Muntii Rodnei

Dragostea de natura nu e ca o pasiune:

este o pasiune.

RUSKIN[1]

Carpatii, in lungul lor din Bucovina la Portile de Fier, cuprind in ei mozaic de aspecte, unele e dreptul ca miniaturi, din ceilalti munti ai Europei, intilnesti in Ciucas ori Ceahlau colturi din Dolomitele Tirolului. Obcinele bucovinene, ca si Muntii Persani, aduc aminte valurile regulate din Jura. Muntii Fagarasului, cu acoperisul de zapada din.primavara, sint asemanatori cu Pirineii; asprul masiv al Retezatului cu Alpii bernezi. Nu sclipesc ghetarii, dar urmele lor sint proaspete, caldarile din Paring ori Retezatul, asemenea au circul Gavarnie din Pirinei; stincile ca niste ace, stilpi din Negoi si tovarasii lui reproduc amanuntele virfurilor din Alpii centrali. Pentru cei deprinsi numai cu strainatatea, le-ar trece dorul de ea apucind pe drumurile batute din Carpati.

Carpatii ramin insa Carpatii, prim particularitatile lor anumite, in amanunt ca si in intregime, in afara de glasul izvoarelor si suierul cetenelor, in afara de statele si stinile din cuprinsul lor, cu alt inteles, numai pentru noi.

Nu sint peste tot numai masive aspre ori numai valuri monotone. Sint atractivi prin apropierea variatiuni lor. Linga Ceahlau, cu podoaba dolomitelor, se inalta Raraul cu ruinele Pietrelor Doamnei; de pe ele se arata, ca un larg podis inalt, Calimanii vulcanici, iar mai spre nord doua piramide, gemene, ce incununeaza impozantul si asprul mont stancos al Rodnei, ca mutat din Alpi, intre obcinele impadurite ale Bucovinei. Masivul Rodnei are o asezare simbolica. () Ori de unde-l vezi, pare aspru, mereu incruntat, ca o sentinela de paza, inaltindu-si cele doua tuguie, Inaul si Pietrosul, cu mult mai sus de virful Ceahlaului aproape-aproape rivalii Negoiului. Asezat in nordul tarii, intr-o clima mai rece, are imbracaminte mai deasa de paduri. Golurile stincilor sint mai rare decit in Carpatii sudici.

In schimb, Muntii Rodnei sint mai accesibili, prin drumurile bine intretinute.

Ii poti inconjura; le poti atinge inaltimile chiar cu automobilul, intr-un asemenea "Rundsreise', pornind din zori din Sighetul Marmatiei, cu livezi de meri si pajisti sviteriane, noaptea poti dormi in Cimpulungul bucovinean- Daca nu esti prea grabit si nu-ti place goana, te odihnesti la Cirlibaba, adormind in cintecul Bistritei, pentru ca a doua zi, sa urca peste Rotonda, ca sa poposesti seara in Bistrita Nasaudului.

La dus strabati in lung Maramuresul izolat, cu oameni care si-au pastrat inca multe din insusirile strabune. Urci pe valea Izei, un sirag de sate, care de multe ori pastreaza amintiri strabune, cu frumoase si vechi biserici de lemn. Mai toate sint pomenite in documentele de demult. Cuhea[2], de unde se zice ca a pornit Dragos, chiar din veacul al XIV-lea. Aproape de Moisei intilnesti soseaua mereu stricata de vijelioasa apa a Visaului. Privelistea de aici te atrage; muntele te cheama. Adastind pe malul fugaciului riu, nu-ti poti lua ochii de la tabloul sobru si impunator al Pietrosului.

De indata ce iesi din Borsa incep peisajele alpine; nu lipsesc de o parte si alta a drumului, in incintatoare vaiugi verzi si cu pometuri, mici casute izolate, asemenea "chaleturilor' sviteriene. Verdele fraged, intins peste tot, face sa-ti treaca dorul de Tirol.

Iti ies in cale Pietrosul, il privesti in plin, au gropile ghetarilor vechi spre virf. Brazii se caznesc sa-l cucereasca, dar se dau biruiti. Ramin stincile, muschii si iarba, in val virtejul norilor ce se rotesc ca niste pasari uriase, acum ascunzindu-se dupa virfuri, acum oprindu-se deasupra vailor adinci.

