Evolutia managerilor in societate

Evolutia managerilor in societate

In lupta continua pentru putere si privilegii din societatile industriale moderne, nici un grup nu a urcat mai rapid decat membrii clasei managerilor. In prima etapa a industrializarii, clasa intreprinzatorilor parea a fi de la sine inteles clasa dominanta. In opinia lui Gerhard Lenski, realitatea de azi este diferita: clasa intreprinzatorilor a disparut in unele societati industriale si in altele a decazut ca numar si putere in majoritatea celorlalte. Relatia stransa intre aceasta clasa si cea avuta, impune o definire clara a intreprinzatorilor: clasa intreprinzatorilor cuprinde persoane angajate activ in conducerea intreprinderilor pe care le poseda, fiind o unitate in sistemul de stratificare profesionala, nu cel al averii.[1]

Diferenta consta si in faptul ca nu toti din prima clasa apartin clasei avute, cum nici cei din a doua clasa nu apartin clasei intreprinzatorilor. Berle si Means, SUA, au demonstrat inca din 1932 ca posesia averii era tot mai izolata de controlul averii, mai exact analizand primele 200 de companii americane, au descoperit ca 44% din ele erau controlate de directori nu de proprietari, acesti 44% controland 58%din fondurile acestor firme, tendinta aceasta fiind frecventa la firmele mari. Berle si Means, explica acest fenomen prin faptul ca managerii controlau mecanismele delegarii puterilor si alte resurse ale companiei pe care le puteau intoarce in avantajul lor.Toate studiile alterioare nu numai ca au confirmat concluziile acestora, dar au si contribuit la clasificarea bazei puterii pe care o are elita manageriala.

Robert Gordon, in 1940, a realizat un important studiu asupra conducerii si procesului de decizie in marile firme americane, unde demonstreaza faptul ca puterea elitei manageriale creste direct proportional cu dezvoltarea complexitatii firmelor mari si tot ce rezulta din acest proces.

Conducerea firmei devine, odata cu dezvoltarea , o activitate complexa care impune o selectie riguroasa intre manageri reusind doar cei ce pot consacra tot timpul, cunostintele si energia, controlul transferandu-se de la cei ce nu pot sau nu vor, catre cei mai buni.[3] In aceste conditii, veniturile economice cresc inspre manager si scad inspre intreprinzator. De exemplu, recensamantul din 1960 din SUA, au demonstrat ca venitul mediu al managerilor era de 7479 dolari in 1959, in timp ce al intreprinzatorilor era de 5932 dolari. Studiile din Europa, Londra 1941 Street si Maxwell, releva acelasi fenomen: controlul marilor firme trece in mainile managerilor, in plus, acestia ocupa aproape jumatate din locurile comitetelor de control, pe cand actionarii importanti mai putin de 20%.Cresterea importantei si puterii manageriale din America, s-a reprodus si in Marea Britanie destul de repede. Previziunea lui Lenski este ca acesta clasa a intreprinzatorilor este destul de stabila va trece puterea si influenta pe care o mai au , spre membrii clasei manageriale ce o vor inlocui.

Un alt aspect bun de luat in seama este lumea politica. In virtutea putintei si dorintei de a furniza sprijin financiar, esential pentru candidatii politici. Aceasta elita dobandeste adesea o influenta considerabila in lumea politica, astfel, nu putem trece peste clasa functionarilor de partid.

