DEFICIENTA MINTALA

DEFICIENTA MINTALA

1. Definirea conceptului de deficienta mintala. Precizari

terminologice

Deficienta mintala, ca una din disfunctiile psihice majore este inca o notiune nedefinita cu precizie, in masura in care implica aspecte medicale, psihologice, pedagogice, sociologice, juridice. (TH. E. JORDAN).

Termenul de deficienta mintala este in general foarte vag si acopera o mare varietate de tulburari atat in etiologie cat si in simptomatologie.

Notiunea de deficienta mintala cuprinde toate formele clinice stabilite de-a lungul secolelor (ROGER PERRON) , ingloband forme si tipuri clinice variate, de diverse grade.

Termenul acopera terminologia veche de arieratie mintala incepand cu anul 1905, prin lucrarile lui SANTE de SANCTIS si FERRARI MARIA MONTESSORI in Italia, W. STERN , D. LIPMAN BOBERTAG, A. BUSEMANN in Germania, O.DECROLY in Belgia, E.CLAPAREDE, ALICE DESCOUDRES, A. REY in Elvetia, ED.SEGUIN, A. BUNET, TH. SIMON, G. HEUYER, R. ZAZZO in Franta, J.MC. KEEN CATTELL in SUA, PEVZNER si A.R.LURIA in URSS.

Termenul a fost introdus ca notiune de gen de catre anglosaxoni si americani la inceputul sec. al XX-lea iar in Europa a fost substituit de numerosi alti termeni: deficienta intelectuala, slabiciune intelectuala (A. BUSEMANN - 1966 , si reluat de CLAUDE KOHLER in 1973) sau de handicap intelectual (C. PAUNESCU 1976).

Complexitatea acestei disfunctii psihice este evidentiata si in pluralitatea notiunilor utilizate cu aceeasi acceptie: arieratie mintala (SEGUIN), oligofrenie (BLUELER, KRAEPELIN), retard mintal (A.R. LURIA, American Association for Mental Deficiency), inapoiere, intarziere mintala (AL. STEF. GOANGA, AL. ROSCA, M. ROSCA), deficienta intelectuala (BUSEMANN, KOHLER, PERRON), insuficienta mintala, sub normalitate grava, etc.

Deficienta mintala utilizata ca notiune de gen, cuprinde toate gradele prin care se desemneaza severitatea sau gravitatea: deficienta mintala de granita, deficienta mintala usoara, deficienta mintala medie (moderata), deficienta mintala severa, deficienta mintala profunda, fiind o forma specifica de patologie in care dezechilibrul este permanent, desemnand o modalitate specifica de organizare a personalitatii.

Aceasta disfunctie psihica, spre deosebire de altele, constituie o forma diferentiata de organizare a personalitatii fapt ce explica paralelismul dintre varietatea formelor de organizare mintala specifica deficientei mintale si tipurile de relatii ce se stabilesc la un moment dat intre factorii de organizare si de perturbare ai sistemului psihic. Ceea ce este alterat la deficientul mintal este tocmai componenta de ansamblu, integritatea biofiziologica si cea psihologica.

Studiile contemporane, critica tezele referitoare la deficienta mintala conceputa ca un determinism biologic care condamna debilul mintal la irecuperabilitate , ca urmare a opririi precoce a dezvoltarii, a ritmului incetinit de dezvoltare intelectuala, a unei structuri marcate de vascozitate genetica, inertie oligofrenica.

Deficienta mintala este conceputa ca o deficienta globala ce vizeaza intreaga personalitate: structura, organizare, dezvoltare intelectuala, afectiva, psihomotrica, comportamental adaptativa, de natura ereditara sau castigata in urma unei leziuni organice sau functionale ale sistemului central, care se manifesta din primii ani de viata, in grade diferite de gravitate in raport cu nivelul mediu al populatiei, cu urmari directe in ceea ce priveste adaptarea socioprofesionala, gradul de competenta si autonomie personala si sociala.

De-a lungul anilor, diversi termeni au fost aplicati persoanelor cu deficienta intelectuala din primii ani de viata. In sec. XIX si la inceputul sec XX, cuvantul idiot a fost folosit pentru oamenii cu deficienta intelectuala severa si imbecil pentru aceea cu deficienta moderata. Cand aceste cuvinte au capatat un sens de stigmat, ele au fost inlocuite cu termeni subnormalitate mintala si retardare mintala. In Marea Britanie termenul de handicap mintal a fost utilizat din ce in ce mai mult in ultima vreme si a fost adoptat de catre Departamentul Sanatatii.

O distinctie fundamentala trebuie facuta intre deficienta intelectuala ce incepe in prima copilarie (retardarea mintala) si deficienta intelectuala ce se dezvolta mai tarziu in viata (dementa). In 1845, referindu-se la aceasta diferentiere, ESQUIROL scria:

Idiotia nu este o boala, ci o conditie in care facultatile intelectuale nu s-au manifestat niciodata, ori n-au fost niciodata suficient dezvoltate, astfel incat sa-i permita idiotului sa acumuleze aceeasi cantitate de cunostinte pe care persoanele de varsta lui si aflate in circumstante similare cu ale lui sunt capabile sa le primeasca

Cea mai frecventa manifestare a retardarii mintale este performanta in mod constant scazuta la toate tipurile de activitate intelectuala incluzand invatarea, memoria de scurta durata, folosirea conceptelor si rezolvarea problemelor.

Deficienta de baza in cazul intarzierii mintale, are loc in domeniul proceselor de cunoastere, in primul rand al gandirii abstracte. Masura in care aceste deficiente influenteaza negativ alte aspecte - afectivitatea, vointa, caracterul - depinde in mare masura de cunostintele educative si de viata.

Mai frecvent se intalneste termenul de intarziere mintala (mental retardation) in literatura engleza si americana si care pune accentul pe ritmul incetinit al dezvoltarii mintale.

Termenul de inapoiere mintala (arieration mentale in literatura de specialitate franceza) subliniaza ca nivelul intelectual ramane in tot restul vietii sub nivelul normal.

Unii autori aplica termenul de deficienta mintala, numai in cazul cand activitatea psihica prezinta devieri patologice fata de normal si cand in general exista leziuni cerebrale. Termenul de intarziere mintala se atribuie cazurilor in care se constata numai diferente cantitative fata de psihicul normal.

Un alt termen care apare mai ales in literatura medicala este acela de oligofrenie. La cei mai multi autori el este sinonim cu cel de intarziere mintala.

Exista insa autori (M.S. PEVZNER si majoritatea defectologilor sovietici) care confera notiunii de oligofrenie o semnificatie limitata. Oligofreni, sunt considerati numai acei intarziati mintal la care au avut loc leziuni cerebrale in perioada dezvoltarii prenatale sau curand dupa nastere, inainte ca anumite functii psihice sa se fi constituit.

De asemenea, termenul de amentie (introdus de A.F.TREDGOLD) subliniaza diferenta dintre intarzierea mintala si dementa.

In literatura psihopedagogica, intalnim numeroase si variate incercari de definire succinta sau de descriere mai amanuntita a deficientei mintale, precum si a starii consecutive de handicap - reflectare a deficientei in planul relatiilor sociale.

Inca din 1936, Al. Rosca, definea aceasta categorie de anormalitate ca pe o o stare de potentialitate restransa sau o oprire a dezvoltarii cerebrale, in urma careia persoana atinsa este incapabila la maturitate sa se adapteze la mediul sau, la cerintele comunitatii, in asa fel incat sa-si poata mentine existenta fasa supraveghere si sprijin extern.

In 1941, E.A DOLL sublinia elementele importante, care, dupa parerea sa, trebuie sa stea la baza definirii deficientei mintale, subnormalitatea mintala, datorata unei opriri a dezvoltarii, de origine constitutionala, avand un caracter esentialmente incurabil si caracterizandu-se intr-o stare de incompetenta sociala, ce se constata la maturitate.

Intr-o formulare sintetica, DOLL caracteriza incompetenta sociala a inapoiatilor drept o consecinta a unei maturitati mintale incomplete, ce apare de la nastere sau la o varsta relativ mica, drept urmare a unor insuficiente innascute sau a diferitelor influente care opresc dezvolatrea progresiva normala.

R.A.HEBER considera ca intarzierea mintala se refera la o functionare intelectuala generala submedie, care isi are originea in perioada de dezvoltare si este asociata cu un comportament deviant.

J.M.KIDD considera ca intarzierea mintala se refera la o functionalitate intelectuala semnificativ sub medie ce se manifesta in timpul perioadei de dezvoltare si se caracterizeaza printr-un comportament adaptativ inadecvat.

I.TIZARD caracterizeaza deficienta mintala ca pe o stare de subnormalitate, prezenta de la nastere sau dobandita timpuriu, avand ca trasatura caracteristica o limitare evidenta a inteligentei.

Pentru J.I.SIF, inapoierea mintala reprezinta in sens genetic o stare patologica datorata unei leziuni timpurii a cortexului avand ca rezultat principal dereglarea, cu caracter stabil, a activitatii cognitive.

M.O'CONNOR face distinctia intre starea de intarziere care defineste o ramanere in urma usoara sau grava, din punctul de vedere al scolii si starea de subnormalitate, care implica o deficienta mintala propriu-zisa considerata responsabila pentru incapacitatea de adaptare sociala a copiilor in cauza.

