelegii mondiale se raspandeste. Cand o epidemie de boala fizica incepe sa se intinda, comunitatea cade la invoiala si se uneste pentru tinerea in carantina a pacientilor, pentru a proteja sana­tatea comunitatii impotriva raspandirii bolii .

Roosevelt a avut grija sa nu spuna ce intelegea prin "carantina' si ce masuri anume, daca era cazul, avea in minte. Daca discursul ar fi implicat vreun tip de actiune, el ar fi fost in contradictie cu Legile Neutralitatii, pe care Congresul le apro­base cu o majoritate coplesitoare, iar presedintele tocmai le semnase.

Deloc surprinzator. Discursul Carantinei a fost atacat de izolationisti, care au cerut clarificarea intentiilor presedintelui. Ei sustineau cu inflacarare ca distinctia intre natiunile "iubitoare de pace" si cele "razboinice" presupunea din partea Ame­ricii o judecata de valoare care, la randul ei, avea sa conduca la abandonarea politicii de neinterventie, pentru care pledasera atat Roosevelt insusi, cat si Congresul. Dupa doi ani, Roosevelt descria zarva iscata de discurs astfel: ..Din nefericire, aceasta sugestie a cazut la urechi surde - urechi ostile, chiar, si ranchiunoase A fost intampinata ca atatatoare la razboi; a fost condamnata ca incercare de interventie in afacerile interne ale altor tari; a fost chiar ridiculizata drept o uitatura speriata sub pat in cautarea unor pericole de razboi care nu existau.'

Roosevelt ar fi putut sfarsi controversa prin simpla negare a intentiilor ce-i erau atribuite. Cu toate acestea, in ciuda atacurilor critice. Roosevelt a vorbit suficient de ambiguu la o conferinta de presa, pentru a pastra deschisa optiunea pentru o forma oarecare de securitate colectiva. Potrivit practicii jurnalistice a momentului, prese­dintele se intalnea cu presa intotdeauna neoficial, ceea ce insemna ca nu putea fi nici citat nici identificat, iar aceste reguli au fost respectate.

La ani de zile dupa aceea, istoricul Charles Beard a publicat o transcriere a intal­nirii, aratandu-1 pe Roosevelt dand din colt in colt si eschivandu-se, dar fara sa nege vreo clipa ca Discursul Carantinei reprezenta o noua abordare si refuzand in acelasi timp sa spuna care era noua abordare. Roosevelt a insistat ca discursul sau impli­ca actiuni ce mergeau mai departe de condamnarea morala a agresiunii: "Sunt o multime de metode pe lume care inca nu au fost incercate vreodata." intrebat daca asta insemna ca avea un plan, Roosevelt a replicat. ..Nu va pot da nici un indiciu in privinta lui. Va trebui sa inventati voi unul. Eu am unul." Nu a explicat nicio­data care era acest plan.

Roosevelt omul de stat putea avertiza asupra unui pericol iminent; Roosevelt conducatorul politic trebuia sa navigheze printre trei curente de opinie americane: un grup mic, sustinand sprijinirea clara a tuturor natiunilor ..iubitoare de pace''; un grup oarecum mai semnificativ, care era de acord cu un asemenea sprijin cata vreme nu se ajungea la razboi; si o imensa majoritate sprijinind litera si spiritul legislatiei privitoare la neutralitate. Un conducator politic abil va cauta intotdeauna sa mentina deschise cat mai multe optiuni cu putinta. El va vrea sa-si prezinte alegerea finala ca pe propria-i alegere optima, nu ca fiindu-i impusa de evenimente. Si nici un con­ducator american modem nu a fost mai bun la acest gen de tactica manageriala decat Roosevelt.

In cursul unei intalniri Fireside Chat [Povestiri la gura sobei - n.t.] dedicate in principal chestiunilor de politica interna, din 12 octombrie 1937 - la o saptamana dupa Discursul Carantinei -, Roosevelt a incercat sa satisfaca toate cele trei grupuri. Subliniindu-si atasamentul fata de pace, el s-a referit aprobator la conferinta ce urma sa aiba loc intre semnatarii Tratatului Naval de la Washington, din 1922, si a descris participarea americana la aceasta ca pe o demonstratie a "intentiei noas­tre de a coopera cu ceilalti semnatari ai acestui Tratat, inclusiv China si Japonia.' Limbajul conciliant sugera o dorinta de pace, chiar si cu Japonia; in acelasi timp, servea ca demonstratie a bunei credinte in cazul in care cooperarea cu Japonia avea sa se dovedeasca imposibila. Roosevelt a fost la fel de ambiguu si cu privire la rolul international al Americii. El a amintit audientei de propria sa experienta de razboi ca secretar adjunct al Marinei Militare: " neuitand ca din 1913 pana in 1921 am fost personal destul de aproape de evenimentele internationale si ca, in acea perioada, in care am invatat multe despre ce trebuie facut, am invatat multe si despre ce nu trebuie facut.'

Roosevelt nu ar fi obiectat, desigur, daca auditoriul i-ar fi interpretat declaratia ambigua in sensul ca experienta sa de razboi il invatase importanta neamestecului. Pe de alta parte, daca Roosevelt chiar asta avusese in vedere, el ar fi castigat mult mai multa popularitate decat daca ar fi spus-o pur si simplu. In lumina actiunilor sale ulterioare, este mai probabil ca Roosevelt a intentionat sa sugereze ca avea sa urmeze traditia wilsoniana prin intermediul unor metode mai realiste.

In ciuda reactiei ostile la adresa afirmatiilor sale, Roosevelt i-a spus in octom­brie 1937 colonelului Edward House, confidentul de odinioara al lui Wilson, ca va mai dura pana sa "faca poporul sa-si dea seama ca razboiul va fi un pericol mai mare pentru noi daca inchidem toate usile si ferestrele decat daca iesim in strada si ne folosim de influenta pe care o avem pentru a pune capat incaierarii.' Era un alt fel de a spune ca Statele Unite trebuiau sa participe in afacerile inter­nationale intr-un mod pana atunci inca nespecificat, pentru a ajuta la inabusirea incercarilor de agresiune.

Problema imediata a lui Roosevelt era o rabufnire a sentimentelor pro izolationiste. in ianuarie 1938, Camera Reprezentantilor a fost foarte aproape de a vota un amendament constitutional prin care se cerea referendum national pentru declara­tiile de razboi, exceptie facandu-se in cazul unei invazii a teritoriului Statelor Unite.

Roosevelt a trebuit-sa taca un apel personal pentru a preveni votarea amendamen­tului, in aceste conditii. Roosevelt privea discretia ca fiind aspectul cel mai de pret al vitejiei. in mai 1938. guvernul Statelor Unite nu a reactionat la Anschluss (anexa­rea Austriei la Germania), urmand modelul democratiilor europene, care se limi­tasera la proteste de forma. in timpul crizei care a condus la Conferinta de la Miinchen, Roosevelt s-a simtit obligat sa sublinieze in mod repetat ca America nu avea sa se alature unui front comun impotriva lui Hitler. Si si-a dezavuat subor­donatii si chiar si prietenii apropiati care macar aduceau vorba despre aceasta posi­bilitate.

La inceputul lui septembrie 1938, la un dineu oferit in cinstea relatiilor franco-americane, ambasadorul american in Franta, William C. Bullitt, a repetat o platitudine standard - ca Franta si Statele Unite erau ,,unite in vreme de razboi si in vreme de pace''. A fost de ajuns ca sa se declanseze un taraboi izolationist. Roosevelt. care nu avea cum sa stie dinainte de afirmatiile lui Bullitt, de vreme ce acestea faceau parte din genul de retorica nesemnificativa, lasata la discretia ambasadorilor, s-a straduit totusi sa respinga insinuarea potrivit careia Statele Unite se aliniau cu democratiile, ca fiind "suta la suta gresita'. Mai tarziu in cursul aceleiasi luni, cand razboiul parea iminent, iar Chamberlain se intalnise deja de doua ori cu Hitler, Roosevelt i-a trimis lui Chamberlain doua mesaje, in 26 si 28 septembrie. indem­nand la organizarea unei conferinte a puterilor interesate, care, in imprejurarile exis­tente, nu putea decat amplifica presiunile pentru concesiuni majore din partea Cehiei.

Miinchenul pare sa fi fost punctul de cotitura care 1-a obligat pe Roosevek sa alinieze America democratiilor europene, la inceput politic, insa treptat si practic. De atunci inainte, angajarea sa in zadarnicirea actiunilor dictatorilor a fost de ne­clintit, culminand trei ani mai tarziu cu intrarea Americii in cel de-al doilea razboi mondial. Jocul interactiv dintre conducatori si popoarele lor intr-o democratie este intotdeauna complex. Un conducator care se limiteaza la experienta poporului sau in vreme de tulburari violente achizitioneaza vremelnic popularitate, cu pretul con­damnarii de catre posteritate, ale carei cerinte le neglijeaza. Un conducator care o ia prea mult inaintea societatii sale pierde legatura cu problemele momentului. Un mare conducator trebuie sa fie un educator, care sa arunce o punte de legatura intre viziunile sale si ceea ce este binecunoscut. Dar el trebuie, totodata, sa fie dispus sa mearga inainte de unul singur, pentru a permite societatii sa urmeze calea pe care el a ales-o.

