RELATIA INVATATOR - ELEV

RELATIA INVATATOR -    ELEV

' Cand profesorii vor fi mai aproape de elevi, cand vor dispare si violenta verbala si gestul brutal, cand se va renunta la pedeapsa si se va face apel la simtul demnitatii si al ratiunii, cand se va invelera nobletea muncii, a cinstei si a politetei, prin exemplul educatorilor insisi, atunci se va stabili un climat cu adevarat propriu educatiei omului ' .

D. THEODOSIU

I Esenta si caracterul relatiilor educationale sunt determinate de anumite conditii subiective si obiective. Printre cele mai importante se numara : personalitatea invatatorului, conditiile generale in care se desfasoara procesul de educatie si conceptia pedagogica aflata la baza acestui proces.

Personalitatea invatatorului constituie factorul subiectiv principal care imprima un anumit caracter si o anumita intensitate interactiunilor sale cu elevii. Dupa cum se stie, el organizeaza si conduce activitatea instructiv - educativa din scoala, prelucreaza si transmite cunostintele cuprinse in curiculum si manualele scolare, modeleaza personalitatea copilului, desfasoara o bogata activitate extrascolara, sprijina ceilalti factori educativi care se asociaza eforturilor scolii etc. Pe de alta parte, conditiile generale in care se desfasoara instructia si educatia reprezinta un factor obiectiv care influenteaza, intr-o mare masura, interactiunea dintre invatator si elevi. Este vorba, desigur, de conditiile materiale, de dotarea scolii cu mijloace de invatamant, de aspectele organizarii scolare, de atmosfera generala, stilul de munca, etc.

In sfarsit, un factor de maxima importanta, care influenteaza relatiile invatator - elevi, il constituie conceptia pedagogica ce sta la baza activitatilor educationale . Dupa modul in care sunt formulate finalitatile educatiei ( ideal, scopuri si obiective ), modul in care este privita natura copilului si posibilitatiile de formare a trasaturilor sale de personalitate imprima contactului si raporturilor reciproce dintre educator si educat o anumita orientare, un anumit caracter.

Adeseori, intre invatator si elevi se pot manifesta, in mod spontan sentimente de atractie sau de respingere, de simpatie sau antipatie, de acceptare sau neacceptare etc.

De regula, atunci cand sub aspectul comunicarii didactice, relatiile invatator - elevi, sunt de tip unidirectional, invatatorul apare in fata clasei doar in calitate de transmitator de informatii . In asemenea conditii, este preocupat mai mult de receptarea celor transmise si mai putin de dimensiunea afectiva sau emotionala a vietii si activitatii din clasa. Aceasta stare, alaturi de eventualele sentimente de respingere, antipatie sau neacceptare, manifestate uneori fata de anumiti elevi, conduce la traumatizarea relatiilor pedagogice, cu implicatii negative asupra rezultatelor invatarii si a educatiei scolare pe ansamblu.

Din asemenea motive, consider ca atat in procesul formarii initiale a invatatorului, cat si in formarea sa continua, un accent deosebit trebuie pus pe dezvoltarea a doua dintre competentele personalitatii sale : competenta morala si competenta psihosociala . prima este asigurata de elementele ce confera o buna functionalitate conduitei morale a invatatorului : cunoasterea valorilor si normelor morale ale societatii, capacitatea de autocontrol asupra atitudinilor si modului sau de comportare in orice situatie ; existenta unor deprinderi si obisnuinte morale, conform cu exigentele moralei sociale, precum si cu exigentele deontologiei pedagogice; constituirea sa ca nivel spiritual si moral - cetatenesc pentru comunitatea sociala in care traieste etc. Cea de-a doua - competenta psihosociala - presupune : capacitatea invatatorului de a adopta un rol diferit ; posibilitatea sa de a influenta cu usurinta indivizii si grupurile de elevi ; capacitatea de a utiliza corect puterea si autoritatea ; capacitatea de a adopta rapid diferite stiluri comportamentale etc. Interdependenta si fuziunea celor doua tipuri de competente, alaturi de aptitudinile sale pedagogice, precum si de alte trasaturi de personalitate, stau la baza relationarii corecte si eficiente a invatatorului cu elevii in procesul educatiei.

Dupa cum se stie, dezvoltarea unor relatii socio - afective pozitive intre invatator si elevi, bazate pe sentimente de simpatie, atractie si acceptare, permite constituirea unui climat psihosocial favorabil, unei conclucrari eficiente intre participantii la actiunea de instruire .

Asa cum remarca Jean Piaget, pe la sapte - opt ani, sentimentul dreptatii capata o forma mai mare decat supunerea, devenind norma centrala . Din acest punct de vedere, ne putem intreba daca o clasa ' cuminte ' este in mod automat si o clasa ' buna ' ; ori daca niste copii ' rai ', adica mai putin disciplinati, mai putin supusi, sunt cu adevarat rai.

