PARADIGMA DEZVOLTARII DURABILE PENTRU GESTIUNE

PARADIGMA DEZVOLTARII DURABILE PENTRU GESTIUNE

Prezentul capitol prezinta reflectii asupra bazelor conceptului de dezvoltare durabila si asupra impactelor pe care acestea le au asupra premiselor modelelor de gestiune. Acest capitol este impartit in trei sectiuni. Pentru inceput, vom pozitiona conceptul de dezvoltare durabila drept o viziune a dezvoltarii ca reactie la constatarile dezvoltarii ineficiente, atat la nivelul echitatii intre persoane si intre generatii, cat si la nivelul perenitatii ecosistemelor. In urma acestei stari a dezvoltarii, vom analiza impactul dezvoltarii durabile asupra rolului si manierelor de a concepe gestiunea organizatiilor pentru a ajunge la propunerea unei serii de premise pentru gestiunea inspirata a constantelor dezvoltarii durabile. In final, ultima parte va prezenta principiile de baza ale exemplelor organizatiei si ale reactiilor care au introdus, la diferite niveluri, bazele gestiunii si ale dezvoltarii durabile.

Sectiunea 1 Starea dezvoltarii

Sectiunea 2 Dezvoltarea durabila si gestiunea organizatiilor

Sectiunea 3 O analiza a organizatiilor care integreaza dezvoltarea durabila

In mod clasic, dezvoltarea este asociata cresterii economice (Brasseul, 1993; Guillaumont, 1995). Conform acestei teze, daca exista crestere economica, exista neaparat si dezvoltare. Statistica Produsului national brut (PNB) a fost utilizata, de altfel, pana in prezent, drept singurul indiciu al dezvoltarii. Din aceasta viziune rezulta ca munca unui bun gestionar este aceea de a crea o profitabilitate maxima pentru actionari: daca intreprinderea are un profit maxim, ea isi va juca rolul pentru o dezvoltare mai buna.

Aceasta viziune a dezvoltarii este de mult timp anchetata. Daca au existat critici importante in privinta dezvoltarii, in afara de cooperativa si societatea de ajutor reciproc, propunerea de noi modele intr-un context al economiei de piata se afla inca in stadiul sau rudimentar.

La sfarsitul anilor 1980, notiunea de dezvoltare durabila a fost propusa in urma unei constatari pe care modelul traditional al dezvoltarii nu poate, din punct de vedere ecologic, sa se perpetueze, si care este, din punct de vedere social, inechitabil.

Sectiunea 1. STAREA DEZVOLTARII

Epoca noastra este unica: provocarile noastre privind dezvoltarea nu au fost niciodata asa de mari ca pana acum, iar modelele noastre de dezvoltare nu au fost niciodata atat de adaptate la aceste provocari.

Pe de o parte, planeta noastra nu a numarat niciodata atatia locuitori si nu a cunoscut niciodata o crestere atat de importanta a populatiei sale. La inceputul secolului eram mai putin de un miliard si acum suntem mai mult de 6 miliarde. Pe de alta parte, capacitatea noastra de exploatare, de modificare si de creare a produselor nu a fost niciodata asa de mare. In consecinta, impactul modului nostru de productie si de consum, unit cu cresterea exponentiala a populatiei, nu au avut niciodata un impact asa de mare asupra capacitatii ecosistemelor noastre de a mentine si a mari capacitatea sa de productie. Pamantul, apa, aerul, fauna si flora au fost, intr-un timp record, obiectul unei deteriorari fara precedent.

Din punct de vedere al dezvoltarii, intrebarea principala care se pune astazi, si care nu s-a pus niciodata pana acum, este: acest ritm al cresterii demografice si al cresterii utilizarii resurselor rare prin modul nostru de productie si de consum este oare compatibil cu capacitatea Pamantului de a tine mai mult de 6 miliarde de indivizi? In alte cuvinte, are oare planeta capacitatea necesara pentru modelul nostru de dezvoltare?