In mod inevitabil, in fiecare mare conducator exista o doza de siretenie care sim­plifica, uneori obiectivele, uneori importanta sarcinii pe care o are de rezolvat. insa testul final pe care trebuie sa-1 treaca este daca el incorporeaza sau nu adevarul valo­rilor societatii sale si esenta provocarilor pe care aceasta este capabila sa le lanseze sau sa le accepte. Roosevelt poseda aceste calitati intr-o masura neobisnuita. El cre­dea profund in America; era convins ca nazismul era deopotriva rau si ameninta­tor la adresa securitatii americane; si era extraordinar de siret. Si era pregatit sa poarte pe umeri povara deciziilor luate de unul singur. Precum un dansator pe sarma, el a trebuit sa se miste cu grija, sa paseasca atent, tatonand, pas cu pas, peste pra­pastia dintre telul sau si realitatea societatii sale, demonstrandu-i acesteia ca, de fapt, tarmul indepartat era mai sigur decat promontoriul cunoscut.

In 26 octombrie 1938. la mai putin de patru saptamani de la Acordul de la Miinchen, Roosevelt a revenit la tema din Discursul Carantinei. Adresandu-se la radio Forumului organizat de Herald-Tribune, el a transmis un avertisment impotri­va unor agresori nenumiti, dar usor de identificat, a caror "politica nationala adop­ta ca pe un instrument deliberat amenintarea de razboi.' in continuare, sustinand dezarmarea in principiu. Roosevelt a facut un apel si la intarirea apararii Americii:

am aratat cu consecventa ca nici noi, nici vreo alta natiune, nu vom accepta dezarmarea atata vreme cat natiuni vecine se inarmeaza pana in dinti. Daca nu exista o dezarmare generala, trebuie sa continuam noi insine sa ne inarmam. Este un pas pe care nu ne face placere sa-1 facem si pe care nu vrem sa-1 facem. Dar. pana Iu o abandonare generala a armelor capabile de agresiune, regulile normale ale prudentei nationale si bunul simt ne cer sa fim pregatiti.

In secret, Roosevelt a mers mult mai departe. La sfarsitul lui octombrie 1938. pe parcursul unor convorbiri separate cu ministrul tortelor aeriene britanice si cu un prieten personal al primului ministru britanic Neville Chamberlaine. El a avansat un proiect menit sa ocoleasca Legile Neutralitatii. Propunand o eludare fatisa a le­gislatiei pe care tocmai o semnase, Roosevelt a sugerat amplasarea de fabrici pen­tru asamblarea avioanelor englezesti si franceze in Canada. In apropierea frontierei americane. Statele Unite aveau sa furnizeze toate componentele, lasand Mani Bri­tanii si Frantei numai asamblarea finala. Acest aranjament avea sa permita teore­tic proiectului sa ramana in litera Legilor Neitralitatii. pe baza presupunerii ca partile componente erau bunuri civile. Roosevelt i-a spus emisarului lui Chamberlain ca, "in caz de razboi cu dictatorii, avea in spate resursele industriale ale natiunii ame­ricane.'

Schema lui Roosevelt pentru ajutarea democratiilor sa-si refaca puterea avia­tica s-a prabusit, dupa cum era sortit, fie si numai datorita simplei imposibilitati logistice de a intreprinde in secret un efort la o asemenea scara, insa de atunci inain­te, ajutorul acordat de Roosevelt Marii Britanii si Frantei a fost limitat numai atunci cand Congresul si opinia publica nu au putut fi nici ocolite, nici invinse.

La inceputul lui 1939, in Starea Uniunii, mesajul anual. Roosevelt a identificat natiunile agresoare ca fiind Italia, Germania si Japonia. Facand aluzie la tema din Discursul Carantinei, el a aratat ca "sunt multe metode de a opri un razboi, dar mai puternic si mai eficient decat vorbele este de a aduce acasa guvernelor agresoare sentimentele colective ale propriului nostru popor.'

In aprilie 1939, la o luna dupa ocuparea Pragai de catre nazisti, Roosevelt a de­semnat pentru prima oara agresiunea impotriva tarilor mai mici echivalenta cu o amenintare generala la adresa securitatii americane. La o conferinta de presa din 8 aprilie 1939, Roosevelt le-a spus reporterilor ca "independenta continua politica economica si sociala a fiecarei natiuni mici a lumii are efect asupra sigurantei si prosperitatii noastre nationale. Fiecare asemenea natiune care dispare ne slabeste siguranta si prosperitatea nationala.'' intr-un discurs tinut inaintea Uniunii Pan Americane in 14 aprilie, el a facut un pas mai departe sustinand ca interesele secu­ritatii Statelor Unite nu se mai puteau limita la doctrina Monroe:

Nu incape nici o indoiala ca in numai cativa ani flote aviatice vor traversa oceanul la fel de usor cum la ora actuala traverseaza marile inchise europene. Functionarea economica unitara a lumii devine asadar o necesitate; nici o intrerupere a ei nu va avea alt rezultat, in viitor, decat faramarea vietii economice de pretutindeni. Generatia trecuta implicata in chestiunile Pan Americane era preocupata de elabo­rarea principiilor si a mecanismelor prin care aceasta emisfera sa lucreze impreuna, insa generatia urmatoare va fi preocupata de metodele prin care Noua Lume sa poata trai in pace cu cea Veche.

In aprilie 1939, Roosevelt li s-a adresat direct lui Hitler si lui Mussolini printr-un mesaj care, desi a luat in bataie de joc de dictatori, fusese bine gandit pentru a demon­stra poporului american ca tarile Axei aveau, intr-adevar, planuri agresive. Cu sigu­ranta unul dintre cei mai subtili si lunecosi presedinti ai Americii, Roosevelt le-a cerut dictatorilor - nu insa Marii Britanii si Frantei - asigurari ca nu vor ataca nici una din cele treizeci si una de natiuni specificate, europene si asiatice, pe par­cursul unei perioade de zece am. Roosevelt a facut apoi demersuri pentru a obtine de la aceste treizeci si una de natiuni asigurari similare cu privire la Germania si Italia. In final, el a oferit participarea americana la orice conferinta de dezarmare avand ca scop destinderea incordarilor.

Nota lui Roosevelt va ramane neintrecuta in istoria diplomatiei sub aspectul meticulozitatii muncii facute. De pilda, Siria si Palestina, aflate sub mandate fran­cez si respectiv britanic, erau citate ca state independente. Hitler s-a distrat copios folosind mesajul lui Roosevelt drept element decorativ pentru unul dintre discur­surile sale din Reichstag. Spre veselia tuturor, Hitler a citit rar lunga lista de tari pe care Roosevelt il implora sa le lase in pace. Pe masura ce Fuhrerul pronunta numele tarilor, unul dupa altul, pe un ton amuzat, hohote de ras rasunau prin Reich­stag. Hitler a trecut la interogarea tarilor insirate in nota lui Roosevelt, dintre care multe ii tremurau deja inainte, interesandu-se daca acestea se simteau intr-adevar amenintate. Ele, desigur, au negat cu tarie vreo asemenea ingrijorare.

Desi Hitler a marcat un punct sub aspect oratoric. Roosevelt si-a atins obiec­tivul politic. Cerandu-le asigurari numai lui Hitler si lui Mussolini, el ii stigmatizase ca agresori inaintea singurei audiente care, pentru moment, conta pentru Roosevelt - poporul american. Pentru a inrola publicul american in actiunea de sprijinire a democratiilor, Roosevelt avea nevoie sa formuleze problemele in termeni ce tre­ceau dincolo de echilibrul puterii si sa le infatiseze ca pe o batalie in apararea vic­timelor inocente impotriva unui crancen agresor. Atat nota lui, cat si reactia lui Hitler fata de ea, l-au ajutat pe Roosevelt sa-si atinga obiectivul.

Roosevelt a tradus rapid noul prag psihologic al Americii in moneda strategica, in aceeasi luna, aprilie 1939, el a mai apropiat putin Statele Unite de cooperarea militara de facto cu Marea Britanie. Un acord intre cele doua tari a permis Marinei Militare britanice sa-si concentreze toate fortele in Atlantic, in vreme ce Statele Unite si-au mutat grosul flotei in Pacific. Aceasta diviziune a muncii presupunea ca Statele Unite isi asumau responsabilitatea apararii impotriva Japoniei a posesiu­nilor din Asia ale Marii Britanii. inaintea primului razboi mondial, un aranjament analog intre Marea Britanie si Franta (aranjament care condusese la concentrarea flotei franceze in Marea Mediterana) fusese folosit ca argument pentru ca Marea Britanie sa fie obligata moral sa intre in primul razboi mondial in apararea tarmurilor atlantice ale Frantei.

Izolationistii, care urmareau actiunile lui Roosevelt, erau profund tulburati. in februarie 1939, inainte de izbucnirea razboiului, senatorul Arthur Vandenberg a infatisat cu elocinta cazul izolationist:

Este adevarat, traim intr-o lume proiectata in perspectiva, in care, fata de timpurile lui Washington, timpul si spatiul sunt relativ anulate. Dar eu tot ii multumesc lui Dumnezeu pentru doua oceane proiectoare: si chiar astfel, proiectate in perspectiva, ele raman binecuvantarea noastra suprema daca sunt folosite din prin si cu prudenta Toti avem simpatiile si emotiile noastre firesti fata de victimele actelor de violenta nationale sau internationale de pretutindeni de pe glob; dar nu suntem si nu putem fi protectorul omenirii sau politistul omenirii.

