PARTICULARITATI ALE MANAGEMENTULUI IN FIRMELE DE TRANSPORT RUTIER INTERNATIONAL

1. ASPECTE GENERALE

1.1. PREZENTAREA SUCCINTA A MANAGEMENTULUI FINANCIAR

Managementul financiar reprezinta o componenta a managementului general al firmei. Obiectivul sau global este acela de a asigura eficienta utilizarii capitalului, de a sustine crearea fondurilor necesare intreprinderii de a realiza, pe aceasta cale, suportul necesar performantelor de piata ale firmei.

Managementul financiar opereaza intotdeauna intr-un cadru bine conturat de strategia de piata adoptata de firma si se subordoneaza obiectivelor inscrise intr-o astfel de strategie. Capitalul daca este abordat ca o resursa atunci intra in reteta resurselor, alaturi de resursele de munca, materiale, energetice, tehnologice de know-how, precum si de resursele informationale.

Capitalul trebuie considerat drept o resursa limitata. El este obtinut de pe piata capitalului cu un anumit pret, ceea ce reprezinta pentru intreprindere costul sau de capital. Acesta devine implicit limita minima a randamentului financiar scontat, cu care trebuie valorificate activele firmei.

Managementul financiar al intreprinderii poate fi inteles ca fiind un ansamblu de persoane, metode, tehnici, instrumente si actiuni prin care se fundamenteaza deciziile financiare in contextul realizarii unor obiective organizationale, formulate printr-o strategie de firma.

Managementului financiar ii revin cel putin urmatoarele sarcini:

a) De a evalua efortul in plan financiar, a tuturor actiunilor ce urmeaza a fi intreprinse intr-o perioada de gestiune data;

b) De a asigura, la momentul oportun, in structura si conditiile de calitate reclamate de nevoi, capitalul le un cost cat mai scazut posibil;

c) De a urmari modul de utilizare a capitalului si de a influenta factorii de decizie din celelalte centre de responsabilitate, in directia utilizarii eficiente a tuturor fondurilor atrase in circuit;

d) De a asigura si mentine echilibrul financiar pe termen scurt si termen lung in concordanta cu nevoile firmei;

e) De a urmari obtinerea rezultatului financiar scontat si de a-l repartiza pe destinatii.

Managementul financiar trebuie sa contureze, in vederea adoptarii si apoi sa urmareasca cu consecventa aplicarea in practica a politicilor de finantare pe termen scurt, a politicilor de credit comercial, precum si a celor de distribuire a profitului si apoi a dividendelor firmei.

Managementul financiar este chemat, ca prin mijloace specifice domeniului financiar, sa influenteze in sens crescator valoarea de piata a firmei, in scopul realizarii unei stari financiare corespunzatoare si asigurarii prosperitatii proprietarilor ei.

Pentru a se infaptui actiuni eficiente in domeniul managementului financiar este necesar ca firma sa detina personal calificat in posturi ce reclama competente decizionale. Nu se poate spune ca numai personalul lucrator de specialitate din compartimentul financiar al firmei realizeaza actiuni specifice managementului financiar.

In raport cu ierarhizarea obiectivelor urmarite, in cadrul managementului financiar interactioneaza trei mari categorii de manageri: top managerii, middle managerii si first-line managerii.

Top managerii se pronunta si adopta decizii ce privesc obiectivele organizationale fundamentale, care intotdeauna imbraca si o tenta financiara. El adopta de asemenea decizii cu privire la alocarea resurselor, implicit a celor financiare, necesare atingerii obiectivelor propuse, avandu-se in vedere cu aceasta ocazie, structura de capital, politicile de dividende, politicile de finantare, cele de credit comercial.

Middle managerii asigura transmisia dinspre top-manageri spre first-line managerii si apoi de informare a top-managerului despre rezultatele obtinut ca urmare a implementarii deciziilor anterioare. El sunt cel care elaboreaza planuri si programe de actiune; defalca sarcinile, inclusiv cele de natura financiara, pe colective de munca si centre de responsabilitate, urmaresc realizarea lor in practica; fac comparatii intre nivelul sperat si cel realizat al obiectivelor propuse; analizeaza ecartul si impactul acestuia asupra evolutiei viitoare a firmei; stabilesc factorii de influenta si propun masuri pentru redresarea unor situatii devenite nefavorabile.

Conducatorul compartimentului financiar poate fi incadrat, de regula, la aceasta categorie de manageri; el trebuie sa verifice prin prisma criteriilor financiare, nivelul de eficienta al tuturor celorlalte programe de actiune elaborate si implementate de catre conducatorii altor centre de responsabilitate. In acest sens, colaboreaza pe orizontala cu toti acesti factori decidenti pentru a contura cea mai buna alternativa de actiune pe plan financiar, fara a diminua insa din punct de vedere cantitativ si calitativ actiunea economica intreprinsa. De multe ori apar conflicte, iar solutia cea mai buna de rezolvare a acestora este compromisul in care esential este sa se porneasca intotdeauna de la un nivel minim acceptat de eficienta financiara.

Natura problemelor pe care le rezolva managerii financiari ii obliga, ca prin instrumente specifice, sa monitorizeze actiunile intreprinse de alte centre de responsabilitate, sub toate aspectele lor. Actiunile managementului financiar se extind intotdeauna si in celelalte sfere specifice celorlalte tipuri de management practicat in intreprindere.

First-line managerii sunt persoane care conduc nemijlocit colective de lucru. Ei opereaza cu prezentul si au obligatia de a asigura transpunerea in practica intr-un orizont de timp de timp imediat a obiectivelor inscrise in programul de actiune elaborat pentru resortul lor de catre middle manageri. Au si sarcina de a raporta sistematic rezultatele obtinute si de a supune spre analiza middle managerilor cauzele si efectele, de a formula unele propuneri.

Natura actiunilor intreprinse de managementul financiar se subordoneaza intotdeauna si in exclusivitate obiectivelor organizationale de baza. La firmele cu caracter productiv, la are se urmareste expansiunea de piata, nu in toate cazurile obiectivul primordial al managementului financiar il va reprezenta profitul, ci posibilitatea de finantare a manevrelor strategice pentru a crea putere economica. La firmele la care se practica altruismul social, vor predomina problemele ce tin de satisfacerea pretentiilor clientilor, realizarea protectiei mediului inconjurator, salarizarea mai buna a lucratorilor si crearea conditiilor de munca, fara a se pune in mod deosebit accentul pe profit.

Pentru a-si infaptui menirea, managementul financiar apeleaza la deciziile financiare manageriale. Ele reprezinta produsul final al procesului de conducere infaptuit in planul actiunilor financiare ale intreprinderii. Ele sunt extrem de diverse si se iau in context cu situatia concreta in care functioneaza intreprinderea. Deciziile managerului financiar au implicatii in sfera economicului, deoarece o decizie financiara este intotdeauna intr-o stransa legatura cu decizia economica, cu care se intrepatrunde si se influenteaza reciproc.

Decizia financiara necesita un efort de gandire al managerilor cu astfel de responsabilitati, pentru a alege o varianta preferabila de actiune, din mai multe posibile, prin care sa asigure adaptarea sistemului intreprindere la mediu.

Pentru a participa la fundamentarea si adoptarea unei noi decizii trebuie identificate mai intai niste preconditii care sa-i determine pe manageri, prin impactul pe care il pot avea asupra evolutiei viitoare a firmei, sa procedeze la un nou efort de gandire.

Odata definite preconditiile si evaluate aspectele ce tin de necesitatea fundamentarii si adoptarii unei noi decizii, urmeaza ca managementul financiar sa identifice tipul deciziei financiare manageriale ce trebuie luata si implementata.