Dupa S. IONESCU si V. RADU, deficienta mintala este tipul de deficienta determinata de un complex de factori etiologici, cu actiune defavorabila asupra creierului in perioada de maturizare a acestuia, avand doua consecinte principale:

1) oprirea sau incetinirea ritmului de evolutie a functiilor cognitive;

2) diminuarea competentei sociale.

P. CELEGA si H.C. PREHEN considera ca deficienta mintala se refera la o subdezvoltare semnificativa a functiei intelectuale manifestata in timpul perioadei de dezvoltare si existand simultan cu anumite deficiente in comportamentul adaptativ.

R. ZAZZO considera ca debilitatea mintala este o prima zona de insuficienta mintala, insuficienta legata de exigentele societatii, exigente care sunt variabile de la o societate la alta, de la o varsta la alta, insuficienta ai carei determinanti sunt biologici (normali sau patologici) avand un efect ireversibil in starea actuala a cunostintelor noastre.

ZAZZO subliniaza si faptul ca orice definitie rezumativa deficientei mintale trebuie completata printr-o descriere a elementelor de specificitate, pe care le putem intalni la nivelul tuturor componentelor de baza (cognitiva, afectiva, volitiva) a structurii personalitatii deficientului mintal.

C.PAUNESCU sustine ca deficienta mintala, constituie de fapt , o organizare specifica a functiilor personalitatii, care imprima o tipologie specifica a organizarii dezvoltarii si integrarii.

ION STRACHINARU considera ca deficienta mintala reprezinta o marcare patologica a intelectului individului, cu deosebire a proceselor de abstractizare - generalizare.

I.DRUTU defineste deficienta mintala ca pe o insuficienta globala si un functionament intelectual semnificativ inferior mediei, care se manifesta printr-o stagnare, incetinire sau o lipsa de achizitie in dezvoltare determinate de factori etiologici, biologici sau de medii, care actioneaza din momentul conceptiei pana la incheierea maturizarii si care au consecinte nefavorabile asupra comportamentului adoptativ.

N. SILLAMY considera ca deficienta mintala numita debilitate mintala poate fi definita ca o deviatie negativa de cel putin doua sigma in raport cu media, deci cu starea de normalitate, ceea ce procentual insemneaza nu mai mult de 4,5% din totalul unei populatii nepreselectate.

SORA LUNGU NICOLAE considera deficienta mintala ca fiind o stare de subnormalitate globala (intelectuala, afectiva, adaptativa) ireversibila, avand la baza o structura defectuoasa (leziuni ale crierului, disfunctii ale acestuia) determinata de factori interni si externi si care se manifesta pe plan psihologic cu o anumita specificitate.

Deficienta mintala se refera la fenomenul lezarii organice sau al afectarii functionale a sistemului nervos central, cu consecinte negative asupra procesului maturizarii mintale, al dezvoltarii sub diferite aspecte la individul in cauza.

Deficienta mintala este un fenomen deosebit de eterogen in ceea ce priveste formele sale de manifestare si etiologia formelor respective.

Anumiti autori: A.R.LURIA, M.S. PEVZNER, S.I. RUBIENSTEIN, considera ca adevarata inapoiere sau deficienta mintala propriu-zisa are loc numai in cazurile in care baza etiologica o constituie diferite leziuni ale sistemului nervos central.

Alti autori insa, considera ca starile determinate de leziuni cerebrale nu epuizeaza fenomenul deficientelor mintale, ci reprezinta doar o subcategorie etiologica a acestora, careia, de la caz la caz, ii atribuie diferite denumiri:

- de tip patologic (E.C. LEWIS, 1933);

- deficienta mintala endogena (A.A. STRAUSS si NC. LEHTINEN, 1947);

- amentia secundara (A.M. TREDGOLD, 1947);

- debilitatea patologica (M.CHIVA, 1973);

- tip dizarmonic (C. VERMEYLEN, 1929 si R. MISES in 1975).

Dupa parerea acelorasi autori, in categoria mare a deficientelor mintale trebuie incluse, insa, si toate acele situatii de insuficienta mintala stabila, ale caror cauze nu pot fi identificate intr-o leziune cerebrala cu caracter pre-, peri- sau postnatal, dar care se manifesta totusi printr-o scadere evidenta a capacitatii intelectuale si adaptative o intarziere marcanta in dezvoltarea personalitatii.

Avand la baza o presupusa etiologie ereditara, aceste situatii formeaza subcategorie deficientei mintale endogene, a tipului subcultural a amentiei primare, a debilitatii normale, a tipului armonic, etc.

Trasatura comuna a tuturor intarziatilor mintal, consta in capacitatea de a dezfasura activitatea, in special activitatile ce implica in mare masura operatiile de generalizare - abstractizare, sau operatiile inductiv-deductive la nivelul utilizat de indivizii de aceeasi etate si care au avut conditii similare de dezvoltare.

Incapacitatea amintita este rezultatul faptului ca functiile psihice, in primul rand cele cognitive, se dezvolta intr-un ritm incetinit si raman la un nivel mai scazut decat la normali.

Deficienta reprezinta o afectiune stabila sau un complex de asemenea afectiuni, care se manifesta in plan anatomic, fiziologic si functional, diminuand puternic capacitatea de invatare si de adaptare a individului in cauza si punandu-l intr-o stare de inferioritate in raport cu semenii sai.

Handicapul mintal reprezinta dezavantajul pe care deficienta mintala il creeaza in planul relatiilor de adaptare si integrare ale individului respectiv cu mediul social caruia ii apartine.

2. Gradele deficientei mintale - delimitarea deficientei mintale

prin descrierea principalelor caracteristici

In contextul manifestarilor de intarziere ce se intalnesc la deficientii mintal, cea mai evidenta si constanta, este intarzierea in dezvoltarea intelectuala, pe fondul careia se reliefeaza accentuat dificultatile intampinate in procesul cognitiv datorita, mai ales, scaderii capacitatii de abstractizare si generalizare, adica simptomului central al sindromului oligofrenic (dupa M.S. PEVZNER, 1950), diminuarii rolului reglator al limbajului (A.R. LURIA, 1960).

Dupa elaborarea de catre A.BINET si TH. SIMON a cunoscutului test de inteligenta, testul BINET SIMON, clasificarea deficientilor mintal dupa criteriul deficitului intelectual, inclusiv dupa gradul intarzierii in dezvoltarea mintala, s-a facut mai ales prin procedee psihometrice.

Conceptul de varsta (etate) mintala se refera doar la gradul de avans sau de intarziere pe care il inregistreaza copilul in momentul dat al investigatiei psihometrice, comparativ cu nivelul mediu al copiilor de aceeasi varsta cronologica. Pentru aprecierea capacitatii intelectuale a copilului investigat, in psihometrie a fost introdus calculul coeficientului intelectual pe baza stabilirii raportului intre varsta mintala si varsta cronologica.

Coeficientul intelectual reda indirect raportul dintre ritmul de dezvoltare al unui individ si ritmul mediu de dezvoltare al propriei grupe de varsta

Conform clasificarii clasice pe baza de coeficient intelectual, MARIANA ROSCA sublinia ca idiotul nu depaseste coeficientul intelectual de 20 - 25, iar imbecilul pe cel de 50.

Debilitatea mintala ar cuprinde I.Q. intre 50 - 70 . Intre 70 si 85-90 se cuprind copiii cu intelect de granita.

Deficienta mintala severa (denumita traditional imbecilitate) si deficienta profunda (idiotie) sunt grade ale deficientei mintale, care se recunosc adesea, chiar din primii ani de viata, atat datorita prezentei unor anomalii usor de observat in dezvoltarea anatomo-fiziologica a organismului, cat si datorita unor intarzieri evidente de timpuriu in evolutia psihica. Fata de acestia, copiii cu deficienta mintala usoara, (debili mintal) pot trece neobservat pana la debutul scolar, mai ales atunci cand familiile lor le ofera conditii optime de trai si de educatie in anii micii copilarii.

Insuficienta acestor copii, mai ales in planul dezvoltarii intelectuale, vor deveni observabile mai tarziu, dupa debutul scolar, manifestandu-se frecvent printr-o capacitate scazuta de abstractizare si generalizare, dar si prin alte insuficiente, care fac dificila activitatea de invatare.

Scara clasica TERMAN - MERILL pentru aprecierea comparativa a rezultatelor obtinute la teste de tip BINET - SIMON si pentru ierarhizarea subiectilor investigati pe niveluri de inteligenta, este una din primele si cele mai raspandite scari in psihomaterie, stabileste limitele respective astfel:

- idioti - I.Q.= 0 - 24

- imbecili - I.Q. = 25 - 49 deficienti mintal propriu-zisi

- debili - I.Q. = 50 - 69

- cazuri de limita - I.Q. = 70 - 79

- tardivi - I.Q. x 90

Varianta scarii TERMAN - MERILL , adaptata pentru conditiile tarii noastre din prima jumatate a sec. al XX-lea, de catre Institutul de Psihotehnica din Cluj, sub conducerea lui Fl. Stefanescu-Goanga, a fost publicata in anul 1930, de catre Al. Rosca si arata astfel:

- idioti - I.Q. = 0 - 22

- debili mintal - imbecili - I.Q. = 23 - 49

- moroni - I.Q. = 50 - 69

- marginiti - I.Q. = 70 - 79

- inapoiati mintal - prosti - I.Q. = 80 - 89

- normali - I.Q. = 90

In aceasta prima scara de inteligenta adaptata la noi, termenul de debili mintal este utilizat in sensul generic de deficienti mintal, iar cel de inapoiati mintal desemneaza cazurile aflate la limita dintre debilitatea propriu-zisa si starea de normalitate, adica desemneaza intelectul de granita sau cazurile liminare, printre care sunt delimitati marginitii si prostii.

