CONFLICTE IDEOLOGICO-POLITICE INTRE APUS SI RASARIT PANA IN ANUL 1204

CONFLICTE IDEOLOGICO-POLITICE INTRE APUS SI RASARIT PANA IN ANUL 1204

Pe parcursul controverselor dogmatice ce au urmat Pacii constantiniene (313), termenii grecesti "catholicos" si "orthodoxos" au slujit concomitent la desemnarea sustinatorilor adevaratei doctrine. Termenul catholicos este folosit pentru prima oara de Sfantul Ignatiu al Antiohiei, in secolul I d. Hr., spre a exprima plenitudinea, universalitatea, aspectul comunitar al mesajului crestin in fata tuturor opiniilor "particulare". Termenul, compus din "kata" si "holos" venea sa exprime profunzimea absoluta si autenticitatea Bisericii Mantuitorului, "ecclesia catholica" in sensul celor spuse de Sfantul Apostol Pavel. Cu aceasta semnificatie, termenul va fi folosit si de Clement Alexandrinul, Tertulian etc. astfel incat epoca patristica il va consacra exprimarii integritatii unitatii si universalismului crestinismului. El va fi introdus cu preponderenta spre a inlocui "universalis" ca Simbol, de catre Augustin, dar era socotit egal cu notiunea de ortodox (dreapta credinta). Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan includea drept calitati ale Bisericii urmatoarele: "mia, hagia, katholike kai apostolike" ("una, sfanta, catolica si Apostolica"). Acest simbol ajunge la Roma prin intermediul filierei cultural-spirituala grecesti. Dupa traducerea in latina termenul "katolike" devine "universalis" sau "generalis". Deci, catolicitatea Bisericii inseamna calitatea ei de a fi universala si absoluta in cuprins si extensiune.

In ceea ce priveste termenul "orthodoxos", el apare la Sfantul Apostol Pavel, care spunea ca "marirea lui Dumnezeu" ("doxa") trebuia urmata "drept", folosind in acest sens cuvantul "orthos". Exemplul este urmat de Sfantul Justin Martirul, care sustine combinatia celor doua cuvinte in "orthodox", adresandu-se ortodocsilor si crestinilor, de Hegesip, care-i combate pe eterodocsi, ca si de Sfantul Irineu din Lugdum. Origen va fi cel care lanseaza termenul "orthodoxis".

In Rasarit, "catolic" desemneaza, in special, Biserica, in timp ce membrii individuali sunt numiti "ortodocsi" - "cei ce au o parere dreapta", in opozitie cu ereticii. In dezbaterea ecumenica, Biserica Ortodoxa se prezinta ca fiind adevarata depozitara a adevaratei credinte, cea a Apostolilor si a Parintilor Bisericii. Ca o conditie a unificarii, ea propune intoarcerea tuturor crestinilor la aceasta credinta unica, cea a primelor sinoade ecumenice²⁴.

Schisma de la 16 iulie 1054 - rezultat al conflictului dintre Papalitate - ce se considera infailibila, si Patriarhia de la Constantinopol, ce se socotea ecumenica, antrenand astfel ruptura intre cele doua sfere patriarhale ale Bisericii. A fost evenimentul cel mai important si, in egala masura, cel mai tragic din istoria bisericeasca, lumea crestina scindandu-se in doua confesiuni (in prima faza sensibil egale) ce vor determina in buna masura destinul Rasaritului si al Apusului european. Cauzele acestui fenomen se regasesc in diferitele abordari ale dogmei crestine promovate de cele doua ierarhii bisericesti. Astfel, Papa opteaza pentru un crestinism jurisdictional, in timp ce Patriarhul se concentreaza asupra ortodoxiei mantuitoare²⁵.

In timp ce in Rasarit apar tot mai multe centre bisericesti cu traditie Apostolica, mult accentuata si respectata, in Apus, numai Roma - "urbs aeterna" si capitala de imperiu, unde episcopul crestin era expus invectivelor imperiale - se bucura mereu de "intaietate accentuata", pentru ca de la Roma toate popoarele occidentale si-au primit vestirea Evangheliei.