Raspunsul ar fi da, cu conditia sa imbunatatim in mod semnificativ utilizarea terenurilor, sa evitam risipa si sa modificam modalitatile noastre de productie si de consum. Cate persoane cu nivelul de consum al occidentalilor poate sa suporte Pamantul? Mai putin de un miliard. Astfel, daca cele 6 miliarde de persoane vor sa traiasca la un nivel de consum similar occidentalilor, modelul nostru de dezvoltare este total neadecvat. Instrumentul amprentei ecologice ne indica acest lucru intr-o maniera excelenta.

O dezvoltare mai buna are deci nevoie de o reamenajare in profunzime a conceptiei noastre asupra productiei si consumului. Conceptul de dezvoltare durabila vizeaza perenitatea capacitatii ecosistemelor de a produce resursele de care are nevoie spatiul uman si, o veche provocare, echitatea intre persoane.

Echitatea

Astfel, trebuie sa examinam capacitatea modelului de dezvoltare de a produce echitatea. Aceasta este o intrebare care precede notiunea de dezvoltare durabila, dar pe care aceasta din urma o pune la ordinea zilei. Daca este adevarat ca diferentele dintre bogati si saraci exista dintotdeauna, astazi prezenta si nivelul acestor diferente nu sunt explicate corect. In anii 1700, adica inainte de revolutia industriala, raportul venitului mediu al persoanelor era de 1 la 2 (Dumont, 1988). Bogatul avea, in medie, de doua ori mai mult decat saracul si mai multe situatii de saracie, de foamete si de epidemii se explicau prin lipsa cunostintelor si a mijloacelor.

Astazi, raportul intre cea mai bogata si cea mai saraca tara este de 1 la 70. Groapa dintre cele doua s-a adancit. In plus, lipsa cunostintelor si a mijloacelor nu mai explica situatiile de saracie, foamete sau epidemie. Astazi, intr-o lume a stiintei inalte, un copil cu varsta mai mica de 10 ani moare de foame o data la sapte secunde. Diferenta mare, dinaintea revolutiei industriale, este ca noi detinem astazi cunostintele si tehnicile pentru a putea raspunde nevoilor de baza. Dar realitatea este cu totul diferita.

Perenitatea ecosistemelor noastre

Pentru utilizarea resurselor noastre, conceptul de dezvoltare durabila descopera o noua preocupare asupra capacitatii modelului nostru de dezvoltare de a asigura perenitatea si cresterea ecosistemelor noastre. Acestea permit productia resurselor permitand sa raspundem la nevoile noastre si la viata in general. Cu alte cuvinte, in zilele noastre, constatam ca modul nostru de productie si consum diminueaza capacitatea ansamblului de ecosisteme de a se mentine si de a creste. Deteriorarea starii padurilor, a apei, a solului, a aerului si a resurselor limitate cum ar fi petrolul este demonstrata zilnic de anumite specii animale si vegetale. Pe scurt, raportul intre capacitatea producatoare initiala a planetei si cea de astazi este unul negativ. Dezvoltarea nu este doar sinonimul cresterii economice si nu mai trebuie sa fie evaluata doar in termeni de Produs national brut.

Dezvoltarea durabila

O dezvoltare durabila este o dezvoltare in care modul nostru de productie si consum mentine sau mareste capacitatea ecosistemelor de a produce viata raspunzand intr-o maniera echitabila nevoilor tuturor. In consecinta, o lume dezvoltata este o societate in care raportul intre ce este posibil si ceea ce observam, atat in termeni de echitate cat si de capacitate producatoare, este nul sau pozitiv. Cu cat diferenta intre cele doua variabile creste, cu atat mai mult suntem o societate de dezvoltare non-durabila.

