Educatie si educabilitate - conceptul de educatie

EDUCATIE SI EDUCABILITATE

Conceptul de educatie

Termenul de "educatie" este de origine latina: "educo-educare (educere)", insemnand a creste, a cultiva, a indruma, a educa. De-a lungul timpului, multi pedagogi si sociologi au definit conceptul de "educatie" in acceptiuni proprii.

Pedagogul si sociologul francez E. Durkheim, concepea educatia ca fiind o actiune care este exercitata de catre generatiile adulte asupra acelor care nu sunt inca mature pentru viata sociala si care are ca obiect sa trezeasca si sa dezvolte in copil un anumit numar de stari fizice, intelectuale si morale, pe care le reclama de la el atat societatea politica in ansamblul ei cat si mediul spiritual caruia ele ii este destinat in mod particular. (cf. lui Dumitru Salade, Dimensiuni ale educatiei, 1998, pag. 19 si urm.)

Schleiermacher analizand-o intr-un mod functionalist arata faptul ca educatia este procesualitatea influentarii generatiei tinere, aceasta trebuind sa fie astfel intocmita, incat tinerimea sa devina apta de a intra in societate si totodata sa fie in stare de a intreprinde cu putere reformele pe care le vede necesare.

Valorizand-o, pedagogul roman Ion Gavanescul, accentua aceasta modalitate specifica de influentare intentionata, deoarece: a educa inseamna a exercita constient si inconstient, cu plan si cu metoda, o inraurire asupra omului, in scopul de a forma din el un izvor statornic de fericire si pentru societate, si pentru el insusi.

"Educatia este un fenomen socio-uman care asigura transmiterea acumularilor teoretice (informatiilor) si practice (a abilitatilor) obtinute de omenire de-a lungul dezvoltarii social-istorice pentru dezvoltarea tinerilor generatii in special, a omului in general, in vederea formarii personalitatii si pregatirii lor pentru viata, pentru integrarea lor in activitatile social-utile, ca si pentru dezvoltarea societatii." (Bontas, I., Pedagogie, 1995, pag. 14).

Contemporan, educatia inseamna formare continua, iar "adevarata educatie inseamna mai mult decat urmarea unei anumite scoli. Inseamna mai mult decat pregatirea pentru viata care exista acum Ea are de-a face cu intreaga faptura si cu toata perioada in care ii este cu putinta omului sa traiasca" cum a sintetizat-o intr-o modalitate estetica Ellen White (Educatia, 2001, pag. 13).

Caracteristicile educatiei

Educatia formala, educatia nonformala si educatia informala sunt parte integranta si se interconditioneaza cu educatia permanenta.

Mihai Stanciu in lucrarea Reforma continuturilor invatamantului a pus educatia sub semnul perspectivei canalizandu-si cercetarile asupra conturarii "rolului educatiei (ca subsistem) in realizarea unei functii a sistemului social global: formarea tipului de personalitate pentru o anumita societate" (op. cit. 1999, pag. 18)

Analizand in mod general educatia, Ioan Bontas a stabilit cateva caracteristici ale acesteia sub forma:

q      Caracterului specific uman, intentional si constient al educatiei.

q      Caracterul social-istoric al educatiei.

q      Caracterului interactionist intre educatie si procesele psihice ale dezvoltarii umane.

q      Caracterului national si universal al educatiei.

q      Caracterului necesar, obiectiv si permanent al educatiei

Caracterul specific uman, intentional si constient al educatiei

Educatia umana prin actul de invatare nu este un proces instinctual, un act de imitare mecanica a experientei generatiilor anterioare, astfel ca nu se poate identifica educatia omului cu cresterea si evolutia animalelor si a altor vietuitoare. Educatia si invatarea sunt procese specific umane ce apartin numai omului. Acestea sunt procese constiente, intentionate (cu un anumit scop, obiective, cu o anumita finalitate), active si interactive, care produc numeroase achizitii in planurile formativ si informativ, ceea ce constituie factorii esentiali ai dezvoltarii personalitatii.

Filosoful si pedagogul francez Jean Jacques Rousseau sustine: plantele se dezvolta prin cultivare, in timp ce omul se formeaza prin educatie.

Subliniind caracterul specific uman al educatiei pentru modelarea personalitatii, conceptia stiintifica pedagogica nu respinge rolul si importanta factorului innascut, ci ia in considerare influenta potentialului ereditar, acordand educatiei un rol precumpanitor, in masura in care, pana la urma, continuturile educatiei inseamna cultura - asa cum arata si L. Antonesei (Paiedia. Fundamentele culturale ale educatiei, 1996).