Forma-i piramidala; paduricele de jnepeni, pete innegrite ce acopar coastele repezi, domina unde molizii inceteaza. La o cotitura iti apare si tovarasul lui de singuratate, Inaul, mai impunator, isi dau mina. Se tin legati ca fratii de cruce, printr-o creasta ca o punte.

Drumul strabate apoi umbra padurii, cu arbori voinici; mor de batrinete ori in lupta cu furtunile. Securea inca nu-i doboara, aparindu-i drumurile rele. In schimb, la tot pasul iti apare ritmica legatura dintre viata si moarte. Trunchiul putrezit, de se infunda batul in el, e imbracat cu muschi ori cu delicatele frunze ca de trifoi ale macrisului-iepurelui. Nu rar un tinar bradut a prins radacini in ciotul putrezit al unui molift, intunerecul padurii te invaluie. Serpuirile dese ale drumului deschid ici si colo ferestre prin vreo rariste sau prin adaposturile pastrate inca din vremea razboiului. Privirea aluneca asupra adincii vai a Visaului si a muntilor numai neguri de paduri, peste care Pop Ivan isi inalta mai semet virfu-i rotunzit. Popasul mai indelung de pe trecatoarea Prislopului, mai inalta decit oricare din cele batute de care si carute (1414 m), din cauza padurilor nu te lasa sa vezi prea mult. La scoboris insa o noua atractie te intovaraseste. De pe drumul taiat pe inaltime, dunga Bistritei luceste ca argintul viu, in fundul vaii adinci, prin.pinza cetenilor dese. E o priveliste unica; nu-i auzi sopotul, dar ii admiri sclipirea. La o cotitura Inaul ti se arata in toata masivitatea lui. La Cirlibaba, Bistrita devenita vijelioasa, iti iesa inainte. De esti satul de munte, te indrepti catre Iacobeni; de vreai sa continui circuitul peste Muntii Rodnei, de la Cirlibaba te intorci pe alt drum, ce duce la Somes. Urci peste Rotunda, trecatoarea tot inalta (l 278 m), dar mult mai vesela, mai surizatoare decit cealalta. Padurile se trag la o parte din drum; finetele se intind mai larg, la fata muntelui. Calea nu e pustie. O gospodarie inveseleste locul, omul necunoscind piedica asprimii. Ba si cite un cimp de orz e pe aproape de casa, alaturi de nelipsitii cartofi, pinea celor de pe inaltimi. Viata e grea; inima romanului e buna. E primitor si bucuros ca vede o fata straina.

Te abati de la drumul larg. La stina ciobanii istorisesc de vremea cind in locul tunetelor, din ascunzisul padurii bubuiau tunurile ce rascoleau ecou prelung pe vai. ()

Nu stiau cum sa ne multumeasca. Mamaliga proaspat rasturnata, alaturea de casul framintat de dimineata, era masa imparateasca. Muntele a savirsit minunea, infulecam daraburile de mamaliga, de rideau ciobanii si de graba cu care inghiteam si de potriveala mamaligii strinsa bot in palma, ca sa se lipeasca mai bine brinza. Masina ce ne-a transportat pina aice, tehnica moderna, a fost uitata cu desavirsire. Arhaismul ascuns in fiecare dintre noi a inviat fara sfortare.

O clipa macar esti omul fericit pe care-l ravnesc imparatii. O clipa de multumire, dar care lasa dira luminoasa in suflet. Traiesti din ea alte clipe fericite, mai tirziu, cind cauti oaza amintirilor placute in forfota distrugatoare.

Soarele te lumineaza si te incalzeste fara sa-i simti arsita molesitoare. Fluturii obraznici se hirjonesc in jurul tau. Ce usor se poate cistiga multumirea, cind ai taria sa invingi inertia si lenevirea vointei ! La umbra de brad, pe covorul finetei, admiri si maiestoasa desfasurare a Inaului, mai din apropiere. Te cheama spre el asprimea infatisarii lui, in adevar ca o straja a tinuturilor ce domina.

Drumul scoboara. Cind i-am facut pentru prima oara m-a cuprins o adevarata emotiuoe adinca, fara voie, desi fireasca, spalind u-nii fata in apele limpezi ale Somesului Mare. () Muntii nu ma mai interesau. Decorul naturii se sterge fata de fiorul sufletesc ce ma cuprinse ca ma aflu pe pamantul de curind unit[3], dupa atitea si atitea veacuri de suferinti si visari, de lupte si zbuciume ale atitor generatiuni.