Din momentul in care imparatul Diocletian (284-305) a divizat Imperiul Roman in cele doua parti: Rasarit si Apus - urmand, ulterior, impartirea definitiva facuta de Teodosius cel Mare (379-395) in 395, se poate vorbi si despre o scindare a masei crestine, corespunzatoare celei teritoriale, fiecare parte adoptand traditiile conform frontierelor lingvistice si politice care divizau lumea romana.

Intre catolici (latini) si ortodocsi (greci) a existat o deosebire de conceptie si mentalitate in ceea ce priveste intelegerea si trairea practica a invataturii crestine. Cultura elina - bazata pe speculatie si pe filozofia platonica, alaturi de cea aristotelica - impune discutarea dogmei crestine, analizand-o sub toate aspectele, pe cand latinii, mai practici, se ocupa de probleme de cult si morala. Wilhelm de Vries arata, vorbind despre diferentele existente intre greci si latini, ca: "rugaciunile scurte si concise ale riturilor din orasul Romei, traduc bine realismul romanilor in timp ce rugaciunea euharistica orientala, care tine de imn in evolutia sa insasi, face cunoscut pe autorul grec care dezvolta cugetari profunde asupra lui Dumnezeu [ . ] si asupra fiului sau"²⁶.

Pornind de la traditia conform careia Apostolul Petru, primul intre Apostoli, a pastorit la Roma timp de 25 de ani, mai ales dupa mutarea capitalei imperiale de la Roma la Constantinopol (330), ce va duce la cresterea prestigiului Episcopului Romei, ideea de primat intre Apostoli se transforma in ideea primatului intre episcopi, ce reiese din lucrarea lui Augustin, "De civitate Dei"²⁷. Referitor la aceasta problema se afirma ca "Roma era, in general, recunoscuta ca forul central care decidea acordarea comuniunii bisericilor particulare. Biserica careia ii acorda comuniunea facea parte din Biserica universala, celei careia i-o refuza, nu. In afara de aceasta, Episcopul Romei era considerat pazitorul suprem al adevaratei credinte."²⁸.

Din secolul al IV-lea pana in cel de-al VIII-lea, in Rasarit si in Apus se facea deja simtita o tensiune ecleziologica ce privea adevaratul sens al primatului roman, disensiunile mentinandu-se in stare latenta pana in secolul al IX-lea, cand se vor transforma intr-o competitie deschisa. Consacrarea evolutiei separate, dar nu separabile, a celor doua entitati cu vocatie imperiala, venea ca o continuare a unui lung sir de evenimente contradictorii ce vor avea drept rezultat direct indepartarea ortodocsilor de latini:

a.      Schisma acachiana - ruptura religioasa intre Roma si Constantinopol, derulata intre anii 484-519, datorata publicarii de catre imparatul Zenon (474-491) a "Henotikon-ului", pentru impacarea monofizitilor cu Ortodoxia.

b.     Conflictul dintre episcopul Constantinopolului Ioan al IV-lea Postitorul (582-595), care si-a luat titlul de "patriarh ecumenic", si cel al Romei, Grigore I cel Mare (590-604), care, in semn de protest, s-a numit pe sine "servus servorum Dei".

c.      Miscarea iconoclasta, initiata de imparatul bizantin Leon al III-lea Isaurul (717-740), care a generat exodul calugarilor din Imperiul Bizantin catre Roma, ce condamnase aceasta miscare. Constantin al V-lea (741-775) trece provinciile Iliricului Oriental (Grecia si Macedonia), Italia de Sud (Calabria), Sicilia si Creta, aflate pana atunci sub jurisdictiei papei, sub jurisdictia patriarhului de la Constantinopol. Aceasta masura a fost luata ca raspuns fata de atitudinea papilor Grigore al II-lea (715-731) si Grigore al III-lea (731-741), care l-au anatemizat ca eretic iconoclast. Papalitatea nu va recunoaste acest lucru niciodata²⁹.