Tipul deciziei reprezinta o rezultanta a unei combinatii dintre natura problemei de rezolvat si solutia de aplicat pentru a o rezolva.

Deciziile financiare de rutina au in vedere probleme de rezolvat bine definite, cunoscute, pentru care exista o solutie alternativa cunoscuta. Astfel de probleme se rezolva usor si apar cu foarte mare frecventa in munca managerului financiar. Aceste decizii nu prezinta un caracter complex, se au in vedere conditii de certitudine, implica un efort de gandire minim, pasii logici ai identificarii procedeelor adoptarii deciziei de rutina parcurgandu-se cu o foarte mare rapiditate (calculul amortismentului, a impozitelor si taxelor datorate bugetului, a salariilor)

Deciziile financiare adaptative au un spectru mai larg, sunt mai complexe si prezinta drept caracteristica de baza faptul ca presupun un anumit grad de incertitudine in privinta aparitiei fenomenelor sau starilor preconizate ce se doresc a avea loc in viitor. Natura acestui tip de decizie este generata de faptul ca desi problema este oarecum cunoscuta din experientele anterioare, ea va fi rezolvata pentru un orizont de timp imediat urmator fiind pusa in cu totul alte conditii. Aceasta presupune o solutie alternativa corespunzatoare, despre care se stie ca a oferit rezultate, dar in care se lucreaza cu noi parametri. Acest tip de decizii se iau in contextul elaborarii diferitelor planuri si programe de activitate specifice domeniului financiar, precum si planificarea cifrei de afaceri, a costurilor, a profitului, planificarea amortismentului, a creditelor bancare, a trezoreriei. Ele vizeaza orizontul de timp imediat urmator: an, trimestru, luna si servesc orientarii si indrumarii activitatilor firmei, adaptarii ei la conditiile pietei.

Deciziile inovative apar mai rar, sunt cele mai dificile si sunt legate de manevre strategice de anvergura ale intreprinderii si au ca orizont de timp, termene mai indepartate. Aceste decizii implica intr-o proportie considerabila incertitudinea si riscul, inscriindu-se deciziile ce privesc adoptarea unor proiecte de investitii ce se exclud reciproc sau a proiectelor considerate abandonabile, infaptuirea unor operatiuni speculative pe piata de capital, sau infiintarea unor proiecte unicat.

Managementului financiar, ca si componenta de baza in cadru managementului general organizational, i se atribuie doua functii esentiale:

a) planificarea si controlul activitatilor organizatiei prin prisma criteriilor si mijloacelor specifice finantelor;

b) fundamentarea si adoptarea deciziilor manageriale, legate fiind de indeplinirea obiectivelor propuse prin programe, cu luarea in considerare a criteriilor de eficienta financiara.

Deciziile privind capitalul fix se refera la procurarea si intretinerea aparatului tehnologic al intreprinderii ele avand in principal o puternica tenta economica. Managementul financiar este interesat si urmareste prin astfel de decizii finalitatea plasamentelor de capital facute in astfel de active, randamentul financiar al utilizarii lor, profitul sperat.

Deciziile referitoare la capitalul circulant privesc dimensiunea si modul de utilizare a valorilor de exploatare, a valorilor realizabile pe termen scurt si lichiditatilor intreprinderii. Ele vizeaza activele circulante menite sa asigure continuitatea procesului productiv si implicit, aferent lor, un plasament minim de capital necesar.

Deciziile referitoare la finantarea pe termen mediu si lung sunt deciziile care vizeaza supravietuirea intreprinderii prin prisma solvabilitatii, a echilibrului financiar pe termen lung. Sunt decizii cu tenta pur financiara si au implicatii majore asupra gestiunii intreprinderii, a definirii si infaptuirii strategiei sale de piata. Ele vizeaza oportunitatea procurarii capitalului, costul de capital, sursa de provenienta a acestuia.

Principiul fundamental de care trebuie sa se tina seama in materie de decizii ce privesc finantarea pe termen lung, este acela al echivalentei cronologice; orice plasament de capital in active trebuie sa fie finantat pe seama unei resurse a carei durata de exigibilitate este egala cu durata de existenta a plasamentului. Regulile privind comportamentului managerului in domeniul finantarii nevoilor de capital sunt:

a) pentru ca echilibrul financiar pe termen lung sa fie cat mai consistent este necesar ca cea mai mare parte a capitalului fix sa fie acoperite cu capital propriu;

b) la finantare, necesarul de active imobilizate trebuie sa fie acoperit in intregime pe seama capitalului permanent;

c) activele circulante trebuie sa fie finantate pe seama obligatiilor pe termen scurt si partial pe seama fondului de rulment net, respectiv a capitalului permanent.

Utilizarea tehnicilor normative in fundamentarea si adoptarea deciziilor financiare manageriale presupune respectarea intocmai a urmatoarelor reguli, cu caracter de principiu:

a) obiectivele organizationale sunt bine definite, sunt cunoscute de toate centrele de responsabilitate si sunt agreate. Implicit sunt cunoscute si agreate si obiectivele organizationale de natura financiara;

b) in momentul aparitiei problemelor de rezolvat e necesar a se obtine suficiente informatii, atat ca volum cat si calitate, cu maximum de operativitate si la un cost considerat rezonabil;

c) starile viitoare, posibil de atins in munca managerului, ce corespund naturii problemelor de rezolvat, trebuie ordonate pe o axa pornind de la certitudine catre incertitudine si sa li se asocieze, odata cu aceasta, diferite grade de risc.

Pentru deciziile de rutina sunt recomandate doua tehnici de adoptare si anume: tehnica RSOP (Rules and standard operating procedures) - reguli si proceduri standard de operare si tehnica utilizarii sistemelor expert. In domeniul deciziilor adaptative sunt recomandate: tehnica punctului critic si tehnica Payoff - Matrix. In domeniul deciziilor inovative se recurge fie la tehnica arborelui decizional fie la modelul de creativitate Osborne.

1.2. ROLUL MANGEMENTULUI FINANCIAR

Finantele private fac obiectul unei practici de intreprindere, deci implicit si explicit, obiectul unei actiuni spre atingerea unui obiectiv fundamental: maximizarea valorii intreprinderii, respectiv cresterea averii proprietarilor sai. Rolul managementului financiar este de a stapani totalitatea mijloacelor si instrumentelor de atingere a acestui obiectiv bine precizat. Maximizarea valorii si a averii apare ca un element integrator al finantelor moderne.

Maximizarea valorii presupune trei implicatii majore care definesc mai clar si rolul managementului financiar:

Angajarea patrimoniului in proiecte de investitii care il valorifica la o rentabilitate sperata superioara. Sub acest aspect, managementul financiar trebuie sa asigure calitatea si nivelul performantelor ce trebuie realizate de intreprindere in diferitele proiecte si activitati;

Maximizarea valorii implica protectia si conservarea sa. Astfel, managementul financiar are rolul de a evita disiparea patrimoniului cu ocazia unui faliment si sa asigure mentinerea solvabilitatii sau a echilibrului financiar al intreprinderii;

Intreprinderea fiind expusa riscurilor multiple legate de instabilitatea mediului sau financiar, managementului financiar ii revine sarcina de a pune in aplicare instrumentele de acoperire corespunzatoare pentru asigurarea protectiei adecvate contra acestor riscuri.