Aicuma, cind scriu, peste amintirea acelor clipe de adevarat extaz lamurit, s-a lasat zabralnicul doliului, indurerarea sfasietoare a nedreptatii omenesti si a vitregii soarte pentru poporul roman. Rodna Veche, cu biserica gotica ruinata de tatari in veacul al XIII-lea, cu casele administratiei de mineri adusi din departari, cu gramezile stralucitoare de pirite din preajma garii, iti face impresia unui oras mutat de undeva din partile Stiriei. Drumul apuca in lungul Somesului; treci peste podul acoperit de la Ilva Mare si poposesti in Nasaud. Linga scoala scunda, cu pragurile roase de ciubotele romanilor care au invatat acolo, s-a inaltat, ca pioasa recunoastere a importantei orasului cu veche cultura romaneasca, un mindru lacas, cum nici nu l-au visat invataceii de pe vremea lui Cosbuc. Un muzeu interesant prin toate semnelfe vietii romanesti, este imbogatit si pazit cu sfintenie de un fost elev nasaudean, Gr. Moisil.[4] De la Nasaud, asezat intr-un labirint de dealuri tot mai inalte, pe nesimtite treci din luncile cu matasa porumbului spre coastele unde abia ovazul mai da rod.

Pornesti de la moara purtata de valurile repezi ale piriului scoborit din munti si tot amagit de peisagii molcomite, dar ademenitoare, te trezesti sus, linga mareata cruce asezata pe creasta de despartire dintre tinuturile bistritene ale Transilvaniei si adinca depresiune a Maramuresului, inconjurat de munti.

Pe unul din drumurile aceste pasesti pe urmele copilariei lui Cosbuc, acel care avea sa rascoleasca atentia tuturora asupra blinzilor locuitori ai satelor din Romania intreaga!

Drumul insa e mai parasit, fiind lateral. Cu atit mai bine, caci masina fiind condusa cu precautiune, te bucuri de peisajele ramase naturale, in care cimpurile de griu si mai ales de ovaz sint racorite de necontenita agitare a frunzelor de mesteacan, prin suflarea muntelui, alunecata pe vai.

Si astfel ajungi la Hordou[5], saltul copilariei lui Cosbuc, ramas aproape asia.cum era cind feciorul popei ha-laudea pe meleagurile inverzite, ascultind corul pasarile descris in ,,Concertul primaverii', isi petrecea vacanta, imbracat cu itari, nu ca "domnisorii'. "Acasa eram ciobani'. Asia se lamureste farmecul poeziilor sale, prin amintirea vie a traiului in satul ipe care nu l-a parasit decit tirziu, in care a ramas fiul de taran, ciobanul si muncitorul de pamint, ducind cu el imaginile reale ale vietii satului si a naturii traite, ceea ce da puterea vesnica a tot ce a produs in literatura. Mai multa jale insa se aduna in suflet cind ajungi la casa parinteasca a marelui poet, pe jumatate ruinata, in vremea cind am vazut-o, cu buruieni pe acoperis, cu palretii mereu macinati de siroaiele prelinse prin sparturile acoperisului, de lasau dire roscate pe varul invechit ca niste lacrimi scurse. Pustiul lasat peste locuinta poetului, arata pustiul sufletesc si al generatiilor care au cetit pe Cosbuc.

Aceiasi a ramas insa livada dindaratul casei, desi arborii aiu imbatrinit, schiloditi de vreme, acoperiti pina-n virful crengilor de rapanul lichenilor ca de pucioasa. In locul ierbii proaspete, prin care se rostogoleau copiii, buruienile salbatece au nalpadit gradina. Neschimbata, desi girbovita, minunat tablou al arhaismului rural, s-a pastrat moara de apa, intre ramuri de salcii si cu acelasi cintec al piriasului limpede si fugaci.

Pe malul apei se-mpletesc

Carari ce duc la moara,

Acolo, mama, te zaresc

Pe tine-ntr-o cascioara.

