Consideratii generale asupra stiintei conducerii in invatamant: definire, scop, rol

Consideratii generale asupra stiintei conducerii in invatamant: definire, scop, rol

Managementul educational reuneste toate caracteristicile de baza ale managementului organizatoric, dar desi invatamantul este integrat organic in activitatea economico - sociala a tarii in componenta lui vom identifica acele caracteristici care-l particularizeaza si-l diferentiaza, constituindu-l ca un domeniu distinct al societatii, ca un subsistem al sistemului social global, avand obiective si functii specifice, organizare proprie, metode de munca, de control si evaluare distincte.

Aceste particularitati provin, pe de o parte, din specificul scolii ca organizatie si, pe de alta parte, din caracteristicile managementului psihologic, din care managementul educational face parte.

Principala particularitate a managementului educational se refera la faptul ca, spre deosebire de ramura industriala, unde intre conducator si executant se regasesc adesea utilajele tehnice, masinile, in educatie conducerea se efectueaza asupra oamenilor (profesori, elevi si alte categorii de personal), deci se centreaza pe dimensiunea umana si utilizeaza strategii de tip comunicativ.

Managementul educational este un management participativ datorita naturii inerent umane a activitatii educative, ca finalizare, organizare, desfasurare, evaluare.

Potrivit lui J.J. Servan Schreiber substanta managementului educational o constituie mobilizarea resurselor umane, ca “gestiune a talentelor si competentelor”.

Tratarea conducerii ca un domeniu distinct s-a realizat inca din Antichitate, o data cu aparitia primei carti despre conducere Kiropaidaia – Xenofon.

Pana in deceniul noua, V.V. Popescu – 1973, I.Gh. Borca – 1978, N. Andrei, I. Dumitrescu – 1983, I. Jinga – 1983, au cautat sa defineasca specificul conducerii in planul invatamantului, adaptand indeosebi elementele din domeniul economic.

In ultimul deceniu, preocuparile pentru trecerea catre managementul stiintific si cautarea de noi posibilitati de aplicare a lui la specificul educatiei, sunt tot mai numeroase. In acest sens amintim pe: I. Jinga (1993, 1998), St. Toma (1994), R.M. Niculescu (1994), E. Joita (1995), M. Cerchez, E. Mateescu (1995), S. Cristea (1996,1998), E. Paun (1999), R.B. Iucu (1999, 2000), S. Iosifescu (2000) etc.

Stiinta conducerii in invatamant, desi la inceput, si-a conturat cateva probleme si principii, acestea fiind  caracterizate prin:

elaborarea celor mai avansate teorii, principii si metode de conducere si desfasurare a activitatii instructiv educative;

stabilirea regulilor de functionare si informare in cadrul structurii, a raporturilor de supraordonare si subordonare, dintre indrumare si control, dintre conducere si executie;

instituirea formelor, metodelor si a problematicii pedagogice a formarii si perfectionarii cadrelor de conducere corespunzatoare acestei structuri;

optimizarea, sub raport gnoseologic si practic – operational, a tuturor actiunilor de conducere, incepand cu manifestarile educationale in cadrul relatiei educator – educat, pana la cele mai importante probleme de politica scolara;

dezvoltarea unor discipline ca teoria conducerii actului educational, teoria conducerii scolii, planificarea invatamantului, organizarea stiintifica a invatamantului, teoria deciziei in invatamant.

Scoala, fiind principala institutie in care se realizeaza instructia si educatia tineretului, indatoririle colectivului ei de conducere sunt numeroase si variate. Aceste indatoriri se pot grupa in doua mari categorii: didactice – care privesc munca instructiv – educativa si administrative care contribuie la buna desfasurare a procesului de invatamant, deoarece acesta este conditionat si de baza materiala.

Ideea centrala a conducerii invatamantului la oricare din nivelurile unde se exercita consta in orientarea si dirijarea fortelor umane si materiale de care dispune societatea (colectivitatea locala) la un moment dat, pentru realizarea obiectivelor proiectate, in conditiile unei calitati si eficiente maxime.