Cand, in replica la invadarea Poloniei de catre Germania. Marea Britanie i-a declarat razboi acesteia din urma in 3 septembrie 1939, Roosevelt nu a avut de ales si a invocat Legile Neutralitatii. in acelasi timp, el s-a miscat rapid pentru a modi­fica legislatia si a permite Marii Britanii si Frantei sa cumpere arme americane.

Roosevelt s-a ferit sa invoce Legile Neutralitatii in razboiul dintre Japonia si China, in aparenta deoarece nici un razboi nu fusese declarat, dar in realitate fiindca era convins ca un embargou asupra armelor ar fi afectat China mult mai mult decat ar fi afectat Japonia. Dar daca razboiul izbucnea in Europa, acesta ar fi fost declarai formal si el nu ar fi putut apela la nici un subterfugiu pentru a ocoli Legile Neutra­litatii. Prin urmare, la inceputul lui 1939, Roosevelt a convocat o revizuire a Actelor de Neutralitate sub temei ca ele ,,pot opera inechitabil si injust - si pot practic acor­da agresorului si refuza victimei ajutorul.' Congresul nu a actionat decat dupa ce razboiul european izbucnise deja. Indicand forta spiritului izolationist, propunerea lui Roosevelt fusese respinsa de trei ori in Congres pana atunci, pe parcursul anu­lui in curs.

In aceeasi zi in care Marea Britanie a declarat razboiul, Roosevelt a convocat o sesiune speciala a Congresului, pentru 21 septembrie. De asta data, a invins el. Asa-numita A patra Lege a Neutralitatii, din 4 noiembrie 1939, permitea belige­rantilor sa cumpere arme si munitie din Statele Unite, cu conditia sa plateasca cu bani gheata si sa-si transporte marfa cu vase proprii sau neutre. De vreme ce, din cauza blocadei britanice, numai Marea Britanie si Franta erau in masura sa faca astfel, "neutralitatea' devenea o notiune tot mai teoretica. Legile Neutralitatii dura­sera doar atata vreme cat nu existase nimic fata de care sa existe neutralitate.

Pe parcursul asa-numitului fals razboi, conducatorii Americii au continuat sa creada ca li se cerea doar ajutorul material. intelepciunea conventionala spunea ca armata franceza, inapoia Liniei Maginot, sprijinita de Marina Militara Britanica, avea sa sugrume Germania prin combinarea unui razboi defensiv terestru cu o blo­cada navala.

In februarie 1940. Roosevelt l-a trimis pe subsecretarul de stat Sumner Welles in misiune in Europa pentru a explora posibilitatile de pace in timpul "razboiului ciudat'. Primul ministru Daladier a tras concluzia ca Welles indemna la o pace de compromis, care sa lase Germaniei controlul asupra Europei Centrale, desi majori­tatea interlocutorilor lui Welles nu i-au interpretat astfel remarcile si. in cazul lui Daladier. dorinta se poate sa fi zamislit ideea. Trimitandu-l pe Welles in Europa, scopul lui Roosevelt nu fusese sa medieze cat sa-si demonstreze devotamentul fata de pace inaintea izolationistului sau popor. El voia de asemenea sa puna un temei pretentiilor Americii la participare. in cazul in care "razboiul ciudat' avea sa culmi­neze cu un acord de pace. Atacul Germaniei asupra Norvegiei, de cateva saptamani mai tarziu, a pus capat acelei misiuni speciale.

In 40 iunie 1940, in vreme ce Franta se prabusea inaintea invadatorilor nazisti. Roosevelt a abandonat neutralitatea formala si s-a alaturat elocvent Marii Britanii, intr-un discurs puternic, rostit in Charlottesvile, Virginia. el a combinat o condam­nare distrugatoare la adresa lui Mussolini. ale carui armate atacasera Franta in chiar acea zi. cu angajamentul Americii de a extinde cu orice pret ajutorul material acor­dat oricarei tari ce se opunea agresiunii Germaniei. in acelasi timp. el a declarat ca America avea sa-si intareasca propria aparare:

In aceasta a zecea zi a lui iunie 1940, in aceasta universitate fondata de primul mare profesor american de democratie, trimitem rugaciunile si sperantele noastre celor de peste mari, care isi continua cu splendida vitejie batalia pentru libertate, in unitatea noastra americana, noi vom urma doua cursuri de actiune evidente si simultane: vom extinde resursele materiale ale acestei natiuni la aceia ce se opun fortei: si. totodata, vom angaja si vom grabi folosirea acelor resurse astfel ca noi insine, cei din Americi. sa putem avea echipament si antrenament la nivelul cerut de orice situatie de urgenta si do oricare cerinta a apararii.

Discursul lui Roosevelt de la Charlottesville a reprezentat o cumpana a apelor. Confruntat cu infrangerea iminenta a Marii Britanii, orice presedinte american ar fi putut vedea in marina militara britanica o componenta esentiala a securitatii emis­ferei vestice. Este insa dificil de imaginat vreun contemporan al lui Roosevelt - din indiferent ce partid politic - care, dupa ce ar fi avut curajul si previziunea sa recunoasca provocarea, sa fi avut vointa de a-si conduce poporul izolationist, pas cu pas, inspre angajamentul de a face orice era necesar pentru a invinge Germania.

Asteptarile astfel create, ca, mai devreme sau mai tarziu. America avea sa de­vina aliatul Marii Britanii, reprezentau cu siguranta unul dintre cele mai hotaratoare elemente in sustinerea deciziei lui Churchill de a continua lupta de unul singur:

Vom merge pana la capat Si chiar daca, ceea ce nu cred nici un moment, aceasta insula sau o mare parte a ei va fi subjugata si infometata, atunci, imperiul nostru de dincolo de mari, inarmat si pazit de flota britanica, va continua lupta pana cand. la momentul hotarat de Dumnezeu, Lumea Noua, cu toata forta si puterea sa, va pasi inainte in ajutorul si spre eliberarea celei Vechi.

Metodele lui Roosevelt erau complexe - elevate in declararea obiectivelor, sirete in tactica, explicite in definirea problemelor si nu tocmai sincere in deslu­sirea unor anumite evenimente incurcate. Multe dintre actiunile lui Roosevelt s-au aflat la limita constitutionalitatii. Nici un presedinte contemporan nu ar putea apela la metodele lui Roosevelt si ramane in functie. Si totusi, Roosevelt a vazut ca marja de siguranta a Americii se ingusta si ca o victorie a puterilor Axei avea sa o elimi­ne. Mai presus de orice, el l-a gasit pe Hitler a fi dusmanul neimpacat si cea mai mare amenintare fata de toate valorile pe care le reprezenta istoriceste America. Dupa prabusirea Frantei, Roosevelt a scos tot mai mult in evidenta amenintarea iminenta la adresa securitatii americane. Pentru el, Atlanticul avea aceeasi semni­ficatie pe care o avea Canalul Manecii pentru oamenii de stat britanici. Vedea un interes national vital in aceea ca oceanul sa nu fie dominat de Hitler. Asadar, in discursul Starea Uniunii rostii in 6 ianuarie 1941, Roosevelt a legat securitatea ame­ricana de supravietuirea Marinei Militare britanice:

Am subliniat recent ritmul rapid in care razboiul modern poate sa aduca in chiar mijlocul nostru atacul fizic la care va trebui sa ne asteptam, in cele din urma, daca natiunile dictatoare castiga razboiul.

Se vorbeste mult despre imunitatea noastra fata de o invazie imediata si direc­ta de dincolo de ocean. Evident, atata vreme cat Marina Militara britanica isi mentine puterea, un asemenea pericol nu exista.

Desigur, daca acest lucru era adevarat. America era obligata sa faca orice efort pentru a preveni infrangerea Marii Britanii - in situatie extrema, chiar sa intre in razboi.

Roosevelt actiona de multe luni de pe premiza ca America putea sa fie nevoita sa intre in razboi. In septembrie 1940, el pusese la cale un aranjament ingenios pentru a da Marii Britanii cincizeci de distrugatoare, asa-zis casabile, in schimbul dreptu­lui de a stabili baze americane pe opt posesiuni britanice din Atlantic, intre Terra-nova si continentul sud american. Winston Churchill a numit mai tarziu operatiunea "un act hotarat ne-neutru', deoarece distrugatoarele erau de departe mai importante pentru Marea Britanie decat erau bazele pentru America. Cele mai multe dintre aces­tea din urma erau destul de departate de orice teatru de operatiuni imaginabil, iar altele chiar dublau baze americane existente. Mai mult decat orice, afacerea dis­trugatoarelor reprezenta un pretext bazat pe opinia juridica a unei persoane numite in post chiar de Roosevelt, procurorul general Francis Biddle - un observator care cu greu se putea numi obiectiv.

Roosevelt nu a cautat sa obtina nici aprobarea Congresului, nici modificarea Actelor de Neutralitate pentru schimbul lui, distrugatoare-contra-baze. Si nici nu i s-a cerut, oricat de neimaginat pare aceasta in lumina practicii contemporane. Faptul ca Roosevelt a facut acest pas cand campania prezidentiala tocmai incepea da masura ingrijorarii lui Roosevelt in legatura cu o posibila victorie nazista si a anga­jarii sale in sustinerea moralului englezilor. (A fost un noroc pentru Marea Britanie si pentru cauza unitatii americane faptul ca vederile in materie de politica externa ale contracandidatului la presedintie, Wendell Willkie, nu difereau semnificativ de cele ale lui Roosevelt.)

