SINTEZA INVESTIGATIILOR NEOCLASICE (MARGINALISTE) IN ECONOMIE REALIZATA DE ALFRED MARSHALL SI IMPORTANTA SCOLII DE LA CAMBRIDGE

SINTEZA INVESTIGATIILOR NEOCLASICE (MARGINALISTE) IN ECONOMIE REALIZATA DE ALFRED MARSHALL SI IMPORTANTA SCOLII DE LA CAMBRIDGE

Daca spre sfarsitul secolului al XIX‑lea existau destui economisti dominati de gandirea traditionala a liberalismului clasic, in primele doua decenii ale secolului al XX‑lea liberalismul neoclasic (marginalismul) devine preponderent in tarile occidentale dezvoltate, transformandu‑se intr‑o adevarata "ortodoxie" economica acceptata drept explicatia cea mai fireasca a mecanismului de functionare a economiei moderne de piata.

Inovatiile metodologice si teoretice ale marginalistilor si tehnicile de calcul si reprezentare grafica ale scolii matematice, in care se incadra si englezul F.Y. Edgeworth (1845-1926), au cucerit adeziunea unui numar crescand de economisti liberali care si‑au concentrat atentia asupra microanalizei statice (mai ales preturi si venituri), fascinati de farmecul constructiilor logice dar indepartandu‑se de problemele social­-economice mult mai dificile care se manifestau atunci in realitatea vie, la scara macroeconomica (inegalitati de avere si venituri, crize si somaj etc.) si la scara mondoeconomica (lupta pentru piete de desfacere, politica externa coloniala, conflicte militare etc.).

Aceasta orientare a liberalilor neoclasici din gandirea economica a avut doua consecinte diametral opuse: pe de o parte, preocuparea de sistematizare si consolidare a marginalismului, concretizata in special in opera lui Alfred Marshall (1842-1924) si in activitatea Scolii neoclasice de la Cambridge (Anglia), iar pe de alta parte, manifestarea unor tendinte de depasire a neoclasicismului fie prin critica unor insuficiente reale ale acestuia (ignorarea inegalitatilor economico-sociale si a evolutiei lor in timp, minimalizarea problemelor de macroanaliza, idealizarea relatiilor economice internationale etc.), fie intr‑o serie de inovatii metodologice (luarea in considerare a factorului timp, mai precis a timpului istoric, aprofundarea analizei banilor si a activitatii bancilor, preocupari sporite pentru macroanaliza si consecintele sociale ale economiei de piata etc.). Abatandu‑se de la neoclasicism si marginalism, promotorii acestui curent critico-inovator au fost denumiti economisti eterodocsi. Cei mai de seama dintre acestia au fost: suedezul K. Wicksell (1851-1936), care studiaza mai minutios rolul banilor si al bancilor in producerea dezechilibrelor macroeconomice, austriacul J.A. Schumpeter (1883‑1950), care studiaza rolul .factorului timp (evolutia economiei), al progresului stiintifico-tehnic si al intreprinzatorului in functionarea economiei de piata, precum si spaniolul German Bernacér (1883­‑1965), care semnaleaza rolul operatiunilor speculative in agravarea dezechilibrelor economice din acel timp.

Alfred Marshall este considerat principalul economist neoclasic la granita dintre secolele XIX si XX, iar Scoala de gandire economica de la Cambridge (Anglia) drept principalul factor de raspandire a marginalismului si liberalismului neoclasic din perioada respectiva. Opera lui A. Marshall a indeplinit, in acel timp, un rol asemanator cu opera lui J.St. Mill cu o jumatate de secol inainte. Daca J.St. Mill a sintetizat principalele realizari ale liberalismului economic clasic si a incercat sa‑l apere, tinand seama de numeroasele reactii impotriva lui, A. Marshall a sintetizat principalele realizari ale liberalismului economic neoclasic (marginalist), tinand seama de unele dintre criticile indreptate impotriva lui si extinzand aplicarea lui si la domeniul comertului international.

In acest context se inscrie preocuparea lui de a atenua deosebirea dintre teoriile subiective si teoriile obiective despre pretul bunurilor economice, abordarea unor probleme de dinamica economica si incercarea de a explica unele avantaje sau venituri fara contraprestatia corespunzatoare.

Spre deosebire de primii liberali, neoclasicii au pus accentul pe aprecierea subiectiva a utilitatii bunurilor economice de catre consumatori cu prilejul explicarii preturilor.

A. Marshall sustine ca, in realitate, problema este ceva mai complicata si ca la determinarea preturilor trebuie tinut seama atat de cerere (respectiv de aprecierile subiective), cat si de oferta (respectiv de costurile de productie, determinabile in mod obiectiv). Pentru a sustine punctul sau de vedere, mai nuantat in aceasta privinta, A. Marshall recurge la o metafora. El considera ca cererea si oferta de bunuri pe piata, aprecierile subiective si determinarile obiective ale preturilor se aseamana cu taierea unei bucati de hartie cu ajutorul unei foarfeci, care are doua lame, si despre care nimeni nu ar putea spune ca taie numai cu una din lame. In functie de orizontul de timp in care este privita problema, uneori se afla pe primul plan elementul subiectiv, alteori cel obiectiv, dar intotdeauna ele actioneaza impreuna. Pe termen scurt, factorul determinant al preturilor este, dupa parerea lui Marshall, cererea (implicit aprecierile subiective), iar pe termen lung factorul determinant este oferta (respectiv costurile de productie).

A. Marshall a introdus in stiinta economica termenul de "externalitati" pentru a semnala prezenta unor castiguri si a unor pierderi fara contraprestatie sau compensare (avantaje pentru care nu se da nimic in schimb si dezavantaje pentru care nu se primesc despagubiri). Dupa frecventa lor, externalitatile erau, in viziunea lui Marshall, mai degraba niste exceptii decat niste fenomene de anvergura care sa ingrijoreze prea mult.

In jurul personalitatii lui A. Marshall s‑a format o adevarata scoala neoclasica, Scoala de la Cambridge, care a extins considerabil aria de investigare a economiei de piata, referindu‑se, printre altele, si la "economia bunastarii", domeniu in care s‑a remarcat, in mod deosebit, A.C. Pigou (1877‑1959), precum si la unele disfunctionalitati ale economiei moderne de piata (somajul).

Un rol stimulator in aceasta privinta au jucat mai ales trei lucrari ale lui A. Marshall: "Teoria pura a comertului international" (1879), "Principii de economie" (1890) si "Bani, credit, comert" (1923).

Jumatatea de secol care a trecut de la afirmarea marginalismului si a neoclasicismului a evidentiat acumularea unor realizari de interes evident pentru stiinta economica, dar si o serie de neajunsuri ale acestuia, care au impus evaluarea lor intr‑o perspectiva mai cuprinzatoare.

Procesele economice din perioada interbelica au adresat noi sfidari liberalismului economic neoclasic, carora el nu le‑a putut face fata (crizele din anii 1929/1933 si 1937/1938), determinandu-i pe exegetii lui sa caute o cale de iesire din impas, un raspuns convingator la numeroasele dezechilibre din economia acelei perioade. Rezultatul de ansamblu al acestui efort l‑a constituit un nou curent de gandire economica si anume keynesismul, respectiv dirijismul, despre care se va vorbi in lectia urmatoare.