 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Afaceri | Agricultura | Economie | Management | Marketing | Protectia muncii |
| Transporturi |
DIVERSITATEA CULTURALA ȘI DEZVOLTAREA DURABILA: CAZUL GESTIONARII SENIORILOR IN INTREPRINDERE
Acest capitol abordeaza intrebarile referitoare la dezvoltarea durabila, la responsabilitatea sociala și la gestionarea diversitații culturale in cadrul intreprinderilor. Aceste noțiuni au devenit astazi o realitate in cadrul societaților care acționeaza la nivel global. Ele marcheaza mai ales importanța tot mai mare acordata de catre firme chestiunilor de mediu și sociale. Aceasta noutate pentru intreprinderi o modificare profunda a organizarii și gestionarii activitaților lor. Intr-o prima secțiune, abordam obiectivele dezvoltarii durabile și legaturile acesteia cu chestiunea diversitații culturale. A doua secțiune se apleaca mai ales asupra unuia dintre aspectele diversitații care este de acum prezenta in cadrul organizațiilor, cu alte cuvinte problema raporturilor dintre generații in cadrul organizațiilor. In cadrul acestei secțiuni este evocat mai ales modul in care intreprinderile au abordat mult timp problema seniorilor. Secțiunea 3 stabilește perspectivele noi in curs pentru a profita mai mult de pe urma experienței seniorilor in cadrul organizațiilor.
Secțiunea 1 De la chestiunea de mediu la diversitatea culturala
Secțiunea 2 Chestiunea raporturilor dintre generații in cadrul intreprinderii
Secțiunea 3 Conștientizarea și axa soluțiilor
Secțiunea 1 DE LA CHESTIUNEA DE MEDIU LA DIVERSITATEA CULTURALA
Obiectul acestei secțiuni este sa resitueze conceptul de dezvoltare durabila in raport cu principiile sale fundamentale și de a extinde chestiunea diversitații culturale și sociale in cadrul intreprinderii. Dupa cum vom vedea, intreprinderea acorda o importanța din ce in ce mai mare acestei probleme, creand un numar de dispozitive de RH pentru a favoriza diversitatea in cadrul organizațiilor.
Dezvoltarea durabila este o scara de valori pe plan cultural care stabilește o relație intre mijloacele și nevoile existente, un echilibru intre prezent și viitor, bazat pe diferitele sisteme de acțiune și de creștere.
Astazi, chestiunea dezvoltarii durabile presupune noi atitudini și responsabilitați care merg dincolo de mediu și privesc de acum rolul social și societal al intreprinderii. Din aceasta perspectiva, domeniile dreptații sociale (echitatea), ale diversitații, al solidaritații intergeneraționale (seniori, middle, juniori) a amenajarii echilibrate a spațiului, a dialogului social (o relație mai buna cu colaboratorii intreprinderii, negocierea colectiva), sau cetațenia (responsabilitatea sociala, politica de transparența, reputația și fidelizarea, relația constructiva cu comunitatea locala și actorii sociali), reprezinta de-acum obiectul unor mize strategice, poziționand aceste elemente in cadrul politicii generale a grupurilor.
Aceasta impune regandirea practicilor intreprinderii in materie de gestiune sociala și de gestiune a traseelor profesionale. Noțiunile de management social, de toleranța și de deschidere, de angajabilitate sunt strans legate, ca și noțiunile de cetațenie, de echitate și de etica in gestiunea afacerilor.
Exemplu
Grupul PSA s-a angajat din 2001, sa favorizeze angajarea persoanelor handicapate și a contribuit incepand din 2004 la dezvoltarea angajarii femeilor și la egalitatea profesionala intre femei și barbați. Aceasta egalitate de șanse s-a concretizat in primul rand prin urmarirea unei feminizari a recrutarii, și printr-un demers de eterogenizare a locurilor de munca, acordul obținut garantand nivele salariale echivalente și trasee profesionale identice.
La randul sau, PSA Peugeot Citroen este angajat intr-un demers de promovare a diversitații, cu un proces de recrutare, de integrare și de evoluție profesionala a salariaților, fara deosebire de cultura, de naționalitate, de sex, de experiența și de traseu profesional. La fel se intampla și in cazul altor intreprinderi ca de exemplu Casino in cadrul marii distribuții care ințelege sa asigure o mai buna reprezentare a diversitații in cadrul grupului (promovarea egalitații de șanse și lupta contra discriminarilor legate de origine, sex, loc de reședința sau religie) și sa contribuie la integrarea economica a persoanelor cu handicap. Conform acestei perspective, acordul Handipact Casino este bazat pe mai multe axe dintre care un plan ambițios de angajare a persoanelor cu handicap, un plan de integrare și de formare și eforturi deosebite pentru a analiza situația de lucru și amenajarea locurilor de munca in funcție de specificitațile fiecarei persoane.
Urmand aceste doua exemple, chestiunea diversitații culturale in toate formele ei a devenit astfel o miza importanta pentru toate firmele care doresc sa reprezinte actori economici cu o recunoaștere de durata și respectata in mediul lor. Intr-adevar, sub presiunea conjugata a investitorilor, consumatorilor, grupurilor de opinie și cateodata a guvernelor, intreprinderile sunt confruntate cu exigențe sporite care le obliga sa gandeasca in termeni de responsabilitate sociala și sa inoveze pentru a favoriza echitatea sociala și solidaritatea in cadrul intreprinderii.