a) Maximizarea valorii intreprinderii. Managementul financiar urmareste in primul rand, maximizarea valorii intreprinderii. Dar aceasta valoare nu poate fi apreciata doar in raport cu patrimoniul net (activ total-datorii totale) ci in egala masura, trebuie analizata in raport cu proiectele si activitatile viitoare in care patrimoniul este si va fi angajat (valoarea financiara: Vf). Trebuie avute in vedere rezultatele asteptate in viitor, ca urmare a valorificarii patrimoniului acumulat. Valoarea este o valoare anticipata care corespunde valorii actuale pe care o putem atasa veniturilor viitoare scontate, asteptate a se realiza de catre intreprinderea respectiva. Valoarea unei intreprinderi nu poate fi asimilata numai valorii prezente a patrimoniului sau, ci trebuie apreciata si in raport cu urmatoarele trei aspecte:

Valoarea intreprinderii este o valoare actuala, adica echivalentul prezent al rezultatelor viitoare asteptate. Aceasta valoare financiara (Vf) se determina pe baza sperantelor de castig pe care le va aduce intreprinderea, cu patrimoniul sau acumulat pana in prezent:

V_{f in care:}

P_t reprezinta profituri anuale viitoare;

t = 1, 2, .,n ani, durata de viata economica a intreprinderii;

K = rata de actualizare, egala cu rata medie a dobanzii de piata (rata neutra + prima de risc) sau, cel mai adesea, este asimilata costului mediu ponderat al capitalului intreprinderii;

VR_n = valoarea reziduala, respectiv valoarea de piata a intreprinderii estimata ca va ramane la terminarea duratei de viata economica.

Valoarea nu este o marime statica ci o marime dinamica inseparabila procesului de utilizare a patrimoniului. Perceptiile referitoare la calitatea proiectelor, indicatiile culese privind perspectivele viitoare ale rezultatelor influenteaza permanent valoarea intreprinderii;

Evaluarea este sensibila la toate riscurile susceptibile de a afecta nivelul si stabilitatea viitoare a rezultatelor asteptate. Aceste riscuri pot fi legate, fie de caracteristicile proprii intreprinderii, fie de evolutia mediului extern.

In concluzie, maximizarea valorii intreprinderii apare tributara nivelului performantelor asigurate de activitatea intreprinderii si de stapanirea riscurilor de faliment si a riscului financiar, in general.

(+) (+)

(-) (-)

Figura nr.2. Aprecierea valorii intreprinderii

Sursa: Vintila, G., op.cit.,p.11

b) Mentinerea nivelului performantelor financiare. Managementului financiar trebuie sa asigure mentinerea unui rezultat satisfacator pe termen mediu si lung. Intreprinderea angajeaza resurse costisitoare a caror remunerare urmeaza sa se realizeze din veniturile sale. In acest context, managementul financiar are rolul de a verifica daca activitatea intreprinderii este suficient de rentabila pentru a genera venituri care ii vor permite remunerarea ,,furnizorilor" de resurse si rambursarea lor.

Finantele intreprinderii nu preconizeaza cautarea cu orice pret a unui profit maxim pe termen scurt ci, apreciaza favorabila stabilitatea performantelor si, introducand notiunile de valoare actuala si risc, incearca sa gaseasca un compromis satisfacator intre stabilitate si rentabilitate.

c) Stapanirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major atribuit gestiunii financiare. Potrivit unei formulari generale, riscul unei intreprinderi poate fi definit prin referinta la variabilitatea rezultatelor susceptibile a fi asigurate.

Instabilitatea sau volatilitatea rezultatelor asteptate este pusa in evidenta de dispersie si abaterea medie tip :

Managementul financiar studiaza si cauta sa stapaneasca instabilitatea datorata anumitor situatii sau operatii (risc de exploatare legat de structura costurilor, risc de faliment legat de insolvabilitate). Ea cauta sa controleze incidentele instabilitatii inerente anumitor variabile externe (riscul valutar, riscul ratei de dobanda) asupra intreprinderii.

Formele specifice riscului financiar:

Ø      riscul de exploatare masoara sensibilitatea rezultatului exploatarii la variatia de activitate;

Ø      riscul de indatorare este legat de structura de finantare a intreprinderii;

Ø      riscul de faliment este consecinta insolvabilitatii intreprinderii care poate sa conduca lan la o disparitie pur si simplu a acesteia. Astfel se explica de ce mentinerea solvabilitatii sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major al gestiunii financiare.

Instrumentele operationale utilizate in analiza patrimoniala a riscului de faliment sunt fondul de rulment, ratele de lichiditate si rata indatorarii. Analiza dinamica a riscului de faliment completeaza analiza statica prin explicarea dezechilibrului financiar evidentiat in cadrul analizei patrimoniale statice. Principalele instrumente operationale utilizate in analiza dinamica sunt: excedentul de trezorerie al exploatarii, capacitatea de autofinantare si autofinantarea.

Ø      riscul valutar si riscul de rata a dobanzii sunt riscuri financiare specifice legate de evolutia cursului de schimb al monedei nationale si de evolutia posibila a ratei dobanzii.

Instabilitatea cursului valutar constituie deci o sursa particulara de variabilitate a rezultatelor care genereaza riscul valutar pe care managementul financiar trebuie sa-l controleze si sa-l stapaneasca. Evolutia ratei dobanzii constituie de asemenea, sursa unei cauze specifice de instabilitate a rezultatelor generatoare a unui risc de rata a dobanzii al carui control creeaza o responsabilitate particulara pentru managementul financiar.

d) Mentinerea solvabilitatii sau stapanirea echilibrului financiar. Sursa fundamentala a riscului de faliment o constituie insolvabilitatea intreprinderii. De aceea, este necesar sa se puna accent pe importanta mentinerii solvabilitatii ca sarcina atribuita managementului financiar. Solvabilitatea reprezinta aptitudinea unui agent economic de a face fata obligatiilor scadente rezultate fie din angajamente anterioare contractate, fie din operatii curente, prelevari obligatorii. Importanta acestui imperativ este legata de sanctiunile unei eventuale insolvabilitati.

1.3. RESPONSABILITATILE OPERATIONALE ALE MANAGEMENTULUI FINANCIAR

Principalele sarcini operationale ale managementului financiar sunt prezentate in primele doua faze ale unui ciclu fundamental: analiza financiara si faza de formulare a deciziilor financiare, prezentate in Figura nr.3.

2. Decizii financiare Decizii de  Decizii de Decizii de Decizii de trezorerie investitii finantare repartizare a -gestiunea trezoreriei profitului -gestiunea ciclului de exploatare Managementul financiar pe termen lung  Managementul financiar pe termen scurt

Figura nr.3. Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare

Sursa: Vintila, G., op.cit.,p.11

Analiza financiara, prima faza a ciclului fundamental al managementului financiar, poate fi privita ca actiune interna a responsabilitatilor intreprinderii, dar si ca actiune externa din partea actualilor si potentialilor parteneri sau concurenti ai intreprinderii. Ca actiune interna, analiza are ca obiectiv identificarea potentialului de degajare a fluxurilor monetare reale (cash-flow-uri), iar ca actiune externa se urmareste echilibrul financiar realizat la nivelul fondului de rulment, al trezoreriei nete, ca expresie a solvabilitatii intreprinderii, dar si performantele intreprinderii evidentiate la nivelul soldurilor intermediare de gestiune, a capacitatii de autofinantare.

Analiza financiara urmareste stabilirea unui diagnostic al situatiei financiare indispensabil pentru fundamentarea politicii economico-financiare viitoare a intreprinderii si care motiveaza comportamentul tuturor partenerilor, investitorilor si concurentilor vis-à-vis de intreprindere.