Concomitent, Roosevelt a sporit imens bugetul american al apararii si, in 1941, a determinat Congresul sa introduca serviciul militar obligatoriu pe timp de pace. Atat de puternic era sentimentul nostalgic izolationist. incat legea recrutarii a fost reintrodusa cu un singur vot diferenta in Camera Reprezentantilor in vara lui 1941, la mai putin de patru luni inainte de izbucnirea razboiului.

Imediat dupa alegeri, Roosevelt a purces la eliminarea cerintei celei de-a patra Legi a Neutralitatii - ca materialele de razboi americane nu puteau fi cumparate decat cu bani gheata. intr-un Fireside Chat, imprumutand un termen al lui Wilson, el a cerut Statelor Unite sa devina ..arsenalul democratiei'. Instaimentul legal pentru a infaptui aceasta a fost Legea de ,,imprumut-inchiriere' a armamentului (,,Lend and lease Act'. care dadea presedintelui autoritatea discretionara de a imprumuta, a concesiona, a vinde sau a da in schimb. in orice conditii considera el ca este potri­vit, orice articol defensiv ..guvernului oricarei tari a carei aparare este considerata de presedinte vitala pentru apararea Statelor Unite.' Secretarul de stat Hull, in mod obisnuit un wilsonian infocat si un avocat al securitatii colective, a justificat, destul de atipic pentru el. Legea de ..imprumut-inchiriere' prin considerente strategice. Fara ajutor american masiv, a argumentat el, Marea Britanie ar fi invinsa si con­trolul Atlanticului ar trece in maini ostile, periclitand securitatea emisferei vestice.

Si totusi, daca acest lucru era adevarat. America putea evita participarea la razboi numai daca Marea Britanie era in stare sa-1 infranga de una singura pe Hitler, ceea ce nici chiar Churchill nu credea ca era posibil. Senatorul Taft a subliniat acest as­pect in opozitia pe care a facut-o la Legea de imprumut-inchiriere. Izolationistii s-au organizat in asa-numitul Prim Comitet al Americii, condus de generalul Robert E. Wood, presedintele consiliului de administratie de la Sears, Roebuck and Company, si sustinut de conducatori importanti din multe domenii, printre care Kathlen Norris, Irvin S. Cobb, Charles A. Lindberg, Henry Ford, generalul Hugh S. Johnson, Chester Bowels si fiica lui Theodore Roosevelt, dna Nicholas Longworth.

Pasiunea dinapoia opozitiei izolationiste la Legea de "imprumut-inchiriere' a fost prinsa intr-un comentariu al senatorului Arthur Vandenberg, unul dintre cei mai precauti purtatori de cuvant ai lor, in 11 martie 1941: "Am azvarlit la cos Discursul de Adio al lui Washington. Ne-am aruncat cu capul inainte in politica echilibrului puterii si in razboaiele pentru putere din Europa. Asia si Africa. Am facut primul pas pe un drum de pe care nu ne vom mai putea niciodata retrage.' Analiza lui Vandenberg era corecta, dar viata era cea care impusese necesitatea; si era meritul lui Roosevelt de a o fi recunoscut.

Dupa propunerea Legii de "imprumut inchiriere', Roosevelt s-a hotarat sa faca invingerea nazistilor tot mai explicita, cu fiecare luna care trecea. inca dinainte de votarea Legii, sefii de stat major, anticipandu-i aprobarea, s-au intalnit pentru a orga­niza resursele, astfel incat acestea sa fie facute disponibile. Aflandu-se impreuna, ei au inceput sa faca si planuri pentru timpul cand Statele Unite aveau sa fie par­ticipant activ la razboi. Pentru acesti analisti, numai momentul intrarii Americii in razboi mai ramanea de stabilit. Roosevelt nu si-a pus initialele pe asa-numitului Acord ABC-1. potrivit caruia, in caz de razboi, prioritatea numarul unu avea sa fie atribuita luptei impotriva Germaniei. Dar era clar ca asta se datora unor imperative de politica interna si unor restrictii constitutionale si nicidecum vreunei ambigui­tati legate de intentiile sale.

Atrocitatile nazistilor au sters tot mai mult distinctiile dintre a lupta pentru pro­movarea valorilor americane si a lupta pentru apararea securitatii americane. Hitler depasise cu prea mult orice norma a moralitatii, astfel incat batalia impotriva sa era asimilata cu triumful binelui asupra raului in lupta pentru supravietuire. Astfel, in ianuarie 1941. Roosevelt a rezumat obiectivele Americii in ceea ce el a numit Cele Patru Libertati: libertatea exprimarii, libertatea credintei, libertatea de a nu suferi de saracie si libertatea de a nu suferi de frica. Aceste teluri depaseau mult obiec­tivele oricarui razboi european anterior. Nici macar Wilson nu proclamase o ches­tiune sociala ca libertatea de a nu suferi de saracie drept scop al razboiului.

In aprilie 1941, Roosevelt a facut inca un pas spre razboi autorizand un acord cu reprezentantul danez la Washington (al carui rang era de ministru), prin care fortelor americane li se permitea ocuparea Groenlandei. De vreme ce Danemarca se afla sub ocupatie germana si nici un guvern in exil danez nu fusese format, acel diplomat fara tara a luat asupra sa "autorizarea' bazelor americane pe pamant danez, in acelasi timp. Roosevelt l-a informat confidential pe Churchill ca. de atunci inainte, vasele americane aveau sa patruleze Atlanticul de Nord la vest de Islanda - acoperind cam doua treimi din intregul ocean - si .,sa faca publica pozitia even­tualelor vase sau avioane agresoare localizate in aria de patrulare americana.' Trei luni mai tarziu, la invitatia guvernului local, trupele americane au aterizat in Islanda, tot posesiune daneza, pentru a inlocui tortele britanice. Apoi, fara aprobarea Congre­sului, Roosevelt a declarat intreaga zona dintre aceste posesiuni daneze si America de Nord ca facand parte din sistemului defensiv al emisferei vestice.

Intr-un lung discurs radiodifuzat, din 27 martie 1941, Roosevelt a anuntat starea de urgenta si a reafirmat devotamentul Americii fata de progresul social si eco­nomic:

Nu vom accepta o lume dominata de Hitler. Si nu vom accepta o lume. ca lumea de dupa razboi, din anii 1920, in care germenii hitlerismului sa poata prinde iarasi radacini si in care sa le fie ingaduit sa creasca.

Nu vom accepta decat o lume consacrata libertatii de vorbire si de expresie, liber­tatii fiecarei persoane de a se inchina lui Dumnezeu in felul sau, libertatii de a nu suferi de saracie si libertatii de a nu mai trai sub imperiul terorii.

Expresia "nu vom accepta' trebuia sa insemne ca Roosevelt angaja de fapt intrarea in razboi a Americii pentru cele Patru Libertati, daca acestea nu puteau fi asigurate pnn alte mijloace.

Putini presedinti americani au fost atat de sensibili si de ageri ca Franklin Delano Roosevelt in sesizarea psihologiei poporului sau. Roosevelt a inteles ca numai o amenintare la adresa propriei lor securitati ii putea motiva pentru a sprijini pregati­rile militare. insa pentru a-i duce la razboi, el stia ca trebuia sa apeleze la idealis­mul lor, in mare masura la fel cum o facuse si Wilson. Din punctul de vedere al lui Roosevelt, necesitatile securitatii americane puteau fi foarte bine rezolvate prin con­trolarea Atlanticului. insa obiectivele sale de razboi reclamau o anumita viziune a unei noi ordini mondiale. Astfel, ,,echilibrul puterii' era un termen de negasit in declaratia lui Roosevelt, cu exceptia ocaziilor cand era folosit in sens peiorativ. Ceea ce urmarea el era sa determine aparitia unei comunitati mondiale compatibile cu ide­alurile democratice si sociale ale Americii. ca cel mai bun garant al pacii.

In aceasta atmosfera, presedintele unor State Unite teoretic neutre si conduca­torul tipic de vreme de razboi al Marii Britanii, Winston Churchill, s-au intalnit in august 1941 pe un crucisator in largul coastelor Terranovei. Situatia Marii Britanii se imbunatatise oarecum cand Hitler invadase Uniunea Sovietica, in iunie, insa Anglia era departe de a fi sigura de victorie. Cu toate acestea, declaratia comuna semnata de cei doi conducatori reprezenta nu o declaratie traditionala de intentii de razboi, ci proiectul unei lumi cu totul noi. purtand amprenta Americii. Carta Atlantica proclama un set de "principii comune' pe care presedintele si primul ministru isi bazau "sperantele intr-un viitor mai bun al omenirii'. Aceste princi­pii dezvoltau cele Patru Libertati ale lui Roosevelt prin adaugarea accesului egal la materiile prime si a eforturilor comune pentru imbunatatirea conditiilor de viata pretutindeni in lume.