Caracterul social-istoric al educatiei

Educatia se realizeaza in stransa legatura cu relatiile interumane, cu relatiile sociale, cu mediul social in general, acestea avand influente asupra orientarilor, continuturilor si modului de desfasurare a educatiei, atat sub aspectul ei informal cat si formal. De aici reiese caracterul social al educatiei.

Caracterul istoric este determinat de faptul ca educatia se dezvolta odata cu istoria societatii, fiind influentata de conditiile si realizarile concrete ale fiecarei etape istorice.

Influentata de conditiile social-istorice, educatia ca fenomen pedagogic, si-a conturat propriile ei acumulari, continuturi si strategii specifice, care la randul lor au influentat si influenteaza, in anumite limite, dezvoltarea istorico-sociala.

Concluzionand, educatia este prin esenta ei un fenomen social-istoric, avand rolul de a transmite experienta social-umana sub toate aspectele ei, avand ca finalitate crearea de noi produse materiale si spirituale si, totodata de formare a omului "pentru exigentele social-culturale" (Elena Macavei, Pedagogie, 1997, pag. 18)

Educatia este in interactiune cu procesele psihice ale dezvoltarii umane

J. Piaget arata faptul ca a educa "inseamna a adapta copilul la mediul social adult, adica a transforma constitutia psihologica a individului, in functie de ansamblul relatiilor colective carora constiinta comuna le atribuie o valoare oarecare" (Psihologie si pedagogie, 1972, pag. 132) iar aceasta procesualitate a adaptarii trebuie sa ia in considerare particularitatile de varsta ale copiilor.

Procesele psihice se dezvolta in cadrul actului educational, astfel ca educatia trebuie sa tina seama de caracteristicile proceselor psihice, dupa cum dezvoltarea si manifestarea proceselor psihice tin seama de conditiile actului educational, intre aceste doua tipuri de procese - educationale si psihice - manifestandu-se in mod constant interactiune si influentare reciproca.

Caracterul national si universal al educatiei

Educatia (si pedagogia), pe de o parte, studiaza si dezvolta traditiile si realizarile de tip national in domeniul educatiei si invatamantului, iar pe de alta parte, educatia si pedagogia unei natiuni studiaza si adapteaza in mod creator realizarile valoroase ale altor popoare si, in acelasi timp, ofera acestora propriile realizari, dovedind prin aceasta caracterul ei universal.

Indiferent de formele educatiei: intelectuala, morala si religioasa, estetica, de integrare socio-profesionala, permanenta sau de noile forme de educatie: pentru pace, ecologica, s.a. este evident faptul ca educatia, in genere, depaseste granitele nationale si se circumscrie intr-o sfera general-universala, in numele ideii de progres, de spiritualitate, de revolutie stiintifica, intr-un cuvant - de umanitate.

Conceptul de educabilitate

Din punct de vedere teoretic, educabilitatea reprezinta o categorie pedagogica fundamentala care exprima puterea sau ponderea educatiei in dezvoltarea personalitatii.

Sub raport functional-educativ, educabilitatea reprezinta capacitatea specifica a psihicului uman de a se modela structural si informational sub influenta agentilor educationali si sociali. Ceea ce defineste fiinta umana din punctul de vedere al educabilitatii, consta in faptul ca omul, dezvoltarea sa ca personalitate, este in primul rand produs al modelarii socio-culturale, indeosebi educationale.

Sub influenta factorilor socio-educationali, omul se modeleaza structural si informational, transformandu-se treptat in fiinta umana, cu personalitate, care se caracterizeaza prin limbaj articulat, gandire logica, intentionalitate, afectivitate superioara si vointa, fapt care il deosebeste esential de lumea animala.

Conceptul de crestere, maturizare si dezvoltare

in raport cu formarea personalitatii

Intre educatie, educabilitate si formarea personalitatii exista o legatura indisolubila, deoarece, asa cum arata si Emil Surdu omul ca fiinta educabila "dispune de capacitatea de a fi educat, insasi aceasta capacitate poate fi educata si, fara actiunea educationala, el, omul, nu se poate ridica la statutul de fiinta sociala" (Prelegeri de pedagogie generala, 1995, pag. 16)

Personalitatea reprezinta asadar un ansamblu unitar, integral si dinamic de insusiri, procese si structuri psihofiziologice si psiho-sociale care diferentiaza modul de conduita al unui om in raport cu altii, asigurandu-i o adaptare originala la mediu, strans legata de o activitate constienta si eficienta.

