Caracterul permanent al educatiei. Educatia permanenta.

Caracterul permanent al educatiei. Educatia permanenta.

Daca consideram ca educatia ca activitate sociala se exercita asupra fiintelor umane de la nastere, pe parcursul varstelor scolare, al celor mature/adulte, in forme diferite, cu tipuri de influente diverse (informale, nonformale, formale), atunci este evident ca nu putem vorbi decat despre o permanenta a educatiei, despre un continuum educativ, existent si preexistent in intregul nostru mediu de viata. Din acest punct de vedere vorbim despre caracterul permanent al educatiei.

In prezent, permanenta educatiei este privita ca un principiu de organizare a intregii activitati de transformare a personalitatii si implica „un sistem complet, coerent si integrat, oferind mijloace proprii de a raspunde aspiratiilor de natura educativa si culturala ale fiecarui individ, potrivit disponibilitatilor sale: ea este destinata sa permita fiecaruia sa-si dezvolte personalitatea pe durata intregii vieti prin munca si activitatile pe care le desfasoara”. (Dave, R.H., 1991)

Necesitatea educatiei permanente a fost intuita cu mult timp in urma, inainte de a se constitui intr-un principiu fundamental de abordare si considerare a educatiei contemporane. Comenius apreciaza ca „pentru fiecare om, viata sa este o scoala, de la leagan pana la mormant”, considerand ca „tot ceea ce facem, ce gandim, vorbim, auzim, dobandim si posedam nu este altceva decat o anumita scara pe care ne urcam din ce in ce mai mult, spre a ajunge cat mai sus, fara sa putem atinge vreodata suprema treapta”. (J.A. Comenius, 1970, p. 20)

Permanenta educatiei poate fi analizata in doua planuri: social – istoric, pe de o parte, individual, pe de alta parte.

Educatia este privita ca o prezenta continua in evolutia umanitatii, fiind considerata o activitate „vesnica”, reprezentand un liant intre diferitele momente de evolutie a societatii omenesti, asigurand:

legatura intre generatii succesive

punerea in legatura a prezentului cu trecutul si viitorul

transmiterea catre generatiile tinere a ceea ce au gandit si creat predecesorii

realizarea progresului societatii

In egala masura, educatia trebuie considerata ca o dimensiune a intregii vieti ca un continuum existential, a carui durata se suprapune cu durata viatii insasi si care nu trebuie limitata in timp (varsta scolara) sau in spatiu (clase, locatii scolare).

In pedagogia contemporana, educatia permanenta devine un principiu de organizare/concepere a intregului proces instructiv-educativ depasindu-se astfel conceptia potrivit careia permanenta educatiei este o simpla caracteristica a acesteia. De altfel, considerarea formelor educatiei (informala, nonformala, formala) in interdependenta si  determinarile corelate asupra evolutiei personalitatii umane ne conduce la intelegerea si evidentierea ideii ca educatia permanenta constituie un raspuns specific la dinamismul existential, o asumare individuala si colectiva/de grup a formarii, ca raspuns adaptat si specific la multiplicarea solicitarilor externe (sociale). In aceasta perspectiva, toate componentele proceselor educative, ale educatiei scolare cu deosebire, trebuie regandite si corelate, determinand formarea individului pentru disponibilitatea de a accepta ideea ca toata viata are de invatat. Cerintele (obiectivele) educatiei permanente trebuie avute in vedere la toate nivelurile procesului de invatamant si la toate disciplinele.