Carta Atlantica punea chestiunea securitatii postbelice in termeni integral wilsonieni si nu continea nici o componenta geopolitica. "Dupa distrugerea finala a tiraniei naziste', natiunile libere aveau sa renunte la folosirea fortei si sa impuna dezarmarea permanenta natiunilor "care amenintau cu agresiunea'. Aceasta avea sa conduca la incurajarea "tuturor masurilor realizabile ce vor usura natiunilor iubitoare de pace povara zdrobitoare a armamentului.' Erau avute in vedere doua categorii de natiuni: natiunile agresoare (anume Germania, Japonia si Italia), care aveau sa fie permanent dezarmate, si "tarile iubitoare de pace', carora avea sa li se permita mentinerea unor forte militare, dar, se spera, la un nivel considerabil redus. Autodeterminarea nationala avea sa serveasca drept piatra unghiulara aces­tei noi ordini mondiale.

Diferenta dintre Carta Atlantica si Planul Pin, prin care Marea Britanie propusese terminarea razboaielor napoleoniene, arata masura in care Marea Britanie devenise asociatul secundar in relatiile anglo-americane. Nici macar o singura data nu se refe­rea Carta Atlantica la un nou echilibru al puterii, in vreme ce Planul Pitt urmarise sa fie aproape numai asta. Nu pentru ca Marea Britanie ar fi dat uitarii echilibrul puterii imediat dupa cel mai disperat razboi din lunga sa istorie: ci deoarece Chur­chill realizase ca insasi intrarea Americii in razboi avea sa modifice echilibrul puterii in favoarea Marii Britanii. in acelasi timp, el era nevoit sa subordoneze obiectivele britanice pe termen lung necesitatilor imediate - ceva ce Marea Britanie nu se simtise niciodata obligata sa faca pe parcursul razboaielor napoleoniene.

Cand Carta Atlantica a fost proclamata, armatele germane se apropiau de Mos­cova, iar fortele Japoneze se pregateau sa patrunda in Asia de sud-est. Churchill era preocupat in primul rand sa indeparteze toate obstacolele din cale intrarii Amencii in razboi. Deoarece intelesese foarte bine ca, de una singura, Marea Britanie nu avea sa fie in stare sa obtina o victorie decisiva, chiar si cu participare sovietica la razboi si sprijin material american. in plus, Uniunea Sovietica se putea prabusi si un com­promis intre Hitler si Stalin era oricand posibil, amenintand iarasi Marea Britanie cu izolarea. Churchill nu vedea nici un rost in disputarea structurii postbelice inainte de a fi macar sigur ca asa ceva avea sa mai existe.

In septembrie 1941, Statele Unite au trecut granita inspre beligeranta. Ordinul lui Roosevelt ca pozitia submarinelor germane sa fie raportata Marinei Militare bri­tanice facuse inevitabil ca, mai devreme sau mai tarziu, o ciocnire sa aiba loc. in 4 septembrie 1941, distrugatorul american Greer a fost torpilat in vreme ce sem­nala avioanelor britanice pozitia unui submarin german. in 11 septembrie, fara a descrie imprejurarile, Roosevelt a denuntat "pirateria' germana. Comparand sub­marinele germane cu un sarpe cu clopotei incordat pentru a sari la atac, el a ordo­nat Marinei Militare a Statelor Unite sa scufunde "pe loc' orice submarin german sau italian descoperit in deja stabilita zona defensiva americana ce se extindea pana in Islanda. Sub aspect practic, America se afla in razboi pe mare cu puterile Axei.

Concomitent, Roosevelt a acceptat provocarea Japoniei. Ca raspuns la ocuparea Indochinei de catre Japonia, in iulie 1941, el a abrogat tratatul comercial cu Japonia, a interzis vanzarea deseurilor metalice catre aceasta si a incurajat guvernul-in-exil olandez sa opreasca exporturile olandeze de petrol din Indiile de Est olandeze (actuala Indonezie) catre Japonia. Aceste masuri au condus la negocieri cu Japonia, incepute in octombrie 1941. Roosevelt a dat instructiuni negociatorilor americani ca acestia sa ceara Japoniei sa renunte la toate cuceririle sale, inclusiv la Manciuria, invocand refuzul anterior al Americii de a "recunoaste' aceste acte.

Roosevelt trebuie sa fi stiut ca nu era posibil ca Japonia sa accepte. In 7 octom­brie 1941, folosind modelul razboiului ruso-japonez, Japonia a lansat un atac sur­priza asupra bazei navale de la Pearl Harbor si a distrus o buna parte a flotei americane din Pacific. In 11 decembrie 1941, Hitler, care realizase un tratat tripartit.

Pledand pentru interventia statului atat in ajutorarea "omu­lui uitat aflat la baza piramidei economice", cat si pentru crearea unei ordine economice constitutionale, intrucat "pute­rea economica privata este de asemenea un trust public', Roosevelt chema "sa avem incredere in America sa avem incredere in institutiile noastre, sa avem incredere in noi insine Singurul lucru de care trebuie sa ne fie teama este frica insasi' (William E. Leuchtenburg). Cuvantarile, intoc­mite de un grup de universitari (Rexford G. Tugwell, Ray-inond Moley si Adolf A. Berle Jr.), cunoscut ca "Trustul creierului' (Brain Trust), fagaduiau cite ceva fiecarui grup social, fiecare alegator gasind in ele tocmai ceea ce dorea.

Mizeria si suferintele provocate de criza, neincrederea si aversiunea fata de Hoover (contracandidatul republican), demagogia sociala a democratilor, care atacau vehement ..coruptia Wall-Street-ului si a magnatilor financiari', toate au conlucrat, determinand victoria categorica a lui Roosevelt (22 800000 de voturi fata de 15 700000 date pentru Hoover) si obtinerea majoritatii de catre democrati in Congres.

In urmatoarele alegeri prezidentiale din 1936 - Roosevelt - propus pentru al doilea termen de catre democrati - a fost reales, desi marele capital era in general impotriva lui, cu 27 751 612 voturi si obtinand cea mai mare majoritate., electorala in toate statele, cu exceptia lui Maine si Vermont,-de la victoria lui Monroe in 1820.

Primele doua termene ale presedintiei lui F.D. Roosevelt cuprind perioada "New DeaP-ului - un ansamblu de reforme si masuri menite a reinvia capitalismul.

II. Istoricii, economistii, sociologii sunt unanimi in a sub­linia ca "New Deal'-ul a fost "o actiune extrem de personala si programele lui disparate erau unificate numai de persona­litatea lui Franklin Delano Roosevelt'.

Istoriografia marxista a aratat ca "New Deal''-ul a fost o politica liberala moderata a burgheziei monopoliste, o poli­tica de reforme si concesii fata de masele largi, determinata nu de tendintele idealiste ale cercurilor conducatoare, ci de adanci conflicte de clase si de partide. in conditiile puterni­celor zguduiri economice si ale avantului miscarii muncito­resti si democratice, liberalismul rooseveltian a dovedit ca, recurgand la aceasta metoda, s-a putut obtine in acei ani, in cadrul democratiei burgheze americane, solutionarea vremel­nica a conflictelor acute sociale. Spre sfarsitul anului 1938 s-a terminat insa cu politica liberala si istoria perioadei post­belice a Statelor Unite a dezvaluit atat limitele liberalismului burghez, cit si incapacitatea acestuia de a rezolva problemele majore social-economice ale contemporaneitatii de a impie­dica inscaunarea maccarthysmului in anii de dupa cel de al doilea razboi mondial.

"Primul New Deal' (1933-1935) a fost axat pe masuri de ajutorare si redresare economica si "Al doilea New Deal'' (1935-1938), mai radical, centrat pe reforme sociale.

Pentru un economist ortodox, "New Deal'-ul poate aparea ca un talmes-balmes politic de idei fara legatura. Roosevelt nu a avut o filozofie calauzitoare; era insa capabil sa dea iluzia unei linii politice franca si energica, acolo unde, in fapt, nu exista nici un fel de linie. Era un politician de pro­fesie de prima mana, cu o vie intuitie a sentimentului popular si o mare suplete, care era totodata forta si slabiciunea sa. intr-o situatie in care capitalismul american, zdruncinat din temelii, vedea prabusindu-se unul dupa altul pilonii sai, doctrinele traditionale, nu erau de nici un folos. Tatonarile, bajbaielile erau inevitabile si "New Deal'-ul nu era posibil fara un conducator putin profund, dar care se misca cu usu­rinta printre oamenii de diverse idei, care ura nehotararea si inactivitatea si era predispus temperamental la experiment.

III. A doua zi dupa preluarea presedintiei, Roosevelt a instituit moratoriul national bancar - inchiderea tuturor bancilor si suspendarea tranzactiilor sau exporturilor de aur (5 martie) si a convocat Congresul in sesiune speciali»

In sesiunea celor "o suta de zile' (9 martie - 16 iunie), Congresul, bombardat de catre presedinte cu mesagii si pro­iecte de legi, a cunoscut o activitate legislativa fara precedent in istoria Statelor Unite. "Legea pentru reglementarea reluarii activitatii bancare' ("Emergcncy Banking Relief Act') din 9 martie autoriza redeschiderea bancilor ce aveau sa fie recunoscute "sanatoase' in urma controlului statului, iar "Reconstruction Finance Corporation' - institutia creata in timpul presedintiei lui Hoover - mandatata sa le acorde imprumuturi. Exportul de aur era interzis si tezaurizarea aurului pedepsita de lege (Documenls of American Hislory, II).