Dezvoltarea fiintei umane ca personalitate este un proces ce se desfasoara in concordanta cu legea automiscarii universale, adica al succesiunii modificarilor stadiale ireversibile sub raport structural si informational, parcurgand drumul evolutiei de la simplu la complex, de la inferior la superior.

Cresterea, dezvoltarea si maturizarea fiintei umane sunt elemente stadiale ale formarii personalitatii iar educatia "trebuie sa se adapteze in cea mai mare masura posibila pe aceste etape psihologice ale dezvoltarii, sa aiba in vedere aspecte fizice si psihice caracteristice, sa le detecteze, si sa le discrimineze, sa le identifice si sa le asigure dezvoltarea corespunzatoare" (Dragan, I., Petroman, P., 1998, pag.68)

Dezvoltarea fiintei umane se realizeaza atat ca etapa de crestere, care este o evolutie in principal cantitativa, cat si ca etapa de maturizare, care este in principal o evolutie calitativa, asa cum ar fi de exemplu trecerea de la structura infantila la structura adulta a personalitatii. Intre cele doua etape: de crestere si de maturizare, exista relatii de interactiune, in sensul ca elementele maturizarii sunt pregatite in timpul cresterii, maturizarea perfectand elementele cresterii.

Dezvoltarea fiintei umane ca evolutie calitativa complexa de crestere si maturizare este privita in perspectiva filogenetica si ontogenetica. Filogenetic, dezvoltarea fiintei umane este influentata de evolutia generatiilor anterioare prin intermediul ereditatii. Ontogenetic, dezvoltarea omului, indeosebi ca personalitate, este influentata de evolutia sa in timpul vietii individuale, de la nastere pana la moarte.

Intre cele doua perspective ale dezvoltarii umane exista interactiune, astfel ca posibilitatile perspectivei filogenetice sunt prezente si actioneaza in perspectiva ontogenetica, integrandu-se, atenuandu-se sau perfectandu-se, iar posibilitatile perspectivei ontogenetice se amplifica, contribuind la dezvoltarea personalitatii si, in acelasi timp, de-a lungul generatiilor, se integreaza sau se modifica posibilitatile filogenetice ale ereditatii.

Dezvoltarea psihica se realizeaza in stadii care inglobeaza totalitatea modificarilor care se produc in cadrul diferitelor componente psihice si a relatiilor dintre ele. Fiecare stadiu se delimiteaza astfel printr-un anumit nivel de organizare a capacitatilor intelectuale, volitionale, afective, a particularitatilor constiintei si personalitatii copilului.

Dupa opinia lui Piaget si a colaboratorilor sai, dezvoltarea psihica apare ca o succesiune de stadii, care sunt determinate in primul rand din interior, ca urmare a procesului de maturizare, a unor legi interne de evolutie si in mai mica masura, uneori independent de conditiile de mediu. Stadiile se succed dupa o logica interna, determinata de factorii bio-fizici, factorii externi, printre care si educatia, avand doar rol favorizant in evolutia si succesiunea acestor stadii.

Parerea lui Bruner si a colaboratorilor sai se afla la polul opus. Dupa acestia mecanismul dezvoltarii este determinat in cea mai mare masura de factorii externi, cultura societatii in care includem si educatia. Procesul de dezvoltare este vazut in dependenta directa de actiunea factorilor educativi, de sistemul de valori al societatii, de scopurile educative pe care societatea si le fixeaza potrivit nivelului sau tehnico-economic si cultural, de metodele de predare folosite. (Stoica Marin, op. cit., 1996)

In functie de activitatea dominanta, de trasaturile diferitelor componente psihice si de structura de ansamblu, fiecarui stadiu ii corespunde o perioada determinanta in viata individului. Astfel au fost delimitate urmatoarele stadii (cf. lui I. Dragan si P. Petroman, Psihologie educationala, 1998, pag.67 si urm.):

I     Copilul mic, sugarul: de la nastere pana la 1 an,

I     Copilaria anteprescolara: intre 1 si 3 ani,

I     Copilaria prescolara: intre 3 si 7 ani,

I     Pubertatea sau varsta scolara mica: intre 7 si 11 ani,

I     Pubertatea sau preadolescenta: intre 11 si 14 ani,

I     Adolescenta sau varsta scolara mare: intre 15 si 19 ani,

I     Tineretea: intre 20 si 35 de ani,

I     Maturitatea: intre 24 si 65/70 de ani,

I     Batranetea: dupa 65/70-90/100 de ani.