Pentru aceasta, analiza financiara apeleaza la documente contabile de sinteza: bilantul, contul de profit si pierdere, anexa la bilant. In al doilea rand, ciclul comporta faza de formulare a deciziilor financiare. ,,Decizia financiara , asemanator celorlalte tipuri de decizii din unitatea economica (economice, tehnice, organizatorice), este rezultatul unui proces decizional complex, care cuprinde etapele de cunoastere a realitatii financiare, sub forma fenomenului si actiunilor financiare cerute de activitatile economice si sociale din intreprindere si economie, precum si etapele de insusire a solutiei optime, care va constitui continutul deciziei si se va realiza in contextul procesului de executie a programului economic si financiar al unitatii in cauza."

Decizia financiara poate fi definita ca fiind procesul rational de alegere a unei linii de actiune, pe baza analizei mai multor solutii, pentru atingerea in cea mai buna masura a obiectivului de maximizare a valorii intreprinderii. La nivelul intreprinderii se pot identifica trei mari categorii de decizii: deciziile de investitii, deciziile de finantare si deciziile de repartizare a profitului. Aceste decizii pe termen lung apartin conducerii intreprinderii dar metodele si tehnicile de executie sunt oferite de gestiunea financiara.

Identificarea acestor trei actiuni principale (investitii, finantarea lor, repartizarea profitului) s-a facut avand in vedere impactul puternic al acestora asupra vietii economico-financiare a intreprinderii:

Ø      deciziile de investitii au influenta directa asupra structurii activelor intreprinderii, respectiv asupra gradului lor de lichiditate. Selectia elementelor de activ necesare activitatii productive, constituie obiectul deciziilor de investitii, prima categorie de decizii care definesc politica financiara a intreprinderii. Criteriile urmarite in cadrul acestor decizii sunt rentabilitatea si lichiditatea activelor intreprinderii;

Ø      deciziile de finantare fac alegerea intre sursele interne rezultate din autofinantare si din dezinvestiri de active fixe si circulante, pe de o parte, si sursele externe (respectiv atragerea de capitaluri din afara intreprinderii) proprii (atragerea de capitaluri noi de la actionari sau de la asociati) si imprumutate (de la banca sau de la imprumutatorii publici), pe de alta parte. Costuri mai reduse se pot obtine la creditele bancare si la imprumutul obligatar, daca gradul de indatorare este rezonabil. Cele mai costisitoare raman atragerile de noi capitaluri de la actionari. Cresterea capitalurilor proprii prezinta avantajul imbunatatirii structurii financiare a intreprinderii prin cresterea ponderii capitalurilor proprii) oferind noi posibilitati de finantare a dezvoltarii. Criteriul urmarit in structura financiara a pasivelor bilantiere este realizarea in prezent si in perspectiva, a celui mai redus cost al procurarii capitalurilor in conditiile unui grad rezonabil si controlabil de indatorare a intreprinderii;

Ø      deciziile de repartizare a profitului net cu implicatii directe asupra investitiilor si autofinantarii. Suma din profitul net care urmeaza sa se repartizeze actionarilor sub forma de dividende influenteaza direct marimea profitului repartizat pentru investitii. Reinvestirea din profitul net conduce la cresterea capacitatii de autofinantare, la cresterea autonomiei financiare, la imbunatatirea structurii financiare a capitalurilor intreprinderii. Toate acestea determina un potential financiar superior de sustinere a propriei dezvoltari (autofinantare dar si capacitate de apelare la noi credite) constituind totodata si factori de crestere a valorii intreprinderii. Distribuirea constanta de dividende conduce la cresterea increderii publicului fata de intreprindere, in cele din urma, la cresterea valorii de piata a acesteia.

Aceste trei categorii de decizii fac obiectul gestiunii financiare pe termen lung, a activelor si pasivelor permanente. Managementul financiar pe termen lung face obiectul alegerii unei strategii financiare de crestere si consolidare a valorii intreprinderii.

Gestiunea financiara pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului financiar intre nevoile de capitaluri circulante si de trezorerie, pe de o parte, si sursele de capitaluri circulante (proprii, atrase temporar, credite de trezorerie si, eventual, cele de scont), pe de alta parte. Managementul financiar pe termen scurt urmareste optimizarea gestiunii stocurilor, a creantelor-clienti, a soldurilor de trezorerie, in vederea cresterii rentabilitatii si lichiditatii lor, in conditii de diminuare a riscului. Se urmareste relaxarea scadentelor datoriilor de exploatare si reducerea costurilor creditelor pe termen scurt prin negocierea mai multor surse de credit: bancar, de scont, de factoring.

Analiza financiara constituie si baza de fundamentare a bugetelor intreprinderii. Un managementul financiar eficient nu ar fi posibil fara o planificare financiara si un control de gestiune riguros.

A treia faza a ciclului presupune controlul proiectelor (de investitii si de finantare) si al prevederilor bugetare a caror punere in aplicare a fost decisa de intreprindere. Aceasta faza cuprinde metodologii de identificare a abaterilor realizarilor fata de prevederile bugetare sau fata de proiectele initiale si de corectare a acestor abateri. Masurile corective constau fie in ajustarea prevederilor bugetare sau revizuirea proiectelor initiale, cand acestea sunt considerate nerealiste.

Controlul financiar de gestiune este un demers ce depaseste cadrul problematic al managementului financiar al intreprinderii, constituind un domeniu functional complementar acestora.

2. STRUCTURA FINANCIARA A INTREPRINDERII

Selectarea mijloacelor de finantare externa si ponderea acestora in raport cu finantarea interna reprezinta o decizie majora a politicii financiare a intreprinderii. In acest fel se decide asupra structurii financiare a intreprinderii si se iau masuri pentru asigurarea caracterului optim al acesteia.

Structura financiara a intreprinderii reprezinta ansamblul complex si coordonat al diverselor surse de finantare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de finantat . In alte opinii se considera ca structura financiara exprima raportul existent intre finantarile pe termen scurt si cele pe termen lung. La nivelul intreprinderii, structura financiara reflecta compozitia capitalurilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din acest motiv structura financiara mai poarta numele de structura capitalurilor intreprinderii. In consecinta, structura financiara sau structura capitalurilor intreprinderii este suma ponderilor de participare a acestor surse de finantare la constituirea capitalurilor investite in intreprinderi

Pentru structura financiara este relevant capitalul permanent (format din capitalul propriu la care se adauga datoriile), cu o alocare mai mare de un an, deoarece este destinat ciclului de investitii. Capitalurile pe termen scurt sunt destinate cu predilectie ciclului de exploatare si, in marea parte, se acorda gratuit pe termene rezonabile, determinate de nevoile exploatarii. Cu toate acestea, daca necesarul de finantat (nevoia de fond de rulment) nu este acoperit integral din fondul de rulment, se va recurge la credite pe termen scurt ale caror costuri se vor lua in calculul capitalurilor investite. Structura capitalului permanent si a resurselor de trezorerie (capitaluri pe termen scurt) este prezentata in Figura nr.3:

Capital permanent

(CP)

Resurse de trezorerie

(R_t)

Figura nr.3. Structura capitalului permanent si a resurselor de trezorerie

Sursa - Onofrei, M., op. cit., p.49

Dupa cum se observa din Figura nr.3, capitalul permanent se compune din capitaluri proprii si imprumuturi pe termen mediu si lung (CP = CPR + DAT). Capitalurile proprii cuprind :

capital social (sume puse la dispozitia intreprinderii cu caracter permanent de asociati/actionari, sub forma aportului in numerar/natura);

cresteri ulterioare de capital;

diferenta pozitive din reevaluari;

beneficii nedistribuite;

rezultate pozitive ale exercitiului curent inainte de repartizari;

subventii primite.