Fort de aceste noi ipoteze, intreprinderea trebuie astazi sa reconstruiasca fundațiile sale din punct de vedere al organizarii și gestiunii muncii, astfel incat aceasta diversitate culturala și sociala, departe de a fi o constrangere sau o tema de comunicare, sa devina o realitate benefica intreprinderii. Aceasta presupune o reconstituire a sistemului in intreaga sa accepțiune.
Este recomandabil intr-adevar sa se revada structura intreprinderilor, modul de organizare dar și sa se realizeze o modificare a obiceiurilor și comportamentelor. Dupa cum vom vedea in secțiunea 2, aceasta chestiune ia o rezonanța specifica cu gestiunea seniorilor a caror viziune și abordarea actuala se opun fundamental tuturor acțiunilor intreprinse in ultimii douazeci de ani și mai ales in Franța (Michaux, 2002).
Secțiunea 2 CHESTIUNEA RAPORTURILOR INTERGENERAȚIONALE IN CADRUL INTREPRINDERII
Scopul acestei secțiuni este sa prezinte un raport asupra uneia dintre temele majore cu care sunt confruntate intreprinderile europene și cele franceze in administrarea resurselor lor umane. Intr-adevar, cand chestiunea seniorilor a fost timp de douaazeci de ani minimizata sau abordata in mod negativ incercandu-se distanțarea de aceasta categorie de colaboratori, noi factori economici și sociali vin sa modifice astazi in profunzime modul de tratare al acestei chestiuni.
7 ECOLOGIA INDUSTRIALA
Domeniul ecologiei industriale este o disciplina de cercetare recenta, care are drept scop sa faca sistemele economice mai durabile, mergand dincolo de intreprinderea in sine, astfel incat consumul resurselor naturale sa fie redus in favoarea valorificarii deșeurilor și produselor secundare mulțumita introducerii in circuit a acestora din urma.
Conștientizand ca sistemul actual de producție și consum, asociata unei creșteri demografice galopante, se afla in conflict cu sistemul natural al biosferei, ecologiștii industriali pun accent pe studiul naturii vieții și pe modul in care ea s-a dezvoltat de la originile ei. Ideea centrala a ecologiei industriale rezida in adaptarea proceselor umane socio-economice, in special producția industriala, limitarile naturale, fie ele la nivel mondial, local sau regional. Prin prisma acestei optici, ecologia industriala efectueaza un viraj important in raport cu eliberarea societaților umane de constrangerile naturale (pe care le putem considera ca fiind la baza tuturor evoluțiilor tehnologice incepand cu paleoliticul). <<Invațand de la natura>>, ecologia industriala incearca sa elimine izolarea crescanda a umanitații de temelia resurselor sale (inclusiv capacitatea biosferei de a asimila deșeurile).
Relația liniara intre exploatarea materiilor prime, procesul de producție al materiilor prime și crearea deșeurilor ar deveni astfel sistemica, și ar trebui sa devina parte a unei adevarate economii circulare. In consecința, creșterea PIB (un scop care se numara inca printre obiectivele economice) ar fi mult mai puțin dependenta de utilizarea resurselor naturale (in mare parte epuizate). Unii ecologiști industriali sunt convinși ca un astfel de sistem economic <<dematerializat>> ar trebui sa se concentreze pe furnizarea de servicii (de ex. Stahel. 1994). In sfarșit, pentru nevoile sale de energie, acest sistem ar trebui sa se bazeze in primul rand pe energia solara, dupa cum au constatat ecologiștii industriali pentru sistemele naturale.
Nu se mai poate nega ca ideea de ecologie industriala a devenit o forța motrice pentru industrie, fapt demonstrat de succesul inițiativelor cum ar fi NISP (National Industrial Symbiosis Programme) din Marea Britanie. Putem intrevedea motivul acestei influențe in noile posibilitați oferit de catre intreprinderi pentru a descoperi perspective reale de creare de valoare adaugata. O data ce deșeurile și produsele secundare fara valoare devin resurse prețioase, daca sistemele de producție, de distribuție și de consum se vor adapta la randul lor. Faptul ca protecția mediului n-ar mai intra in conflict cu obiectivul principal al intreprinderilor de a obține beneficii creeaza atractivitatea ecologiei industriale: directorii de intreprinderi care se lupta contra introducerii de legi și certificari stricte (din cauza percepției potențialelor costuri) devin astfel adepți ai ecologiei industriale.
Insuși conceptul ecologiei industriale s-a dezvoltat in urma democratizarii sale industriale de la sfarșitul anilor 1980. Se observa mereu voința « de a invața de la natura » și de a transpune funcționarea sistemelor naturale, percepute ca fiind circulare, in cadrul sistemului nostru socio-economic. Ideea unei «transpuneri » sau « imitari » a naturii deosebește ecologia industriala de alte abordari. Intr-atat de mult, Pour autant, dupa cum vom elabora in acest capitol, i) nu este atat de evident ca ecologia industriala sa poata contribui la imperativele unei dezvoltari durabile: cu alte cuvinte, conversia relațiilor liniares intre utilizarea resurselor și producția de deșeuri are ea intr-adevar ca efect o reducere absoluta a impactului productiv asupra biosferei sau pur și simplu o reducere relativa (pe unitate de producție) in mod posibil supracompensata de o creștere absoluta a nivelelor de producțietie de bunuri și servicii?