Fiecare etapa de dezvoltare cunoaste o serie de caracteristici care pot fi intalnite, intr-o anumita masura, la majoritatea indivizilor de aceeasi varsta. Particularitatile de varsta sunt structurile si trasaturile anatomofiziologice, psihice si actionale, relativ comune, care caracterizeaza persoanele din aceeasi etapa de varsta, ca urmare a influentelor relativ asemanatoare din mediu si educatie. Ele pot fi definite ca un nivel relativ asemanator de dezvoltare fizica, un nivel relativ asemanator de a gandi si de a simti si un nivel relativ asemanator de a actiona si comporta.

Dar la aceste particularitati de varsta se adauga si particularitatile individuale, care sunt structurile si trasaturile anatomofiziologice, psihice si actionale care deosebesc persoanele unele de altele, fie ca sunt din aceeasi categorie de varsta sau de diferite varste.

Intre varste exista o anumita interactiune, manifestandu-se anumite fenomene firesti, cum sunt: unele trasaturi ale etapei ulterioare de varsta se dezvolta in etapa anterioara, dupa cum exista situatii ca unele particularitati de varsta ale unor persoane sa apara mai tarziu, in varsta ulterioara; exista fenomene de precocitate la ambele sexe: fetele se dezvolta in general cu 1 - 2 ani inaintea baietilor, devans care se diminueaza insa in jurul varstei de 20-21 de ani.

Componente ale personalitatii

Descriind intr-o modalitate asociativa corelatia intre Eu si personalitate putem afirma faptul ca "Eul individual penduleaza mereu intre extremele: subiectivitate si obiectivitate; el cauta sa impuna aspiratiile individuale si sistemul propriu de valori dar, in acelasi timp, nu poate ignora necesitatea respectarii cerintelor si a valorilor societatii, necesitate derivata din insasi statutul social al fiintei umane". (Tiberiu Rudica, Maturizarea personalitatii, 1990, pag.225)

Personalitatea integreaza in sine (ca sistem) organismul individual, structurile psihice umane si, totodata, relatiile sociale in care omul este prins ca si mijloacele de care dispune.

Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural care se constituie in conditiile existentei si activitatii din primele etape ale dezvoltarii sociale.

Specificul uman apartine si biologicului, pentru ca este programat prin ereditate. Omul dispune de un potential nativ care este realizat treptat si valorificat prin socializare si enculturatie. In legatura cu aceste doua ultime concepte, psihopedagogia moderna vorbeste despre nisa de dezvoltare, ca model propus de Super si Harkness (1986). Potrivit lui Pierre Dasen, Christiane Perregaux si Micheline Rey, nisa de dezvoltare are trei componenete care sunt determinate cultural:

Contextele fizice si sociale in care traieste copilul;

Practicile educative;

Reprezentarile sociale ale dezvoltarii si educatiei. (Educatia interculturala, 1999, pag.37)

Rolul important in dezvoltarea personalitatii il are interactiunea ereditate-mediu, manifestata in realism pedagogic.

Mediul, ca factor al dezvoltarii umane este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interactioneaza, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltarii sale.

Din punctul de vedere al continutului, in influentele mediului se pot distinge o multime de planuri: de la cel natural-geografic, care influenteaza dezvoltarea si sanatatea omului prin campul geomagnetic, prin clima, relief, radiatii si poluare, la cel social care permite umanizarea, socializarea individului biologic, prin asimilarea conditiilor materiale, de civilizatie si cultura, exercitandu-si influenta prin relatii inter-umane, institutii, ideologii, grupuri sociale, traditii, stiluri de viata etc.

Mediul psiho-socio-cultural constiuie cadrul dezvoltarii prin influentele sale organizate si neorganizate, avand un rol deosebit in formarea omului ca personalitate.

Copilul devine om social numai prin educatie, cu ajutorul careia isi insuseste limbajul social, cultura generala si comportamentul moral, isi formeaza conceptia despre lume, isi dezvolta potentialul creator si se pregateste pentru integrarea soico-profesionala. Iata de ce, este important pentru toti factorii educationali, parinti, cadre didactice, organizatii de tineret, sau institutii de cultura, sa cunoasca temeinic personalitatea copilului, gradul sau de educabilitate si, pe aceasta baza, sa structureze intregul proiect de tehnologie a educatiei.

Sistemul psihic uman se incheaga la confluenta dintre biologic si socio-cultural dar nu poate fi redus la nici una din acestea. Nucleul psihic al personalitatii este, in acelasi timp, rezultat si premisa a dezvoltarii umane. Psihicul este strans legat de toate celalalte compartimente ale personalitatii.