MARINA ROSCA stabileste limitele dintre gradele respective cu o anumita aproximatie. Ea situeaza limita dintre idiotie si imbecilitate la I.Q = 20-25, iar limita dintre cazurile de granita si normalitate la I.Q.=85-90.

In viziunea lui J. de AJURIAGUERRA, idiotia ajunge pana la I.Q.= 20 - 25, imbecilitatea pana la I.Q. = 40 - 45, iar debilitatea pana la aproximativ I.Q.= 75.

M.CHIVA propune fixarea limitelor debilitatii mintale intre I.Q.=45-75, in dorinta evidenta de a se asigura de acea aproximatie propusa de R. ZAZZO, de cinci puncte in ambele sensuri in raport cu limitele traditionale ale I.Q.=50-70.

Pe baza unor cercetari efectuate in Franta, Departamentul Populatiei si Asistentei Sociale din aceasta tara stabileste printr-o circulara din 1963, la I.Q.=80 limita superioara a subcategoriei de handicap mintal, care trebuie sa beneficieze de un invatamant diferentiat in clase de perfectionare.

Totodata, s-a stabilit o impartire a gradelor deficientei mintale in patru trepte si utilizarea unor denumiri presupuse a fi mai putin traumatizante.

- debili usor - 65 I.Q. 80; E.M. la incheierea dezvoltarii = 10-12 ani, educabili;

- debili moderati - 50 I.Q. 65; E.M. la incheierea dezvoltarii = 8-10 ani, semieducabili;

- debili profunzi - 30 I.Q. 50; E.M. la incheierea dezvoltarii = 5-8 ani; semieducabili.

- I.Q.=30; E.M. la incheierea dezvoltarii - sub 5 ani, needucabili sau putin educabili.

In urma unei cercetari efectuate de catre RADU GHEORGHE s-a ajuns la concluzia ca, pentru etapa de dezvoltare a subsistemului educatiei speciale de la noi, s-ar putea dovedi utila urmatoarea grupare a cazurilor de deficienta mintala in raport cu gravitatea:

- deficienta mintala profunda - notiune echivalenta termenului traditional de idiot (I.Q.

- deficienta mintala severa - echivalenta termenului traditional de imbecil

I.Q.

- deficienta mintala moderata (50 I.Q.

debilitatea mintala.

- deficienta mintala usoara (65 I.Q.

Aceasta grupare si terminologie prezinta avantajul ca, pastrand limitele traditionale ale treptelor inferioare ale deficientei mintale - dependente de evolutia cerintelor scolare minime de-a lungul vremii - largeste sfera de cuprindere a subcategoriei denumita traditional debilitate mintala si realizeaza o subimpartire suplimentara a acesteia, sugerand astfel, necesitatea unor diferentieri in procesul de educatie si recuperare, chiar in interiorul subcategoriei mentionate.

Desi sunt plasati impreuna in aceleasi clase ale invatamantului special ajutator, elevii cu deficienta mintala usoara obtin, comparativ cu elevii avand deficienta mintala moderata, rezultate mai bune, mai ales in ceea ce priveste insusirea unor instrumente de lucru si a unor notiuni bazate pe un grad mai inalt de generalizare, cat si in ceea ce priveste pregatirea practica manuala, de unde rezulta si un prognostic mai bun, atat in sens restrans, in ceea ce priveste evolutia lor pe parcursul scolarizarii, cat si in sens mai larg al intregii evolutii postscolare, adica al adaptarii la exigentele mediului social.

Dupa cum subliniaza I. DRUTU pe plan mondial, in prezent este acceptata de majoritatea cercetatorilor precum si a practicienilor, urmatoarea clasificare a deficientei mintale.

- deficienta mintala profunda - I.Q. = 0 - 20 / 25

- deficienta mintala severa - I.Q. = 20 / 25 - 35

- deficienta mintala moderata - I.Q. = 35 - 50 / 55

- deficienta mintala usoara - I.Q. = 50 / 55 - 70 / 75

- intelectul de limita - I.Q. = 70 - 85

E. VERZA considera urmatoarea clasificare a deficientei mintale:

- intelectul de limita sau liminar - I.Q. = 85 - 90;

- debilitatea mintala (handicap de intelect usor / lejer) este cuprinsa intre I.Q. = 50 - 85;

- handicapul intelectual sever (imbecilitate) I.Q. = 20 - 50;

- handicapul intelectual profund (idiotie) I.Q. = sub 20.

Concluzia ce se face adesea, intre deficienta mintala usoara si intelectul de limita, pornindu-se, mai ales, de la criterii lingvistice si nu de la cunoasterea exacta a realitatii la care se refera cei doi termeni, genereaza pericolul abordarii nediferentiate, in activitatea de terapie complexa si de recuperare, a unor copii intre care din punct de vedere al dezvoltarii si al capacitatilor intelectuale reale, exista nu numai diferente cantitative, scoase in evidenta de procedeele psihometrice, dar si diferente calitative, a caror punere in evidenta nu se poate face decat printr-o activitate mai laborioasa de psihodiagnostic diferential, bazata pe investigatii complexe indeosebi pe probe formative.

Chiar la nivelul debilitatii usoare, deficientul mintal nu este un simplu intarziat in dezvoltare, nu este numai un ramas in urma, care ar putea, eventual, sa recupereze integral distanta ce il separa de parametrii normali ai dezvoltarii.

In acest sens, C. VERMEYLEN sublinia ca debilul mintal este nu numai inferior indivizilor de varsta sa, ci se deosebeste si din punct de vedere intelectual fata de copiii cu a caror varsta mintala este comparat: Copiii normali sunt forte vii pe cale de progres si de organizare; debilul nu numai ca inainteaza mai incet, dar inainteaza schiopatand.

Prin urmare, in timp ce debilitatea usoara face parte din categoria deficientei mintale propriu-zise, cazurile liminare par a fi mai apropiate starii de normalitate atat prin caracteristicile lor cat si prin modul in care trebuie abordate. Totusi problemele recuperarii copiilor cu intelect de limita nu sunt mai putin importante pentru societate, in raport cu problemele recuperarii copiilor cu debilitate mintala propriu-zisa, deoarece fiecare caz de intarziere, chiar si neinsemnata initial, lasat in afara unor masuri adecvate de stimulare a dezvoltarii si de recuperare, poate duce la accentuarea treptata, sfarsind, asa cum arata SEGUIN (1846), prin a stabili intre copilul intarziat si cel normal o diferenta enorma, o distanta de nestrabatut.

Una dintre cele mai cunoscute descrieri, reluata in diverse variante in numeroase lucrari de specialitate, este cea care incearca sa prezinte o imagine globala asupra debilitatii mintale , prin referire la trei laturi fundamentale ale structurii personalitatii: latura perceptiva, conceptuala si comportamentala. Fenomenul pe care ni-l prezinta aceasta descriere, cunoscut in literatura sub numele de sindromul lui STRAUSS este caracteristic numai pentru cazurile de debilitate mintala exogena. Principalele sale trasaturi sunt urmatoarele:

- o tendinta generala spre perseverare;

- dificultati in perceperea figura-fond;

- fixarea pe elemente neesentiale, uneori absurde, intr-o activitate de comportare;

- o accentuata incapacitate de autocontrol;

- instabilitatea comportamentelor, pe fondul unei labilitati a dispozitiei, conduite anxioase si agresive.

Ulterior, E.A. DOLL completeaza acest tablou evidentiind si alte insuficiente ale debilului mintal.

- in domeniul perceptiei vizuale si auditive;

- in domeniul simtului ritmului, al lateralizarii si al limbajului;

- in domeniul invatarii si adaptarii la situatii noi;

- o subnormalitate a competentei sociale, ca o consecinta a tuturor insuficientelor enumerate.

In lucrarea sa din 1967, MARIANA ROSCA vorbeste pe larg despre conceptul de intarziere mintala, facand totodata si o caracterizare mai detaliata a gradelor de deficienta mintala, si anume: debilitate mintala, idiotie, imbecilitate. Imbecilii, dar mai ales idiotii, prezinta o insuficienta mintala atat de pronuntata, incat anormalitatea lor este evidenta la cel mai elementar nivel de activitate. In schimb, debilitatea mintala poate trece neobservata in conditii care nu fac apel la gandirea abstracta, la creativitatea si flexibilitatea gandirii sau la alte aspecte ale proceselor cognitive.

Datorita acestui fapt , diagnosticul idiotiei si al imbecilitatii se poate realiza, fara mari dificultati, din primii ani de viata.

In cazul debililor, deficienta mintala devine evidenta uneori numai in procesul scolaritatii.

Diagnosticul este deosebit de dificil in cazul in care conditiile familiale au fost neprielnice. Intr-o astfel de imprejurare este greu de stabilit daca randamentul scazut rezulta din deficienta intelectuala sau se explica prin insuficienta stimulare din partea parintilor.