Secțiunea 1 ■ Conceptele de baza ale ecologiei industriale
Secțiunea 2 ■ Evoluții și aplicații
Secțiunea 3 ■ Limitele unui sistem economic bazat pe popularizarea mitului unei economii circulare in cazul economiei industriale
Secțiunea 1 CONCEPTELE DE BAZA ALE ECOLOGIEI INDUSTRIALE
Cele trei concepte fundamentale ale ecologiei industriale, metabolismul industrial, relațiile analogice intre sistemele naturale și socio-economice, și in sfarșit simbioza industriala, existau cu mult inaintea constituirii acestei discipline. Ori, unul dintre motivele care ne impinge sa analizam totul mai in amanunt, este ca ecologia industriala a incorporat prea rapid aceste concepte, care au devenit insuși inima acestei discipline.
Vom explica in continuare cum sunt aceste idei utilizate pentru a ameliora in același timp ințelegerea ecologiei industriale ca disciplina științifica, și procesul de luare de decizii in restructurarea industriei. Ecologia industriala dorește intr-adevar sa-și asume nu doar un rol descriptiv, ci și unul normativ. Aceasta o deosebește de alte concepte, ca de exemplu prevenirea și controlul poluarii; ecologia industriala incearca, in primul rand sa furnizeze un cadru de lucru pentru analiza, un limbaj care permite ințelegerea sistemelor industriale, și in al doilea rand de a-și fixa un obiectiv de atins, și in al treilea rand, sa dispuna de instrumentele necesare luarii de decizii pentru atingerea acestui obiectiv.
Metabolismul industrial
Acest termen a fost creat și diseminat de Robert Ayres, un inginer de formație devenit profesor de administrarea mediului. Termenul in sine a aparut inaintea disciplinei ecologiei industriale, dar, de la inceputul acestei discipline, in 1989, a fost direct asociat cu ea și asimilat ca tema de cercetare coerenta in raport cu obiectivul global al disciplinei - așa cum este el analizat in Ayres și Ayres (1996).
R. Ayres definește metabolismul industrial ca « ansamblul proceselor fizice care transforma materiile prime și energia, impreuna cu munca, in produse finite și in deșeuri » (Ayres și Simonis, 1994, p. 3. traducerea noastra). Este important sa remarcam ca, dupa aceasta definiție, activitatea metabolica a industriei și deci analiza acesteia se oprește la nivelul produsului finit - conform unei perspective « din leagan pana in mormant » pe care o vom studia mai amanunțit in continuare in contextul metaforei ecosistemului.
Conceptul de metabolism industrial iși extrage valoarea sa din ideea de risia in cadrul sistemelor: ca toate sistemele complexe care s-au auto-constituit (cf. de ex. Nicholis și Prigogine, 1977), sistemele naturale și industriale, intre altele, risipesc materie prima și energie prin degradare, dispersia și pierderi in cursul utilizarii lor. Ințelegerea teoriei care sta la baza sistemelor auto-constituite permite ințelegerea domeniului sistemelor naturale și transpunerea lor in domeniul sistemelor organizate de catre om.
Cercetarea in domeniul metabolismului industrial in cadrul ecologiei industriale cuprinde studiul mișcarilor materiilor prime și ale energi in ansamblul sistemului industrial (in principal prin intermediul analizei bilanțului de materiale și a procesului input-output).
Activitatea metabolica este in mod normal asociata cu organismele biologice care supraviețuiesc mulțumita unui aport nutritiv constant. Aceste organisme asimileaza o parte a acestui aport nutritiv ca masa corporala, și folosesc parțial energia pentru a secreta in final deșeuri sub forma lichida, solida sau gazoasa. Faptul de compara metabolismele organismelor biologice cu activitațile systemelor industriale consta in a utiliza conceptul de metafora. Anderberg (1998) utilizeaza conceptul metabolismului industrial pentru a descrie mișcarile de materii prime in cadrul bazinului rhenan intre anii 1970 și 1988, unde a identificat ca emisiile poluante proveneau la inceput de la sursele de extracție se deplasasera inspre locurile de consum. Comentand propria sa analiza, Anderberg sugereaza ca ar trebui dezvoltat ceva in plus [t1] inaintea conceptului de metabolism industrial, caci acesta nu ține cont nici de aspectele spațio-temporale ale fluxurilor des materii prime și nici de aspectele sociale și umane care sunt legate de aceste (Anderberg, 1998, p. 317). Și totuși, Anderberg ramane de parere ca ideea de metabolism industrial este incapabila sa ofere o analiza completa care ar avea drept obiectiv reducerea totalitații de influențe asupra mediului, mai ales influențele rezultate in urma consumului și comerțului. Dupa informațiile noastre, el este singurul cercetator care conștientizeaza pe deplin nevoia de a merge mai departe de punctul de vedere dominant al inginerului la momentul actual, referitor la cercetarea in domeniul ecologiei industriale.