Personalitatea este, pe de alta parte, privita in trei ipostaze:

ca subiect pragmatic al actiunii care transforma lumea si care tinde sa o stapaneasca.

ca subiect epistemic, al cunoasterii, care ajunge la constiinta de sine si de lume, intrucat beneficiaza de cunostinte si participa la procesul nelimitat de cunoastere.

ca subiect axiologic care poarta cu sine si care genereaza valori.

Pesonalitatea este unica si originala. Aceasta intrucat fiecare porneste de la o zestre ereditara singulara (doar gemenii univitelini au ereditate identica), strabate o cale (labirint) diferita in campul existentei si experientei sociale ceea ce face ca fiecare om sa aiba un mod propriu de a fi, de a gandi si de a simti.

Exista, totusi, asemanari care sunt generate de modelul general-uman de personalitate care presupune:

apartenenta la speta umana.

calitatea de fiinta sociala, de membru al societatii.

calitatea de fiinta constienta, dotata cu gandire si vointa.

participarea la cultura, dotarea cu valori si orientarea dupa aceste valori.

potentialul creativitatii.

Aceste cadre de referinta reprezinta baza conceptuala necesara pentru a intreprinde studiul stiintific al personalitatii.

Sistemul dinamico-energetic sau temperamentul, bazat pe tipul de activitate nervoasa superioara, asigura personalitatii energia necesara, echilibrul si mobilitatea proceselor nervoase de excitatie si inhibitie, punandu-si amprenta pe intreaga viata bio-psihica si comportamentala a omului.

Astfel, unii oameni sunt hiperactivi, par sa dispuna de o energie inepuizabila, rezista la solicitari mari, iar altii sunt hipoactivi, conduita lor se situeaza la un nivel energetic inferior, sunt 'fara vlaga' si obosesc repede. Unii sunt foarte rapizi si tumultuosi in miscari, iar altii se misca lent, domol. Unii sunt impulsivi si altii isi pastraza calmul, nu se infurie cu usurinta.

Toate aceste particularitati apartin atat activitatii intelectuale si afectivitatii, cat si comportamentului exterior (motricitatea si vorbirea).

In cazul temperamentelor, indicatorii comportamentali sunt foarte pregnanti. De aceea, trasaturile si tipurile temperamentale sunt cea mai accesibila si usor constatabila latura a personalitatii.

Diferentele temperamentale au fost frecvent explicate prin particularitatile anatomo-fiziologice.

Galenus si Hypocrates, observand ca exista patru temperamente de baza au incercat sa le explice prin modul in care sunt amestecate humorile organice stabilind clasificarea temperamentelor: coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic, care a rezistat, cu unele imbunatatiri, pana in zilele noastre.

Totodata s-au incercat sa se explice tipurile de temperamnet dupa: constitutia corporala; tipuri somatice - respirator, muscular, digestiv si cerebral; dupa glandele cu secretie interna - hiper si hipotiroidian; dupa particularitati constitutionale - atletic, astenic, picnic, displastic etc.

Explicatia elaborata de Galenus si Hypocrates era considerata naiva, dar prin ea s-a reusit intuirea determinismului endocrin (conform explicarilor date de A. Cosmovici si L. Iacob) al insusirii temperamentelor.

Pavlov a ajuns la o explicatie stiintifica a tipurilor de temperament, pornind de la doua caracteristici fundamentale: activitatile nervoase superioare si raporturile care exista intre acestea. Dupa Pavlov insusirile sistemului nervos sunt: forta sau energia (care exprima rezistenta la solicitari a sistemului nervos), mobilitatea (in corelatie cu adaptabilitatea) si echilibrul care exista intre excitatie si inhibitie, dezechilibrul stimuland excitatia. Potrivit acestor trei insusiri, s-a ajuns la explicarea temperamentelor, astfel: 'tipul puternic neechilibrat, excitabil, coreleaza cu temperamentul coleric; cel puternic echilibrat, mobil, se exprima prin temperamentul sangvinic; tipul puternic echilibrat, inert - in temperamentul flegmatic; tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic.' (Andrei Cosmovici, op.cit., p.59)

Aceste patru tipuri clasice de temperament presupun mai multe caracteristici (cf. lui Marin Stoica, Psihopedagogia personalitatii, 1996, pag. 76 si urm.):

1. Colericul, ca urmare a predominarii excitatiei este neechilibrat, osciland intre entuziasm exagerat, consumand energie mare, si abandonarea initiativei, urmata, uneori, de stari depresive, de anxietate si de neincredere in fortele proprii.

Colericii sunt agitati, impulsivi, nestapaniti, iritabili, incapatanati, agresivi, cu tendinte de dominare si opozitie, inegali in actiuni.

Aceste trasaturi trebuie temperate prin educatie.