Daca retinem aceasta viziune a dezvoltarii, traim deci intr-o lume in care capacitatea producerii de resurse si coruptia sunt la inaltime. Nici cresterea economica asa cum este ea definita in zilele noastre, nici progresul cunostintelor noastre nu ne-au permis pana acum sa diminuam aceasta diferenta. De exemplu, astazi, noi, 6,5 miliarde de locuitori ai planetei, avem mijloacele de a ne hrani toti in mod adecvat. Cu toate acestea, doar 1 miliard dintre noi consuma un numar suficient de calorii pe zi. Am putea in aceeasi masura sa ne hranim adecvat fara a suprautiliza terenurile agricole, fara a face apel la un transport al alimentelor care sa consume mai multa energie fosila decat poate produce pamantul si care elimina mai multe substante poluante decat pot absoarbe ecosistemele.

Cum sa explicam deci aceasta stare a dezvoltarii? Pentru a face aceasta, retinem teza lui Amartya Sen privind scopul institutiilor umane, in special institutiile capitaliste, care sunt responsabile de problemele noastre de dezvoltare. In acest context,  suntem tentati sa raspundem la urmatoarea problematica: cum sa impacam modelele de gestionare a organizatiilor noastre, depasind singurele indicii economice, pentru a include rezultatele de echitate si respect ale capacitatilor producatoare ale planetei?

Sectiunea 2. DEZVOLTAREA DURABILA SI GESTIUNEA ORGANIZATIILOR

Dezvoltarea durabila si baza provocarilor pentru gestiune

Acest nou obiectiv al echitatii si respectului ecosistemelor a indemnat cercetatorii spre o noua reflectare asupra viziunii traditionale a dezvoltarii. Conceptul de dezvoltare durabila a aparut deci in acest context. Acesta se defineste printr-o « dezvoltare care raspunde nevoilor prezentului fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a raspunde la nevoile lor » (Comisia mondiala asupra mediului inconjurator si a dezvoltarii, p. 37). In general, conceptului de dezvoltare durabila ii sunt recunoscute cinci dimensiuni (Gladwin, Kennelly, 1997, pag. 13-19):

Conectivitatea: problemele dezvoltarii sunt interconectate si interdependente in mod sistematic.

Includerea: dezvoltarea trebuie sa includa cele trei dimensiuni ale dezvoltarii durabile, adica variabila economica, variabila privind mediul inconjurator si cea sociala.

Echitatea: activitatile umane nu trebuie sa transfere costurile sau sa-si insuseasca proprietatea drepturilor la resurse, astazi sau maine, fara nicio compensare; in plus, actiunile pentru o dezvoltare durabila trebuie sa asigure o distributie echitabila a bogatiilor produse.

Prudenta: in alegerea actiunilor pentru dezvoltarea durabila, trebuie sa ne abtinem de la actiunile care ar putea afecta dezvoltarea intr-o maniera iremediabila in termenii capacitatii de regenerare si ai capacitatii de sprijin al mediului inconjurator.

Securitate: obiectivul oricarei dezvoltari trebuie sa fie contribuirea la o inalta calitate a vietii, sanatoasa si sigura pentru generatia prezenta si cele viitoare.

Punctul de plecare al reflectiei noastre este deci acela al luarii in considerare a impactului muncii organizatiilor asupra dimensiunilor specifice ale dezvoltarii durabile.

In mod traditional, cercetarile si invatarea gestiunii intreprinderilor contribuie la formarea relatiei dintre diferitele functii ale intreprinderii si rezultatele sale financiare (sageata 1 din figura 3.1). Postulatul de baza este transpunerea modelului dezvoltarii liberale si a maximei mainii invizibile in cea a maximizarii averilor actionarilor drept baza traditionala a analizei manageriale: postulatul fiind urmatorul: daca gestionarul se concentreaza pe maximizarea profiturilor intreprinderii sale, va rezulta in mod obligatoriu, prin avansare, o utilizare optima a resurselor noastre rare (sageata 2 in figura 3.1).