« Analogia ecosistemelor » naturale sau biologice
Atunci cand metabolismul industrial, inainte sa nu fie strans asociat cu ecologia industriala, lua in calcul doar o simpla observare și o evaluare a fluxurilor de materii prime și energie in cadrul ansamblului unui sistem industrial. Ideea principala a « analogiei ecosistemului » nu inglobeaza doar o metafora, ci și un obiectiv, acela de a ajunge la o dezvoltare umana care sa se conformeze unei dezvoltari durabile. Ceea ce confera acestui concept calitați normative care prescriu:
In ochii diverșilor oameni din universitați și directori, interesul ecologiei industriale este dat de juxtapunerea sistemelor elaborate de catre om cu cea a sistemelor naturale. Aceștia provin din medii variate: inginerie, ecologie, mediul de afaceri și fizica, ceea ce l-a determinat pe Ehrenfeld (1997) sa evoce inca o « schimbare de paradigma ».
Aceasta comparație a sistemelor naturale și socio-economice servește drept justificare pentru reluarea ansamblului conceptelor ecologiei, cum ar fi biodiversitatea, și de a incerca transpunerea lor in organizarea industriala (cf. Côté, 2000. p. 11). Allenby și Cooper (1994) au incercat mai inainte o transpunere mai completa,; conform tezei lor, ințelegerea dinamicilor ecosistemului natural ar putea stimula dezvoltarea ecologica a industriei. Transpunerile lor se bazeaza pe munca efectuata de catre Odum (1969)1.
« Analogia ecosistemelor » naturale sau biologice se situeaza in inima disciplinei in in asemenea masura incat practic toate materialele publicate care abordeaza ecologia industriala fac referire la ea. Din acest motiv, analiza « analogiei » va permite sas se știe daca ea a ghidat și a modelat aplicațiile in domeniul ecologiei industriale.
Ayres și Ayres (1996. p. 278) descriu termenul « ecologie industriala » ca fiind : «[] un neologism destinat sa atraga atenția asupra unei analogii biologice : faptul ca un ecosistem tinde sa recicleze elementele nutritive esențiale, utilizand doar energia solara pentru a face sa 'funcționeze' sistemul []. Intr-un ecosistem 'perfect', singurul input este energia solara. Toate celelalte materii prime sunt reciclate in mod biologic, cu alte cuvinte deșeurile produse de fiecare specie devin 'hrana' altor specii. » (traducerea noastra)
Extinzand ideea sistemelor biologice așa cum este ea expusa de catre Frosch et Gallopoulos (1989), Graedel (in Socolow et al, 1994) analizeaza trei stari ale unui sistem ecologic, de la cele de « tipul I » pana la cele de «tipul III ». Sistemele de « tipul I» se caracterizeaza printr-un flux liniar principal de materii și energie (elemente nutritive, biomasa și energie chimica corporala) care cheltuie resursele locale și energia și creeaza ca produse finale deșeuri. Sistemel de « tip II » dezvolta un flux mai ciclic decat liniar in schimburile de materie și energie; sistemul se bazeaza in mare masura pe energia solara primita. In sfarșit, sistemul de « tip III » transforma toate materiile in mod ciclic și se bazeaza complet pe aportul constant de energie solara.
1. « Exhibit 1 » in Allenby și Cooper (1994) este extras din E. Odum (1969, p. 265), fara sa faca insa referire in mod explicit la autor sau la publicația sa
|
|
Dezvoltarea sistemelor de tip I, II și III (Graedel, 1994, p. 25) : de la fluxul liniar al materiilor din sistemele de tip I, trecand prin fluxul cvasi circular al sistemelor de tip II, pentru a ajunge la adevaratul flux circular in sistemele ecologice de tip III.
Figura 7.1
- cele trei stari presupus ale sistemelor ecologice
Conform lui Graedel, in cursul evoluției lor pe Pamant, ecosistemele au trecut de la starea de tipul I la starea de tip II, pe masura ce Pamantul era colonizat de de ființe vii care au fondat ulterior sisteme biologice interdependent. Graedel afirme ca « utilizarea antropogenica ideala a materiilor și resurselor disponibile pentru procedeele industrial [] ar fi cea care este identica cu modelul biologic in ansamblul sau». Acesta din urma fiind rezumat in sistemul ecologic de tip III, in care totalitatea fluxului de resurse se face in mod complet ciclic (p. 24, traducerea noastra). Descrierea sistemului economic și tranziția sa dorita catre un sistem durabil așa cum este el dezvoltat de catre Graedel justifica in ochii noștri o analiza stransa. Conceptul lui Graedel ofera o descriere succincta a obiectivului pe care incearca sa-l atinga ecologia industriala : starea de tip III aplicata sistemelor economice.
In timp ce metabolismul industrial nu este interesat decat de a analiza și masura fluxurile de materii prime și energie in cadrul sistemului industrial. « Analogia ecosistemelor» naturale sau biologice considera sistemul economic global la nivelul sau sistemic și considera ca ar trebui restructurat cu ajutorul ecologiei industriale (Graedel, 1994). In aceasta privința, este important sa se ințeleaga mai bine sistemele analizate de ecologia industriala, și de a distinge pe de o parte intre sistemul industrial, care inglobeaza extragerea resurselor, fabrication și aprovizionarea pieței cu produse și servicii și, pe de alta parte, sistemul economic global. Sistemul industrial trebuie sa fie ințeles ca un sub-sistem al economiei globale.