In lipsa educatiei pot lua o manifestare negativa, degenerand in obraznicie, agresivitate, nestapanire, acte de indisciplina, neintegrare in colectivul clasei.

Deoarece colericii se plictisesc repede, in activitatea lor este necesara crearea unor motivatii puternice pentru invatatura, care sa-i mobilizeze in munca, sa le stimuleze initiativa, sa le canalizeze energia si sa le dezvolte capacitatea de organizare.

Daca un copil coleric este convins de necesitatea disciplinei si este numit sa raspunda de aceasta, in cadrul clasei, rezultatele vor fi pozitive, reusind, astfel, sa se autoeduce.

Parintii si cadrele didactice trebuie sa manifeste o grija deosebita pentru organizarea activitatii copiilor colerici datorita instabilitatii emotiilor, a sentimentelor si a intensitatii cu care se desfasoara acestea.

Copiii colerici manifesta trasaturi pozitive ca: voiciunea, reactivitate crescuta, placerea de a invinge greutatile, bogatia afectiva etc.

2. Sangvinicul este un tip puternic, echilibrat, optimist, curajos, deschis, impresionabil, sensibil, energic si mobil, bine dispus, rezistent si stapanit, rapid in miscari si in vorbire.

Invata usor, insa tot atat de usor intervine si procesul uitarii. Se plictiseste repede si are tendinta spre superficialitate.

Copiii cu acest temperament trec repede de la o activitate la alta, se adapteaza usor, se angajeaza in rezolvarea unor sarcini scolare fara sa manifeste entuziasm exagerat, nu le place sa riste si nu se descurajeaza, sunt sociabili, uneori exuberanti, dar instabili in stari afective, influentabili, usuratici, superficiali, nu se pot concentra, de fiecare data, cu randament etc.

Desi s-a spus despre sangvinic ca este temperamentul ideal, totusi este necesara educatia pentru a preintampina formarea unor trasaturi negative de caracter si a dezvoltarii trasaturilor pozitive.

3. Flegmaticul se caracterizeaza prin predominarea inhibitiei, el fiind echilibrat, calm, linistit, calculat, stabil in actiuni, ordonat, rabdator, meticulos, perseverent, insa lipsit de initiativa si entuziasm.

In procesul insusirii cunostintelor depune mai multe eforturi, dar acestea odata asimilate sunt durabile.

Se adapteaza destul de greu la situatii noi, este un tip inchis, rece, putin sociabil, insa prin educatie devine destul de productiv.

4. Melancolicul este un tip slab, nerezistent la eforturi, interiorizat, trist, timid, anxios, nehotarat, retras, nesigur, cu sentimentul inferioritatii, neincrezator in fortele proprii si visator: nu rezista la stari tensionale, dar este serios, constiincios, exigent cu el insusi, supus, sarguincios.

Copiii melancolici prin educare increderii in fortele proprii si printr-o antrenare progresiva, in rezolvarea unor sarcini, devin capabili de eforturi intense si dau rezultate bune la invatatura.

In lipsa educatiei devin pesimisti, nesociabili, cu complexe de inferioritate, consumandu-se datorita esecurilor.

Vom prezenta in continuare cele opt tipuri de temperamente stabilite de psihologul francez Le Senne. Acestea sunt (cf. lui Cosmovici, A., si Iacob, L., op. cit):

tipul nervos (E.n.A.P. - dimensiunile a caror extreme sunt: emotivitate, inactivitate, primaritate) este fermecator, uneori agitat, alteori scanteietor, intreprinde actiuni cu entuziasm, dar nu reuseste sa le termine;

tipul sentimental (E.n.A.S. - emotivitate, inactivitate, secundaritate) are tendinta de a fi timid, inchis si constiincios, si nu trebuie jignit;

tipul activ (E.A.P - emotivitate, activitate, primaritate) este exuberant, intreprinzator, aventuros, bun camarad, uneori sef de 'ceata', independent si violent;

tipul pasionat (E.A.S. - emotivitate, activitate, secundaritate) este sigur si muncitor, ii place sa reuseasca si sa comande;

tipul flegmatic (n.E.A.S. - non-emotivitate, activitate, secundaritate) este foarte serios, ordonat, insa lipsit de entuziasm;

tipul sangvinic (n.E.A.P. - non-emotivitate, activitate, primaritate) este abil, descurcaret, luandu-si, intotdeauna, partea lui;

tipul amorf-nonsalant (n.E.nA.P. - non-emotivitate, inactivitate, primaritate) este nepasator, indolent, apatic, influentabil, gurmand si nu lucreaza decat daca este fortat;

tipul apatic (n.E.nA.S. - non-emotivitate, inactivitate, secundaritate) este fara mari resurse, incet si ranchiunos.