Sentimentul justitiar, de care vorbeste Piaget, in situatia scolara se exercita, evident, cu precadere, asupra personajului principal, care este invatatorul .

Deoarece, el este cel care, si asta o stiu atat elevul cat si cadrul didactic, conduce, cel care dirijeaza viata . Persoana invatatorului joaca deci, un rol fundamental. El este speranta copilului si amandoi stiu asta . Esential este modul in care invatatorul intampina aceasta speranta si o implineste.

Asadar, daca, asa cum se desprinde din cele prezentate, invatatorul este agentul moral in contextul educatiei scolare, ce are el de facut ? Un singur lucru, extrem de simplu in enunt, si anume, sa-si cunoasca rolul de mentor moral si sa il accepte.

Sa accepte faptul ca, in ochii elevului, el nu este atat cel care stie, cat acela care cunoaste : el nu este atat cel care traieste, cat acela care exista . In mare masura, intr-o anumita perioada a scolaritatii, copilul traieste efectiv prin intermediul invatatorului, care este insasi existenta .

In acest context, minimumul cerut invatatorului este credibilitatea : de orice fel ar fi persoana ce locuieste inauntrul sau, persoana dinafara nu trebuie sa trezeasca banuieli copilului, ci e nevoie a parea cel putin, daca altfel nu se poate, ca este cea adevarata .

In ceea ce priveste maximumul, acesta se numeste autenticitate .

Autenticitate, mai intai fata de sine, apoi fata de ceilalti . Invatatorul trebuie sa creada in valorile pe care le cere elevilor sai. El trebuie sa stie cum sa traiasca in ele si sa arate calea pentru cei ce vor sa urmeze drumul sau. Dar mai mult, el trebuie sa fie acele valori.

De buna seama, intre cele doua extreme, intre ceea ce am numit maximum si minimum, exista o paleta larga de credinte si comportamente, determinata de insasi natura umana. Valoarea fundamentala insa, pe aceasta scala a specificitatii individuale, trebuie sa fie numai una : adevarul moral .

Aceasta pentru ca un copil nu poate fi mult timp inselat,, decat daca el doreste aceasta. Faptul ca un copil nu poseda operatiile mentale ce se presupune a le avea adultul, faptul ca el nu ' pricepe ' multe lucruri, aceste realitati psihologice, deci, nu sunt intr-o corespondenta directa cu ceea ce copilul simte, cu ceea ce el intuieste. Dezvoltarea spirituala si afectiva, desi legate de cea intelectuala, nu sunt in dependenta absoluta de aceasta din urma. Un copil va simti intotdeauna adevarul, dar si minciuna ; va fi ranit de nedreptate si va inceta sa mai aiba incredere . Aceste ecouri ale nedreptatii raman in sufletul copilului si il fac sa priveasca cu banuiala lumea dimprejurul sau si sa suspecteze mai tarziu, adultii din randul carora si el face parte .

Se poate intampla insa un lucru si mai grav. Prin definitie, copilul este o faptura facuta pentru iubire si care tanjeste dupa afectiunea celor maturi, mai ales a persoanelor importante din viata sa, de obicei, parintii si invatatorul .Pentru a castiga aceasta iubire, el este gata sa accepte ca bune, lucruri respinse cu putere daca vin de la alti adulti ; non - valorile pot deveni valori in viata unui copil, daca cel ce le reprezinta este o persoana indragita : ' Raul ' devine ' binele ' pentru simplu fapt ca adultul ce-l promoveaza este persoana importanta din acel moment. Este usor pentru un matur sa modifice o viata de copil, fara macar sa-si dea seama de aceasta .

Asadar, responsabilitatea morala a invatatorului este uriasa .

Moralitatea nu se poate masura si influenta, benefica ori nu, este imposibil de cuantificat daca ne aflam pe teritoriul eticii, asa cum se face in evaluarea informatiei predata de invatator si achizitionata de elev. Raspunderea morala este invizibila si actioneaza pe termen lung, mult timp dupa ce influenta propiu-zisa si-a incetat actiunea.

Dascalul trebuie sa fie personal si empatic in comportament, echilibrat in rationamentul moral, stapanind cu autoritate rolul de consilier, asumandu-si constient functia de agent moral in contextul scolar .

BIBLIOGRAFIE

Bancsuly, A. ' Relatia profesor - elev in perspectiva unei educatii

moderne' , Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1972 .

Cretu, E . ' Psihopedagogie scolara pentru invatamantul primar,

Editura Aramis, Bucuresti, 1999 .

Dumitrana, M ' Invatatorul - agent moral in contextul educatiei primare',

Revista ' Invatamantul primar, nr. 3/1996 .

Matei, C.N.. ' Probleme de psihopedagogie scolara, ' E.D.P.,

Bucuresti, 1978