In statele comuniste in particular si in statele totalitariste in general ea indeplineste multe functii asociate inainte cu clasa intreprinzatorilor. Cu alte cuvinte, ea conduce si administreaza institutiile economice si politice ale societatii. Ulterior, totusi ea a tins sa piarda din puteri in favoarea clasei managerilor si pentru cam aceleasi motive ca si clasa intreprinzatorilor, acesta tranzitie a fost facilitata mai ales de cresterea in marime si complexitate a unitatilor economice, lucrul care face face controlul din afara asupra directorilor tot mai dificil.Desi membrii cei mai importanti ai clasei managerilor sunt de obicei membri de partid, interesele lor nu sunt identice cu cele ale functionarilor de partid. Deci tranzitia puterii e mai mult decat o tranzitie de la Tanda la Manda[5]

Aducerea in prim plan a unor studii din prima jumatate a secolului XX nu este intamplatoare, la fel cum nu intamplatoare este descrierea transferului puterii dinspre membrii de partid comunist inspre manageri. Odata cu 1990, lumea intreprinzatorilor a prins viata in Romania, dezvoltand firme private, organizatii, acum, dupa doua decenii putandu-ne raporta lejer situatiei din America si Europa anilor `50, a cresterii puterii clasei manageriale.

Ascensiunea acestei clase bazata in multe randuri pe clasa politica a intreprizatorilor si a elitelor promite continuarea acestui demers si in viitor. Secretul acestei evolutii consta in plasarea strategica a clasei managerilor in structuri organizationale importante, fiind cei ce se afla in centrul actiunii unde se intrepatrund toate liniile de comunicatie. Imediat ce ajung in functii au acces la informatiile vitale pe care le pot folosi in profitul lor in negocierile cu proprietarii, functionarii de partid sau demnitarii alesi responsabili legali, existand posibilitatea de a filtra selectiv informatia in favoarea lor.

Cu cat e mai mare si mai complexa organizatia, cu atat sunt mai mari posibilitatile sale si cu atat mai valoroasa devine pozitia de directie ca parghie in lupta pentru putere si privilegii.[6]

Directorii pot facilita posibilitatea propriei remunerari. Unicii factori limitatori pot fi: 1) disponibilitatea resurselor firmei; 2) pericolul de a cauza reactii puternice proprietarului firmei; 3) si pericolul de a dauna reputatiei firmei pe piata de capital. Ultima limita mentionata, conform rationamentului de pana acum este foarte importanta pentru manager deoarece conform studiilor cu cat firma este mai puternica, cu atat si puterile sale cresc. In 1950, Mabel Newcomer a facut un studiu asupra functionarilor de varf din 428 firme nefinanciare din SUA unde a aratat ca veniturile declarate subestimeaza venitul real al unui manager, pentru ca salariile nu includ si anumite forme de remunerare substantiale ca decontarile in cluburi, distractii, calatoriile lor si ale sotiei, valoarea actiunilor si contributia la fondul de pensii, asigurari etc. Chiar si fara aceste conturi suplimentare veniturile lor depaseau venitul presedintelui Statelor Unite.

Revenind la Romania, voi da exemplu un caz expus in ziarul Financiarul care a facut o ancheta asupra salariilor celor de la Comisia de Supraveghere a Asigurarilor - C.S.A. Articolul se numeste Salariu de 18 ori mai mare decat al presedintelui Basescu, si este datat 03/ 07/ 2008 . Autorul articolului nu da numele persoanei, ci doar faptul ca a incasat (si incaseaza in continuare) un venit lunar de aproape 105.000 lei. La un curs mediu de 3,5 lei pentru un euro pe anul 2007, reeiese un salariu de 30.000 euro pe luna. Cine ar putea fi acel "cineva", micul Bill Gates al sectorului 1? ANAF nu da numele persoanelor, ci numai marimea veniturilor. Logic este sa ne gandim la o persoana din varful ierarhiei . Daca socotim raportat la salariul presedintelui Romaniei din anul 2007, respectiv 67.097 lei, vedem ca acesta persoana valoreaza de 18 ori cat seful de tara.