Cu toate aceste frictiuni, ruptura definitiva dintre Orient si Occident, ca forme si cadre a doua biserici deosebite confesional, a doua conceptii si practici crestine diferentiate in parte, se va produce abia dupa separarea politica a lumii crestine in doua imperii "romane", unul de Rasarit si unul de Apus, cel bizantin si cel franc, prin incoronarea lui Carol cel Mare, ca opera a Papei, in anul 800. In loc de o singura "lume" (oikoumene) si de o Biserica, se formeaza doua imperii, adica doua lumi, cu doua Biserici³⁰. Imperiul nu mai era universal si unitar. Impartita odata cu el, Biserica pierdea sentimentul comun si coeziunea pe care le avea in imperiul unic. Unitatea si solidaritatea bisericeasca sufereau, in chip firesc, de formarea unei diarhii crestine, pe care, adusa de imprejurari, o voia si o consacra Papa, acum nu numai sef spiritual al Occidentului, ci si sef politic al unui stat (Patrimonium Sancti Petri) - cedat de catre regele franc Pepin cel Scund in 754-755, precum si "dispensator" al puterii imperiale, prin coroana ce ii acorda noului imparat "roman"³¹.

Considerand vacant tronul imperial de la Constantinopol, ocupat in acea perioada de o femeie, Irena (797-802), Papa il incoroneaza, la 25 decembrie 800, pe Carol ca imparat roman (imperator romanorum). Carol pregatise terenul printr-o serie de acuze aduse bizantinilor, cuprinse in "Cartile caroline", adresate Papei in 792, care relansau interminabila controversa latino-greaca asupra lui "Filioqve" (doctrina ce considera ca Sfantul Duh purcede atat de la Tatal, cat si de la Fiul). Mai multi episcopi si teologi apuseni - Paulin d'Aquillee, Theodolphe d'Orleans, Smaragde, abate de Saint Michel - s-au lansat in controversa antigreaca sub patronajul Curtii de la Aachen.

Dar Biserica Romei, acceptand patronajul politic pe care i-l oferea Carol, s-a opus cu fermitate atacurilor sale doctrinare impotriva Constantinopolului: papii Adrian I (772-795) si Leon al III-lea (795-816) au luat apararea Conciliului de la Niceea si au dezavuat cu tarie interpretarea din Simbol³². In anul 799, principalul sfetnic al lui Carol, Alcuin, trimite o scrisoare regelui franc prin care ii arata ca: "pana acum, trei persoane au stat in varful ierarhiei lumii:

Reprezentantul maretiei Apostolice, Vicar al Preafericitului Petru, printul apostolilor, caruia ii ocupa si Scaunul.

Vine apoi titularul demnitatii imperiale, ce exercita puterea seculara in cea de-a doua Roma. Despre chipul nedemn in care conducatorul acestui imperiu a fost depus, nu de straini, ci de ai sai si de propriii supusi, vestea s-a raspandit pretutindeni.

Vine apoi demnitatea regala, pe care Domnul nostru Iisus Hristos v-a rezervat-o [ . ] Ea este superioara celorlalte demnitati, le eclipseaza in intelepciune si le depaseste

In acelasi spirit marcat de reticenta fata de Bizant, scrisoarea mai subliniaza ca, prin stralucire si prin intindere, monarhia lui Carol este demna de imperiu³⁴. Pentru Papalitate, noul imperiu nu putea fi decat roman si, implicit, unic; prin aceasta era contestat statutul de imperiu si calificativul de roman al Imperiului Bizantin³⁵. Insa Carol cel Mare s-a multumit cu titlul de "imperator francorum" si a intrat in marea "familie de principi", condusa de imparatul bizantin, cu rangul de "frate"³⁶.

Pentru Apus, era grav faptul ca, concomitent cu aparitia Imperiului Carolingian, predomina un crestinism ce avea drept promotori oameni originari din fostele regate "barbare" care se indepartasera de traditiile romano-bizantine ale Parintilor Bisericii³⁷. Bizantinii nu manifestau, la randul lor, mai multa intelegere fata de cultura latina³⁸. In acest conflict existau si motive etnico-politice. Mihail al VIII-lea, intr-o scrisoare adresata papei Nicolae I (864), numea limba latina un dialect "barbar" si "scit", incapabil sa exprime rafinamentele teologiei³⁹ si ii ameninta - el, imparat "roman" - cu distrugerea Romei⁴⁰.