(G. COSBUC)

Ca o minune a lui Dumnezeu totul a ramas neatins. Piriul limpede gilgiie in patul lui ingust, cu bolovani. Pajistea verde de jur imprejur e covor asternut pina-n coasta dealului. Moara din lodbe abia cioplite e umbrita de salcii si plopi ramurosi, printre care spinzura atele de funigei, prevestitorii toamnei. Roata morii cu scindurile late, neincheiate la obezi, sta la capatul canalului de latunoaie, inverzite de muschi. Doua pietre tocite, pe schelet de grinzi groase de stejar, zac in nemiscare. Alaturea e patul morarului, scinduri goale, cu oale pe laiti, putinele prin colturi si cu hirtie la ferestre in loc de geamuri. ()

Drumul urca tot mai rau intretinut. Ogoarele se raresc, finetele se intind. Mestecenii, tot mai desi, isi flutura intr-una frunzele tremuratoare, iar in cale se arata cite un mindru brad, ce anunta asprimea povirnisurilor muntoase, urcate in largi serpentine. Pe culmea drumului, linga o cruce inalta, ce-si profileaza neted bratele intinse pe adincul cerului, fara voie opresti. Inainte e larga covata a Maramuresului, de unde ai pornit.

Astfel s-a incheiat acel "Rundreise' pomenit. De la Moisei am pornit; la casa saracacioasa a vadanei din Moisei ne-am intors.

Muntele are toanele lui. Nu e intotdeauna tot una de primitor. In alta calatorie peste Prislop s-a desfasurat furia apei din munti, cu o naprasnica vijelie si dezlantuire de forte distrugatoare.

"Este binefacatoare puterea focului cind e imblinzit si pazit de om; dar groaznic este acest dar al cerului, cind scapa din incatusare si apuca razna, in voia lui'. Aceste vorbe ale lui Schiller[6] din "Cintecul clopotului' se aplica si apei. Apa si focul sint cele mai capricioase elemente ale naturii. Aduc fericirea omului, dar si nenorociri groaznice.

Apa e mai vicleana si fioroasa, fie ca gilgiie de minie, fie ca inainteaza fara nici un murmur. Din calea focului te mai poti abate. Apa venind naprasnic te ia cu casa cu tot.

Abia auzi tipetul desperat de "vine valea' si huruiala de tunet a bolovanisului rostogolit, ca si navala apei, in clocotis nebun, a ajuns pina jos, inecind vite si oameni.

Pornisem din Borsa pe vreme senina. Soarele insa dogorea, ca in mijlocul Baraganului. De dupa Pietrosul se arata un val de nor catranit. Altii se ivira de dupa Inau. Cind am ajuns sus, pe dosul impadurit prin care serpuieste drumul, se intunecase ca noaptea. O pinza deasa de picaturi mascate si repezi se tese in curmezisul drumului, de nu-l mai puteam zari decit la lumina sagetilor de foc ce brazdau cerul, infigindu-se in desisul bradetului. De dupa fiecare trunchi de arbore, ca din rascolirea unui cuib de senpi, se iteau suvite albe de apa, ce taiau drumul in curmezis, apucind pe unde le venea la indemina, ca sa se rostogoleasca in goana zgomotoasa la vale. N-aveam ce face. Trebuia sa inaintam. Linistea obisnuita a inaltimilor impadurite se transformase intr-o neintrerupta muzica infernala. Ropotul ploii era intarit de zanganitul metalic al suvoaielor grabite, de prelungul ecou al trasnetelor, ca si de suierul fioros al cetanilor de brad, intr-una biciuite de furtuna.

Padurea era in fierbere. Te asteptai la orice.

Dupa citeva ore de intuneric, norii au prins a se destrama. Soarele lumina, in rastimpuri scurte, cursul inca limpede al Bistritei din adincul vaii umbrite. Zgomotul suvoaielor parea mai infiorator prin taina padurii. Cu cit scoboram, au atit se intetea. Suvoaiele se uneau. La o Cotitura, o secunda daca miai intarziam, acolo ramaneam icu masina cu tot, jucaria apei infuriate. Ca un balaur minios, un puhoi se rostogolea in jghiabul peste care numai cu citeva saptamini inainte s-a durat podet nou. Brazii dezradacinati cadeau cit sint de lungi, schilodind altii. Podetul, lovit de trunchiuri, icnea in titini.