Retragerea din circulatie a monedei de aur indica intentia tic a se trece ia devalorizarea dolarului. Dupa renuntarea la etalonul aur (19 aprilie), cateva luni mai tarziu (la 31 ianuarie 1934), dolarul a fost devalorizat cu 41% (pretul oficial al unei uncii - 35 g) fiind stabilit la 35 de dolari. Masurile pentru refacerea creditului, completate cu crearea unei noi institutii - "Federal Bank Deposit Insurance Corporation' - care asigura depunerile la banci sub 5000 de dolari (16 iunie 1933) au inlaturat, in acele momente grave, "amenintarea care plana asupra bancilor si sistemului capitalist''.

In prima sa "convorbire la gura sobei', tinuta in fata micro­fonului de radio (12 martie), Roosevelt, vorbind in felul sau simplu, intim, plin de caldura, afirma: "Pot sa va incredintez ca este mai sigur sa plasati banii vostri intr-o banca redes­chisa decat sub salteaua voastra'.

Majoritatea bancilor isi redeschisesera portile, primind in mai putin de o luna - sub forma de imprumut din partea guvernului, cu o dobanda redusa, minima - circa 2000000000 de dolari. Ca de obicei, cei puternici au inghitit pe cei slabi, de asta data prin sprijinul direct, masiv si rapid ol guvernului federal. Wall Street-ul rasufla usurat.

Numarul bancilor inchise care nu au primit autorizatia Departamentului Federal s-a ridicat la 2352.

Inainte, in timpul numeroaselor crize ciclice, politica sau lipsa de politica a guvernelor era de a sta deoparte si de a lasa ca furturile economice sa se potoleasca de la sine. De data aceasta insa, lucrurile nu s-au petrecut la fel. Guvernul federal preluase in realitate controlul asupra operatiilor ban­care si valutare al tarii, pas insemnat in consolidarea capita­lismului monopolist de stat; rolul puterii in viata economica a tarii spori considerabil si masurile ulterioare vor largi si intari participarea guvernamentala in economie.

Au urmat apoi doua legiuiri, fagaduite in cursul campaniei electorale. "Legea pentru economii' (20 marLie) reducea sala­riile functionarilor de stat; anula pensionarea anumitor cate­gorii de veterani de razboi; reorganiza si reducea aparatul de stat - si, "Legea pentru anularea prohibitiei consumului de bauturi alcoolice' in S.U.A. (22 martie), masura care a pus capat unei surse majore de violente, crime, coruptii in viata americana.

IV. "National Recovery Administration''' (N.R.A.), si "Agricultural Adjustement Administration' (A.A.A.), cele doua mari institutii federale create pe baza legilor pentru refacerea industriei nationale si a reglementarii agriculturii, au constituit centrele vitale ale primului "New Deal'.

N.R.A. superviza ..codurile concurentei cinstite', elabo­ra le de fiecare ramura de industrie in parte, prin care se fixa volumul productiei, reglementa salariile si durata zilei du munca, impartea zonele de desfacere. Practic, codurile anulau ..legea antitrust' ("Sherman Antitrust Act' din 1890) si con­traziceau teoretic politica antitrust a Partidului democrat.

N.R.A. - expresia unor cercuri importante ale marelui capital, fusese generat de convingerea acestora ca redresarea industriei era posibila numai printr-o monopolizare sistema­tica, o sporire a preturilor si o reducere a productiei. Contro­lul preturilor si al productiei - principal instrument al mono­polurilor - a permis marii industrii sa-si mareasca in mod considerabil beneficiile si sa redreseze, in buna parte, nivelul productiei (comparativ cu scaderea catastrofala din lunile de varf ale crizei). Veniturile nete a circa 260 dintre cele mai importante corporatii au fost, in 1934, cu 60% mai mari decat in 1933 si au sporit cu 18% in prima jumatate a anului 1935, comparativ cu prima jumatate a lui 1934. in aceeasi perioada, salariul real al muncitorilor a sporit cu numai 2,S%; dife­renta ilustreaza pregnant caracterul de clasa, monopolist al "refacerii'' economici americane.

Roosevelt, "care isi dadea seama ca administratia sa nu va fi durabila politiceste, daca nu va izbuti sa «combine» mul­tiple interese diverse si incompatibile' (Richard Hofstadter), convinse Congresul sa acorde muncitorilor unele drepturi prin Legea pentru refacerea industriei, - libertatea de a lua parte la incheierea contractelor colective si de a fi membru al unei organizai ii sindicale (art.7 a). El preciza, ulterior (octombrie-1935), ca articolul 7 a nu interzicea industriasilor sa incheie contracte individuale, sa organizeze si sa sustina sindicatele patronale, sa angajeze muncitori nesindicalizati. Experienta amara, platita cu mizerie si suferinte - arata inca o data, pentru a nu stiu cata oara, muncitorimii, care salutase, la inceput, prevederile legii - ca nu poate avea nici un sprijin de la Casa Alba si ca numai lupta va putea asigura dreptul la sindicate proprii si la contracte colective. Curand, munci­torii care nu izbuteau sa obtina nici macar un salariu de 25 de centi pe ora (teoretic, minimul de salariu fagaduit urma sa fie de 40 de centi pe ora), siliti sa recurga la greve, au ince­put sa numeasca N.B.A. - "National Run Around' (Calicia nationala).

N.R.A. si "National Labor Board' (Biroul national al muncii) institutie subordonata, creata pentru medierea in conflictele de munca, se ocupa, in primul rand, sa preintampine grevele si sa infraneze avantul miscarii muncitoresti. De altfel, Clay S. Williams, ultimul administrator al N.R.A., numit si sustinut de Roosevelt, era un dusman notoriu al organizatiilor muncitoresti.

In februarie 1^35, Roosevelt a cerut prelungirea activitatii N.R.A. cu inca doi ani, sustinand ca "abandonarea scopurilor ei si a principiilor ei fundamentale va marca reintoarcerea la haosul industrial si muncitoresc' (William E. Leuchten-burg).

N.R.A. a fost lichidata. "Aceasta decizie a Curtii - arata istoricul F. Freidel - a fost o binefacere pentru "New Deal', caci ea a pus capat sistemului putred deja al codurilor lui N.R.A. si suspendarii tacite a legilor antitrust'.

Partea a doua a legii "imputernicea pe presedinte sa chel­iti iasca 3 300000000 de dolari pentru «lucrari publice» si a fost poate latura ei cea mai de folos, cu toate ca reusita ei nu era fara compromisuri'. in fruntea institutiei federale create in acest scop, "Public Work Administration' (P.W.A.), Roosevelt a numit pe Harold L. Ickes, ministrul de Interne, un om rigid, cu vederi liberale moderate. P.W.A. a deschis numeroase agentii si birouri, dar proiectele de constructii (autostrazi, poduri, cai ferate, instalatii portuare etc.) se realizau lent.

Din cele 3300000000 de dolari alocate in iunie 1933, P.W.A. a cheltuit efectiv pana la 1 ianuarie 1934 numai 405000000.

V. Ce a oferit "New Deal' fermierilor? Washingtonul a repetat masurile luate de guvernele altor tari - a redresarii prin reducerea sau chiar distrugerea productiei agrare. Era politica preconizata de "Federal Farm Board' creat in 1930 da catre Hoover, politica combatuta, la vremea sa, cu inver­sunare de catre Roosevelt. Pentru solutionarea problemei foametei in tara, in care exista un relativ belsug de produse, se lichida belsugul. Conform cu ..Agricultural Adjustment Act' (A.A.A. - "Legea pentru reducerea productiei agrare') intrata in vigoare la 12 mai 1033, productia de grau, bumbac, porumb, orez, tutun, carne si lapte trebuia redusa in asa masura, incat proportia dintre preturile acestor produse si marfurile industriale sa corespunda cu nivelul pretului mediu existent in anii 1910-1914. "Agricultural Adjustment Admi­nistration' (A.A.A.) - institutie federala infiintata pentru aplicarea legii - avea sa incheie conventii cu fermierii care se declarau de acord sa reduca sau sa nimiceasca o parte din productie in schimbul unei sume compensatoare oferita de stat. Pentru finantarea programului "saraciei planificate'' a A.A.A. - trecerea cu plugul peste 10000000 de acri do semanaturi fie bumbac si 12000 de acri tutun, sacrificarea a 6000000 de porci, abandonarea recoltei de fructe din Cali­fornia etc. - s-au stabilit impozite pe produsele agrare prelu­crate (la macinatul griului, prelucrarea bumbacului etc).

Cu toate ca preturile agrare au sporit, A.A.A., ca si cele­lalte masuri precedente in domeniul agriculturii, luate de Washington, nu a rezolvat problemele fermierilor, nu a usu­rat situatia sutelor de mii de fermieri saraci, ruinati.

Roosevelt va marturisi - intr-un discurs tinut la Atlanta, in noiembrie 1935 - ca intreaga sa politica era adaptata esecului economiei americane. El remarca ca americanul mijlociu traia "dupa ceea ce medicii numeau un regim de categoria treia' si daca tara ar trai dupa un regim de cate­goria intai "noi ar trebui sa consacram o suprafata mult mai mare decat aceea pe care am cultivat-o vreodata spre a pro­duce un supliment de producte alimentare pentru americani' (Richard Hofstadter). Oamenii traiau dupa un regim de cate­goria treia - spunea el - pentru ca nu-si putea plati un regim de categoria intai.

In partea a II-a a A.A.A., cunoscuta si sub numele de "Farm Mortgage Act ("Legea pentru ipotecarea fermelor'), se alocau doua miliarde dolari pentru acordare de credite fermierilor - cu o dobinda de 4% - prin bancile federale funciare. Masura s-a dovedit vremelnic salutara pentru aproximativ 760000 de ferme care au beneficiat de aceste credite.