Pregatirea pentru o activitate scolara a copilului nu depinde numai de potentialitatile sale intelectuale. Povestile spuse unui copil, aratarea si explicarea imaginilor, raspunsurile la intrebari, ii dezvolta bagajul de reprezentari si notiuni, ii imbogatesc vocabularul, ii antreneaza atentia, conditii care-l fac mai apt pentru activitatea scolara. In absenta acestei pregatiri in cadrul familiei, un copil care se gaseste la limita inferioara a normalitatii, sub aspectul potentialitatilor intelectuale, nu-si insuseste cunostintele in acelasi ritm cu copiii de aceeasi varsta. Ramanerea in urma sub aspectul intelegerii si asimilarii notiunilor devine treptat tot mai accentuata. Ca efect al insuccesului scolar, al imposibilitatii de afirmare, de fixare a unor aspiratii intarite, prin insasi realizarea lor, apar tulburari in sfera afectiva care blocheaza dezvoltarea intelectuala si provoaca pseudodebilitatea mintala, greu de deosebit de o debilitate mintala autentica.

O alta trasatura ce se aminteste atunci cand se defineste intarzierea mintala este caracterul sau stabil. Stabilitatea trebuie inteleasa in sensul ca un copil idiot sau imbecil nu devine in conditiile actuale ale posibilitatilor de tratament medicamentos sau dietetic un adult cu intelect normal

Relativitatea stabilitatii intarzierii mintale consta in faptul ca posibilitatea unui individ de a face fata cerintelor mediului se amelioreaza uneori in mod substantial atunci cand i se ofera conditii educative si de viata adecvate. Aceasta ameliorare se realizeaza in primul rand, pe seama medicamentelor compensatorii. Astfel, un debil mintal supus unei influente educative intense si adecvate poate deveni productiv prin harnicia si perseverenta sa iar uneori prin insasi tendinta spre stereotipie ce-l caracterizeaza. In acelasi timp, succesul trait in activitate are un efect stimulator, ceea ce duce la dezvoltarea maxima a potentialitatilor native.

Complexitatea fenomenului intarzierii mintale apare nu numai sub aspectul variatiilor interindividuale extrem de pronuntate, ci si sub acela al dezvoltarii inegale a diferitelor procese psihice, fenomen denumit de catre R. ZAZZO heterocronie.

Aceasta dizarmonie, mai ales la debilii mintal si la unii imbecili, rezulta din faptul ca intarzierea in dezvoltare nu este la fel de pronuntata sub toate aspectele psihice.

Dupa o pregatire scolara si profesionala adecvata, debilii mintal, in majoritatea cazurilor, reusesc sa-si castige prin munca lor o independenta materiala.

Pentru ca scoala speciala sa-si realizeze scopul, trebuie in asa fel organizata incat sa nu constituie o simpla copie redusa a scolii de cultura generala.

In primul rand, dizarmonia in dezvoltarea psihica, implica o individualizare mult mai pronuntata a procesului instructiv-educativ decat in scoala de cultura generala.

Profesorul trebuie sa analizeze in fiecare caz natura dificultatii intampinate in insusirea anumitor cunostinte. In afara metodelor si procedeelor generale, el va folosi si procedee particulare, mai eficiente la un copil sau la altul. Imbinarea corecta a muncii frontale cu cea individuala este o cerinta de baza in scoala ajutatoare.

Includerea intensiva a activitatii si evitarea verbalismului exagerat este o alta cerinta in instruirea si educarea copiilor intarziati mintal.

Cea mai puternica influenta pozitiva asupra procesului instructiv-educativ o are munca desfasurata de elevi in vederea pregatirii lor profesionale. Copiii debili mintal au nevoie de munca organizata, pentru dezvoltarea personalitatii lor, pentru lichidarea tulburarilor afective si de caracter, pentru dezvoltarea intelectuala. Si in acest caz trebuie sa se tina seama de dizarmonia existenta intre etatea lor reala si nivelul mintal. Insusirea cunostintelor scolare nu ofera suficiente linii de perspectiva debilului mintal. Prin varsta sa el incepe sa aiba interese si preocupari care depasesc nivelul elementar al programului de invatamant.

In activitatea de munca, debilul mintal, se simte mai valoros din punct de vedere social, manifesta adeseori o pasiune care in procesul instructiv-educativ este rar intalnita.

Idiotia - constituie starea cea mai grava a deficientei mintale. Malformatiile frecvente ale corpului, ale craniului, lipsa de expresivitate a fetei sau, din contra, fixitatea expresiei, gura intredeschisa, toate indica, de la prima privire existenta anormalitatii.

Deficientele motricitatii sunt frecvente si profunde. La idioti se intalnesc numeroase cazuri de paralizii, coreo-atetoze. Unii dintre ei nu invata sa mearga decat tarziu, iar altii nu reusesc niciodata. Miscarile idiotilor sunt lipsite de precizie si au o coordonare redusa. Intarzierea mintala grava este frecvent insotita de deficiente ale senzatiilor. In afara de cazurile de orbire sau de surditate, se constata o slaba dezvoltare a mirosului si a gustului.

Datorita acestui fapt, precum si lacomiei accentuate, unii idioti mananca tot ce le este la indemana.

Pragul sensibilitatii algezice fiind scazut, idiotii se lovesc, se zgarie fara sa manifeste vreun semn de durere. Atentia apare numai in forma sa involuntara, dar si atunci se mentine un interval scurt de timp.

Posibilitatile de comunicare sunt reduse la minimum, sunetele nearticulate indicand starea afectiva a idiotului sau trebuintele fundamentale.

In cel mai bun caz, unii idioti ajung sa foloseasca cateva cuvinte izolate, articulate extrem de defectuos sau reactioneaza la cateva comenzi simple, care au fost mult exersate.

Gandirea este extrem de elementara si consta in capacitatea de a stabili relatii limitate intre trebuintele de baza si obiectele uzuale care le pot satisface.

Emotiile idiotului se reduc la manifestari elementare de bucurie in prezenta persoanelor care-l ingrijesc, la manifestari de nemultumire si agresivitate atunci cand conditiile de viata se modifica in mod evident sau atunci cand se exercita o constrangere asupra lui. Unii idioti sunt predominant placizi, iar altii agitati.

Datorita deficientelor descrise, idiotii sunt infirmi ce necesita tutelare si asistenta, pe tot parcursul vietii, in familie sau in camin-spital.

Durata vietii lor nu depaseste in general 20-30 de ani, din cauza numeroaselor anomalii somatice si fiziologice, precum si a imbolnavirilor ce survin ca efect al incapacitatii de a-si purta de grija.

Sarcinile educative constau in formarea unor deprinderi elementare de autoservire. Ca efect al unei exersari de lunga durata, idiotul executa unele miscari necesare imbracarii, mananca singur cu lingura. Pastrandu-se o regularitate stricta a orarului de hranire, se poate obtine un control al defecatiei si al urinarii. La limita inferioara a idiotiei se intalnesc indivizi cu o incapacitate totala de formare a reflexelor conditionate. Acesti idioti au o existenta pur vegetativa. Ei nu invata sa mearga, sa manipuleze obiectele, sa semnalizeze vreo trebuinta.

Imbecilitatea - reprezinta gradul intermediar de intarziere mintala. Anomaliile anatomo-fiziologice amintite la idioti se gasesc si la imbecili, dar cu o frecventa si o gravitate mai redusa.

Imbecilii incep sa mearga pe la 3-4 ani si sa vorbeasca pe la 5-6 ani. Atentia, memoria si gandirea sunt dezvoltate la limita necesara unei scolarizari minime, in cadrul caminelor-scoala.

Imbecilii isi insusesc, in general adunarea si scaderea cu numere mici, invata sa citeasca si sa scrie cuvinte scurte.

Uneori se intalnesc imbecili cu o memorie mecanica extrem de dezvoltata. Cunostintele concrete achizitionate au insa un caracter fragmentar, sunt lipsite de precizie si se uita usor daca nu sunt repetate. Caracterul rigid al cunostinelor face ca ele sa fie putin utilizate in conditii noi.

Vocabularul imbecililor este limitat iar vorbirea se desfasoara in fraze cu o structura agramaticala defectuoasa.

Procesele de cunoastere, precum si motricitatea fiind mai dezvoltate decat la idioti, permit pregatirea profesionala a imbecililor. Incadrati intr-o munca cu caracter de rutina, imbecilii pot contribui la obtinerea mijloacelor de subzistenta, uneori intr-o mare masura. Din cauza ca nu sunt capabili sa gaseasca solutii in situatii neprevazute, ca nu au o gandire creatoare si critica, imbecilii nu pot trai fara o asistenta din partea familiei sau a statului - acordata in caminele - atelier.

Conduita imbecilului este dominata de o emotivitate insuficient controlata si labila. La imbecili, chiar la varsta adulta se constata accese de plans, de manie nemotivata, negativism, manifestari puierile de vanitate, etc.

Debilitatea mintala - este gradul cel mai usor al intarzierii mintale. Deficitul intelectual este insa suficient de pronuntat pentru a necesita in marea majoritate a cazurilor, instruirea si pregatirea profesionala in institutii speciale.

Absenta unor anomalii fizice evidente face ca multi debili mintal sa nu se deosebeasca de normali. Debilul mintal poate trece neobservat in perioada prescolara, mai ales daca familia se ocupa intens de educatia lui, daca nu prezinta tulburari de conduita, datorita faptului ca memoria il ajuta sa achizitioneze o serie de cunostinte elementare si cu caracter concret.