Utopie liberala

Piata libera, concurenta si interesul personal ne dau o utilizare optima a resurselor noastre rare

Sageata 1 Maximizarea averilor actionarilor

Sageata 2

Intreprinderea (si functiile sale)

Figura 3.1. Cadrul traditional al dezvoltarii si gestiunii

Studiile in gestiune se refera aproape exclusiv la aceasta relatie: legaturile dintre gestiunea personalului si maximizarea profiturilor; legaturile dintre marketing si maximizarea profiturilor; legaturile dintre strategie si maximizarea profiturilor, etc. Marea majoritate a cercetarilor in gestiune analizeaza intreprinderea in functie de acest obiectiv unic.

In legatura cu provocarile dezvoltarii durabile, paradoxul gestiune/dezvoltare durabila ramane in intregime si sunt tot mai putini cercetatori care sa se preocupe de relatia dintre gestiunea afacerilor si dezvoltare (sageata 2 din figura 3.1). Observam totusi ca anumiti autori in domeniul gestiunii, ca de exemplu Henry Mintzberg, fac o ancheta asupra cestui paradox si vorbesc de o modificare a rolului fundamental al organizatiilor in relatie cu dezvoltarea de tip liberal. « De cand economistii si actionarii au preluat controlul organizatiilor, acestea si-au schimbat misiunea. Eficacitatea si rentabilitatea le-au determinat sa-si uite ratiunea de a fi: noi le-am creat pentru a ne servi noua. Si iata ca astazi muncim pentru a le imbogati ». (Berard, p. 15).

Paul Hawken face o constatare similara si defineste ceea ce pare a fi problematica contemporana majora a gestiunii pentru dezvoltare. « Societatile comerciale, pentru ca ele constituie institutia dominanta pe aceasta planeta, trebuie obligatoriu sa ia in considerare problemele sociale si cele legate de mediul inconjurator ale umanitatii. In prezent, orice act din societatea noastra industriala nu duce decat la degradarea mediului inconjurator, oricare ar fi intentia sa, trebuie sa concepem un sistem in care inversul va fi adevarat, in care a face bine se va concentra asupra sensului, in care actele cotidiene ale vietii si ale muncii se vor aduna pentru a face o lume mai buna, simplu si nu datorita unui altruism constient. Intrebarea care se pune este: putem crea intreprinderi rentabile, care sa se dezvolte fara sa distruga, in mod direct sau indirect, lumea din jurul lor? » (Hawken, 1995, p. 20-21).

Centrul acestei problematici se poate rezuma prin conceptul de creare a valorii, ceea ce inseamna, in finalitatea antreprenoriala, o revenire maxima asupra investitiilor in care dobanda de profitabilitate degajata este egala sau superioara dobanzii de rentabilitate pretinse, tinand cont de risc. Aceasta viziune a dezvoltarii este, in opinia lui Stead si Stead (1994), fondata pe trei premise de baza false:

Economia poate creste pentru totdeauna;

Resursele naturale si energiile necesare activitatilor economice sunt inepuizabile;

Interesul egoist este intotdeauna cel mai bun mecanism pentru o alocare optima a resurselor.

Aceste trei premise imping intreprinderile spre conceperea activitatilor economice in circuit inchis, independent de realitatile ecosistemelor in care se deruleaza aceleasi activitati economice.

Pentru a ajunge la construirea intreprinderilor si a unei economii bazate pe dezvoltarea durabila, au fost inscrise doua viziuni (Stead si Stead, 1994). Prima, numita etapa profitului, este construita in jurul intrebarii urmatoare: « Cum putem imbunatati profitabilitatea noastra fiind sensibili la mediul inconjurator pentru a putea raspunde la consumatorii verzi si la investitorii care sunt in cautare de oportunitati de investitii verzi? » In opinia lui Hawken (1995), aceasta viziune nu este buna. Stead si Stead, fiind de acord cu ultimul, opteaza mai mult pentru etapa de supravietuire bazata pe premisa unei limite, decat pentru crestere. Pentru intreprindere, intrebarea se pune: « Cate bogatii economice ne poate permite Pamantul? » Astfel, solutia nu este de a trece de la o societate industriala la alta, ci aceea de a schimba in mod drastic premisele care fondeaza societatea industriala. Pentru acesti autori, aceasta viziune se bazeaza pe trei teorii.