In aprilie 1936, A.A.A. a impartasit soarta N.R.A. Curtea suprema a declarat-o neconstitutionala. Guvernul Federal trecu in graba prin Congres "Soil Conservation and Domestic Allotment Act' ("Legea pentru conservarea solului si reparti­zarea pamantului'). Legea imputernicea Ministerul Agricul­turii sa cheltuiasca 500000000 de dolari pentru imbunatatirea si conservarea fertilitatii pamantului (premii acordate'; fermierilor care lasau loturi in parloaga etc).

In cel de al doilea termen al presedintiei sale, Roosevelt a avut o Curte suprema mai intelegatoare si, ca rezultat, - guvernul izbuti sa legifereze un al doilea "Agricultural Adjustment Act' (februarie 1938), care autoriza limitarea semanaturilor si controlul "surplusului' de produse agrare.

VI. Problema cu cele mai grave consecinte era somajul, inca in luna martie a anului 1933, la cererea lui Roosevelt, se infiintase "Civilian Conservation Corps' (CCC.) pentru tinerii someri (in virsta de IS-25 de ani). Organizati in tabere militare, supusi disciplinii militare, ei munceau la impadu­riri, ameliorarea solului, constructii de drumuri etc. inca din primele luni au fost organizate 1 468 de tabere, care au primit aproximativ 250000 de tineri, 25000 de veterani de razboi si 25000 de padurari. Tinerii erau asigurati cu imbra­caminte si hrana; ei ramaneau in tabere, in medie, un an, primind 30 de dolari pe luna. Pana la sfarsitul anului 1941, in cadrul CCC. au lucrat circa 2000000 de tineri; ei au impadurit 17000000 de acri, au construit poduri, docuri si au efectuat vaste lucrari pentru conservarea solului.

Milioane de oameni ramasi fara de lucru, desperati si infla-minziti ingrijorau tara. La 12 mai 1933, la propunerea lui Roosevelt, Congresul a alocat 500000000 de dolari pentru ajutorarea somerilor. Suma era neindestulatoare, dar guvernul federal, cel putin in principiu, isi asuma raspunderea pentru somaj. Roosevelt a predat problema ajutoarelor destinate somerilor Iui "Federal Emergency Relief Administration' (F.E.R.A. - "Administratia federala pentru ajutor de ur­genta'). F.E.R.A. era condusa de Hary L. Hopkins, care s-a distins prin energie neobosita si convingeri democratice: el a devenit ulterior prietenul intim al presedintelui si unul dintre cei mai apropiati colaboratori. Spre sfirsitul anului 1933 s-a creat o noua institutie "Civil Works Administration', condusa tot de Hopkins, care a angajat de indata cam 4000000 de someri la diferite lucrari sezoniere. Presedintele si-a schimbat repede insa atitudinea si, la inceputul anului 1934, intr-o cuvintare radiodifuzata, a preconizat reducerea si even­tual lichidarea institutiilor insarcinate sa distribuie someri­lor ajutoarele alocate: "A venit timpul cand nu mai trebuie - declara Roosevelt - sa asteptam sa primim ceva pentru nimic aceasta este monstruos din punctul de vedere al liber­tatii americane de initiativa' (Franklin D. Roosevelt). Hop­kins a inceput, din februarie 1934, sa reduca saptamanal, cu 400000 de oameni, numarul celor angajati; C.W.A. a fost lichidat in aprilie al aceluiasi an, functiile ei fiind trans­ferate la F.E.R.A., iar aceasta din urina si-a redus simtitor activitatea.

VII. in cursul campaniei electorale pentru alegerile in Congres (din noiembrie 1934), atacurile conservatorilor reac­tionari si ale gruparilor fasciste impotriva lui Roosevelt au crescut in amploare si intensitate. Datorita experientelor la care a recurs in momentele critice, cind preluase puterea, unele dintre ele noi si aparent periculoase, marele capital reluase ferm in mainile sale conducerea economiei si tensiunea vietii politice revenise oarecum la normal. Conservatorii retrograzi nu vedeau insa aceasta; pentru ei principalul era ca fusesera incalcate, in fond de ajuns de timid, anumite tra­ditii ale "americanismului' dupa care, de pilda, acordarea de ajutor somerilor submina "libertatea de initiativa', ca masele au fost agitate de unele lozinci de condamnare a "celor bogati si rai'; ei nu recunosteau nici macar ca masurile luate de Roosevelt pentru redresarea industriei si agriculturii, ca si cele pentru lichidarea crizei bancare, fusesera sugerate prese­dintelui de grupari ale marii finante si industriei.

Campania vehementa impotriva lui Roosevelt era straba­tuta de accente de ura patologica, maniaca, problemele soci­ale sparsesera cadrul traditional a] vietii si reactiunea ameri­cana il invinuia pe Roosevelt ca ar fi "rosu', "comunist' si o politica sa ar insemna "socialism'. Pe de alta parte, agita­tiile a milioane de oameni, marile lupte greviste, miscarile protestatare ale fermierilor, radicalismul reprezentantilor de seama ai intelectualitatii americane, toate se focalizau spre Casa Alba. Rezultatul alegerilor pentru Congres a fost o "lovi­tura de traznet spre stanga', dupa sugestiva expresie a lui Charles A. Beard. in ciuda faptului ca buna parte din marea finanta a sprijinit masiv pe republicani, electoratul american s-n pronuntat din nou impotriva partidului lui Hoover; de­mocratii au castigat 9 locuri in Senat si 9 locuri in Camera Reprezentantilor. Partidul progresist din Wisconsin, proas­pat infiintat, si-a facut debutul cu o victorie neobisnuita; R.M. La Follette Jr. a fost reales in Senat si apoi guvernator al statului. Polarizarea fortelor de stanga ducea la formarea unui al treilea partid, la sfaramarea sistemului traditional bipartid.

Renegat de insemnate grupari ale propriei sale clase, pre­sat puternic de viguroasa miscare de stinga, Roosevelt si-a dat seama ca, in tensiunea politica, mereu exploziva din acea', vreme, erau necesare noi masuri pentru a imblanzi consecin­tele sociale ale crizei. In mesajul sau anual catre Congres (4 ianuarie 1935), presedintele a trasat, in linii generale, un program de reforme sociale, ce anunta lansarea unui al doilea "New Deal', axat pe trei obiective majore: asigurarea mijloa­celor de trai prin o mai judicioasa folosire a resurselor natio­nale; asigurari sociale pentru somaj, batranete, boala si inva­liditate; lichidarea cartierelor periferice insalubre si locuinte mai bune. El a recomandat, totodata, un program national de lucrari publice, care sa absoarba milioanele de oameni in cautare de lucru.

VIII. La cererea insistenta a presedintelui, a fost alocata (aprilie 1935) o suma substantiala - 4 880000000 de dolari pentru un al doilea program de lucrari publice: "Works Progress Administration' (W.P.A. - Administratia lucrarilor progresive) care avea sarcina sa coordoneze toate planurile de lucrari publice, a largit, sub conducerea lui Hopkins, sfera beneficiarilor programelor guvernamentale de ajutor, incluzand in ele pe medici, artisti, muzicieni, profesori, invatatori etc.

W.P.A. a cheltuit intre 1935 si 1942, cand a fost dizolvata, peste 13000000000 de dolari. Ea a dat de lucru, in perioada ei de varf, la 3 800000 de oameni, care au construit 122000 de cladiri publice (spitale, Universitati, scoli etc), 77000 de poduri, 285 de aeroporturi, sosele, canale, centrale elec­trice, parcuri, bazine etc.

In 1937, Congresul a votat legea senatorului Wagner, infiintand un Serviciu locativ al Statelor Unite; din sumele alocate s-au construit 161000 de apartamente pentru oame­nii realmente pauperi; aproape o treime de locuinte au fost repartizate populatiei de culoare; aceasta a fost cel mai sub­stantial program federal in chestiunea locuintelor, o prima tentativa pentru rezolvarea unei probleme, care va avea sa preocupe S.U.A. si in zilele noastre.

Dintre marile constructii publice infaptuite in anii presedintiilor lui Roosevelt mai spectaculoasa a fost, fara indoiala, amenajarea vaii Tenessee. Drenarea apelor din regiunea ce acoperea o suprafata de 40000 de mile patrate in sapte state, construirea de baraje si hidrocentrale, electrificarea localita­tilor, construirea de bazine-crescatorii de peste, amenajarea de parcuri si obiective turistice, lucrari de ameliorare a solu­lui - realizate in anii 1933-1944 - au avut intinse impli­catii economice.

Guvernul federal continua, totodata, sa acorde credite insemnate bancherilor, industriasilor, fermierilor. Eforturile de a "ridica consumul'' printr-o politica de mari cheltuieli din bugetul statului, de credite acordate cu generozitate, au dat rezultate; somajul a scazut de la 13000000 la sul» 8000000 in anii 1933-1937; venitul fermierilor aproape s-a dublat, datorita sporirii preturilor agrare, iar "consumul' populatiei a crescut de la 46000000000 de dolari in 1933 la 67000000000 in 1937. (Nivelul de consum al populatiei din 1929 nu a fost atins decat tarziu, in 1941). Cheltuielile fede­rale au sporit insa de la un buget echilibrat de 3 600000000 de dolari in 1930, la 9000000000 in 1936, iar datoria natio­nala de la 16000000000 la 33000000000 de dolari (Peter d'A. Jones).