O parte importanta a analizei noastre consta in a argumenta faptul ca restructurarea exclusiva a sistemului industrial cu intenția de a obține o mai buna performanța in domeniul mediului, chiar și urmand preceptele ecologiei industriale, nu permite neaparat obținerea unui sistem economic global « durabil », cu alte cuvinte un sistem conform cu sistemul ecologic de tip III așa cum este el definit de catre Graedel.
Atunci cand este vorba sa faca lumina asupra sistemului observat, specialistii care lucreaza in domeniul ecologiei industriale sunt imprecisi prin excelenta. Nu exista nici un consens asupra sistemului - economic sau industrial- care trebuie studiat de ecologia industriala. Frosch si Gallopoulos (1989) analizeaza un sistem de fabricatie in care impactul asupra mediului inconjurator este redus unde restructurarea sa arata elementele caracteristice ale sistemului. De altfel, cei doi termeni, sistem industrial si sistem economic sunt utilizati in mod aleatoriu (de exemplu, de catre Tibbs, 1993 si de Socolow, 1994) fara ca ei sa fie sinonime perfecte. In mod singular Erkman (1997) vorbeste despre sistemul industrial in cadrul studiilor sale numai atunci cand analizeaza materiale care au ca subiect sistemul economic. Graedel (1994) prezinta acelasi lucru: pentru acest autor sistemul industrial acopera utilizarea antropica a materiilor si resurselor disponibile [] care sunt constituite din agricultura si infrastructurile urbane [etc.].
Domeniul specific unde aceasta distincție intre cele doua sisteme se dovedește importanta este adoptarea abordarii « din leagan pana in mormant » {cradle-to-grave) a metabolismului industrial, cu alte cuvinte atunci cand luam in calcul fluxul de materii prime de 1a extragere pana la producție. Un sistem economic care prezinta aceleași forțe dinamice ca și sistemul biofizic, așa cum il imagineaza ecologiștii industriali, ar trebui sa adopte o atitudine de genul « din leagan in leagan » (cradle-to-cradle), cu alte cuvinte, un flux « bucla » al materiilor care nu ar face apel doar la energia solara : aceste caracteristici ar trebui doar sa treaca dincolo de sistemul industrial de producție și de fabricație.
Din aceasta perspectiva, echipa de cercetatori care a scris Belgium ecosystem (Billen. Toussaint, Peeters, Sapir, Steenhout, Vanderborght, 1983) a dat o buna definiție a obiectivelor ecologiei industriale: « Pentru a lua in calcul activitatea industriala in domeniul unei analize ecologice, trebuie sa ne intrebam cu privire la relațiile acestei uzine cu celellate uzine producatoare de materii prime pe care ea le consuma, cu circuitele de distribuție de care depinde pentru distribția produselor sale, cu consumatorii care le utilizeaza [] Trebuie pe scurt definita societatea industriala ca un ecosistem format din ansamblul mijloacelor sale de producție, al circuitelor sale de distribuție și de consum []. O descriere in termeni de circulație a materiilor prime sau a energiei ne ofera intr-adevar o viziune a activitaților economice in realitatea lor fizica și arata cum iși administreaza societatea resursele sale materiale. »
Simbioza industriala
Acest ultim termen care caracterizeaza ecologia industriala nu a fost introdus de catre cercetarile in domeniul sistemelor biologice, ci de o punere in aplicare a organizarii industriale. Aceasta aplicație a fost recunoscuta ca fiind una dintre cele mai reușite ale ecologiei industriale, chiar daca a fost inițiata inainte ca disciplina ecologiei industriale sa fie acceptate ca atare. Este sistemul de schimburi de deșeuri și produse derivate de la Kalundborg, in Danemarca. Termenul de simbioza industriala a fost crear de catre Valdemar Christensen, unul dintre principalii arhitecți ai sistemului din Kalundborg și responsabilul de production al centralei electrice care se gasesște in centrul programului de schimb de deșeuri (citat de catre Gertler, 1995. ch. 1. passim). Conform lui Christensen, simbioza in industrie este: « cooperarea intre diversele industrii prin care prezența fiecareia dintre ele [] marește viabilitatea uneia sau altora și ca asta sa permita sa se raspunda la nevoile societații de a economisi resursele sale și de a-și proteja mediul inconjurator. » (citat de catre Engberg, 1993. traducerea noastra).
Incepand din anii 1960, parcul din Kalundborg s-a dezvoltat treptat in jurul unei centrale electrice pe baza de carbuni, care incepea sa ofere sau sa vanda produsele sale secundare rezultate in ruma producției de electricitate partenerilor sai regionali, ca de exemplu aburii unei rafinarii de petrol și unei intreprinderi de biotehnologie, ca și orașului Kalundborg ca mijloc de incalzire. Rafinaria furnizeaza apa centralei electrice, ceea ce reduce necesarul de apa extrasa din panza freatica. Centrala, dupa instalarea unui filtru antisulf, ofera subprodusul ghips unei intreprinderi de construcții.
Simbioza industriala a reușit sa realizeze o descriere a relațiilor individuale intre actorii economici ai parcului industrial din Kalundborg, schimburile de materii prime și de energie pentru beneficiul reciproc, in special utilizarea deșeurilor generate in mod continuu și a resurselor energetice. Ansamblul parcului industriel din Kalundborg, care este format din relații simbiotice individuale, a fost botezat « ecosistem industrial » (a se vedea discuția de mai jos). Gertler sugereaza ca proliferarea simbiozei industriale ar avea fara indoiala drept rezultat o eficacitate optima a fluxului de materii prime și energie in cadrul proceselor industriale la scara mare (Gertler, 1995, ch. 1).