Prima dintre ele este teoria sistemelor, in care sistemele vii sunt considerate drept complexe si compuse din sub-sisteme interdependente (facand schimb de informatii, materie si energie). Astfel, sistemul economic trebuie sa functioneze in interiorul limitelor biologice si fizice ale planetei. A doua teorie este teoria Gaia, care considera ca planeta este un super-organism viu intre biologia planetara si procesele fizice. Forta teoriei Gaia sta in diversitatea speciilor sale si considera ca planeta poate purta grija de ea, viata oamenilor fiind in pericol. A treia teorie este teoria termodinamicii care stipuleaza ca energia nu este niciodata distrusa, ea este transformata in mod unic. Legea entropiei indica faptul ca, de fiecare data cand energia se transforma, ea pierde din ordinea si din utilitatea sa, o energie prea degradata devine astfel un deseu. Aceste principii ale termodinamicii nu sunt integrate in activitatile noastre economice. Aceasta teorie demonstreaza ca o extindere nelimitata intr-un mediu finit nu poate duce decat la un dezastru.

Viziunea dezvoltarii durabile care se inspira din etapa de supravietuire concepe economia drept un sub-sistem al sistemului social si al sistemului ecologic, in care premisele de baza sunt ca:

capacitatea de sustinere a planetei trebuie sa fie abordata in stiintele economice si administrative;

intrebarea « cat este indeajuns » (enoughness) trebuie sa fie inlocuita de notiunea de crestere nelimitata. Astfel:

- sistemul economic trebuie sa fie considerat drept un sub-sistem al marelui sistem ecologic;

- gestiunea trebuie sa vizeze o deteriorare minora a materiei si a energiei intre primele etape ale productiei pana la consum;

- economia trebuie sa se dezvolte fara crestere;

- planeta nu poate fi inlocuita cu capitalul produs de om.

In acest context, provocarea dezvoltarii durabile, in logica gestiunii intreprinderilor, este de a sti daca crearea valorii sau castigul financiar se realizeaza in detrimentul capacitatii de productie a unui ecosistem si, adaugam noi, daca aceasta productie de bogatii se face in detrimentul unei echitati sociale.

Dezvoltarea durabila si gestiunea

Privind bazele dezvoltarii durabile, protagonistii si cercetatorii propun cadre noi pentru conceperea dezvoltarii si gestiunii.

Gestiunea si mediul inconjurator

Rezumam modelul natural step la doua serii de concepte: principiile stiintifice ecologice de baza urmate de patru conditii de dezvoltare durabila.

Principiile ecologice de baza exprima premisele stiintifice ale dezvoltarii durabile la care trebuie sa faca referire intreprinderile. Acestea sunt:

Materia si energia nu pot fi nici create nici distruse: nimic nu dispare (principiul conservarii materiei).

Energia si materia au tendinta de a se raspandi in mod spontan, totul se raspandeste.

Calitatea unei substante sau a unui material poate fi caracterizata prin concentratia si structura sa. Exista o valoare in fiecare ordine.

Cresterea neta a calitatii materialelor Terrei este generata aproape in totalitate de un proces de fotosinteza derivat din soare. Plantele creeaza o structura si o ordine prin absorbtia si utilizarea energiei solare.

Pornind de la aceste principii, patru conditii constituie cadrul de referinta al dezvoltarii durabile pentru gestionari.

Substantele care provin din scoarta terestra nu trebuie sa se mareasca in biosfera in mod sistematic. Metalele, combustibilii fosili si alte minerale nu trebuie sa fie extrase intr-un ritm mai elevat decat ceea ce se poate reintoarce in si poate fi reabsorbit de litosfera.

