Inca mai exista locuri in care timpul se masoara in
veacuri. Indepartate coclauri, zugravite cu panze de ceata si
aroma de rasina adasta nepasatoare
suierul vantului peste vai nesfarsite. Plaiuri tesute
cu cetina verde si cu cenusiu de stanca sfaramata
in neiertatoarele gheare ale timpului,
coboara infinitul mai aproape de
inima codrilor de molid. Peste
intinderile stapanite de linisti, cerul rumega molcom tacerile
cotlonului de lume in care se prasesc taine, cutreiera naluci alburii si
canta nebunele stime din mlastinile
impadurite. Poieni marunte sau largi, pravalite pe spinari de obcini
deselate, deschid cand si cand orizontul innegurat de
sihlele neumblate. In buna vecinatate viata si moartea isi povestesc mersul lumii, prima cu lungi si sfioase soapte, a doua cu racnet scurte si tulburator de
salbaticiune incoltita.
Misteriosi
si discreti ca si locurile in care si-au ales
adapostul, hutulii raman o etnie cu origini inca nedefinite. Oameni
imprevizibili si adanci ca si padurile in preajma carora au supravietuit, suspiciosi si prudenti ca
salbaticiunile codrilor, ei
nu-si cunosc istoria.
Poate si din
cauza ca nu obisnuiesc sa si-o scrie, fapt intalnit si la vechii daci.
Iubitori de
liniste si singuratate, buni ctitori ai naturii, isi durau gospodariile in locuri izolate, cat mai 
departe
de multimi. Acolo puteau simti
libertatea deplina, feriti le
oameni si de legi. Singura lege le-a fost Dumnezeu, asa cum l-au putut intelege in sufletele
lor razvratite si neinduplecate. Deprinsi cu
sihastriile, infratiti cu tinuturile fara poteci si-au
petrecut trairile de la generatie la generatie, supravietuind ageri si vicleni intr-o lume in care doar cei
mai puternici au sanse. Din vremuri abia banuite, intotdeauna
mai apropiate decat nestiuta lor origine, hutulii isi lasa
mostenirea de spiritualitate
si traditie de la bunici la nepoti. Povesti stranii
incrustate cu intamplari traite aievea, frumoase ca un
toiag impodobit cu spire de alama, cu talcuri ascutite ca o gura de baltag, intampina noptile lungi de
iarna si noptile scurte de vara, deopotriva. In istorisirile acestea stau bine
pastrate eresurile unei etnii cu radacini adanc infipte in
latura originara, salbatica si neinduplecata
cu care a convietuit. Firescul si supranaturalul
se impletesc armonios, ispititor, ca valvataile focului in care cel ce
asculta istorisirile isi
atinteste privirea, purificandu-si imaginatia, gata sa cutreiere prin noianul timpurilor
alaturi de povestitor.
