Bogatia si varietatea vocabularului - conditie esentiala in cultivarea limbii

Bogatia si varietatea vocabularului - conditie esentiala in cultivarea limbii

Limba unui popor constituie un tezaur de nepretuit, rodul istoriei sale multiseculare. "Limba, alegerea si cursivitatea expresiunii in expunerea vorbita sau scrisa e un element esential ba chiar un criteriu al culturii. Din vorbirea, din scrierea unui om se poate cunoaste gradul sau de cultura"[1].

In limba romana si-au gasit expresie deplina nepieritoarele poezii ale genialului Eminescu, replicile scanteietoare ale lui Caragiale, epopeea vietii poporului nostru desprinsa din opera lui Mihail Sadoveanu, publicistica taioasa a lui Tudor Arghezi.

La noi, romanii, dragostea fata de limba a existat profund, acut si a fost folosita ca intaia unitate de masura a destainuirii. Faptul ca limba romaneasca este cantata in imnuri, ode si hore trebuie inteles ca in ea s-a rasfrant fiinta neamului. Bogatia interioara a limbii, mladierea ei indreptateau pe oamenii de litere din toate timpurile sa afirme ca in limba noastra se pot exprima sentimente si idei oricat de inalte.

Cultul pentru limba, datoria de a o pastra nestirbita si de a o infrumuseta mereu, a devenit o preocupare majora a tuturor scriitorilor romani din toate timpurile.

Limba "vesnicilor adevaruri", "graiul painii", cum o definea Alexe Mateevici, "de neinlocuit cu alta", cum adauga George Sion, ramane "mereu slavitul pistol de piatra si floare" cum plastic stihuia Vasile Voiculescu.

Limba este "fagurele de miere" filtrat prin razele de suflet si ajunsa "un murmur de neam cantaret" (Lucian Blaga) ce a curs prin veac pentru a ajunge in viers "o nuanta de graiuri si cuvinte" (Tudor Arghezi). "Limba este tezaurul cel mai de pret pe care il mostenesc copiii de la parinti, depozitul cel mai sacru lasat de generatiile trecute si care merita sa fie pastrat cu sfintenie de generatiile care-l primesc" (Vasile Alecsandri).

Insusirea cat mai diversificata a vocabularului limbii romane este o conditie a insusirii tuturor cunostintelor care fac din individ un om cultivat, este o conditie a insusirii culturii generale, a dobandirii unei inalte pregatiri profesionale. Vocabularul "este partea cea mai labila a limbii, pentru ca este cea mai legata de evolutia societatii: aparitia si disparitia notiunilor, schimbarea atitudinii oamenilor fata de obiecte si actiuni au ca urmare aparitia si disparitia cuvintelor, modificarea intelesurilor sau a formelor lor.

La randul sau, vocabularul influenteaza gramatica pentru ca aceasta se aplica la cuvinte"[2]. In sanul vocabularului se disting doua sfere: masa vocabularului, care se innoieste tot timpul si fondul principal lexical care e relativ constant. Asupra acestei impartiri exista un consens din punct de vedere teoretic, dar delimitarea celor doua compartimente este supusa discutiilor.

Criteriile dupa care se defineste fondul principal pot varia, iar aplicarea lor pentru determinarea concreta a cuvintelor care fac parte din el este si mai mult supusa arbitrarului. Fac parte din fondul principal cuvintele care au radacini profunde in limba, fara perspectiva de a disparea intr-un viitor apropiat. Sunt cele care au dat nastere la numeroase derivate, care au mai multe sensuri, care intra in expresii frazeologice si mai ales sunt mult intrebuintate. Daca notiunea pe care o denumeste inceteaza de a mai fi interesanta, cuvantul ramane totusi viu, din cauza ca ii raman alte sensuri, isi pastreaza unele derivate, figureaza in expresii frazeologice care continua sa fie folosite. "Astfel fiind elemente durabile, cuvintele din fondul principal dau stabilitate nu numai vocabularului, ci si gramaticii, caci formele morfologice noi nu sunt admise la cuvintele foarte mult folosite, deci mereu prezente, cu flexiunea lor veche in mintea vorbitorilor. Astfel, cu toata mobilitatea masei vocabularului, lexicul nu se schimba repede, din cauza ca elementele lui cele mai mult folosite sunt stabile"[3].

"O caracteristica esentiala a vocabularului limbii noastre este, fara indoiala, continua lui imbogatire cu noi elemente tehnice, stiintifice si abstracte. Fenomenul este cat se poate de firesc, daca avem in vedere progresul inregistrat in toate domeniile de activitate - progres pe care cuvintele si sintagmele organizate in propozitii, in fraze, in perioade, au menirea de a le oglindi cu deplina indreptatire putem vorbi, totodata, de largirea sferei semantice a unor vocabule vechi - ceea ce ii confera limbii noastre mai multe mijloace de expresie"[4].

Vocabularul romanesc poate fi diferit ca totalitate a cuvintelor utilizate astazi mai mult sau ai putin. "Marea mobilitate a vocabularului in ansamblul sau, dar si in functie de diferite domenii de activitate, face dificil de stabilit inventarul sau definitiv"[5].

