Strategia solutionarii crizei datoriei externe

Strategia solutionarii crizei datoriei externe

Pentru solutionarea crizei datoriei externe, reprezentantii bancilor si statelor creditoare au convenit, de comun acord cu Fondul Monetar International, urmatoarele:

reesalonarea unei parti din datoria externa a  tarilor slab dezvoltate si in curs de dezvoltare exigibila pe termen scurt;

aplicarea unor programe economice care vizau stimularea exportului si limitarea importului pe calea devalorizarii monedei nationale, limitarea creditului bancar etc;

transformarea datoriei fata de creditorii externi in participatii ale acestora la capitalul unor societati comerciale de pe teritoriul tarii debitoare sau in titluri care garanteaza dreptul de participare la veniturile realizate din exporturile de marfuri ale tarii debitoare;

transformarea dobanzilor aferente imprumuturilor externe neonorate in imprumuturi purtatoare de dobanzi;

constituirea unei case de asigurare, care sa preia riscul nerambursarii imprumuturilor externe s.a.

In urma aplicarii acestor masuri nivelul datoriei externe a unor tari s-a diminuat, dar problema crizei datoriei externe a tarilor slab dezvoltate si in curs de dezvoltare nu a fost inca solutionata.

Criza datoriei externe constituie o problema politica nu numai pentru faptul ca ea isi are originea in sistemul actual al relatiilor economice internationale, dar si pentru ca efectele sale afecteaza grav stabilitatea tarilor debitoare, deregleaza economia mondiala in ansamblu, ameninta pacea si securitatea internationala.

Fondul Monetar International, ca si Banca Mondiala, sunt cele doua institutii internationale, adesea chemate sa vina in sprijinul tarilor slab dezvoltate si in curs de dezvoltare. Prin acordarea de imprumuturi guvernelor la putere, ele conditioneaza, astfel, operarea de ajustari structurale ale economiei, suportate masiv prin reducerea cheltuielilor sociale. Masurile de reajustare structurala impuse de aceste institutii tarilor contractante de imprumuturi vizeaza, in special, eliminarea subventiilor, ce permit sustinerea prin bani publici, pe termen mai lung sau mai scurt, a diverselor sectoare economice, diminuarea fondurilor publice de investitii, in primul rand, in sfera serviciilor de sanatate si educatie publica si in sfera asistentei sociale etc.

Tarile care contracteaza imprumuturi de la FMI sunt obligate la impunerea unor masuri de urmatorul tip:

- liberalizarea exploatarii unor resurse naturale si a comercializarii pe piata libera a acestora, la preturi dezavantajoase pentru tarile exportatoare; asemenea politici duc la cresterea ofertei totale de materii prime si materiale de pe piata mondiala, ceea ce determina scaderea preturilor si, implicit, exportarea unor cantitati marite de catre tarile constranse sa-si achite datoriile contractate cu FMI si Banca Mondiala;

- diminuarea implicarii statelor in economie si incurajarea privatizarii, chiar cand in statele respective nu exista conditiile necesare efectuarii unor privatizari avantajoase, mai ales in ceea ce priveste obiectivele economice de interes strategic;

- impunerea unor clauze de ridicare a masurilor de protectionism economic, dezavantajand astfel, masiv, initiativele economice autohtone, in vederea largirii pietelor libere, spre avantajul statelor cu economii dezvoltate;

- introducerea/suspendarea unor reglementari/standarde vizand unele performante economice, cu efect in sfera selectarii (favorizarii) anumitor investitori straini sau a anumitor exporturi/importuri de produse etc.

In unele tari au avut loc adevarate exoduri ale capitalului strain, ceea ce a determinat crize financiare extrem de acute, cum s-a intamplat, de exemplu, in anii 1997, 1998 si 1999, in Brazilia, Mexic sau in Asia. De obicei, in asemenea cazuri, blamul public cade asupra guvernelor nationale, care sunt acuzate de incompetenta in gestionarea crizelor multiple ce apar in economie ca si in spatiul social.