Daca din capitalul propriu se deduc subventiile primite pentru echipamente si rezervele reglementate, se obtine situatia neta a capitalului propriu, care reprezinta masura contabila a patrimoniului juridic al intreprinderii. Sub aspect financiar, capitalul propriu indica daca intreprinderea a fost rentabila pana la un moment dat.

Resursele de trezorerie cuprind credite bancare pe termen scurt, precum si credite comerciale, adica datorii fata de furnizori. Alegerea unei anumite structuri financiare reprezinta o importanta decizie financiara a intreprinderii. Astfel, finantarea prin obligatii pe termen scurt confera o anumita suplete pentru intreprinzator, in sensul ca poate sa dezvolte sau sa reduca operativ volumul activitatii; spre deosebire de aceasta, finantarea cu capitaluri permanente este mai putin costisitoare si, deci, mai avantajoasa. Desi criteriul rentabilitatii este foarte important, decizia privind structura financiara tine seama si de alte elemente ca suma totala a nevoilor de finantat si natura diverselor trebuinte.

Structura optima a capitalului este acea structura care asigura un echilibru optim intre risc si venit (profit) si, astfel, maximizeaza valoarea actiunilor (si a firmei). Deciziile luate de firma in privinta structurii capitalului sunt influentate de factori precum: riscul afacerilor, situatia impozitarii, flexibilitatea financiara. Riscul afacerilor este inerent (nelipsit) activelor firmei daca aceasta nu utilizeaza pentru finantare datoriile. Situatia impozitarii isi face efectul prin deducerea dobanzii din profitul impozabil, ceea ce inseamna scaderea costului efectiv al datoriei.

Flexibilitatea financiara este abilitatea de a creste capitalul, in conditii rezonabile, in cazul unor circumstante nefavorabile. Astfel, trezorierul firmei trebuie sa stie ca pentru a asigura stabilitatea activitatii, este necesara o oferta constanta de capital. Trezorierul trebuie sa cunoasca, de asemenea, ca atunci cand oferta de bani in economie este restransa sau cand o firma este confruntata cu dificultati de exploatare, furnizorii de capital prefera sa avanseze fondurile firmelor cu situatie economico-financiara solida. In ultima instanta, adoptarea unei structuri a capitalului este determinata de creditori , care au in vedere riscul la care se expun creditand intreprinderea. Riscul creditorului poate fi: risc de pierdere de capital, cand debitorul nu poate rambursa datoria, risc de dobanda, cand debitorul nu poate plati dobanzile la termen, dar si risc de imobilizare care exista si atunci cand debitorul isi achita obligatiile la termen.

Pentru a se proteja impotriva acestor riscuri, creditorul cere garantii asiguratorii si, totodata, participarea debitorului la finantarea cu capital propriu. Daca rentabilitatea este scazuta, debitorul trebuie sa aiba o participare mai mare cu fonduri proprii pentru a asigura pe creditor, si invers. Finantarea prin indatorare, in cazul unei rentabilitati nesatisfacatoare, accentueaza riscul de insolvabilitate si lipsa de lichiditati.

Abordarea structurii financiare necesita o anumita prudenta, deoarece modalitatile de procurare a resurselor in raport cu destinatiile lor influenteaza semnificativ prezentul si viitorul unei intreprinderi. Gradul de responsabilitate in materie decizionala sporeste foarte mult, tinand cont de transformarile inregistrate in structura capitalului firmelor, in timp.

FUNDAMENTAREA STRUCTURII FINANCIARE A INTREPRINDERII

Structura financiara a intreprinderii se fundamenteaza pe premise ce se conditioneaza in mod reciproc, atat din punct de vedere cantitativ, cat si calitativ.

Premisa prioritara o reprezinta devizul financiar brut al intreprinderii (necesarul de finantat) a carui valoare este consecinta activitatii desfasurate, dar si a modului in care se gestioneaza volumul investitiilor. In acest caz este necesar sa se stabileasca dimensiunea necesarului de finantat care poate fi acoperita prin intermediul autofinantarii, respectiv prin apelarea la surse externe.

O alta premisa a structurii financiare este dimensiunea intreprinderii considerata fie sub aspect fizic, fie sub aspect economic - patrimonial. Implicatiile pe care dimensiunea intreprinderii la are asupra structurii financiare sunt diverse. Se poate preciza ca dimensiunea face posibila sau exclude recurgerea la surse de finantare care cer un suport patrimonial si garantii reale ( ca in cazul imprumuturilor pe termen mediu si scurt) sau impun existenta unor forme juridice specifice intreprinderii, adica tipuri specifice de societati.

A treia premisa a structurii financiare o constituie durata ciclului productiv. In cazul in care procesul productiv este mai indelungat, ritmul de realizare al fluxurilor financiare reprezentand profiturile este devansat de cel al fluxurilor financiare reprezentate de costuri. Astfel, apare necesitatea unui sprijin financiar temporar (sub forma datoriilor pe termen lung), care solicita structuri financiare optime.

Structura financiara depinde nu numai de vointa managerilor si a actionarilor sai, ci si de mediul in care intreprinderea isi desfasoara activitatea, sub impactul cadrului juridic reglementat prin decizia autoritatilor publice.

Deciziile privind structura capitalului sunt influentate de o serie de factori si anume:

gradul de risc al afacerilor firmei (firm's business risk) sau gradul de risc inerent activelor firmei, daca nu s-ar utiliza deloc capitalul imprumutat. Cu cat gradul de risc al afacerilor este mai mare, cu atat rata optima a indatorarii pentru firma respectiva este mai mic.

pozitia firmei in ceea ce priveste impozitele. Principalul motiv al utilizarii capitalului imprumutat este acela ca dobanda este o cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal, fapt ce determina scaderea costului efectiv al capitalului imprumutat. Cu toate acestea, daca o mare parte din veniturile brute ale unei intreprinderi este deja neimpozabila ca urmare a deducerii amortizarii sau preluarii pierderilor din anii anteriori, rata impozitului va fi redusa. In acest caz, capitalul imprumutat nu este atat de avantajos ca in cazul unei intreprinderi cu o rata mai ridicata a impozitului;

flexibilitatea financiara sau capacitatea de a obtine capital in conditii rezonabile, atunci cand mediul economic este advers. Managerii financiari stiu ca pentru a a sigura stabilitatea activitatii, este necesara furnizarea de capital in mod regulat; la randul lor, activitatile stabile sunt vitale pentru obtinerea succesului pe termen lung. De asemenea, managerii sunt constienti ca in conditiile unei politici monetare restrictive, vor primi credite numai intreprinderile cu o situatie financiar-contabila buna. In consecinta, disponibilitatea potentiala a fondurilor in viitor, precum si consecintele unei crize de resurse banesti, pot avea o influenta majora asupra structurii-obiectiv a capitalului.

3. PLANIFICAREA FINANCIARA

Planificarea financiara are drept obiectiv alocarea eficienta a capitalurilor banesti ale intreprinderii pentru atingerea obiectivului propus in exercitiul financiar viitor (cresterea performantei financiare, a valorii intreprinderii).

Previziunea financiara, ca principala activitate de planificare la nivelul intreprinderii, imbraca forme diferite, in functie de orizontul de timp pentru care se realizeaza. Pe termen lung (3-5 ani), se intocmesc planuri financiare de orientare generala care definesc imaginea viitoare a intreprinderii prin descrierea produselor oferite, a proiectelor de fabricatie a noilor produse, a proiectelor de cucerire a noilor piete sau de orientare si modelare generala a activitatilor si structurii interne a intreprinderii.