Necesitatea educatiei permanente se impune in societatea contemporana datorita noilor conditii si tendinte ale evolutiilor sociale:

ritmurile accelerate ale schimbarilor sociale, progresul tehnico-stiintific impun  reimprospatarea cunostintelor, bagajului de deprinderi, de competente, in acord cu noile date ale cunoasterii umane

dinamismul vietii economice si mobilitatea profesiunilor

cresterea vitezei de invechire/uzare a cunostintelor si formelor comportamentale

nivelul din ce in ce mai ridicat al aspiratiilor culturale si nevoilor spirituale la anumite varste

cresterea timpului liber , noi posibilitati de petrecere a acestuia – timpul poate fi o sursa de progres si bunastare, atat in plan individual, cat si in plan social, este un „capital” care trebuie investit in dezvoltarea personalitatii

Daca adaugam si problemele subsumate conceptului de „problematica a lumii contemporane”, atunci tabloul exigentelor sociale care fac necesara o permanenta educatie, restructurare a cunostintelor si atitudinilor, formelor de adaptare se multiplica. Educatia nu poate fi definita si inteleasa inafara unor exigente ale evolutiei realitatilor nationale si/sau internationale:

explozia demografica, polarizarea bogatiei/saraciei

proliferarea conflictelor internationale

exploatarea nemiloasa a resurselor naturale, poluarea/degradarea mediului, etc

Analiza problematicii  societatii contemporane si identificarea ca atare a cestora au condus la constituirea unor modalitati specifice de raspuns a educatiei, prin aparitia „noilor educatii” sau a unor noi tipuri de continuturi: educatia pentru pace, educatia ecologica, educatia pentru participare si democratie, educatia pentru schimbare si dezvoltare, pentru comunicare, interculturala, pentru timpul liber, etc.

Toate aceste noi dimensiuni ale activitatii educationale, care se obiectiveaza in noi obiective si  continuturi , noi atitudini si comportamente specifice, noi modalitati si medii/contexte de formare/influentare a personalitatii nu pot fi concepute decat prin considerarea educatiei ca o permanenta a vietii individuale. Iar educatia permanenta inseamna valorificarea si integrarea influentelor care provin din cele mai diferite surse, dinspre factori cu actiune complementara scolii ca institutie destinata pregatirii tinerei generatii.

Obiectivele educatiei permanente nu pot fi disociate de cele ale educatiei realizate in general, de cele ale educatiei scolare, cu deosebire. Anumiti autori (Dave, R.H. 1991) sustin ca toate obiectivele educatiei scolare si extrascolare, ale instruirii organizate sau spontane trebuie astfel reorientate si dimensionate incat sa conduca la dobandirea autonomiei formative, la formarea unor calitati precum: stabilitate intrapsihica, vigoare emotionala, avant launtric, optiune responsabila, angajare sociala, autodepasire, dispozitie pentru reinnoirea cunostintelor, a invata sa inveti, inter-invatarea, sporirea educabilitatii, invatare autodirijata.

La randul sau, C-tin Cucos (1996), sustine ca invatamantul educatia scolara trebuie sa suporte o regandire calitativa, in sensul ca este necesar sa se inscrie in perspectiva educatiei permanente, atat prin continuturile stipulate, metodele de predare si evaluare, dar mai ales, prin promovarea si multiplicarea unor obiective cu puternice conotatii formative. Daca invatamantul traditional punea accentul pe transmiterea de cunostinte, formarea de priceperi si deprinderi, cultivarea unor atitudini si capacitati intelectuale, astazi, aceasta triada  ierarhica trebuie inversata, este de parere G. Vaideanu, pe primul loc plasandu-se exigenta formarii de atitudini si capacitati. (1998, p.p. 82-83)

Modificari substantiale ar trebui sa se produca si in ceea ce priveste selectia si prelucrarea continutului invatamantului sau metodologia didactica utilizata in procesul de invatamant. Continuturile invatarii scolare ar trebui sa determine dobandirea autonomiei intelectuale si actionale, prin vehicularea atat a stiintelor ca produs, cat si a cunoasterii ca proces, iar metodologia utilizata in predarea si invatarea acestora sa conduca la activizarea elevilor, la implicarea lor directa, individuala si in grup, atat in invatare, cat si in evaluare.