De aceea, nici un dictionar al limbii romane nu poate inregistra toate cuvintele, mai ales datorita celor iesite sau intrate treptat in uz.     Cantitatea cuvintelor este, oricum, foarte mare (intre 60 000 si 170 000), iar vocabularul romanesc pus la dispozitie de dictionare reprezinta un inventar ideal, stabilit la nivelul limbii romane, in general.

In ceea ce priveste structura etimologica a lexicului romanesc, acesta cuprinde 60 % cuvinte de origine latina si 40 % provenite din alte limbi. Nici un vorbitor nu cunoaste si nu foloseste, in egala masura, toate aceste cuvinte. In schimb, mai ales in conditiile epocii actuale, de progres stiintific si tehnic, "orice vorbitor, oricat de instruit ar fi, este obligat continuu sa-si amelioreze (perfectioneze) cunoasterea sensului (sensurilor) unor cuvinte sau sa-si insuseasca cuvinte noi, necunoscute"[6]. Din totalitatea cuvintelor vocabularului romanesc un vorbitor cult poate folosi aproximativ 30 000 de cuvinte. Sunt utilizate obligatoriu cuvintele vocabularului fundamental (fondului principal lexical, lexicului activ) care cuprinde circa 1500 de cuvinte cunoscute de toti vorbitorii limbii.

Lexicul activ contine cuvintele cele mai uzuale ale limbii, cu cea mai mare putere de derivare si compunere, intrand in numeroase locutiuni si expresii. El constituie nucleul limbii, din care se formeaza noi si noi cuvinte.

In afara de vocabularul fundamental, vocabularul utilizat de un vorbitor contine si alte cuvinte, in functie de nivelul lui de cultura, de profesiunea practica, de conditiile social - culturale de comunicare. Toti acesti factori determina frecventa variabila a cuvintelor din masa vocabularului sau lexicul pasiv (care se adauga vocabularului fundamental).

Lexicul pasiv cuprinde 90 % din cuvintele limbii. Este format din cuvinte vechi, iesite din uz, dar pastrate in beletristica si in cartile bisericesti.

Granita dintre lexicul activ si cel pasiv nu este impenetrabila, adesea cuvintele iesite din uz pot redeveni actuale, datorita schimbarilor istorico-sociale reflectate in limba.

Cuvantul, unitate de baza a vocabularului, asociaza o anumita forma (pentru care dictionarele dau indicatii de pronuntare, scriere, utilizare gramaticala) cu un sens (cuvinte monosemantice) sau mai multe sensuri (cuvinte polisemantice). Cunoasterea sensurilor cuvintelor obliga la raportarea (corelarea) unei anumite forme la (cu) o anumita realitate extralingvistica la care se refera (referent).

Dictionarele prezinta, deci o relatie obiectiva intr-un cuvant si o clasa de obiecte (referent), relatie care incearca sa asigure corectitudinea utilizarii cuvantului respectiv atat in raport cu conditiile extralingvistice, cat si fata de cele lingvistice. Cand cuvantul are mai multe sensuri, apare un factor de ambiguitate care cere precizarea fiecarui sens atat in raport cu extralingvisticul, cat si in functie de relatiile lui lingvistice. Ceea ce intereseaza in studiul "cuvintelor romanesti" este sensul lor, abordat in diferite relatii cu alte sensuri, relatii prin care se pun in evidenta, de fiecare data, atat asemanarile cat si diferentele. Dincolo de particularitatile importante prezentate in fiecare caz, se pune in miscare pentru un vorbitor un mecanism de selectie care permite alegerea unui sens in raport cu alte cuvinte sau cu alte sensuri care i-ar putea lua locul intr-un anumit context. Contextul poate fi inteles atat ca enunt (propozitie, fraza, text) cat si ca varianta a limbii (stil), in care a incadrat enuntul respectiv (literar standard, literar artistic, stiintifico-tehnic). Contextul contine astfel tot ce este necesar pentru identificarea exacta a sensurilor (denotatii, mai ales, conotatii).

Intrucat dictionarele nu specifica explicit si constant restrictiile contextuale pentru toate cuvintele limbii, libertatea construirii de mesaje (enunturi) este destul de mare si se spune ca orice buna utilizare a sensului unui cuvant intr-un context reprezinta, eventual, o noua producere de sens. Asa se explica atentia pe care o acordam dinamicii vocabularului romanesc, asa cum apare ca fiind conditionata de relatii ca: sinonimia, antonimia, polisemia, omonimia si asa cum este ilustrata prin actualizarea unor cuvinte in texte literare de diverse tipuri, intrucat bogatia unei limbi este ilustrata nu numai de cantitatea cuvintelor, a constructiilor si a expresiilor specifice, ci si de capacitatea ei de a denumi aceeasi realitate cu mai multe cuvinte (sinonime), de a releva trasaturile unor obiecte prin opozitie cu ale altora (antonime) sau de a da aceleiasi forme mai multe sensuri (omonime).