Pe termen scurt, instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele intreprinderii. Spre deosebire de bilant si contul de profit si pierdere care sunt destinate marelui public (prin publicarea anuala in Monitorul Oficial), bugetele sunt destinate nevoilor interne de orientare a activitatii intreprinderii spre realizarea scopului propus in perioada bugetara. Elaborarea bugetelor favorizeaza implementarea unui sistem eficient de control prin compararea realizarilor cu previziunile si luarea masurilor corective la momentul oportun. De aceea, sistemul bugetar trebuie sa aiba o componenta a previziunii financiare (prin intermediul bugetelor) si o componenta a controlului bugetar. In acest fel, se compara permanent rezultatele reale ale gestiunii cu previziunile cifrate in bugete in scopul stabilirii cauzelor abaterilor si informarii conducerii. Pe baza abaterilor constante, conducerea intreprinderii ia masuri, fie de ajustare a prevederilor bugetare, cand acestea sunt considerate nerealiste in raport cu capacitatea intreprinderii, fie de impulsionare a activitatii, de constrangere a unor activitati risipitoare, pentru a apropia realizarile de previziuni.

SISTEMUL BUGETAR AL INTREPRINDERII

A planifica, a prevedea necesarul de finantare si sursele de capital posibile de mobilizat, este esential pentru viata unei intreprinderi. Intreprinderile occidentale nu intreprind nimic din punct de vedere economic, tehnic, organizatoric, fara a face ,,bugetare" a acestor actiuni. Prin bugetare se stabilesc resursele si responsabilitatile pe fiecare centru de activitate. Bugetul reprezinta previziunea cifrata a afectarilor de resurse si de responsabilitati pe centre de activitati, in vederea realizarii cat mai eficiente a obiectivelor strategice ale intreprinderii.

Procesul bugetar are rolul de a orienta activitatea tuturor compartimentelor spre acelasi obiectiv: rentabilitate, lichiditate, diminuarea riscurilor, etc.

Bugetele armonizeaza activitatea tuturor compartimentelor functionale ale intreprinderii, intrucat toate sunt antrenate in procesul bugetar, intr-o masura mai mare sau mai mica. Procesul bugetar reprezinta si unele inconveniente ce trebuie depasite printr-un efort continuu de actualizare a prevederilor bugetare. Cu cat bugetele sunt mai detaliate, cu atat mai real este pericolul ca acestea sa devina o frana in eforturile de adaptare la noile conditii, diminuand flexibilitatea intreprinderii. De aceea, bugetele trebuie sa descrie traiectoriile generale ale fluxurilor financiare si sa asigure posibilitatea de a fi revizuite. Aceste consecinte negative ar putea fi depasite prin elaborarea unor bugete flexibile in functie de cifra de afaceri.

Bugetele se elaboreaza, in general, pentru o perioada de un an. In tara noastra bugetul de venituri si cheltuieli al regiilor autonome si societatilor comerciale cu capital de stat se intocmeste pe o perioada de un an cu defalcare pe trimestre.

In sistemul bugetar al intreprinderii exista bugete principale (coordonatoare) si bugete secundare. Prevederile bugetelor principale (bugetul vanzarilor, al productiei) determina parametrii principali pentru celelalte bugete (al investitiilor, al administratiei, al publicitatii) care sunt, deci, secundare.

Unele din aceste bugete au caracter imperativ iar altele sunt orientative (indicative). Bugetele imperative interzic responsabililor financiari si conducerii intreprinderii depasirea previziunilor bugetare. Acestea sunt, in general, bugetul administratiei (privind cheltuielile administrativ-gospodaresti) si bugetul investitiilor (privind necesarul de fonduri si finantarea acestuia). Celelalte sunt orientative, oferind posibilitatea corectarii prevederilor initiale in functie de evolutia conditiilor concrete ulterioare.

In totalitatea sistemului bugetar, bugetul trezoreriei are o importanta deosebita, fiind bugetul rezultativ si deci masura realismului prevederilor in toate celelalte bugete. Daca la nivelul acestui buget nu se realizeaza echilibrul dintre incasari si plati, atunci el determina corectii asupra prevederilor din celelalte bugete. Bugetul trezoreriei, fiind consecinta tuturor bugetelor, constituie o restrictie in procesul de planificare financiara, restrictie datorata necesitatii de asigurare permanenta a capacitatii de plata a intreprinderii.

BUGETUL PRODUCTIEI

Bugetul productiei se constituie ca buget principal, esential pentru previziunea activitatii din anul viitor, iar prevederile lui sunt determinante pentru dimensionarea celorlalte bugete (cum ar fi bugetul de investitii si de trezorerie).

In elaborarea bugetului productiei se parcurg trei etape:

a) previziunea cantitatilor de productie a se fabrica (planul de productie);

b) previziunea costurilor de productie (antecalculatia);

c) defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp mai mici de un an si pe subunitati ale intreprinderii (sectii, ateliere).

a) Planul de productie urmareste armonizarea prevederilor comerciale cu capacitatea productiva a intreprinderii, in conditiile satisfacerii cat mai complete a prevederilor comerciale si a utilizarii depline a capacitatii factorilor de productie.

In planul de productie se stabilesc cantitatile de produse previzionate a se fabrica in anul viitor in functie de cantitatea prevazuta a se vinde si de variatia previzibila a stocurilor de produse in curs de fabricatie si de produse finite, la inceputul si la sfarsitul perioadei.

Datele privind stocurile initiale sunt furnizate de contabilitate iar stocurile finale se planifica in functie de cifra de afaceri planificata si durata de rotatie planificata a acestor stocuri care se determina in raport de durata efectiva ajustata in functie de previziunile anului de plan.

Admitand ca indicatorul dominant in planificarea bugetara este productia de vandut, urmatoarea etapa a planificarii va fi dimensionarea productiei de fabricat care trebuie raportata la capacitatea de productie disponibila intreprinderii. Daca in bugetul vanzarilor cerinta este de crestere a cifrei de afaceri, in bugetul productiei conditia programarii productiei este de ,,saturare" a capacitatilor instalate, de optimizare a utilitatii factorilor de productie, in special a echipamentelor tehnologice si a fortei de munca.

Programul de productie al intreprinderii trebuie, insa, realizat intr-o solutie optimala. Functia de optimizare este cea care evidentiaza cum anume sa se imbine, sa se armonizeze, utilizarea factorilor de productie pentru a atinge obiectivul major al intreprinderii (cresterea rentabilitatii si implicit maximizarea valorii intreprinderii). Corelarea cerintei de crestere a cifrei de afaceri si de maximizare a profitului, cu capacitatea de productie existenta si previziunile pentru cresterea ei, evidentiaza complexitatea planificarii productiei. Pentru rezolvarea acestei probleme se recurge adesea la tehnici de optimizare si la tehnici informatice.

b)  Antecalculatia costurilor reflecta dimensiunea efortului financiar pentru realizarea produselor stabilite in programul de productie, in conditiile normelor de consum ale factorilor de productie ai intreprinderii si in conditiile unor cheltuieli generale planificate pentru anul viitor. In antecalculatie, principala operatie o reprezinta separarea (identificarea) cheltuielilor directe pe produs (cu materiale, manopera) de cele indirecte (cheltuieli indirecte de productie, cheltuieli generale de administratie, cheltuieli de desfacere).

PREVIZIUNEA TREZORERIEI

Trezoreria evidentiaza rezultatul intregii activitati a intreprinderii si modul de respectare a cerintelor echilibrului financiar.