Deficitul intelectual se manifesta insa in capacitatea redusa de a coordona datele intr-un sistem, de a generaliza si a abstractiza. Debilii mintal care au primit o pregatire profesionala adecvata mai ales daca nu prezinta tulburari ale personalitatii, sunt capabili sa-si castige in mod independent mijloacele de subzistenta.

Din cauza criticismului redus al gandirii, a caracterului adeseori pueril al afectivitatii, unii debili mintal au nevoie de indrumarea adultilor si dupa ce au ajuns la o independenta economica.

Trasarea liniei de demarcatie intre diferitele grade de intarziere mintala si in special debilitatea mintala si intelectul normal este dificila dar deosebit de importanta, pentru plasarea copiilor in institutiile adecvate. S-au propus, in scopul realizarii clasificarii dupa gradul deficientei, criterii variate.

Pentru unii autori (ESQUIROL) nivelul de dezvoltare al limbajului, ar putea servi drept criteriu. Astfel, idiot este acel individ care nu ajunge sa comunice prin cuvinte cu semenii sai, daca aceasta incapacitate nu este determinata de deficiente specifice ale limbajului (surditate, afazie).

Imbecilul nu comunica in scris cu semenii sai fara ca aceasta incapacitate sa fie determinata de o deficienta specifica (a vazului, a motricitatii).

CONSTANTIN RUSU in Dictionar selectiv de Psihopedagogie speciala si Defectologie medico-sociala, prezinta gradele de deficienta mintala si o succinta prezentare a acestora.

Astfel, deficienta mintala grava cunoscuta si sub numele de imbecilitate califica o dezvoltare intelectuala cu un nivel al deviatiei de la normalitate exprimat prin valori ale inteligentei intre 20-35 (Scara Standford - Binet) si 25-29 (Scara Wexler).

Acesti subiecti necesita o supraveghere continua si stricta, dar sub aceasta rezerva, ei sunt capabili de oarecare autonomie, putand indeplini sarcini simple de autogospodarire, din acest motiv fiind denumiti retardati independenti.

Deficienta mintala lejera (usoara) se mai numeste si debilitate mintala. Indica o dezvoltare intelectuala care nu depaseste nivelul corespunzator varstei de 10 ani, avand un coeficient de inteligenta de 56-66 (Scara Standford - Binet) si 55-69 (Scara Wexler).

Aceasta categorie cuprinde indivizi care pot, in general sa asimileze educatia scolara de baza. Adultii pot duce o viata independenta in societate.

Deficienta mintala moderata (medie) - se caracterizeaza printr-o dezvoltare intelectuala cu un nivel de arierare fata de normalitate tradus printr-un coeficient de inteligenta intre 36-51 (Scara Standford-Binet) si 40-54 (Scara Wexler).

Multi dintre indivizii din aceasta categorie sunt capabili sa-si insuseasca si sa practice anumite meserii, pot dobandi o oarecare autonomie, pot comunica eficient cu ceilalti, pot asimila unele reguli sociale si tehnici simple, dar nivelul lor scolar si profesional este scazut.

Deficienta mintala profunda (idiotie) - desemneaza gradul de retardare al dezvoltarii intelectuale, tradus printr-un coeficient al inteligentei de 19 sau sub aceasta valoare (Scara Standford-Bine) sau de 24 si sub acest nivel (Scara Wexler).

Prezentand adesea si alte handicapuri, aceasta categorie de indivizi necesita o ingrijire si o supraveghere continua.

Desi multi dintre ei sunt capabili sa execute actiuni elementare ale vietii cotidiene, ei trebuie sa beneficieze toata viata de masuri de protectie si tutela.

O alta clasificare si descriere a deficientei mintale este prezentata in Tratat de psihiatrie - Oxford (1994).

Conform acestui tratat retardarea mintala poate fi: usoara, moderata, severa, profunda (dupa 9,pag.468)

Astfel, retardarea mintala usoara, se intalneste la persoanele cu un coeficient de inteligenta cuprins intre 50 si 70. Persoanele cu retardare usoara reprezinta aproape 4/5 dintre retardatii mintal. De obicei, infatisarea lor nu prezinta nimic deosebit si orice deficite senzoriale sau motorii sunt abia sesizabile.

Cei mai multi oameni din acest grup, dezvolta mai mult sau mai putin capacitati normale de limbaj si comportament social in timpul anilor prescolari si retardarea lor mintala poate sa nu fie niciodata identificata.

In viata de adult, cei mai multi dintre ei pot trai independent, in mediu obisnuit desi pot necesita ajutor pentru locuinta si serviciu, sau pentru conditii de stres neobisnuit.

Retardarea moderata (I.Q. = 35-49)

Persoanele din acest grup reprezinta aproximativ 12% dintre retardatii mintal Cei mai multi dintre ei pot vorbi sau cel putin invata sa comunice, si majoritatea pot invata sa se ingrijeasca de ei insisi, dar sub oarecare supraveghere.

Ca adulti, pot de obicei sa incerce o munca simpla de rutina si sa se descurce.

Retardarea severa (I.Q. = 20-34)

Persoanele cu retardare severa reprezinta aproximativ 7% dintre retardatii mintal. In anii prescolari dezvoltarea lor este de obicei foarte incetinita. Pana la urma, multi dintre ei pot sa fie instruiti sa se ingrijeasca pe ei insisi sub supraveghere atenta si sa comunice intr-un fel simplu.

Ca adulti, ei pot sa incerce munci simple si sa se angajeze in activitati sociale limitate.

Printre retardatii sever, un mic numar de idioti savanti au capacitati cognitive strict limitate la un anumit domeniu si care sunt in mod normal asociate cu inteligenta superioara (HERMELIN si O' CONNOR, 1983).

Retardarea profunda (I.Q. sub 20)

Persoanele din acest grup reprezinta 1% din retardatii mintal. Unii dintre ei invata sa se ingrijeasca ei insisi complet, iar altii reusesc sa aiba un oarecare limbaj simplu si elemente de comportament social.

In Dictionar Defectologic este prezentata urmatoarea descriere:

Idotia - reprezinta o stare accentuata de nedezvoltare mintala si a intregii personalitati, de dereglare a dezvoltarii psihice si fizice, insotita de tulburari endocrine, de malformatii in structura scheletului si a craniului.

Motricitatea idiotilor este deficitara, indeosebi sub aspectul capacitatii de coordonare a miscarilor, multi prezentand tulburari ale mersului si stereotipii motrice. In ceea ce priveste dezvoltarea vorbirii, de obicei acesti handicapati grav nu depasesc stadiul insusirii unor cuvinte izolate, pe care de cele mai multe ori, le pronunta deformat. Nu inteleg ambianta in care se gasesc si nu reactioneaza adecvat conditiilor concrete care-i inconjura. Nu reusesc sa-si formeze nici deprinderile elementare de autoservire. Manifesta accentuate tulburari in comportament, pe fondul unei stari generale de apatie sau, dimpotriva, a unei permanente agitatii.

Necesita o supraveghere si o ingrijire neintrerupta, fiind dirijati, de obicei, spre institutii de asistenta sau ramanand in ingrijirea permanenta a familiei.

Imbecilitatea - reprezinta, de asemenea, o stare de degradare a dezvoltarii fizice si psihice, mai putin accentuata decat in cazurile de idiotie, totusi suficient de evidenta. Imbecilii isi insusesc unele elemente ale vorbirii, dar bagajul lor de cuvinte este limitat, iar pronuntia alterata. Deosebit de evidente sunt insuficientele motricitatii fine, ceea ce influenteaza puternic asupra capacitatii lor de insusire a scrierii. Manifesta o accentuata nedezvoltare a capacitatilor cognitive, indeosebi a proceselor analitico-sintetice, ceea ce determina dificultati importante in activitatea de formare chiar si a celor mai elementare deprinderi de citit si socotit.

Comportamentul lor este pueril inadaptat chiar si cerintelor simple ale activitatii scolare.

In conditiile unei asistente si educatii speciale permanente, ei reusesc totusi sa-si formeze deprinderi elementare de autoservire, de comportament si de munca simpla.

Niciodata nu reusesc insa sa atinga un suficient grad de orientare si de adaptare la cerintele mediului inconjurator, ramanand astfel intr-o permanenta stare de dependenta. De obicei, sunt orientati spre institutii de asistenta sociala si de educatie elementara, unde li se formeaza deprinderi simple de munca in conditii protejate.

Debilitatea mintala - reprezinta, la randul sau, o stare de insuficienta dezvoltare mintala si fizica, mai putin accentuata insa decat in cazurile de imbecilitate. Debilii mintal isi insusesc vorbirea iar tulburarile lor motrice pot fi corectate intr-o asemenea masura care sa le permita pregatirea pentru o activitate practica simpla.

Cu toata diminuarea capacitatilor intelectuale , debilii mintal sunt capabili sa-si insuseasca deprinderile elementare de citit si socotit, sa faca fata cerintelor ce rezulta din programele de invatamant ale scolii speciale.

Comportamentul lor poate fi mai usor educat, ei reusind sa se orienteze, multumitor, in situatii simple, sa se supuna regulilor de conduita in scoala speciala, sa execute diferite sarcini elementare in activitatea instructiv-educativa. Pot fi pregatiti pentru anumite munci simple, cei mai multi dintre ei reusind, ulterior, sa se integreze cu rezultate acceptabile, in colectivitati obisnuite.