Tibbs (1993) a oferit o prima gama de aplicații individuale in ecologie industriala atunci cand a definit cele șase domenii deja menționate mai sus - crearea de ecosisteme industriale, echilibrul intre inputuri și outputuri in funcție de capacitatea naturala a ecosistemului, reducerea fizica a deșeurilor industriale. Ameliorarea cailor de utilizare a materialelor și proceselor industriale. Crearea de modele de sisteme de utilizare a energiei, și o aliniere a politicilor intr-o perspectiva pe termen lung de revoluționare a sistemului industrial.
Instrumentele menționate de catre Tibbs și Wernick și Ausubel (1997) inglobeaza analiza fluxului materiilor prime, analiza ciclului de viața, dematerializarea proceselor industriale pentru a tinde spre o economie de servicii și a ecoconcepției, și in sfarșit concepția ecosistemelor industriale care incorporeaza toate aceste alte concepte.
Tibbs subliniaza ca munca ecologiei industriale este in primul rand preocupata de studiul precis al modelelor in cadrul ecosistemelor industriale, reale și programate.
In tradiția lui Erkman (1997), pistele de lucru menționate mai sus, actualmente in curs de dezvoltare, ar putea fi regrupate in doua trasee principale: pe de o parte, analiza și dematerializarea unei intregi economii, și, o restructurare locala in parcuri eco-industriale pe de alta parte.
Dematerializarea-decarbonizarea și economia bazata pe servicii : perspectiva unui intreg sistem economic
Analiza sistemului global observat (fie ca este vorba despre sistemul industrial sau despre sistemul economic global) incearca sa discearna posibilele motivații pentrun a reduce consumul-
A materiilor prime și a energiei pe unitate de output, și de asemenea ceea ce se definește, in termeni absoluți, ca dematerializare. Instrumentele disponibile pentru a duce la capat aceasta analiza includ analiza fluxului de materii prime, analiza duratei de viața și instrumentele de studiu aparținand acestor tipuri de analiza (van Berkel, Willems, Lafleur, 1997 ; van Berkel, Lafleur, 1997). Wernick și Ausubel (1995) analizeaza o relație intre consumul și eliminarea materiilor, și masurile monetare. Ruth și Dell'Anno (1997) studiaza cazul industriei sticlei in Statele Unite, și Ruth (1998) studiaza cazul industriei metalurgice, tot in cazul Statelor Unite, sub forma unei contabilitați a fluxurilor de materiale (material flow accounting).
Decarbonizarea este un tip particular de dematerializare care are ca obiectiv specific la reducerea emisiilor de C02 la nivel global, incercand sa rupa legatura care exista intre outputul economic (probabil ca valoare, așa cum este el masurat in cadrul PIB) și emisiile de C02. Erkman (1997, p. 6) presupune ca masura fluxului total de materii și energie in economie se bazeaza in mare parte pe evoluția tehnologica, ceea ce lasa sa se presupuna ca sistemul de producție economica este ținta in cazul ecologiei industriale (cf Dobers. Wolff. 1999). In final, obținerea unei dematerializari a și a unei decarbonizari la scara mare ar conduce la o restructurare a activitații industriale catre o «economie de servicii» (cf. Stahel, 1994). Din aceasta perspectiva, produsele de consum vor fi integrate in PSS, product-service systems, care ofera o vedere globala asupra utilitații și impactului de mediu al utilizarii produselor.
Secțiunea 2 Parcurile eco-industriale și «insulele de dezvoltare durabila »
In domeniul ecologiei industriale, lucrarile privind aceste campuri de cercetare sunt cele mai proeminente, atunci cand știm ca parcurile eco-industriale sunt considerate ca fiind vedete ale domeniului. Cercetarea și aplicațiile se concentreaza pe zonele industriale, reutilarea sau reproiectarea proceselor industriale bazate pe schimburi de deșeuri și de rebuturi. Aceste parcuri eco-industriale mai sunt cunoscute și ca ecosisteme industriale, in care comportamentul fiecarei intreprinderi participante ar trebui sa se asemene cu comportamentele indivizilor intr-un ecosistem biologic sau natural.
In jur de douasprezece parcuri industriale desfașoara studii pentru posibilitațile pe care le ofera in materie de schimburi de deșeuri. Majoritatea sunt situate in America de Nord, cu toate ca multe dintr ele se afla și in Europa sau impraștiate in toata lumea. Zona industriala din Kalundborg a furnizat un model pentru restructurarea altor parcuri. Incepand din 1970, intreprinderile au organizat acolo rețele de schimb de deșeuri și de produse secundare, pentru a crea un sistem in cadrul caruia se gasește o centrala electrica ce-și trage energia din combustia carbonului. Acest sistem merge pana la a dubla eficacitatea resurselor și a energiei (in special pentru producția de electricitate și incalzirea locuințelor, cf. Gertler, 1995, ch. 2).
Aceste studii și aceste tentative de a pune in aplicare ecologia industriala pot fi extinse dincolo de parcurile industriale, la nivelul unor intregi regiuni, « insulele de dezvoltare durabila » (Erkman, 1997, p. 6) ca de exemplu regiunea Styria din Austria putandu-se mandri ca a devenit o astfel de insula.