La inceputul lui 1937, indicele productiei industriale, luata in ansamblu, depasise deja pe cel din 1929.

VIII. Roosevelt, care niciodata nu aprobase in public o politica guvernamentala axata intr-o maniera permanenta pe deficite si fagaduise mereu ca va intocmi un buget echilibrat, cand venitul national va atinge un nivel satisfacator, a ince­put atunci sa reduca cheltuielile federale, sa franeze politica de deficit.

De indata, productia industriala a inceput sa inregistreze o scadere brusca, in aprilie 1937 in industria usoara, iar in lunile urmatoare in celelalte ramuri. In ultimul trimestru al anului productia industriala, in ansamblul ei, a scazut cu aproximativ 30%, preturile la produsele agrare cu aproape 32%, veniturile fermierilor cu peste 1000000, iar numa­rul somerilor a crescut de la 7 500000 la inceputul lui 1937 la 10000000 la inceputul lui 1938.

Controversa dintre economisti cu privire la relatia dintre franarea deliberata a politicii de deficit financiar si izbucnirea crizei economice din 1937 pare nerezolvabila. Nu se poate stabili nici cuantumul sumelor intrate in circulatie din defi­citele bugetare varsate de stat in economie si nici care au fost efectele sumelor intrate in circulatie.

Noua criza economica prelungita si in anul 1938 arata lim­pede ca, in ciuda tuturor expedientelor, "ceva nu mergea, ceva fundamental, ceva intangibil'.

Roosevelt adopta o serie de masuri: sporirea cheltuielilor de inarmare (ianuarie. 1938); revenirea la politica deliberata de deficit financiar, de cheltuieli pe scara larga (aprilie, 1938); reactualizarea si extinderea legilor antitrust (iunie, 1938) si impozite sporite asupra veniturilor ce depaseau 50000 de dolari anual.

Atacul impotriva monopolurilor "o schimbare totala a filozofiei lui Roosevelt din 1933 si a politicii lui N.R.A.' nu tintea sa suprime trusturile (jumatate de veac de experiente demonstrase ineficienta oricaror masuri in aceasta directie), ci numai sa impuna un anumit control politicii de preturi a marilor concerne in anii celui de al doilea razboi mondial, masurile anti­trust au fost in cea mai mare parte suspendate.

Curba somajului a descrescut lent de la 11 400000 in iunie 1938, la 9000000 in 1939, 8000000 in 1940. Productia indus­triala si in oarecare masura si cea agrara au cunoscut cres­teri usoare, fenomenele de criza reaparute in 1937 s-au estom­pat, rostogolirea economiei a fost oprita. Dupa aprecierea aproape unanima a economistilor, criza economica din 1929 nu a fost niciodata depasita. Capitalismul s-a dovedit nepu­tincios. "Ceea ce a salvat economia si probabil administratia rooseveltiana a fost izbucnirea razboiului lui Hitler' (Peter d'A. Jones).

De altfel, in iunie 1938, F. Roosevelt a declarat fatis ci din punct de vedere economic "New Deal' a fost un esec "nici o tara n-a rezolvat satisfacator problema de a da de lucru poporului in timpul depresiunii. Singura metoda elaborata pana in prezent- spuse el - , care va asigura refacerea in pro­portie de 100% sau cam atata, consta in a trece la economia de razboi'. Declaratia suna ca o condamnare fara apel a capi­talismului.

Cele mai insemnate realizari ale celui de al doilea "New Deal' au privit relatiile de munca si introducerea unui sistem de asigurari sociale.

Anularea legii N.R.A. de catre Curtea suprema (mai 1935) a coincis cu un nou val de mari greve ofensive in principalele ramuri industriale. Atmosfera politica in tara era incarcata, in aceasta situatie, Roosevelt a facut un nou pas spre stanga. El a sustinut energic proiectul de lege al senatorului R.F. Wagner, care era sprijinit si de organizatiile muncitoresti. Semnata la 5 iulie 1935, de catre Roosevelt, "Legea nationala privitoare la raporturile de munca' (Legea Wagner) confirma drepturile muncitorilor la organizarea sindicala si contract colectiv. Legea interzicea patronatului sa organizeze sindi­cate patronale, sa se amestece "in activitatea salariatilor care vor sa. infiinteze o organizatie muncitoreasca', sa "refuze sa duca tratative cu reprezentantii salariatilor sai pentru incheierea contractului colectiv' (Documente of American Historzy..). in vederea supravegherii aplicarii legii si medierii conflictelor se infiinta un Birou national pentru raporturile de munca, (in aprilie 1937, Curtea suprema a S.U.A. a recunoscut constitutionalitatea legii. Patronatul a continuat sa o atace cu inversunare si, mai tarziu, ea a fost, in realitate, abrogata prin noile prevederi aduse in anul 1947 de legea "Taft-Hartley').

"Legea asigurarilor sociale' ("Social-Security Act'), intrata in vigoare la 14 august, generaliza pe intreaga tara variatele prevederi adoptate de unele state privind acordarea de com­pensatii in caz de somaj si pensii de batranete. In 1929, pensii de batranete existau numai in 29 de state din 48, iar asigu­rari sociale limitate de somaj intr-un singur stat (Wisconsin, din 1932), Legea prevedea acordarea pensiei de batranete de la varsta de 65 de ani si asigurari sociale pentru someri. Sfera de actiune a asigurarilor sociale americane era mult mai restransa comparativ cu acea din Anglia sau din Franta ,dar legea adoptata in 1935 era prima pe plan national pentru asigurarea oamenilor muncii.

Insarcinatul cu afaceri al Romaniei la Washington analizand intr-un raport, consecintele "New Deal'-ului pentru viata politica americana, sublinia cu patrundere si finete: "«New Deal»-ul domnului Roosevelt, cu accentul asupra unor reforme concepute in dorinta de a restabili echilibrul intre diferitele paturi sociale, a intrat adanc in constiinta ; acelora care se vad ocrotiti contra tendintelor monopoliste ale giganticelor trusturi financiare si industriale.

Semnificatia lui "New Deal', dupa parerea mea, consta tocmai in faptul ca el contribuie, in mare masura, la trezirea cetateanului de rand din nepasarea cu care privea activitatea politica a alesilor sai nu numai in Congresul din Washington, dar si in Adunarile legislative ale diferitelor state'.

IX. Miscarea muncitoreasca a luat in acei ani un nou avant remarcabil nu numai ca amploare, ci mai ales prin anumite particularitati ce marcau o noua etapa.

Grevele au cuprins toate ramurile principale de productie. Printre actiunile de un tip deosebit se cuvine a fi amintita greva generala din San Francisco (16-19 iulie 1934). Acti­unea fusese precedata de greva docherilor clin porturile «ie pe tarmul Pacificului, izbucnita la 9 mai, la care s-a nu ala­turat marinarii si personalul de pe navele comerciale (15 -16 mai). Patronatul a incercat sa franga greva prin teroare: ata­curi asupra pichetelor, introducere de spargatori de greva acoperiti de fortele politienesti etc. Ciocnirile s-au tinut lant in intreaga luna iunie; 5 iulie a intrat in istoria orasului San Francisco ca "miercurea sangeroasa', sute de muncitori fiind raniti in acea zi. La 12 iulie, cateva sindicate din oras, din diferite mari intreprinderi, s-au pronuntat pentru alaturarea la greva a docherilor si marinarilor si, patru zile mai tarziu, la 16 iulie, adunarea reprezentantilor sindicali din oras a declarat greva generala. Participau 127000 de muncitori: viata orasului era paralizata. Garda nationala si politia au devastat sediul Partidului Comunist si al redactiei ziarului Vestern Worker. Patronatul a fost silit sa recunoasca drep­turile sindicatelor, sa concedieze spargatorii de greva, sa admita reprezentanti ai muncitorilor la birourile de angajare si sa satisfaca partial revendicarile economice.

In septembrie 1934, textilistii din intreprinderile a 11 state au declarat greva. Au participat 475000 de muncitori; greva a fost infranta - urinare a politicii de intelegere cu patronatul a conducatorilor sindicali din A.F.L. si ingerintei organelor de arbitraj. Un an mai tirziu, i» septembrie 1935, marea greva din industria de carbune s-a incheiat cu victoria minerilor, ceea ce a restabilit autoritatea federatiei lor sin­dicale "United Mine Workers'.

Intre timp, numarul muncitorilor organizati in sindicate a crescut, de la 2 973000 in 1933 la 4 400000 in 1935. In randurile A.F.L. s-au intarit tendintele de stanga, de reorga­nizare a miscarii sindicale pe ramuri industriale. Congresul al VIII-lea al Partidului Comunist din Statele Unite, care a avut loc la Cleveland, 2 - 8 aprilie 1934, a hotarat sa desfa­soare o activitate sustinuta in interiorul A.F.L. Membrii Ligii de instruire sindicala au intrat in A.F.L. si liga a fost dizolvata. Aripa radicala a A.F.L. s-a intarit considerabil. La Congresul anual al A.F.L., clin octombrie 1935, J.L. Lewis, presedintele lui "United Mine Workers', in numele a 8 federatii sindicale, reprezentand peste 1000000 de muncitori, a propus trecerea la organizarea sindicatelor pe uniuni de ramuri.