Scopul managementului invatamantului este acela de a realiza o functionare corespunzatoare a sistemului, atat luat in ansamblul sau cat si a fiecarui element in parte, adaptandu-l si racordandu-l continuu la cerintele dezvoltarii economice, stiintifice si culturale ale societatii, dezvaluind si inlaturand la timp neajunsurile, obstacolele care apar in procesul realizarii obiectivelor propuse.

Astfel, in domeniul managementului educational se doreste acordarea unei atentii sporite conducerii, deoarece daca in industrie rebuturile pot fi reconditionate si reintroduse in circuitul economic, in educatie, esecurile inregistrate in procesul de formare a copiilor si tinerilor au consecinte sociale dintre cele mai nefaste (incompetenta, inadaptare profesionala si sociala, delicventa, etc.).

O prima definitie poate fi aceea ca managementul educational se constituie ca teorie si metoda a dirijarii activitatii tuturor institutiilor, organismelor, compartimentelor si factorilor din ierarhia invatamantului – incepand cu actiunile specifice ale corpului didactic in cadrul relatiei fundamentale educator – educat, pana la organul central de politica scolara – in raport cu sarcinile de optimizare a procesului instructiv – educativ, prin intermediul valorilor cultural - stiintifice, tehnice si morale ale societatii noastre.

Din alt unghi de vedere, managementul educational ar putea fi definit ca aplicarea stiintei generale a conducerii la aspectele de planificare, organizare, indrumare, control si decizie ale activitatii instructiv – educative institutionalizate.

Potrivit lui G. De Landsheere (1992) managementul educatiei apare ca disciplina pedagogica interdisciplinara, ce studiaza „evenimentele ce intervin in decizia organizarii unei activitati pedagogice determinate si in gestiunea programelor educative“.

I. Jinga considera ca managementul educational poate fi definit “stiinta si arta de a pregati resursele umane, de a forma personalitati, potrivit unor finalitati acceptate de individ si de societate … un ansamblu de principii si functii, de norme si metode de conducere care asigura realizarea obiectivelor sistemului educativ, la standarde de calitate si eficienta cat mai inalte”

Managementul educational admite dinamismul in consolidarea bazelor sale teoretice si in construirea de modele strategice, in gasirea de noi aplicatii in domeniu, utilizeaza date, conceptii, modele, metodologii din domenii conexe si proprii, pe care le sintetizeaza specific.

Problematica managementului educational este axat pe un grup de reprezentanti desemnati atat de structura sistemului de invatamant cat si a procesului de invatamant.

Notiunea de sistem de invatamant este, potrivit pedagogiei contemporane, cea referitoare la ansamblul institutiilor de invatamant dintr-o tara, prin care se realizeaza instruirea si educarea fiintei umane prin continuturi si metodologii specifice, in concordanta cu caracterul formatiunii social - economice a tarii si cu scopul urmarit de statele respective. Aceste institutii (organizate formal sau / si nonformal) se afla in corelatie reciproca, sunt organizate si functioneaza pe baza anumitor principii.

Notiunea de proces de invatamant este definita ca activitate de instruire si educare a tinerilor, organizata in cadrul scolii, sub conducerea profesorilor, deci reprezinta principalul subsistem al sistemului de invatamant care asigura cadrul institutional specializat in realizarea activitatii didactice de predare-invatare-evaluare. Procesul de invatamant are un caracter bilateral, cunoscand doua laturi: pe de o parte, exercitarea influentelor instructiv educative de catre profesori, iar pe de alta parte, asimilarea cunostintelor de catre elevi. Deci celor doua laturi ale procesului de invatamant la corespund cei doi factori inseparabili – profesorii si elevii. Nici unul dintre acesti doi factori nu-si poate indeplini rolul fara participarea celuilalt. In relatia dintre acesti doi factori, rolul conducator revine profesorilor care, prin intermediul metodelor si mijloacelor de invatamant, devin mediatori ai insusirii valorilor stiintifice si culturale de catre elevi, principalii agenti motivationali si indrumatori ai colectivelor de elevi.

Managementul educational studiaza conducerea atat la nivel macropedagogic cat si la nivel de actiuni in cadrul clasei, apeleaza la abordarea sistemica, ce determina ordonarea elementelor, a relatiilor, evidentiaza problemele cheie, poate aborda general si pe subsisteme activitati cu deschidere si spre alte sisteme.