Secțiunea 3 LIMITELE UNUI SISTEM ECONOMIC BAZAT PE DISIPARE
Analiza acestor doua parți ale unui sistem economic - parcurile eco-industriale și analizele metabolismului industrial al unei țari sau al unei regiuni - și comparația cu ecosistemele naturale se face in baza unei decizii implicite: alegerea ecologiei industriale de a analiza doar sistemele industriale, cu alte cuvinte exclusiv partea de producție (oferta), este ea adaptata urmaririi unei dezvoltari durabile a unor intregi sisteme socio-economice care cuprind și partea de cerere? Ruth (2006) se teme ca efectele cererii asupra mediului nu sunt luate in calcul - o eroare capitala, caci o creșterea absoluta a consumului va compensa o diminuare relativa a efectelor asupra mediului per unitate produsa. Drept urmare, cercetarea in domeniul ecologiei industriale ar fi obligata sa se ocupe și de rolul crearii și satisfacerii nevoilor consumatorilor.
De altfel pare imposibil sa ne imaginam fluxuri materiale circulare in cadrul unor « ecosisteme industriale », daca deșeurile și produsele secundare nu sunt utilizate decat la un nivel energetic inferior. Conținutul energetic al acestor produse se diminueaza la fiecare etapa de utilizare - cercul imaginat este mai degraba o cascada care ajunge la aceasta faza finala de deșeu care va fi respins. In fond, pseudo-cercurile nu sunt altceva decat un flux liniar puțin mai eficient, care transforma resurse naturale cu conțșinut energetic important in mai multe procese de utilizare in deșeuri cu conținut energetic slab. Un sistem circular care sa fie demn de acest nume ar fi cel care ar recicla entropia, (O'Rourke et al., 1 1996), cu alte cuvinte sa restituie deșeurilor atat din conținutul lor energetic cat este necesar pentru a redeveni resurse de valoare și sa poata fi utilizate in procesul de producție original. Acesta este motivul pentru care O'Rourke et al. (1996) critica axarea aproape exxclusiva, și greșita, a ecologiei industriale asupra materiei, can de fapt este conținutul energetic al materialelor care este de importanța primordiala pentru evaluarea fluxurilor de materii in cadrul ecologiei industriale.
O alta provocare careia trebuie sa-i raspunda ecologiștii industriali lucrand la crearea sistemelor de producție durabile este rolul comerțului internațional și al mondializarii in raport cu bilanțul de mediu al bunurilor și serviciilor. Mondializarea continua a fluxurilor de materiale este legata de o delocalizare a producției, a surselor de aprovizionare și deci de exportul poluarii. Mondializarea contribuie la deschiderea și mai mare a unui sistem economic, in loc sa incurajeze crearea de structuri circulare. Creșterea distanței geografice intre etapele producției, vanzarii și utilizarii bunurilor face mult mai dificila stabilirea de relații stranse (feedback), fara care sistemele de reciclare, așa cum sunt ele promovate de catre ecologia industriala, nu pot funcționa. Apoi, ecologia industriala trebuie sa includa costurile ecologice ale transportului internațional in bilanțurile de materiale și energie, astfel incat sa descrie corect sistemele de producție și de distribuție moderne. Pentru a ne convinge de acest lucru, sa luam exemplul din nefericire celebru al lui Watanabe și Zhu (1999), care afirmau ca in Japonia, producția de aluminiu ar fi devenit mult mai preocupata de mediu in ultimii ani in timp ce de fapt singurul motiv obiectiv care justifica aceasta afirmație este delocalizarea platformelor de producție ale acestei țar. Dupa inchiderea, in Japonia, a ultimei uzine producatoare de aluminiu, exploatarea bauxitei și rafinarea ei, doua procese care necesita utilizarea unei cantitați mari de energie, nu mai figureaza in analiza japoneza a fluxurilor de materiale și energie. De aici, reiese ca ecologia industriala ar avea nevoie sa reziste tentației de a descrie sistemele economice intr-un mod atat de simplist, astfel incat sa nu fie cauza unor nonsensuri pentru o dezvoltare durabila.
Numeroși bioeconomiști ca de exemplu Nicholas Georgescu-Roegen, Robert Ayres și Matthias Ruth avanseaza argumentul conform caruia majoritatea etapelor sistemului economic global au un comportament disipativ. Conform acestor autori, nu schimbul de bunuri și servicii contra plata caracterizeaza relațiile economice la nivel mondial, ci mai degraba disiparea de energie, rezultata in principal din surse neregenerabile, și de materiale. Majoritatea materiilor prime iși incep drumul priun sistemul economic ca resurse minerale extrase din scoarța terestra, raman pentru foarte puțin timp in sistemul economic și sfarșesc ca deșeuri impraștiate pe sol, in apa și in aer pe suprafața intregului glob. Georgescu-Roegen (1971) credea ca materia este dispersata in mod ireversibil. Aceasta ipoteza este totuși criticata și astazi. In ciuda acestor indoieli, procesele de impraștiere de materii prime nu pot fi neutralizate decat daca folosim cantitați de energie foarte ridicate (a se vedea de exemplu. Ayres. 1998). Conform abordarii termodinamice, o reducere a impraștierii actuale nu s-ar putea realiza decat daca suma fluxurilor rede resurse și de energie și viteza acestor fluxuri scade considerabil. Acest lucru nu este posibil decat printr-o reducere a activitații economice, o « creștere negativa », o idee inca foarte criticata. Cu toate acestea, aceasta noțiune iși croiește un drum și face incepe sa ridice intrebari in sferele politice cele mai influente: raportul Stern, comandat de catre guvernul britanic și publicat in octombrie 2006, (Stern, 2006) stipuleaza limitarea și chiar reducerea nivelului catorva activitați economice ca fiind singurul mijloc pentru evitarea pericolului constituit de cercul vicios al schimbarii climatice.