Substantele produse de societatea umana nu trebuie sa se mareasca in biosfera in mod sistematic. Materialele fabricate de om nu trebuie deci sa fie produse mai repede decat se pot descompune si reintegra in ciclurile naturale.

Bazele fizice ale productivitatii si ale diversitatii naturale nu trebuie sa fie deteriorate in mod sistematic. Nu trebuie sa diminuam productivitatea biosferei in cantitate sau calitate, nici sa extragem din natura mai mult decat poate ea reconstitui.

Nevoile umane trebuie satisfacute printr-o utilizare corecta si eficienta a energiei si a resurselor naturale. Aceasta necesita o crestere a eficacitatii tehnice si organizationale peste tot pe planeta, mai ales in regiunile cele mai bogate.

Acest cadru se distinge deci de viziunea traditionala a dezvoltarii, tehnocentrismul, pentru a forma o paradigma distincta a dezvoltarii durabile, duracentrismul (Marteen, 2001; Gladwin, 2000; Gladwin si Kennelly, 1997; Hawken, 1995) pe care o rezuma tabelul urmator.

Tabelul 3.1 - Paradigmele dezvoltatoare

Sursa: Adaptat de Gladwin si Kennelly, 1997.

Astfel, din duracentrism rezulta un cadru inevitabil pentru a preciza paradigma dezvoltarii durabile adaptata organizatiilor: capitalismul natural (Lovins A., Hunter l., Hawken P., 2001). Acest concept are drept premisa de baza ca ecosistemele trebuie conduse cum ar face-o un bun gestionar fata de activii intreprinderii. Orice gestionar serios nu neglijeaza calitatea si cantitatea activilor sai care stau la baza capacitatii sale de productie. Acelasi fenomen se aplica si ecosistemelor: de ce sa diminuam calitatea ecosistemelor daca acestea stau la baza crearii noastre de valoare?

Pentru a face aceasta, trebuie sa evaluam corect valoarea ecosistemelor. In viziunea traditionala, valoarea ecosistemelor este calculata pornind de la valoarea comerciala a resursei, fara a tine cont de alte productii ale acestui ecosistem. De exemplu, valoarea unei paduri se va calcula in functie de numarul de metri cubi de scanduri produse. Nu se ia in considerare valoarea asociata cu serviciul de filtrare a apei, productia de oxigen, de reglare a temperaturilor sau de habitat privitor la fauna a acestui ecosistem. Ceea ce este o eroare majora, in opinia acestor autori. Estimam ca ansamblul serviciilor non-economice care ne dau ecosistemele in vietile noastre este echivalentul ansamblului PNB-ului mondial. In consecinta, evaluarea economica a resurselor nu ia in consideratie decat 50% din valoarea reala a resurselor noastre.

Capitalismul natural propune patru schimbari majore ale premiselor traditionale ale dezvoltarii:

A creste intr-o maniera semnificativa productivitatea resurselor naturale.

A schimba modurile noastre de productie industriala pentru modelele de productie de inspiratie biologica.

A schimba focalizarea organizatiilor spre un model de organizare a solutiilor.

A reinvesti in capitalul natural.

Constatam ca notiunea de dezvoltare durabila prezentata in aceasta sectiune se inspira in mod obligatoriu din variabila economica si cea privind mediul inconjurator ale dezvoltarii durabile, dar mai putin din variabila sociala. Insa, cu ce contribuie aceasta din urma la dezvoltarea durabila?

Gestiunea si mediul inconjurator

Cadrul de referinta pentru dezvoltarea durabila din punct de vedere al echitatii sociale este mai putin dezvoltat decat cel pentru mediul inconjurator. Pentru a ilustra acest aspect, prezentam un model antreprenorial fundamental diferit de modelul traditional si care si-a facut demonstratiile de mai mult de 100 ani: cooperativele si societatile de ajutor reciproc.