Dar principalul conflict care a opus cele doua parti ale Bisericii, considerat indeobste ca prima faza a Schismei, a fost cel dintre patriarhul Fotie (858-867; 877-886) si papa Nicolae I (858-867)⁴¹. Nicolae I a fost solicitat, conform canoanelor adoptate la Conciliul de la Serdica, sa arbitreze disputele dintre cele doua partide religioase de la Constantinopol: partizanii lui Ignatie, patriarhul depus in 858, si adeptii noului patriarh, Fotie. Trimisii Papei au prezidat la Constantinopol un Conciliu al episcopilor, ce a confirmat alegerea lui Fotie (861). Papa a hotarat insa sa anuleze deciziile luate la Constantinopol si i-a cerut lui Fotie sa se infatiseze la Tribunalul Romei. Din acest moment, Patriarhia bizantina a incetat sa mai raspunda scrisorilor papale. Conflictul a luat amploare datorita activitatilor concurente ale misionarilor bizantini si apuseni in Taratul bulgar. Populatia existenta aici se afla sub auspiciile religioase ale Bizantului, dat fiind faptul ca, inca din 864, clerul bizantin ii daduse botezul crestin, rasaritean. In 866, datorita refuzului patriarhului de a acorda autonomie Bisericii bulgare, tarul Boris-Mihail cere Papei sa trimita episcopi si preoti latini in Bulgaria, ceea ce Pontiful va face cat mai rapid cu putinta.

Drept raspuns la actiunile Papei, Patriarhul Fotie trimite in primavara anului 867 patriarhilor rasariteni o "Enciclica" prin care combate inovatiile latinilor si il acuza pe Papa de erezie⁴². La Conciliul tinut in vara anului 867 la Constantinopol, Papa Nicolae I a fost excomunicat, iar "inovatiile" bisericesti declarate heterodoxe. Insa in acelasi an, Papa moare, iar Fotie este depus, in locul sau revenind Ignatie, care reia legaturile cu Roma. In 869-870, Conciliul ecumenic al VIII-lea, sub conducerea trimisilor Papei, l-a judecat pe Fotie, proclamand cu fermitate primatul roman. Dupa inchiderea lucrarilor forului ecleziastic, o delegatie bulgara vine la Constantinopol si cere Patriarhului sfintirea unui arhiepiscop. Patriarhul numeste pe Iosif, si ca ajutoare ale acestuia, un numar de zece episcopi⁴³. Biserica bulgara va recunoaste dreptul de jurisdictie al Patriarhiei de Constantinopol, bucurandu-se de o oarecare autonomie. Sub papa Ioan al VIII-lea (872-882) si sub a doua pastorire a lui Fotie (877-886) conflictul stagneaza. Papa va da castig de cauza grecilor in problema limbilor liturgice si in cea a lui Filioqve. Pe timpul Conciliului desfasurat la Constantinopol in 879-880, care l-a reasezat in mod solemn in Scaunul patriarhal pe Fotie, trimisii sai au condamnat adaugirea lui Filioqve la Simbol⁴⁴.

In secolul X si in prima jumatate a celui de-al XI-lea nu se realizeaza schimbari spectaculoase in cadrul relatiilor dintre Rasarit si Apus. In aceasta perioada, influenta papalitatii cunoaste un regres vizibil, in timp ce pentru Bizant aceasta a avut drept rezultat o serie de cuceriri teritoriale si mari misiuni prozelitiste in tarile slave, precum si in Caucaz⁴⁵. Totusi, un eveniment remarcabil are loc in anul 1014. Imparatul romano-german Henric al II-lea obtine de la Papa o concesie deosebit de importanta, si anume ca in liturghia slujbei incoronarii, Crezul sa fie intonat cu Fililoqve, atestandu-se astfel starea de dependenta accentuata in care papalitatea se afla vis-à-vis de actorii politici apuseni⁴⁶.