Apa dadea navala, argintata de spuma. Nemaiincapind sub pod, stavilita de trunchiurile incalcite, salta pe deasupra, intr-o clipa il invaluie. Malurile se surpa. O noua navala de apa zmulge podetul intreg, ca pe o surcica. Apa capatase infatisarea unui urias. Fara opinteli, apucand cu amandoua miinile tortile podului, il ridica, azvirlindu-l de vale. Toate se petrecura in citeva clipe. Ramasesem inmarmurit nu atit de frica, cit de admiratie in fata napnaznicei minii a suvoiului, domolit peste citeva ore. Scapat ca prin minune de pericol, contemplam maretia elementului naturii in furie. Un brad tinar, inalt, in plina putere, zacea cit e de lung in curmezisul apei, cu radacinile intinse, smulse din pamint. Cu citeva clipe mai inainte tinea isonul in cintecul de zbucium al padurii. Acum statea trintit la pamint, prada nimicirii si prefacerii. Era tabloul vietii omenesti, in furia salbaticirii ei din razboi. Ajunsi spre seara in Cirlibaba, Bistrita nu mai era de cunoscut. Toti serpii de apa, ce se scurgeau printre arborii de pe munte, s-au adunat in fundul vaii, turburind linistea riului. Acum se umflase dintr-odata, duduia podul de izbiturile valurilor minioase, acoperite cu frunze si cetini. Cite un butuc trecea ca sageata, amenintind picioarele podului cu parapete de scinduri.

A doua zi, ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat, soarele resfringea sageti sclipitoare in crucea noua a bisericii, transforma in diamante stropii ramasi pe cetinile brazilor din apropiere. Mai iutita in mers, dar in parte limpezita, Bistrita isi cata de drum. Oamenii avura partea lor din naprasnica furie a apei. Cu tepini lungi, trageau pe mal butucii ori trunchiurile ce pluteau pe apa. Era dreptul lor, consfintit prin traditii.

Inaul atrage, ca si Pietrosul, mai mult poate decit muntii din sudul Carpatilolr. E ceva tainic in asprimea lui. Nu straluceste stinci goale pe virf. Padurile care se urca si la 1800 m, dese, intunecate, ii dau o imbracaminte sobra.

Inaul e mai accesibil, fie din Valea Vinului dinspre Rodna, fie de la Carlibaba, drum ales prin traganeala lui, si indeosebi prin faptul ca, dupa ce iesi din padure, pasunile larg intinse fac ca la tot pasul privelistea sa fie deschisa.

Acesta e farmecul muntelui, una din ademenirile lui. Domina. Cind cerul e senin, aice de un albastru mediteran, vizibilitatea devine departata si limpede. Privelistea in adevar este impresionanta. Prinzi maiestatea domniei muntilor.

Sub virful principal al Inaului, intr-un decor maret al unei largi caldari glaciare, odihneste si limpedele lac Lala, la inaltimea Ceahlaului. Dragalasenia lui, mai ales in rasarit de isoare, cind fata-i e poleita cu aur, este neuitata, cu totul deosebita de acea a lacului Bucura, in mijlocul naruiturilor de stinci. Cadrul lacului aice il formeaza o pasune intinsa, una, verde, bogata, plina, de-i da un aer de molcomita asezare, ce te dispune. In jur nu e dezolare; clima cu totul alta a facut ca vegetatia sa fie bogata, invioratoare. Neuitata imi va raminea amintirea noptii cu luna plina trecuta la marginea ochiului de apa cu tainica sclipire. A fost implinirea unei temerare dorinti de a trai citeva ore in singuratatea mareata. Numai (dupa insistente, convingatoare la cele din urma, ciobanul, ce-l luasem drept calauza, nu m-a lasat cu totul singur. Puterea farmecului netrait ce-l revarsa ceata argintata, ca o ploaie diafana, lasata de lumina lunii; cerul de un senin impresionant cu rare stele boghioase, din ce in ce mai luminoase; luciul nestins al lacului; umbrele clar conturate ale coastelor din jur, totul inchidea o grandioasa scenerie, care ma tinu legat locului. Nici o miscare in jur; nici o adiere nu tulbura linistea ce ne invaluia tot mai adinc. Simteam la inceput frica de salbataciuni, evocata de ciobanul care stia multe sa povesteasca cu incetul nu mai eram fiinta cu gindul la pericole. O transformare treptata ma patrunsese.

