ANTONINUS
PIUS (Antoninus Pius Titus Aelius
Hadrianus, 138-161)
Antoninus Pius, imparatul care
a dat numele unei dinastii provine dintr-o familie aristocratica
provinciala a Galliei Narnonense. Imobilismul politicii
sale a trezit admiratia contemporanilor. Biograful sau, Iulius
Capitolinus il compara cu Numma Pompilius, al doilea rege, care s-a
remarcat prin intelepciune, bunatate, pitate si rigurozitate.
Principiile sale de carmuire se rezumau in cuvintele: dreptate, fericire,
credinta.
Relatiile armonioase cu
parlamentul, care-i acorda supranumele de Pius, au facut ca Antoninus
sa fie apreciat de istoriografia senatoriala
a secolelor urmatoare drept un prototip al imparatului ideal, domnia
lui fiind identificata cu apogeul dinastiei antonine si al intregului
principat.
Spre deosebire de neobositul
calator care a fost Hadrian, noul imparat, spirit conservator
si pasiv, auster, nu a parasit niciodata Italia. Politica sa interna este definita de atentia
acordata administratiei provinciilor, finantelor statului,
jurisdictiei imperiale, sprijinirii cultelor vechi italice. Spiritul de
economie devine principiu de guvernare. Desi era considerat un om al pacii, linistea Imperiului a fost
tulburata de revolte izbucnite in Britannia, Africa, Germania
si Egipt. Pe plan extern
continua a dezvolta metodele defensive si diplomatice initiate
de Hadrian. Acorda atentie actiunii de
consolidare a sistemului defensiv al imperiului. In timpul sau se
desfasoara lucrari strategice de amploare: constructia
in 140 a valului antoninian in Britannia; consolidarea in 155 a limesului din
Germania Superior si Raetia.
Rarele actiuni militare
ofensive care au loc erau menite sa asigure
frontierele. Este amintit un conflict cu sarmatii
roxolani de la rasaritul Daciei (142-143), iar spre sfarsitul
domniei se inregistreaza ciocniri cu dacii liberi si costobocii.