Foarte interesant este un alt articol dintr-un cunoscut cotidian online de business din Romania, Wall-Street, unde, apare urmatorul titu: 133.900 de euro pe luna, cel mai mare salariu platit unui roman din Romania[9], datat 8 martie 2006, unde ca subtitlu gasim: Este roman, cel mai probabil manager si nu este bancher. Cam asta este tot ce se stie despre omul care a depus in 2005 la ANAF fisa fiscala cu cel mai mare salariu net de care s-a auzit in Romania pina acum. Impozitul platit statului a fost egal cu salariul. Interesant este faptul ca modul in care este prezentat articolul releva modul stereotipic de a privi un acest tip de fenomen " este cel mai probabil manager" si mai ales puterea financiaraa unui manager din Romania:" . si nu este bancher." Parerea expertilor despre aceasta situatie ne aminteste de bastinasii Tarii Minunilor a lui Lewis Carroll carora nimimc nu li se parea bizar sau nepotrivit mediului lor. George Butunoiu, de la firma de resurse umane Alexander Hughes declara: "Este un salariu de exceptie care tine mai degraba de o afacere singulara, de exceptie. "Director general, cu siguranta", a mai spus el, intrebat care ar fi pozitia persoanei. Ca raspuns al situatiilor prezentate vine afrimatia lui Moore: Salariile cadrelor de conducere sunt determinate de membrii comitetelor de directie, si cadrele de conducere sunt si membri ai comitetelor. Politetea ii poate impiedica sa-si voteze propriile salarii, dar independenta comitetelor si a cadrelor fata de supravegherea si controlul extern incurajeaza asi sugera, toate rationalizarile masluite .

In firmele private, elita manageriala are tot mai multa putere de a-si stabili singuri salariile, lucrurile nefiind la fel la nivelul intreprinderilor si institutiilor platite de guvern, cu toate ca, un manager abil o poate face pentru a-si "restabili" diferentele ( de exemplu un primar). Un alt avantaj al elitei mangeriale reprezinta stabilitatea postului, a locului de munca, stabilitatea pozitiei. Nu putine au fost cazurile cand in Romania, (si nu numai, studiile internationale relevand acest fapt), un director odata numit in functie poate fi greu de inlaturat nu numai pentru ca isi gaseste aliati, ci si pentru ca poate face apel la relatiile create dat fiind functia sa. Acest fapt nu a fost valabil si in perioada comunista din Romania cand stabilitatea pozitiei depindea de aprecierea PCR. Din datele studiilor asupra tarilor comuniste gasim idea de semiereditate a clasei manageriale. Managerii care intrau in gratiile partidului comunist puteau asigura copiilor siguranta avantajului unei educatii speciale, usa deschisa spre clasa manageriala apoi, sau, oricum unul din segmentele privilegiate ale societatii.

Jamens Burnham, in cartea sa "The Managerial revolution"[11] expune teza conform careia clasa manageriala va deveni clasa conducatoare. Considerata a fi o utopie la vremea respectiva, in anii ulteriori, observatorii au emis parerea ca Burnham are dreptate.Treptat s-a constat ca elita manageriala se asociaza cu elita avuta mai mult sau mai putin unificate. Referirile de pana acum au fost indreptate catre elita manageriala, in special regasita in sectorul privat, functionari administrativi importanti, conducatori de orase etc. pe langa acestia, existand si alta categorie de manageri unde venitul mediu al acestora este mai mic decat a celor descrisi pana acum. Pozitia acestora din urma nu depinde de posibilitatile de acumulare al sectorului privat, puterea si privilegiile sunt restranse, pregatirea fiind in multe cazuri de specialisti formati pentru sectorul public. Intre elita manageriala si elita avuta nu exista o identitate de interese pentru ca atunci cand managerii isi folosesc puterile functiei pentru a lua controlul unei firme de la actionari, ei ataca principiul proprietatii private si conceptual de drepturi de proprietate; si cand isi folosesc controlul asupra comitetului director pentru a-si marii salariile si alte drepturi, ei ataca insasi temelia clasei avute. Un manager eficient are nevoie de putere dar trebuie sa stie cum sa o utilizeze. Puterea se afla in pozitia ocupata in organizatie si in resursele de care dispune managerul.[12]