In teoria echilibrului financiar al intreprinderii, trezoreria a fost definita ca surplusul resurselor de finantare ce se degaja din intreaga activitate economica, respectiv diferenta dintre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment (metoda ,,resurse-necesar"). Pentru gestiunea eficienta a trezoreriei

ELABORAREA BUGETULUI DE TREZORERIE

Bugetul de trezorerie urmareste asigurarea permanenta a capacitatii de piata a intreprinderii, prin sincronizarea incasarilor cu platile. Nerealizarea acestui obiectiv, in conditii acceptabile, determina modificari in ansamblul bugetelor anuale, in ritmul investitiilor. Elaborarea bugetului de trezorerie, prin metoda ,,incasari-plati", presupune doua faze mai importante si anume:

determinarea si acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea incasarilor cu platile;

previziunea incasarilor si platilor.

Fluxurile de incasari si plati pot fi grupate in patru mari categorii:

fluxuri de exploatare, generate de operatiunile curente care includ: incasarile din activitatea de exploatare, (incasari din activitatea de baza, cat si din alte activitati, subventii din exploatare) si platile pentru activitatea de exploatare (cumparari de materii prime si materiale, impozite si taxe, cheltuieli salariale si alte cheltuieli de exploatare);

fluxuri de trezorerie in afara exploatarii, care includ incasarile si platile nelegate direct de activitatea de exploatare;

fluxuri pur financiare, legate de operatiile privind imprumuturile intreprinderii pe termen lung si aportul actionarilor sau asociatilor la cresterea capitalului social;

fluxuri de investire si dezinvestire, ce cuprind incasarile din vanzarea activelor imobilizate

Fluxurile de incasari si plati pot fi grupate in patru mari categorii:

fluxuri de exploatare, generate de operatiunile curente care include: incasarile din activitatea de exploatare (incasari din activitatea de baza cat si din alte activitati, subventii de exploatare, alte incasari din exploatare) si platile pentru activitatea de exploatare (cumparari de materii prime si materiale, impozite si taxe, cheltuieli salariale si alte cheltuieli de exploatare);

fluxuri de trezorerie in afara exploatarii, care include incasarile si platile nelegate direct de activitatea de exploatare;

fluxuri pur financiare, legate de operatiile privind imprumuturile intreprinderii pe termen lung si aportul actionarilor sau asociatilor la cresterea capitalului social;

fluxuri de investire si dezinvestire, ce cuprind incasarile din vanzarea activelor imobilizate si platile pentru achizitionarea activelor fixe.

Toate aceste fluxuri modifica zilnic nivelul conturilor bancare ale intreprinderii. Acesta trebuie sa fie in permanenta preocupat de acoperirea soldurilor de trezorerie care presupune acoperirea prin credite pe termen scurt a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de trezorerie.

Bugetul de trezorerie se elaboreaza pe baza a trei documente de evidenta si previziune, respectiv: bilantul exercitiului incheiat, care reprezinta bilantul de deschidere al perioadei de previziune, contul de rezultate previzional si bilantul previzional. Trezoreria va fi determinata de fluxurile financiare ale perioadei de previziune (veniturile si cheltuielile din contul de rezultate) si de modificarea soldurilor creantelor si datoriilor de la inceputul si sfarsitul perioadei.

PREVIZIUNEA INCASARILOR SI PLATILOR; ACOPERIREA SOLDURILOR DE TREZORERIE

Previziunea incasarilor, fiind fundamentata pe cifra vanzarilor, trebuie sa tina cont in permanenta de repartizarea acesteia pa luni cat si de modificarile ce vor avea loc in structura vanzarilor si in gradul de solvabilitate al clientilor intreprinderii care vor fi influenta decalajul intre termenele livrarilor si cele ale incasarilor. Intre momentul vanzarilor si cel al incasarilor corespunzatoare exista un decalaj de la 30 pana la 90 de zile, care determina o esalonare in timp a incasarii veniturilor lunare ce se vor inscrie in bugetul de trezorerie.

Previziunea platilor se face pornind de la previziunea cheltuielilor anuale si de la esalonarea previzibila a platilor aferente acestor cheltuieli.

Cheltuielile de personal se planifica in functie de politica intreprinderii privind forta de munca. Scadenta la plata a salariilor nete este, de regula, chenzinala, in timp ce plata cheltuielilor sociale este lunara.

Obligatiile fiscale (impozitele si taxele) se determina in functie de marimea veniturilor (profitului) intreprinderii. Termenele de plata sunt, de obicei lunare.

In previziunea platilor se va tine cont si de scadentele previzibile ale platilor din celelalte bugete (bugetul investitiilor, productiei). Soldul trezoreriei, rezultat din compararea incasarilor cu platile, poate fi deficitar sau excedentar. Deficitul previzional al trezoreriei urmeaza a fi acoperit din credite noi de trezorerie sau de scont, selectate in functie de marimea costului real al acestora. Excedentul previzional al trezoreriei poate fi consecinta unui fond de rulment prea mare determinat de angajarea unor datorii pe termen lung fara o intrebuintare imediata )fiind interzisa atragerea de capital pe termen lung pentru a fi plasat pe termen scurt). In al doilea rand, excedentul de trezorerie poate proveni Dintr-o nevoie a fondului de rulment mai mica decat fondul de rulment. Trezorierul intreprinderii va urmari un plasament al excedentului de trezorerie in conditii de rentabilitate ridicata, risc redus si lichiditate crescuta.

4. COORDONAREA SI CONTROLUL FINANCIAR IN FIRMELE DE TRANSPORT RUTIER INTERNATIONAL

In practica, managementul financiar are menirea sa satisfaca cerintele functiei financiare. Scopul functiei financiare este de a apara si consolida patrimoniul si autonomia financiara a intreprinderii. Cea mai eficienta cale pentru atingerea acestui scop presupune diviziune a muncii intre diversele compartimente ale activitatii financiare astfel incat, o sigura persoana sa nu detina controlul complet asupra nici unei tranzactii.

Rolul functiei financiare in organizarea firmei, este cel de a asigura in mod curent si la cele mai mici costuri fondurile intreprinderii, de a controla buna utilizarea a fondurilor precum si rentabilitatea operatiunilor carora le sunt afectate resursele financiare. Formarea acestor resurse are loc prin atragerea de capital financiar de la asociati si de la creditori sau din finantarea interna. Atragerea capitalului din afara intreprinderii pune problema remunerarii acestuia la un nivel apropiat de cel al valorificarilor capitalurilor respective pe alte piete(monetare, financiare) sursa de remunerare constituind-o surplusul monetar degajat de o activitate economica rentabila.

Functia financiara este in mod necesar guvernata de obiectivele stabilite prin politica generala a intreprinderii. Principalele decizii care definesc politica financiara a intreprinderii: deciziile de investitii, deciziile de finantare a lor, deciziile de repartizare a profitului apartin conducerii generale, dar modalitatile de executie revin in totalitate functiei financiare, pentru alegerea mijloacelor de realizare, controlul realizarii acestor decizii si pentru analiza consecintelor lor.

Functia financiara are un domeniu operational care implica luarea unor decizii de colectare a capitalurilor si cuprinde activitati cu efecte indirecte asupra resurselor financiare si un domeniu functional, specific financiar, care cuprinde activitati cu efecte indirecte asupra capitalului, care au insa un rol hotarator in conducerea generala a intreprinderii, alaturi de alte domenii functionale complementare: contabilitatea financiara si de gestiune, controlul financiar, informatica de gestiune, etc.

Prin inventarul permanent al elementelor patrimoniale si prin calculul rezultatelor perioadei de gestiune, contabilitatea furnizeaza date privind toate functiile intreprinderii, date care trebuie sa fie adaptate in functie de responsabilitati. Aceasta delimitare a categoriilor de activitati impune existenta unor resorturi financiare distincte (trezorerie, analiza financiara si compartimente de executie). Aceasta structurare in compartimente specializate se poate realiza in intreprinderile mai mari unde se justifica existenta lor sub aspectul eficientei.