La aceasta clasificare s-a ajuns avandu-se in vedere emotivitatea (sursa de entuziasm, de energie, dar si de dificultati psihologice), activitatea (nevoia de a actiona) si viteza de reactie.

In alte descrieri se adauga si alte criterii de clasificare a temperamentului, cum sunt tipurile: stenic-astenic, incordat-relaxat, hipertimic-hipotimic etc.

Temperamentul privit ca un complex de particularitati psiho-comportamentale, este o formatiune complexa dezvaluind o sinteza a energiei, echilibrului si mobilitatii proceselor de excitatie si inhibitie, reflectand un aliaj de insusiri inascute si dobandite; constituind fondul dinamico-energetic al personalitatii pe care o influenteaza discret in toate manifestarile sale. Chiar daca unele persoane au ca dominanta trasaturile unui tip de temperament nu inseamna ca exista numai tipuri pure, fiecare dintre noi, avand si trasaturi ce apartin unui temperament invecinat.

Allport, G., arata faptul ca "temperamentul se refera la fenomenele caracteristice ale naturii emotionale a unui individ, incluzand sensibilitatea fata de o stimulare emotionala, forta si viteza obisnuita de raspuns, calitatea dispozitiilor sale predominante si toate particularitatile fluctuatiei si intensitatii dispozitiei, aceste elemente fiind in mare masura ereditare ca origine". (Structura si dezvoltarea personalitatii, 1981, pag. 46)

Cercetarile psihologice au demonstrat ca trasaturile de temperament nu sunt date odata pentru totdeauna si ca ele se pot ameliora prin educatie calificata si desfasurata in mod sistematic.

Temperamentul poate fi diagnosticat prin diferite metode: observarea modului cum invata si se comporta elevii, a emotivitatii si expresivitatii acestora, a capacitatii de munca si de rezistenta, a modului cum se acomodeaza la situatii noi etc.

Metoda biografica, chestioanarele si testele de personalitate sunt mijloacele de investigatie a temperamentului.

Educatorul va supune observatiei intrega comportare a elevului si, in functie de ceea ce este tipic si reprezentativ, isi va regla ansamblul de metode si procedee in raport cu aceste particularitati.

Un elev timid va fi incurajat si ajutat sa progreseze la invatatura, ori sa se integreze in grupul clasa, in timp ce altul vioi, va fi angajat in activitati suplimentare si interesante, pentru a nu se plictisi.

In concluzie, putem spune ca temperamentul, ca subsistem al personalitatii se refera la o serie de particularitati si trasaturi innascute care, neimplicand responsabilitatea individului, nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante in procesul devenirii socio-morale a fiintei umane.

Referindu-se la aspectele formale ale personalitatii, temperamentele nu sunt in relatie cu aptitudinile, fapt evidentiat si de existenta unor persoane cu performante deosebite, apartinand tuturor structurilor temperamentale.

Aptitudinile sunt insusiri psihofiziologice bazate pe un sistem de operatii cu ajutorul carora executam activitati cu multa rapiditate si cu un grad inalt de eficienta. (Marin Stioca, op. cit., 1996, pag. 78 si urm.):

Aptitudinile constituie latura instrumentala si executiva a personalitatii, ele ne arata ce poate individul, iar nu ce stie el.

Un om este inteligent in masura in care extrage dintr-un minim de cunostinte un maximum de efect.

Aptitudinea depinde de ereditate, dar nu este oferita nemijlocit de aceasta, ci se faureste in conditiile prilejuite de activitate.

Precocitatea manifestata prin surprinzatoare reusite la muzica, pictura, matematica etc., ne arata neindoielnic aptitudini, dar numai dupa ce prin exersari si elaborari complexe de sisteme de lucru tanarul ajunge la rezultate remarcabile.

Educatorul si tanarul care aspira la realizarea de sine trebuie sa aiba in vedere activitatea, invatarea si antrenamentul, perfectionarea inclinatiilor personale, dar si a celorlalte componente ale existentei sociale.

Caracterul este o alta componenta a personalitatii care vizeaza suprastructura socio-morala a personalitatii, calitatea de fiinta sociala a omului.

Andrei Cosmovici spunea, caracterul este 'acea structura care exprima ierarhia motivelor esentiale ale unei persoane, cat si posibilitea de a traduce in fapt hotararile luate in conformitate cu ele' (op. cit., 1997). Astfel, se subliniaza cele doua dimensiuni fundamentale ale caracterului: una axiologica, oriental-valorica; alta executiva, voluntara.