Intre 1053-1054 se incearca o timida apropiere intre Roma si Constantinopol. In aceasta perioada, patriarhul Mihail Cerularie trecuse la disciplinarea propriului domeniu ecleziastic, reformand bisericile latine si suprimandu-le pe cele ce se opuneau acestui act. Fenomenul era dublat de debutul Miscarii de la Cluny ce dorea cu orice pret reformarea Bisericii catolice⁴⁷. Climatul de neincredere reciproca creat in urma acestor masuri nu il va impiedica pe Cerularie ca, la insistentele imparatului, sa adreseze papei Leon al X-lea (1048-1054) o oferta scrisa de intrunire. Trimisii papali vor sosi la Constantinopol unde, desi vor fi primiti de imparat, nu vor beneficia de atentia patriarhului, care va refuza sistematic sa stea de vorba cu ei. Pierzandu-si rabdarea si incurajat de atitudinea sovaitoare a imparatului, care de dragul apropierii de Roma era dispus sa-si sacrifice patriarhul, cardinalul Humbert (seful delegatiei papale) compune un act de excomunicare (libel) prin care se aduceau grecilor o serie de acuzatii cum ar fi: simonie (cumpararea functiilor ecleziastice), crearea unui corp de eunuci ce devin ulterior episcopi, rebotezarea latinilor, nicolaism (acceptarea casatoriei preotilor), scoaterea Filioqve din Simbol. Cu aceasta sentinta de excomunicare, Humbert patrunde in altarul Sfintei Sofii (16 iulie 1054) si o asaza pe masa sfanta. Era mai mult de cat putea sa suporte patriarhul Celularie, care, la 24 iulie, rosteste anatema asupra papei si a Bisericii romane⁴⁸, parafand astfel actul de disociere totala dintre cele doua Biserici.

Desi, in mod oficial, contactele dintre cele doua ramuri ale crestinismului incetasera prin schisma declansata de rivalitatile dintre cele doua conduceri ecleziastice, posibilitatile de contact continua sa se mentina. Credinciosii, indiferent de apartenenta, isi vor mentine habitatul comun in Constantinopol, bisericile supuse autoritatii papale existand in diverse locuri din Bizant⁴⁹. Mai mult decat atat, mariajul mixt continua, beneficiind de sustinerea imperiala (cele doua sotii ale lui Manuel Comnenul au fost adepte ale crestinismului latin⁵⁰). La randul lor, grecii isi vor mentine bisericile, manastirile si clerul respectiv in regiunile vest-europene, mai ales in Sicilia si in sudul Italiei⁵¹. In ciuda tonului vehement pe care discursul celor Biserici il va aborda dupa derularea evenimentelor din 1054, ruptura definitiva nu se va produce decat in momentul concretizarii fenomenului cruciat, ce vine sa consacre ruptura definitiva, dublata de cresterea aversiunii reciproce.

Dupa schisma, Imperiul Bizantin se confrunta cu o serie de dificultati: pe plan intern, cu o puternica criza care a cuprins toata structura statului, iar pe plan extern, cu atacuri succesive ale normanzilor, care lichideaza toate posesiunile bizantine din Italia, ale turcilor selgiucizi, care cuceresc principalele provincii imperiale din Asia, si ale ultimilor migratori: uzii, pecenegii si cumanii. In fata acestor pericole, puterea centrala bizantina se orienteaza spre reluarea tentativelor de unire intre cele doua parti. Prima incercare de acest fel este in legatura cu ajutorul pe care Mihail al VII-lea Ducas (1071-1078) il cere papei Grigore al VII-lea (1073-1085), impotriva turcilor selgiucizi (1073)⁵². Pentru a starni interesul papei, imparatul bizantin ofera, in schimbul ajutorului armat, unirea Bisericilor⁵³. Papa a primit bucuros apelul si a inceput sa ia masurile indicate. Lanseaza apeluri inflacarate pentru expeditia in ajutorul "fratilor" greci, a caror Biserica "s-a despartit de noi pe chestiunea Sfantului Duh si asteapta impacarea cu Scaunul Apostolic"⁵⁴. In acest scop trimite in misiune diplomatica la Constantinopol pe cardinalul Dominic de Venetia, binecunoscut pentru bunele contacte pe care le avea cu bizantinii. Scriind o enciclica (ad universos fideles), la 16 decembrie 1074, Grigore al VII-lea reia apelul pentru ajutorarea "fratilor nostri care locuiesc in imperiul constantinopolitan de peste mare, pe care diavolul se sileste sa-i abata de la credinta catolica si nu inceteaza sa-i ucida zilnic cu cruzime, prin madularele sale"⁵⁵. Ce intelegea Grigore al VII-lea prin unirea in credinta cu orientalii reiese clar atat din scrisorile sale, cat si din unele pasaje ale documentului "Dictatus Papae"⁵⁶, care sunt, fara indoiala, indreptate impotriva Bisericii Ortodoxe. El afirma ca "pontiful roman, daca este hirotonisit canonic, devine, neindoielnic, sfant prin meritele Sfantului Petru". Era vorba de sfintirea sa in virtutea functiei de reprezentant al Sfantului Petru. Apoi se declara ca "cel care nu este cu Biserica romana nu este considerat catolic". Din acest moment, devin lipsite de valoare toate actele religioase savarsite de episcopii aflati in dezacord cu Roma. "Dictatus Papae" proclama, de asemenea, ca "numai pontiful roman merita sa fie numit universal", ceea ce arata, fara putinta de tagada, ca este indreptat impotriva Constantinopolului. Se mai spune ca "Biserica de la Roma nu s-a ratacit niciodata si, asa cum o atesta Scriptura, nu se va putea rataci vreodata"⁵⁷. Dupa cum reiese din aceste afirmatii, Grigore al VII-lea privea lucrurile prin prisma primatului papal incontestabil, caruia grecii si ceilalti orientali trebuiau sa-i recunoasca autoritatea.