In literatura de specialitate, acest mod de a descrie caracteristicile deficientei mintale, pe niveluri de gravitate, mai este numit si Sindromul oligofrenic sau Sindromul LURIA - PEVZNER.

Este evident de asemenea descrieri ale unor caracteristici de baza ale gradelor deficientei mintale, ale dezvoltarii vorbirii si motricitatii, ale capacitatii de autoservire si ale comportamentului, iar, in ultima instanta, sub aspectul perspectivelor de instruire si de integrare sociala, reprezinta pentru activitatea practica de educatie si de recuperare, o baza mai temeinica decat simpla raportare la un coeficient intelectual stabilit psihometric. Dar tocmai necesitatile multiple ale activitatii practice demonstreaza ca nici aceasta modalitate de a defini deficienta mintala prin descrierea profunzimii deficitului intelectual si a altor caracteristici negative nu rezolva pana la capat problema abordarii calitative a acestui fenomen.

De fapt o abordare calitativa trebuie sa se bazeze pe analiza tabloului complex, pe care-l ofera dezvoltarea copilului cu deficiente in momentul desfasurarii investigatiilor diagnostice, tablou in care parametrii calitativi nu pot fi rupti de indicii cantitativi.

R.ZAZZO subliniaza, in acest sens, ca de fapt nu este cazul sa se aleaga intre o definitie cantitativa si o definitie calitativa a debilitatii mintale, daca se intelege bine care este modul de folosire a cifrelor in psihologie. Rolul lor este intotdeauna de a exprima gradele si nuantele unei calitati. Ele nu suprima calitatea, ci o simbolizeaza.

In acelasi timp, trebuie subliniat ca orice descriere sau caracterizare de ansamblu a deficientei mintale (dupa modelul Sindromul lui Strauss) sau descrierea particularitatilor pe niveluri de gravitate (dupa modelul Sindromul LURIA-PEVZNER) se refera la cele mai frecvente trasaturi ale grupului in ansamblu.

In consecinta, se insista asupra necesitatii unui studiu corelat al indicilor cantitativi si calitativi, ce caracterizeaza fenomenul deficientei mintale, in ansamblul sau, se subliniaza de asemenea, varietatea situatiilor in care acest fenomen isi gaseste concretizarea in structura personalitatii fiecarui individ cu deficienta mintala.

Specificitatea deficientei mintale - definire si caracterizare

Termenul de specificitate a fost introdus in vocabularul psihopedagogic de catre RENE ZAZZO (1960) prin lucrarile sale referitoare la caracteristicile deficientilor mintal, indeosebi la heterocronia dezvoltarii acestora. El afirma ca printre notiunile cheie dupa care trebuie sa se defineasca sau sa se redefineasca fenomenul deficientelor mintale sunt: coeficientul intelectual, heterocronia si specificitatea, factorii si criteriile debilitatii.

In literatura psihopedagogica a ultimelor decenii au fost exprimate pareri diferite cu privire la ce anume ar putea reprezenta specificitatea deficientei mintale, punctele de vedere osciland intre afirmatia ca deficienta respectiva s-ar caracteriza printr-un alt mod de organizare mintala si afirmatia ca deficienta mintala nu este altceva decat una din formele variabilitatii sub care se manifesta normalitatea. In aceste conditii, conceptul de specificitate a ramas si astazi insuficient conturat, iar unii specialisti evita sa foloseasca termenul respectiv, poate si datorita indoielilor exprimate chiar de R..ZAZZO. El afirma ca, ajungand la moda, termenul de specificitate tinde sa devina un cliseu, iar imaginea debilului devine fixista. In fond, nu exista un caracter specific general al debilitatii mintale. Trasaturile specifice variaza de la un grad de debilitate la altul pe intreg contiuumul starilor de inapoiere. Si pentru un acelasi I.Q., trasaturile specifice se modifica de la o varsta la alta si pot chiar sa si dispara.

Problematica trasaturilor aparte, manifestate de copiii cu deficienta mintala - si care ar putea fi considerate elemente de specificitate, atunci cand ele fac diferenta intre deficienta respectiva si starea de normalitate - a fost abordata sub diferite aspecte, in numeroase lucrari, chiar daca termenul respectiv nu a fost folosit ca atare.

Astfel, in teoria cu privire la dinamica afectiva, KURT LEWIN (1967) evidentiaza primitivitatea si infantilismul, ca trasaturi ale afectivitatii la deficientii mintal, trasaturi pe care le punea in legatura cu mobilitatea redusa si concretismul gandirii, precum si cu lipsa de imaginatie si absenta fanteziei.

Dupa A. BUSEMANN (1969), proprie deficientilor mintal ar fi marea risipa de energie, in activitati neduse la bun sfarsit si lipsa de eficienta finala.

V.I.LUBOVSKI (1978), dar si alti cercetatori, au evidentiat reactiile si comportamentele accentuat stereotipe ale deficientilor mintal, mai ales in planul activitatilor verbale, dar si al celor practice indeosebi atunci cand se cere verbalizarea lor. Si aceasta particularitate se manifesta insa diferit, de la caz la caz, in raport cu etiologia endogena sau exogena a deficientei sau in raport cu tipurile de activitate nervoasa superioara, care, dupa cum se stie, la deficientii mintal, sunt ele insele adesea afectate, modificate patologic.

In diferite lucrari romanesti, termenul de specificitate apare explicit, de exemplu, la SERBAN IONESCU, mai ales in legatura cu problematica criteriilor pe baza carora trebuie abordata aceasta notiune (1974), precum si in legatura cu problematica adaptarii socioprofesionale a deficientilor mintal (1975). SORA LUNGU - NICOLAE (1980) face apel la termenul de specificitate in demersul sau de definire a deficientei mintale propriu-zise, ca fenomen biologic, functional si social, si de delimitare a acestei deficiente in raport cu fenomenul pseudodeficientei mintale.

Termenul de specificitate a deficientei mintale apare si in alte lucrari

(GHE. RADU, 1979,1981,1993,1999) sau ale lui I. DRUTU (1995) in legatura cu analiza dificultatilor aparte pe care le intampina elevii handicapati mintal la diferite discipline scolare (limba romana, matematica, geografie, indeletniciri si lucrari practice), dar si in legatura cu frecventa si modul concret de manifestare a unor tulburari instrumentale de comportament si de comunicare verbala sau prin alte mijloace simbolice.

In alte lucrari romanesti, termenul de specificitate nu este intotdeauna folosit in mod expres, dar ideea in sine este prezenta. Astfel, C-TIN PUFAN (1969) se refera, de exemplu la imobilitatea structurilor verbale insusite contextual ca unul din fenomenele aparte ce pot fi observate la deficientii mintal si care se concretizeaza intr-o incoerenta a exprimarii verbale in intelegerea sau interpretarea eronata a expresiilor figurate, in neintelegerea substratului contextual, etc.

La randul sau, EMIL VERZA a demonstrat fragilitatea si labilitatea conduitelor verbale a deficientilor mintal, precum si fragilitatea, caracterul imatur si dizarmonia structurilor de personalitate.

MARIANA ROSCA (1965), in lucrarea Specificul diferentelor psihice dintre copiii intarziati mintal si cei normali, analizand rezultatele unor investigatii comparative riguroase, desfasurate cu copii deficienti mintal si copii normali de aceeasi varsta cronologica sau mai mici, a reusit sa evidentieze, in primul rand, o serie de particularitati ale perceptiei si gandirii, datorita carora deficientii mintal intampina mai dificultati de reconstituire in plan mintal a unui intreg oarecare, pornind de la perceperea anumitor imagini lacunare ale obiectului perceput.

De asemenea, au fost depistate diferente in ceea ce priveste memoria celor doua categorii de copii, dificultatile deficientilor mintal fiind mai accentuate, indeosebi sub aspectul fidelitatii reproducerii celor invatate.

In ceea ce priveste specificitatea propriu-zisa, autoarea subliniaza ca singura manifestare cu caracter patologic a copiilor intarziati mintal, o constituie relatarea verbala cu un caracter pronuntat stereotip si in totala neconcordanta cu modificarile aparute in stimuli, ceea ce da unei atari relatii caracterul absurd specific.

O alta lucrare interesanta, sub acelasi aspect al evidentierii trasaturilor diferentiatoare intre copiii cu deficiente mintale si copiii fara asemenea deficiente, dar si intre diferite forme clinice, tipuri de deteriorare intelectuala, nivele de gravitate, etc., sub care se manifesta deficienta mintala, o reprezinta Psihopedagogia speciala integrata - handicapul mintal, handicapul intelectual, in care C-TIN PAUNESCU si IONEL MUSU (1997) ofera sinteza unei bogate informatii bibliografice, dar si preluarea si reinterpretarea propriei experiente, dobandita pe parcursul unei indelungate cariere in domeniu. Acesti autori fac distinctie neta intre deficienta mintala structurata de provenienta prioritar patologica, la care deficitul de intelect este de regula accentuat (moderat, sever si profund) si deficienta mintala de functionalitate sau handicapul intelectual care se manifesta de regula, in forme mai usoare si se datoreaza unor disritmii ale dezvoltarii psihointelectuale, frustrarilor si carentarii afective, etc.