Devenisem un fir din imensitatea nedeslusita. Traiam clipele de extaz ce te eterizeaza in fata infinitului insondabil, in care se contopea cer, pamint si fiinta noastra. In amorteala fericirii pe care o traiam, incepu sa joace inaintea mea lumea vie a zinelor din povestile copilariei sau, urmarind mutarea inceata a stelelor in jurul celei polare, gindurile fara voie se inaltau si mai sus de ele, in taina nepatrunsa a puterii ce le misca. Sub farmecul maret al naturii impunatoare, imi lamuream licaririle nascute in sufletul celor ce traiau mai adese cu ea. Asa au luat nastere povestile; asa a izbucnit in versuri simple rascolirea sufletului celui izolat de lume ()

Mai au o atractie Inaul si Pietrosul: stinile. Stini se intilnesc pe toti muntii nostri. Aice sint cele mai inalte, unele chiar la l 900 m, caci pasunile si ele sint mai intinse spre virfuri.

Cita deosebire insa intre stina asezata, adevarata gospodarie de vara, de pe Valea lui Ivan, si intre cea de pe Inau. Nici nu i se spune stina, ci "mutatoare'. E primitivitatea adapostului vremelnic. Pe patru furci tari se sprijina acoperisul de dranite, iar paretii, zaplazuri, sint lobde incheiate la capete, cu furci. O simpla polita - cupare - serveste pentru depozitul instrumentelor, toate de lemn, dar si pentru sacul cu faina, traista cu sare. Vatra nu exista. Focul se face pe pamintul batut; fumul te inabusa, te orbeste. Ciobanii, pacurarii, adesa cu pumnul sub cap drept capatii, dorm tot pe pamint, cu picioarele spre focul care nu se stinge. Numai comarnicul de alaturea este mai cu grija acoperit; in el se depoziteaza bogatia casurilor, la loc ferit de ploaie si soare, ca sa se zvinteze.

Cind pasunea a saracit, sau cind locul a devenit o mlastina prin framintarea maruntelor copite ale oilor, "mutarea' se stramuta aiurea, la loc mai bun. E tipul nomadismului pastoral pastrat in toata simplitatea lui.

Viata pacurarilor ? Izolarea completa de sat, de lume, traiul in plina natura, in care numai ceaunul de mamaliga este semnul virstei fierului in care acesti eroi ai muntelui isi duc viata. Doar faina de mamaliga se aduce din sat. Incolo oile dau zarul acru din oare pregatesc, rar, sorbeala, zeama fiarta cu macris de munte. Asa se lamureste amarul cintecului:

M-o minat maica la capre

Si merinde nu mi-o pus,

Num-o coaja de malai

Tapana de noua ai.

Si cind coaja o rodem

Caprele mi le pierdem.

(E. PRECUP)[7]

Asa se lamureste oftatul adinc al celui care traieste cu dorul departatului sat, in inima:

Foaie verde de podbal,

Marg cu turma peste deal,

Peste deal, peste vilcele

Si ma culc pe floricele,

Si iau fluierul sa cint,

Ca-s strain pe-acest pamint,

Ca-s strain si departat

Si mandruta m-o lasat.

(E. PRECUP)

Asa se lamuresc toate baladele si povestile, ca urmarile intamplarilor deosebite ce impresioneaza si ramin inradacinate-n minte, imbinarea realului cu inchipuirea, zbuciumul gindurilor in linistea izolarii, dar si a, frumusetii naturii, au dat nastere literaturii nescrisa, transmisa din generatie in generatie.

Aice, in asprimea muntelui nordic, mohorit si aspru, s-au mai pastrat obiceiuri arhaice, care aduc aminte de inceputul innegurat al omenirii, vremea cind omul preistoric devine "descoperitorul' mijloacelor simple ce a dus apoi omenirea spre caile progresului. Obiceiul "focului viu^u este inca in muntii Rodnei practicat cu sfintenie. Din frecarea a doua lemne, in combinatii felurite, dupa loc si mestesug, se capata focul. E focul primitivilor pastrat cu sfintenie in pribegia lor de nomazi vinatori. Trecutul departat a lasat credinta ca fumul nascut din focul viu, capatat printr-un ritual anumit, fereste oile de boli, de necuratul: "il folosesti la nacaz, ca-i tare sfint si cu folos'. Un drum prin muntii Rodnei, nu te poarta numai spre contemplarea naturii, aice mai frumoasa prin asprimea formelor si variatia vegetala; te transporta indarat cu mii de ani la viata primitiva a omenirii, ramasa mai mult la noi poate decit aiurea in Europa, in colturile tainice, adapostite, ferite de prefacerile vremii si a drumurilor batute.

Ne aduce aminte de unde am pornit; ne da si indicatii cum sa procedam la progresul sanatos al celor care, cei mai multi, nu traesc prea departati de zorile omenirii.