Tentativa de unire de la 1073-1074 arata ca atat imparatul bizantin cat si papa concepeau unirea, contra unui ajutor militar, ca un mijloc pentru satisfacerea unui interes politic. Deosebirea dublata de disproportia dintre cei doi sefi in tratative, este ea insasi semnificativa si edificatoare pentru situatia lor, pentru perspectivele unirii: un imparat slab, beneficiar al unui razboi civil, incapabil de a conduce statul in imprejurari cum nu se poate mai dificile, se adresa unui papa autoritar si hotarat, care beneficia de avantajele politico-militare conferite de monarhii vest-europeni⁵⁸. Expresie a acestor diferente, tratativele esueaza. Grigore al VII-lea inceteaza a mai face apeluri pentru sustinerea grecilor, devenind campion al cauzei crestine, instrumentul si patronul politicii antibizantine normande. Papa va consfinti acest curs al relatiilor cu Bizantul, conferindu-le caracterul de "cruciada", cerand participarea tuturor episcopilor din sudul Italiei, precum si a venetienilor, dublata de acordarea de indulgente participantilor⁵⁹, si felicitarile adresate lui Robert Guiscard, pentru victoriile obtinute prin favoarea Sfantului Petru⁶⁰.

Domnia lui Alexios I Comnenul va fi marcata, de asemenea, de tensiunile dintre cele doua scaune ecleziastice prilejuite in mare masura de politica declarat antibizantina a lui Grigore al VII-lea, ce urmarea sa orienteze trupele normande impotriva imparatului romano-german Henric al IV-lea. In aceste conditii, apropierea bizantinilor de monarhul mai sus-mentionat era doar o chestiune de timp. Spre a face cunoscuta disponibilitatea pentru o alianta de acest tip, Alexios I inchide bisericile latine de pe tot cuprinsul Imperiului Bizantin, interzicand, totodata, practicarea cultului latin in teritoriile aflate sub autoritatea Constantinopolului⁶¹.

Pentru a remedia aceasta stare de lucruri, papa Victor al III-lea (1086-1087) se adreseaza mamei imparatului Alexios I, Ana Dalasena, rugand-o sa-si foloseasca influenta spre a imbunatati situatia pelerinilor. Noul curs pacifist al politicii promovate de Roma va continua si in timpul papei Urban al II-lea (1088-1099), care va ridica excomunicarea lui Alexios, cerandu-i, in schimb, anularea masurilor luate impotriva bisericilor latine din Constantinopol. Constient de necesitatea destinderii relatiilor cu Roma, Alexios I raspunde propunerii papale prin invitarea lui Urban la un conciliu ce urma sa se desfasoare la Constantinopol, avand drept scop rezolvarea, pe calea dialogului, a problemelor aflate in litigiu⁶² intre cele doua scaune ecleziastice - Biserica "Una" sa urmeze "Un" obicei comun tuturor⁶³. In ciuda eforturilor notabile depuse de ambele parti, lucrarile conciliului nu vor aduce mult sperata unitate, dat fiind faptul ca Urban al II-lea se va arata deosebit de intransigent in a sustine drept conditie sine-qua-non pentru unitatea bisericii crestine recunoasterea primatului papal.