Implicarea elevilor in activitatea de formare a propriei lor personalitati – ca mijloc, instrument de realizare a educatiei pe parcursul intregii vieti – , considerarea procesului invatarii ca un mijloc de stimulare a dezvoltarii, aduce in discutie asa numita invatare inovatoare, in opozitie cu invatarea de mentinere.  (J.W. Botkin, 1981))

Invatarea inovatoare are menirea de a pregati indivizii si societatile sa actioneze in situatii noi, presupunand autonomie si integrare informationala. In egala masura, ea poate conduce la atitudini creative fata de informatiile asimilate, situatii, presupunand formulare si reformulare de probleme, daramarea cliseelor, ruperea structurilor inchise. Puse alaturi, intr-o analiza comparativa, cele doua ipostaze de realizare a educatiei sunt prezentate in Tabelul nr. 2 ( Bruno Wurtz, 1992, dupa C Cucos, p.p. 32-33) 

Devine astfel evidenta relatia existenta intre educatia permanenta ca tinta a educatiei scolare (si nu numai) si autoeducatie, ca modalitate autonoma de realizare a sa, ca educatie „autopropulsata”. (I. Comanescu, 1998, p. 71) Acelasi autor, realizand o analiza complexa a relatiei autoeducatie -  educatie permanenta, precizeaza ca desi educatia permanenta este un deziderat extrem de generos, fara capacitatea de autoeducatie, procesul de formare si modelare continua a omului, ramane, inca, o tinta greu de realizat, sau chiar o simpla metafora.

Un rol deosebit in acest context il are cadrul didactic, care trebuie pregatit pentru a imprima elevilor nevoia de a se instrui/educa permanent, oferind modele de invatare autonoma dar si modele atitudinale.

Schimbarile sociale obliga individul  si grupurile de indivizi la adaptari si restructurari comportamentale continue. Prin educatie permanenta se imbunatatesc modalitatile de adaptare si integrare sociala. De aceea principiul educatiei permanente trebuie pus in relatie directa cu progresul individual si social.

Pentru individ, educatia permanenta este un demers de reconstructie si armonizare a diferitelor trepte de instruire, in asa fel incat individul sa nu vina in conflict cu sine insusi (Lengrand, 1973). Modalitatile concrete si specifice de realizare depind insa, de numeroase variabile care caracterizeaza  diferiti indivizi, pe de o parte, diferite zone culturale, pe de alta parte.

Dave (1991) identifica o serie de caracteristici ale educatiei permanente, dintre care mentionam:

educatia nu se incheie la sfarsitul educatiei scolare, ci constituie un proces permanent care acopera intreaga existenta a unei persoane

educatia permanenta nu se limiteaza la educatia adultilor, ci cuprinde si integreaza toate etapele educatiei: prescolara, primara, secundara, s.a. si toate  modalitatile si formele sale de realizare: incidentala, nonformala, formala, ingloband atat invatarea planificata cat si invatarea accidentala

un rol important in pregatirea copilului pentru a permanentiza educatia il are familia si intregul mediu rezidential

educatia permanenta are un caracter universal si democratic, ea reprezinta democratizarea educatiei, adresandu-se tuturor si la toate varstele

se caracterizeaza prin suplete de continut, de metodologie, tehnici si timp de invatare

exercita o functie corectiva, remediind dificultatile si anacronismele educatiei actuale

exista trei conditii pentru a realiza educatia permanenta: ocazia, motivatia, educabilitatea

telul suprem al educatiei permanente este ameliorarea calitatii vietii, in plan individual si social

Realizarea dezideratelor educatiei permanente nu se poate concepe decat in masura in care va avea loc o concentrare a eforturilor intreprinse la nivelul tuturor factorilor si formelor de realizare a educatiei, eforturi concretizate in ceea ce s-a numit a fi „cetatea educativa” (E. Faure, 1974) Aceasta ar presupune, insa, o regandire si corelare mai adecvata a politicilor scolare, economice, culturale la nivelul sistemului social, care trebuie sa fie astfel dimensionat incat sa induca influente educative explicite, directe, vizibile.