In sens larg, caracterul este un mod de a fi un ansambu de particularitati psiho-individuale ce apar ca trasaturi ale unui portret psihic global.

In sens restrans, caracterul reuneste insusiri sau particularitati privind relatiile pe care le intretine subiectul cu lumea si valorile dupa care se conduce ca subsistem relational-valoric si de autoreglaj.

In structura caracterului se pot distinge trei grupe fundamentale de atitudini: atitudinea fata de sine insusi (modestie, orgoliu, demnitate, egoism, sentimente de inferioritate, culpabilitate etc.); atitudinea fata de ceilalti (altruism, umanism, patriotism, atitudine pozitiva etc.); si atitudinea fata de munca.

Trasaturile de personalitate, diagnosticate cu ajutorul chestionarelor si care intra in structura caracterului pot fi considerate, intr-o anumita masura, expresia atitudinilor pe care persoana le are fata de ea insasi.

R. Cattell a adoptat un demers sistematic si a utilizat analiza factoriala, elaborand un chestionar (16 P.F.) cu ajutorul caruia pot fi analizati saisprezece factori de personalitate intre care: conservatorismul, emotivitatea, increderea, indisciplina, relaxarea etc.

Deoarece adolescenta este perioada in care incep sa se cristalizeze principalele trasaturi de personalitate cu greu pot fi facute afirmatii, privind personalitatea unui elev si mai ales a celui de varsta mica. Situatiile neobisnuite pot provoca reactii care ne ajuta sa diferentiem intre atitudini circumstantiale, relatii conventionale si cele care exprima 'nucleul' stabil si autentic al personalitatii in formare

De asemenea, motivele ce fundamenteaza atitudinile si comportamentul elevilor cresc dificultatea interpretarii si valorizarii morale a acestora.

Avand in vedere plasticitatea deosebita a personalitatii viitorului adult, scoala trebuie sa-si asume responsabilitati formative.

O alta componenta a sistemului de personalitate este creativitatea.

Actul creator este un proces elaborat prin inventie sau descoperire, cu ajutorul imaginatiei creatoare, a unor idei, teorii sau produse noi, originale aplicabile in diferite domenii ale vietii sociale.

Miron Ionescu in lucrarea Dimensiuni creative in predare si invatare considera faptul ca orice demers teoretic sau practic care analizeaza creativitatea trebuie sa porneasca de la doua premise importante: creativitatea este educabila si poate fi evaluata, pe de o parte, si, pe de alta parte "se pot identifica anumite modele, strategii, tehnici, abilitati cu caracter general si/sau specific diferitelor domenii de activitate aplicabile in solutionarea majoritatii problemelor legate de creativitate". (op. cit., 2000, pag. 129)

In cadrul unor scoli psihologice au fost formulate mai multe teorii asupra creativitatii. Unii specialisti explica procesul creativitatii prin nivelul gandirii logice, altii releva influenta unor factori de personalitate (motivatii, atitudini), iar o alta abordare neaga importanta inteligentei, atribuind un rol hotarator imaginatiei.

Inteligenta superioara nu inseamna neaparat si creativitate, (Landau - cf. lui Stoica Marin, op. cit., 1996, pag. 86 si urm.) intrucat nu toti oamenii inteligenti sunt si creativi.

Ineligenta si creativitatea sunt darul cel mai de pret al omului care i-au permis sa faureasca primele unelte, sa stapaneasca natura prin stiinta si tehnica, sa creeze un peisaj nou etc. Deci, se impune incurajarea eforturilor pentru ca scoala, educatorii, in general, sa dezvolte elevilor capacitatile creative.

Scoala contemporana are un rol bine precizat in dezvoltarea potentialului intelectual, reprezentat de inteligenta si creativitate care vor asigura neintrerupt progresul social-uman.

Creativitatea este un proces complex care angajeaza intrega personalitate a copilului.

In scoala nu se poate vorbi de creatii de mare originalitate, decat la elevii exceptionali, la ceilalti, fiind vorba despre un potential creativ ce urmeaza sa fie dezvoltat, pe diferite cai, atat in procesul de invatamant, cat si in cadrul activitatilor extrascolare.

Educarea creativitatii este un proces continuu ce trebuie realizat pe tot parcursul scolii, avand in vedere toti factoii cognitivi, caracteriali si sociali.

Deosebit de importante sunt insusirea de catre elevi a unor procedee de dezvoltare a imaginatiei creatoare, exercitii de creativitate, recunoasterea si aprecierea valorilor create de elevi, existenta unor relatii de cooperare intre profesori si elevi.