Manifestari aparte sau chiar trasaturi de specificitate ale deficientei mintale pot fi considerate si o serie de alte fenomene avand insa un caracter mult mai general decat cele prezentate mai sus. In acest sens trebuie evidentiate caracterul restrans al proximei dezvoltari, pus in evidenta de L.S.VAGOTSKI (1934, trad. 1971), heterocronia - fenomen descris si denumit astfel in lucrarile lui R.ZAZZO (1960, 1969 trad. 1979), vascozitatea genetica, descrisa de B. INHELDER (1963), precum si inertia oligofrenica sau patologica descrisa de A.R. LURIA (1960).

Trebuie subliniat ca nici aceste trasaturi nu au un caracter strict specific, adica nu se intalnesc doar la deficientii mintal, unele putand fo observate si la persoanele normale, desigur , in grade si forme de manifestare diferite. Astfel, un anumit grad de inertie, in sensul unei stabilitati a relatiilor si comportamentelor, este necesar pentru un bun functionament adaptativ al fiecarui individ, in timp ce ritmurile heterocronice ale dezvoltarii diferitelor laturi ale personalitatii, la una si aceeasi persoana, cu sau fara deficiente, determina de fapt, originalitatea si chiar unicitatea persoanei respective.

1. Caracterul limitat (restrans) al zonei proximei

dezvoltari (Z.P.D.)

In conditiile unei activitati de grup sau cu ajutor din partea adultului, orice copil este capabil sa rezolve o serie de sarcini, inclusiv sarcini cognitive, pe care, in momentul dat el nu le poate rezolva prin munca independenta. Diferenta dintre nivelul rezolvarii unei sarcini, accesibila copilului in conditiile dirijarii de catre adult, si nivelul dezvoltarii aceleiasi sarcini printr-o activitate desfasurata independent, de catre copilul respectiv, defineste in conceptia lui L.S. VAGOTSKI zona proximei dezvoltari a copilului.

L.S. VA GOTSKI considera ca, intre copilul cu deficienta mintala si copilul normal, exista diferente semnificative sub aspectul caracteristicilor Z.P.D. in timp ce copilul cu intelect normal se caracterizeaza printr-o zona proxima larga, dinamica, eficienta, sub aspectul realizarii noilor achizitii cognitive, dar si a celor din domeniul afectivitatii, al comportamentelor, al comunicarii, etc. - la copilul cu deficienta mintala, Z.P.D. este limitata, lipsita de dinamism operational, si putin eficienta sub aspectul achizitiilor posibile, cu atat mai ingusta si (putin) mai restransa, cu cat gravitatea deficitului intelectual este mai mare.

Fenomenul mentionat se caracterizeaza in faptul ca de obicei, cand nu se descurca singur in rezolvarea unor sarcini scolare (de invatare) acest deficient nu solicita, din proprie initiativa ajutorul adultului, si nu stie cum sa foloseasca sprijinul pe care i-l acorda, fie profesorul sau educatorul, fie parintele sau oricare alta persoana, apta sa-i medieze accesul la informatia venita din exterior.

In activitatea la care participa - mai ales in activitatile de invatare - deficientul mintal nu resimte nevoia de feed-back, participarea sa la actul invatarii fiind, adesea mecanica, stereotipa, fara o raportare constienta si permanenta la obiectul urmarit.

Consecinta majora a procesului aparte de dezvoltare psihointelectuala la copilul cu deficienta mintala, o reprezinta tocmai limitarea dimensiunilor si a dinamismului dezvoltarii in perspectiva. De aici rezulta ca particularitatile zonei proximei dezvoltari la deficientii mintal, ca de altfel si la normali, nu sunt predestinate si nu raman mereu aceleasi, ci se formeaza treptat si se modifica in insusi procesul dezvoltarii ontogenetice si in contextul interactiunii dintre caracteristicile organismului dat si caracteristicile mediului, indeosebi ale mediului sociocultural in care traieste individul respectiv.

In contextul unei asemenea viziuni asupra specificului dezvoltarii psihointelectuale a copiilor cu deficienta mintala, obiectul major al activitatilor de invatare formativa si de terapie complexa, in care ei sunt antrenati, il reprezinta modelarea Z.P.D., largirea dimensiunilor sale, apropierea de caracteristicile Z.P.D. a copiilor fara deficiente mintale.

Conditia esentiala pentru infaptuirea unui asemenea deziderat maximal o reprezinta declansarea, cat mai de timpuriu posibil, a activitatii organizate cu deficientii mintal, si continuarea lor sistematica pe tot parcursul dezvoltarii.

2. Vascozitatea genetica

Se refera la incapacitatea deficientilor mintal de a se desprinde rapid si definitiv de stadiile precedente ale dezvoltarii mintale. De asemenea, se refera la incetinirea si chiar la stagnarea acestei dezvoltari, inainte ca stadiile sale superioare sa fi fost atinse. Prin urmare, vascozitatea genetica este tot o reflectare a dinamicii distorsionate a procesului dezvoltarii., indeosebi a dezvoltarii mintale.

Termenul de vascozitate genetica a fost introdus in limbajul de specialitate de catre B. INHELDER, care, pornind de la conceptia lui J.PIAGET asupra genezei inteligentei la copii, in general, a urmarit particularitatile procesului respectiv si la copiii cu debilitate mintala, ajungand la concluzia ca in timp ce, in mod obisnuit, la copiii normali dezvoltarea intelectuala se caracterizeaza prin fluenta, dinamism si atingerea accelerata a maturitatii mintale, la debili si cu atat mai mult la imbecili si la idioti, aceasta dezvoltare este anevoioasa, fluctuanta si nedeterminata (plafonata).

In analizele sale cu privire la vascozitatea genetica, B. INHELDER (1941, 1963) a demonstrat ca debilitatea mintala se caracterizeaza printr-o constructie operationala incompleta, care se opreste undeva in zona operatiunilor concrete, spre deosebire de imbecilitate si idiotie la care aceasta constructie nu exista si starea de normalitate la care, mai devreme sau mai tarziu constructia se desavarseste la nivelul operatiilor formale. Autoarea a aratat, de asemenea, ca modul de a rationa al debilului mintal nu numai ca nu ajunge la stadiul superior al operarii propozitionale, dar rationamentul sau regreseaza adesea, mai ales in situatii noi si in stari de incordare emotionala, spre modalitati de a rationa proprii stadiilor anterioare, generand numeroase dificultati in procesele gandirii, indeosebi sub aspectul trecerii de la concret la abstract, de la particular la general, sub aspectul operatiilor de comparare si clasificare al exemplificarii si concretizarii cunostintelor memorate verbal, al aplicarii in practica a diferitelor reguli invatate, etc.

Fenomenul descris are, desigur, implicatii majore in activitatea scolara, fiind necesara o atentie aparte in alegerea procedeelor de lucru cu elevii handicapati mintal. La clasele mici, de pilda, elevii respectivi, alunecand inapoi, spre reactii globale, nediferentiate, proprii nivelului preoperational al dezvoltarii gandirii, vor intampina, adesea, mari dificultati in orice activitate de invatare bazata pe procedee analitico-sintetice.

Daca teoria lui L.S.VAGOTSKI, cu privire la posibilitatea largirii sau chiar construirii Z.P.D. la copii sta la baza unor modele practice de invatare formativa, precum si a unui sistem de psihodiagnoza dinamica si diferentiata.

B. INHELDER si colaboratorii sai (1977) bazandu-se pe teoria piagetiana a dezvoltarii stadiale a inteligentei, propun organizarea activitatilor de invatare, atunci cand elevii intampina dificultati deosebite conform ideii sau principiului comutativitatii.

Se propune, astfel, ca activitatile concrete de invatare cu elevii respectivi sa inceapa prin utilizarea unor procedee de lucru mai simple, accesibile chiar si unor copii mai mici, aflati inca in stadiul dezvoltarii preoperatorii urmand ca achizitiile realizate in acest fel sa fie comutate apoi in palierul rational, la nivelul caruia elevii in cauza ar trebui sa se afle conform varstei cronologice.

Folosirea procedeelor bazate pe comutare in activitatile de instruire a handicapatilor mintal trebuie sa fie doar un pas in pregatirea procedeelor bazate pe transfer, ca etapa superioara de invatare. Este una din modalitatile de realizare a orientarii operational-anticipativ-compensatorii a procesului didactic.

Vorbind despre fenomenul vascozitatii genetice trebuie avut in vedere si faptul ca el manifesta nu numai in activitatile de invatare, ci si in orice alta activitate care solicita gandirea. De exemplu, in activitatea ludica, scolarii cu handicap mintal din clasele mici aluneca in preferintele lor spre jocuri pentru prescolari, adica spre jocuri proprii unei etape anterioare de varsta, care se bazeaza, mai ales, pe miscare, pe manipularea jucariilor si mai putin pe respectarea unor reguli de joc, deci pe efort de gandire.

Cercetarile desfasurate de B. INHELDER au reusit sa evidentieze dupa cum sublinia L.NOT (1973) , un fenomen neglijat de alti autori si anume ca, debilul mintal este capabil totusi sa procedeze logic si sa rationeze singur. Acest lucru se petrece insa, mai tarziu, comparativ cu copilul avand o dezvoltare intelectuala normala (catre 8 ani la debilii usor, si catre 12-13 ani la debilii mai lenti).