Gestiunea si echitatea sociala

Cooperativa este « o asociatie autonoma de persoane reunite voluntar pentru a-si satisface aspiratiile si nevoile economice, sociale si culturale comune prin intermediul unei intreprinderi ale carei proprietati este colectiva si in care puterea este exercitata prin metode democratice. » Acest tip de antreprenariat s-a nascut in urma criticilor facute de anumiti ganditori asupra lacunelor capitalismului care se naste acum.  Prima cooperativa care a cunoscut succesul, Societatea echitabililor inovatori ai Rochdale (Anglia), este rezultatul unei viziuni diferite asupra omului si dezvoltarii. Inovatorii Rochdale au reusit de asemenea sa aplice in mod concret principiile dezvoltarii durabile sociale intr-o dinamica antreprenoriala.

Pentru cooperative, viziunea dezvoltatoare se rezuma la valorile fundamentale care sunt: sarcinile si responsabilitatea personala si reciproca, democratia, egalitatea, echitatea si solidaritatea. Aceste valori fundamentale s-au transformat apoi in sapte principii cooperative (vezi cazul 2, sectiunea 3) care constituie liniile directoare care trebuie sa permita cooperativelor sa puna in practica viziunea dezvoltarii.

Crearea valorii bazata pe o relatie de utilizare

Aceste principii au permis crearea valorii sau a bogatiei intr-o optica a echitatii, care sa nu se bazeze pe investitie, ci pe relatia de utilizare intre membru si cooperativa sa (Lafleur, 2003). Spre deosebire de modelul traditional al dezvoltarii si complementandu-se cu conceptul de dezvoltare ecologica durabila, filozofia cooperativa si de ajutor reciproc a provocat tocmai premisa crearii de bogatii in dinamica antreprenoriala: bogatia nu se poate crea in detrimentul persoanelor iar capitalul financiar nu este niciodata sursa crearii de bogatii.

Daca cooperativa si societatea de ajutor reciproc vizeaza, la nivelul strategic, producerea de bogatii, aceasta este considerata ca facand parte din cei care au creat-o, adica membrii muncitori, producatori si/sau consumatori. Niciodata crearea de bogatii nu este impartita doar dupa investitia unei persoane, ci dupa partea sa echitabila in crearea acestei bogatii. Capitalul financiar are o remuneratie limitata, adesea in functie de dobanzile inflatiei, si remuneratia sa este rezultatul unei decizii democratice a membrilor sai. Partea adusa de o persoana in crearea de bogatii se poate calcula dupa numarul de ore muncite, productia sa, cumparaturile sale, implicarea sa sau dupa oricare alte combinatii echitabile. Este ceea ce numim noi relatie de utilizare care se afla in centrul conceptului de creare a valorii pentru cooperativa si societatea de ajutor reciproc.

In afara de aceasta echitate in repartitia bogatiei create, viziunea cooperativa si de ajutor reciproc se fondeaza, contrar intreprinderii traditionale, pe:

Egalitate, libertate si democratie: toti membrii au acelasi drept de vot, capitalul financiar nu are drept de vot; trebuie sa fii membru-utilizator pentru a fi ales administrator;

Sarcinile si responsabilitatea personala si de ajutor reciproc: persoanele sunt considerate libere, capabile si responsabile sa raspunda nevoilor lor;

Solidaritatea: fata de alti membri, alte cooperative si fata de comunitate.

Prin provocarea valorilor traditionale asociate lumii de afaceri, cooperativele si societatile de ajutor reciproc, care ofera impreuna cu 20% mai multe locuri de munca decat ansamblul multinationalelor reunite si care au, in Quebec, un procentaj de supravietuire de aproape doua ori mai mare fata de intreprinderea traditionala (Ministerul industriei si al comertului, Quebec), demonstreaza concret intr-o alta maniera de intreprindere si cunoastere a succesului ancorat peste valorile umane unde capitalul financiar nu este inima si finalitatea intreprinderii.