In intreprinderile mari, diviziunea muncii este in general mai dezvoltata iar conducerea generala ( director general care coordoneaza directorul de productie, directorul comercial, directorul financiar si pe cel de resurse umane) isi asuma cea mai mare parte din politica financiara. Activitatea financiara trebuie structurata astfel incat sa asigure, in principal, urmatoarele: informarea corecta si completa a conducerii; observarea in timp util a noilor tendinte in derularea proceselor si pregatirea deciziilor favorabile pentru viitor; conditii optime pentru apararea si consolidarea patrimoniului si a independentei firmei.

Activitatea financiara avand menirea sa indeplineasca si sa satisfaca cerintele functiei financiare, vizeaza anumite aspecte privind: previziunea si executia, analiza, coordonarea si controlul, cele mai importante fiind:

elaborarea si executarea bugetului de venituri si cheltuieli si a altor planuri financiare pe termen scurt, mediu si lung, preocupandu-se in permanenta de asigurarea resurselor necesare finantarii complete si la timp a actiunilor. De aceea, compartimentul financiar colaboreaza cu institutiile financiare, cu bancile, atat in vederea achitarii la timp si in cuantumul stabilit a obligatiilor sociale, cat si in vederea primirii creditelor de la bancile finantatoare, folosirii lor eficiente si a rambursarii acestora la scadenta.

fundamentarea necesarului de active circulante si asigurarea structurii optime de finantare a ciclului de exploatare. In faza de executie, preocuparile in acest domeniu vizeaza folosirea rationala si accelerarea vitezei de rotatie a activelor circulante, prevenirea imobilizarilor de resurse, asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt, etc.

stabilirea si negocierea preturilor si tarifelor impreuna cu specialistii din compartimentul de management.

organizarea tuturor operatiunilor banesti de incasari si plati (decontari cu agentii economici, cu bugetul statului, cu personalul, cu actionarii, cu bancile, etc.).

analiza privind mobilizarea, alocarea si utilizarea capitalurilor, precum si exercitarea actiunilor de control financiar.

implementarea unor masuri in scopul asigurarii echilibrului financiar, rentabilitatii financiare, cresterii economice si flexibilitatii intreprinderii. Masura atingerii acestor scopuri este apreciata cu ajutorul unor criterii care pot fi marimi absolute precum fondul de rulment, trezoreria neta, cifra de afaceri, capacitatea de autofinantare, marja asupra cheltuielilor variabile sau marimi relative precum rata indatorarii.

Putem spune ca viabilitate unei intreprinderi depinde, in principal de buna organizare a activitatii financiare. In intreprinderi, activitatea financiara este organizata pe compartimente(servicii sau birouri) astfel:

compartimentul de previziune financiara care are urmatoarele sarcini: intocmeste bugetul de venituri si cheltuieli si celelalte planuri de finantare pe termen lung, mediu si scurt; asigura fondurile necesare atat a desfasurarii ritmice a programului de fabricatie cat si a finantarii investitiilor; contracteaza creditele; fundamenteaza deciziile financiare; asigura mobilizarea rezervelor financiare si previne imobilizarea de fonduri; urmareste modul de executare a prevederilor bugetare in scopul stabilirii cauzelor abaterilor realizarilor fata de previziuni, informarii conducerii si luarii masurilor corective necesare.

compartimentul decontari care efectueaza lucrari privind operatiile banesti: intocmirea si ordonantarea documentelor de incasari si plati in numerar si prin virament; controlul operatiilor banesti in extrasele de cont de la banca si in registrul de casa intocmit de casier; urmarirea incasarii tuturor facturilor pentru produsele livrate si asigurarea tuturor platilor privind obligatiile intreprinderii, evidenta avansurilor spre decontare, a debitorilor, a imputatiilor si a instrumentelor de plata bancare; supravegherea permanenta a circulatiei documentelor de decontare cu banca, analiza cuantumului facturilor neincasate si stabilirea masurilor corespunzatoare pentru accelerarea ritmului incasarilor.

compartimentul salarizare care efectueaza urmatoarele operatii: intocmeste statele de plata ale salariatilor si a altor drepturi banesti; stabileste retineri celor care au imputatii, rate lunare; asigura si raspunde de efectuarea corecta si la timp a calculului privind drepturile salariale ale personalului; stabileste volumul obligatiilor fiscale ale salariatilor, etc.

compartimentul casierie realizeaza operatiuni de incasari si plati in numerar, intocmeste registrul de casa, ridica numerarul de la banca, ia masuri privind securitatea banilor si a altor valori aflate in casierie, etc.

compartimentul preturi si tarife, care are urmatoarele atributii: intocmeste si raspunde de intocmirea corecta a documentatiei pentru stabilirea preturilor si tarifelor din competenta agentului economic, precum si de aplicarea preturilor si tarifelor negociate; urmareste si analizeaza evolutia preturilor, tarifelor si a costurilor cuprinse in produsele si serviciile proprii; elaboreaza previziunea costurilor de productie in raport cu propunerile de retehnologizare si aplicare a tehnologiilor de varf; propune si asigura indeplinirea masurilor de reducere a costurilor.

compartimentul analize economico-financiare realizeaza urmatoarele operatii: examineaza periodic echilibrul financiar al intreprinderii pe baza bilantului stabilind masuri imediate de eliminare a starii de insolvabilitate, utilizarea activelor fixe si circulante; evolutia rezultatelor intreprinderii si a structurii cheltuielilor materiale; randamentul capitalului luand masuri corespunzatoare cand sunt deficiente; analizeaza cauzele ce au dus la folosirea creditelor cu dobanzi penalizatoare si propune masuri pentru inlaturarea lor.

compartimentul control financiar intern(CFI) si control financiar preventiv(CFP) care organizeaza si exercita controlul financiar preventiv si controlul gestionar de fond privind modul de gospodarire a resurselor materiale si banesti; sisteaza cheltuielile neeconomicoase, inoportune si ilegale; combate abuzurile, urmareste aplicarea sanctiunilor disciplinare, contraventionale sau penale, precum si stabilirea raspunderii materiale sau civile, dupa caz, impotriva celor vinovati si face propuneri de imbunatatire a activitatii economico-financiare a intreprinderilor respective.

Prin intermediul controlului se urmareste si se verifica intreaga activitate desfasurata de intreprindere din momentul aprovizionarii pana in momentul realizarii produselor si serviciilor. Controlul financiar este exercitat de catre organe specializate din cadrul intreprinderii, din afara acesteia, precum si de organele bancare.

Aceasta structurare in compartimente, poate fi dezvoltata sau restransa in functie de eficienta activitatilor financiare aferenta compartimentelor respective.

Problemele financiare nefiind rupte de ansamblul activitatilor economice din firme si din afara lor, pentru realizarea atributiilor financiare, firma intra in relatii variate cu alti agenti economici din cadrul economiei nationale si mondiale, cu salariatii, cu bugetul statului, cu institutiile financiare, bancare si de asigurari.

Obiectivul functiei financiare in reprezinta punerea in aplicare a unui sistem de metode si tehnici de gestiune financiara care sa determine cresterea valorii firmei, respectiv asigurarea independentei financiare si a rentabilitatii (in cazul firmelor mici si mijlocii). Gradul de independenta al firmei fata de terti depinde de modul in care se asigura starea de echilibru a fluxurilor financiare, care permite firmei sa asigure in orice moment plata datoriei sale si reprezinta scopul initial al functiei financiare.

Figura nr.2 Functia financiara in marile intreprinderi

Sursa - Onofrei, M., op. cit., p.49