Vascozitatea genetica a dezvoltarii intelectuale, cu alte cuvinte avansul lent, poticnelile, plafonarea undeva la nivelul unei etape intermediare a procesului maturizarii si eficientizarii mintale, asa cum le-a descris B.INHELDER , trebuie interpretate in stransa legatura cu caracteristicile zonei proximei dezvoltari, deci cu caracterul restrans al acestei zone, descris de L.S.VAGOTSKI.

De fapt atat INHELDER, cat si VAGOTSKI s-au referit la unul si acelasi fenomen, adica la dezvoltarea mintala incetinita, greoaie, neterminata a deficientului mintal, la dinamismul distorsionat al acestei dezvoltari. In timp ce INHELDER a abordat fenomenul privind in directia etapelor deja parcurse in procesul dezvoltarii, VAGOTSKI a facut acelasi lucru privind mai ales spre etapele viitoare ale dezvoltarii.

Heterocronia dezvoltarii

O alta caracteristica a acestei dinamici distorsionate, la fel de importanta pentru a fi cunoscuta si luata in consideratie, in perspectiva modelarii adaptative a activitatilor de invatare cu deficientii mintal, o reprezinta heterocronia lor specifica, fenomen cercetat si descris de catre R.ZAZZO.

Heterocronia specifica deficientilor mintal este acea caracteristica prin care acesti deficienti mintal sunt nu numai intarziati in dezvoltarea lor, cu sunt si dizarmonici in structura personalitatii, ceea ce inseamna ca intarzierea in dezvoltare se manifesta inegal la nivelul diferitelor paliere.

De obicei, punerea in evidenta a intarzierii globale la copiii deficienti mintal se realizeaza cu ajutorul unor instrumente obisnuite de psihodiagnoza, indeosebi la unor teste de inteligenta generala, comparandu-se rezultatele obtinute de acesti copii cu performantele medii ale copiilor cu intelect normal de aceeasi varsta cronologica. Atunci cand se urmareste evidentierea intarziatilor in dezvoltarea diferitelor elemente componente ale profilului psihologic, se recurge la comparatii intre esantioane echivalente, ca nivel de dezvoltare intelectuala, calculandu-se insa analitic, coeficientul de dezvoltare pentru fiecare dintre parametrii implicati in comparatie.

Din cercetarile efectuate de R. ZAZZO, putem concluziona ca heterocronia deficientului mintal, reprezinta consecinta unei dezvoltari globale, dar inegal intarziate si deci, dizarmonice.

Debilul, comparat cu copilul normal, se dezvolta in ritm diferit, in ceea ce priveste diferitele sectoare ale dezvoltarii psihobiologice. Fenomenul pe care R. ZAZZO il denumeste heterocronie fundamentala explica toate celelalte fenomene heterocronice ale debililor mintal, printre acestea evidentiindu-se inegalitatea intre ritmurile de crestere a capacitatii de organizare spatiala si a randamentului in plan psihomotor.

In cazul copiilor fara deficiente, putem vorbi despre o heterocronie normala care nu afecteaza esential caracterul echilibrat al structurii personalitatii lor, spre deosebire de heterocronia debililor mintal, generatoare a dizarmoniei, pe care R. ZAZZO (1987) o numeste heterocronie oligofrenica sau patologica, introdus in limbajul de specialitate de A.R. LURIA.

Heterocronia oligofrenica reprezinta, deci, expresia unor inegalitati in ritmurile dezvoltarii diferitelor componente ale profilului psihologic al fiecarui deficient mintal, manifestate pe fondul unor intarzieri globale, mai mult sau mai putin accentuate, si situate sub valorile medii ale dezvoltarii normale.

R. ZAZZO vorbeste despre deficitul de organizare intelectuala in caracterizarea specificitatii debilitatilor mintale.

Heterocronia oligofrenica nu constituie o trasatura similara altor trasaturi ale deficientei mintale, ca inertia patologica, vascozitatea genetica, limitarea proximei dezvoltari, ci reprezinta consecinta interactiunii tuturor acestor trasaturi, caracterizandu-se intre intarzieri si inegalitati reflectate intr-o psihograma sau alta.

In planul activitatilor organizate de invatare, fenomenul heterocroniei genereaza necesitatea delimitarii cu precizie si a cunoasterii la fiecare individ handicapat in parte a acelor laturi ale structurii personalitatii care, avand sansa unei dezvoltari mai rapide si fiind , deci, mai bine reprezentate in structura personalitatii individului respectiv, trebuie stimulate, in primul rand, pentru a putea fi valorificate cat mai eficient ca puncte de sprijin in procesul instructiv-recuperator.

4. Inertia oligofrenica sau patologica a distorsionarii dinamicii corticale.

Un alt fenomen de distorsionare a dinamicii, dar de aceasta data a dinamicii corticale, la deficientii mintal, o reprezinta inertia oligofrenica sau patologica, fenomen concretizat in rigiditatea reactiilor adaptative si comportamentale, in insuficienta adecvare a acestor reactii la schimbarile permanente ce se produc in mediul inconjurator.

Spre deosebire de inertia corticala normala, necesara desfasurarii psihice normale, inertia oligofrenica este un fenomen patologic, ce se concretizeaza intr-o puternica lipsa de mobilitate a reactiilor, cu consecinte negative pentru procesul de adaptare la conditiile variate ale mediului inconjurator. Astfel, deficientii mintal manifesta, adesea, incetineala in gandire si in activitate, apatie in starile afective si in comportament, reactii intarziate si insuficient adaptate (diferentiate) la stimulii receptionati din mediul inconjurator, etc. Ca fenomen mai larg, de dereglare a raportului normal, dintre procesele nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia), fenomen opus mobilitatii normale a acestor procese, inertia oligofrenica sau patologica se manifesta frecvent si prin reactii precipitate, insuficient supuse controlului constient, care isi gasesc explicatia in stagnarea, peste limitele necesare, a unor focare de excitatie in scoarta cerebrala. Un exemplu de manifestare a inertiei patologice la nivelul proceselor de excitatie si a ruperii, in consecinta, a echilibrului cu procesele inhibitorii il reprezinta perseverarile motrice, frecvent intalnite la deficientii mintal, mai ales in activitatea manuala, care fac dificila antrenarea lor in munci bazate pe miscari constiente, variate, avand legatura si cursivitate intre ele. Asemenea manifestari ingreuneaza mult participarea copiilor respectivi la jocuri bazate pe miscari coordonate la activitatile de autoservire si la cele practice, de pregatire pentru munca manuala.

Notiunea de inertie oligofrenica sau patologica este legata de numele lui A.R. LURIA si al colaboratorilor acestuia: M.S. PEVZNER, V.I. LUBOVSKI, care au intreprins numeroase investigatii comparative activitatii nervoase superioare la copiii normali si la cei cu diferite anomalii ale dezvoltarii.

Ideea fundamentala care se desprinde din cercetarile acestor autori asupra caracteristicilor activitatii nervoase superioare la deficientii mintal, este ca inertia patologica a acestor deficienti, adica dereglarea mobilitatii proceselor nervoase fundamentale este cea care se afla la originea simptomului central oligofrenic, adica la originea diminuarii drastice a capacitatii de abstractizare- generalizare, fenomen cu consecinte majore asupra intregii vieti psihice, indeosebi asupra eficientei intelectuale.

V.I. LUBOVSKI, arata ca inertia patologica la deficientii mintal se manifesta printr-o accentuata instabilitate a noilor legaturi temporare, stramtorate permanent de legaturile mai vechi. In reactiile lor, deficientii mintal aluneca frecvent spre sistemele elaborate anterior, cele mai putin stabile fiind reactiile formate prin intarire verbala.

Imaginea alunecarii deficientilor mintal, dupa LUBOVSKI, spre reactii deprinse anterior, ca expresie a inertiei patologice, se apropie mult de imaginea alunecarii acelorasi deficienti, dupa INHELDER, spre reactii proprii etapelor depasite ale ontogenezei, ca exemplu a vascozitatii genetice.

Inertia oligofrenica sau patologica si vascozitatea genetica reprezinta, in fond, in planuri diferite, insa, ale aceluiasi fenomen - rigiditatea vietii psihice a deficientilor mintal, in general. Putem afirma chiar ca vascozitatea genetica este o inertie patologica a dezvoltarii psihointelectuale, dar si invers, ca inertia patologica a reactiilor este manifestarea unei vascozitati mintale.

Este important sa retinem ca trasatura importanta a deficientei mintale, fenomenul distorsionarii activitatii corticale, indeosebi a dinamicii corticale, careia inertia patologica i se subsumeaza.

In literatura psihopedagogica se subliniaza ca, manifestarile de inertie ale elevilor handicapati mintal au loc, mai ales, in cadrul acelor discipline scolare, cum sunt aritmetica si gramatica, la care este cel mai mult solicitata capacitatea de abstractizare-generalizare, precum si in cadrul acelor discipline practice ca desenul tehnic, la care este puternic solicitata imaginatia. Pentru a evita aparitia unor asemenea situatii, se recomanda ca diferitele mijloace de lucru - verbale, intuitive, instrumente practice - sa fie astfel alese si imbinate incat, facilitand activitatea analitico-sintetica, stimuland imaginatia, sa contribuie la preintampinarea reactiilor rigide, a raspunsurilor sablon.