Concluzie
Ecologia industriala este o abordare noua care este importanta in atingerea obiectivului unei economii durabile, o abordare care merge dincolo de viziunea ingusta a unei intreprinderi separate, in ciuda lacunelor sale de concepție, a impreciziilor sale teoretice și a erorilor in cadrul poziționarii sale. Potențialul de marire al eficacitații utilizarii materialelor sale pare sa fie mult mai important in cadru rețelelor eco-industriale decat in cadrul unei intreprinderi individuale. Parcurile eco-industriale pot adauga eficacitatea financiara celei ecologice in utilizarea resurselor in rețea. Ne așteptam deci la o utilizare a mult mai raspandita a acestor concepte care ar putea reprezenta o evoluție interesanta pentru organizația industriala.
O reducere a poluarii, a impraștierii materiei și a emisiilor continue de gaze cu efecte de sera, cerute de catre climatologi, ar putea fi obținuta parțial printr-o marire a eficienței energiei in producție, transport, etc. Aceasta creștere a eficienței se va lovi totuși de o limitare a infrastructurilor deja instalate, ineficiente din punct de vedere energetic și din nefericire avand o durata de viața mare. Noua generație de infrastructuri eco-industrialeva trebui sa țina cont de aceste observații: privind durata de viața a echipamentelor și riscurile tehnologice legate de interdependența sistemelor de infrastructura (hard wiring). Aceasta ultima remarca reprezinta deja obiectul unor studii la Kalundborg in Danemarca. Intr-adevar, in centrul acestui eco-parc se gasește o centrala electrica cu carbon, care furnizeaza tututor celorlalte intreprinderi deșeuri și produse secundare propriei lor activitați. Aceasta centrala nu va fi ușor de inlocuit cu un alt mijloc de producție mult mai curat datorita interdependenței intreprinderilor acestui ecoparc. De aici rezulta ca o prioritate de viitor, sa se țina cont de aceasta experiența și deci de a se ști cum sa se anticipeze evoluțiile tehnologice.
Pentru cercetatorii și directorii interesați de ecologia industriala, lecția care trebuie invațata din greșelile anterioare este nevoia de a acorda prioritaten principiului precauției (Jonas, 1990), drag dezvoltarii durabile, astfel incat consecințele dezvoltarii tehnologice ale dezvoltarii tehnologice și economice sa fie mult mai bine ințelese. Pentru urmatoarele sisteme eco-industriale acest lucru inseamna ca acestea din urma trebuie concepute in așa fel incat sa sa fie posibila indepartarea lor in caz de probleme ecologice majore. Hard wiring-ul sistemelor noastre actuale, in principal legat de longevitate, este cel mai are obstacol la ora actuala in calea unei dezvoltari durabile. Din fericire, exista numeroase contraexemple. Sa luam exemplul eolienelor pentru care pilonii au fost concepuți de asemenea maniera incat sa poata fi demontați ușor (din punct de vedere al costurilor și al posibilitații de reciclare) in caz de analiza negativa a bilanțului lor ecologic.
La inceputul acestui capitol ne-am pus intrebari cu privire la motivele care fac ca ecologia industriala sa contribuie la o dezvoltare durabila. De prea multe ori,
se aude din partea ecologiștilor industriali, ca acest lucru este de la sine ințeles, deoarece ecologia industriala promoveaza o angajare bazata pe modelele propuse de natura.
Din contra, se pare ca atunci cand evaluam aplicațiile ecologiei industriale in baza analizei efectelor globale asupra mediului, (amprenta ecologica sau analize similare), luand in calcul de asemenea efectele delocalizarilor, rezultatele nu sunt atat de evidente.
La fel, se pare ca ecologia industriala trebuie sa accepte ca orice sistem economic reprezinta cauza impraștierii, (a materiei și a energiei neregenerabile), și ca creșterea economica (PIB) nu poate continua fara sa fie legata de o creștere a degradarii mediuluiși a exploatarii resurselor naturale. Pana atunci, ecologia industriala se concentrase pe partea cea mai la indemana a problemei, cu alte cuvinte ciclurile metalelor sau producția electricitații și de incalzire urbana. In aceasta privința, se pare ca cedand generalizarii catorva cazuri izolate, (cu interes și utilitate specifice), ecologia industriala și-a asumat riscul de a fi contrazisa in ceea ce privește aptitudinea sa de a propune un sistem economic durabil.
In orice caz, se pare ca punctul slab al ecologiei industriale se afla in faptul ca ea nu ia in calcul componentele sociale, respectul unui acces just la resursele naturale, pentru generația noastra și toate generațiile viitoare: idei de baza ale dezvoltarii durabile.
[t1]Developper plus avant le concept .
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