In 1095, anul conciliului de la Clermont, se produce un eveniment de o importanta capitala in planul relatiilor dintre cele doua Biserici crestine. Este momentul in care papa Urban al II-lea predica cruciada pentru eliberarea Ierusalimului, cazut sub turcii selgiucizi.

Cruciada⁶⁴, miscare ce a postulat restaurarea "unitatii" pe taram religios, va agrava, in realitate, ruptura dintre cele doua biserici si, implicit, in interiorul spatiului geografico-etnic pe care acestea il reprezentau. Contactul direct si de lunga durata intre cruciati si lumea Rasaritului ortodox a determinat accentuarea marilor deosebiri existente si, in egala masura, aprofundarea perceptiei lor, devenind prilej de manifestare a nenumaratelor frictiuni si conflicte de interese, cu profunde implicatii in planul accentuarii ostilitatii dintre cele doua confesiuni.

Sosind in Levant, zona de traditie crestina, dar ocupata de musulmani, cruciatii au inceput prin a recunoaste drepturile canonice ale episcopilor locali, intrand alaturi de acestia intr-o adevarata comuniune sacramentala. Dar implicatia factorului politic, reprezentat prin principii si clericii latini, va pune capat, treptat, acestei stari de lucruri, ceea ce va conduce in plan imediat la inlocuirea episcopilor rasariteni de catre cei latini.

In Occident, fiecare membru al comunitatii crestine avea datoria sacra de a contribui la supunerea infidelilor, aceasta maniera de serviciu obligatoriu mentinandu-se pana la atingerea obiectivului. Pentru a face ca pacea lui Dumnezeu sa domneasca peste tot si pentru a-i elibera pe crestinii din Orient "oprimati" de musulmani era o singura solutie - lupta armata. Eliberarea Mormantului lui Hristos, chiar si pentru oamenii care nu poarta arme, este o expeditie violenta, care trebuie sa-i elimine pe dusmanii lui Dumnezeu, folosirea fortei fiind indispensabila realizarii scopului lui Dumnezeu. La urma urmei, cruciatii se considera a fi un nou popor ales, pe care Dumnezeu il cheama la Ierusalim pentru a realiza vointa sa suverana. Cruciada nu era doar o campanie militara, ci, mai degraba, un drum al crucii, participarea in cadrul acestui gen de expeditie reprezentand acceptarea individului in randurile poporului pe care Dumnezeu l-a ales spre a-i fi mostenire. Noutatea acestor fapte consta in aceea ca papa, autorul moral al acestui gen de manifestare a prozelitismului crestin, intentiona sa preia conducerea acestei armate, campania devenind, din aceasta pricina, pontificala, si nu numai princiara si cavalereasca. Conceperea cruciadei ca "Opus Dei", acordand actiunii razboinice un rol activ in viata Bisericii, a oferit ordinului cavalerilor un mijloc de participare directa la harurile mantuirii, fara a-i obliga sa renunte la starea si valorile proprii. Obiectivele fixate cruciatilor de catre Urban al II-lea erau, dupa cum am mai spus, ajutorarea crestinilor din Orient si eliberarea mormantului sfant al lui Hristos, recompensa promisa fiind indulgenta plenara.

Cruciada, pelerinaj inarmat, sterge intr-adevar pedeapsa meritata pentru pacat, ce ocupa in arealul spiritual al vremii un loc la fel de important ca si marturisirea, deoarece se considera ca greseala nu era in intregime iertata decat daca fusese ispasita. Aceste perspective nu erau indiferente multimii care se va pune in miscare la apelul predicatorilor populari, precum Petru Eremitul, dar, fara indoiala, ele nu ar fi fost suficiente prin ele insele pentru a necesita acest mare elan de devotiune. Daca atatia tarani fara nume, atatea femei, copii si clerici au plecat spre Pamantul Sfant, abandonand totul, aceasta s-a intamplat mai putin pentru a castiga indulgenta, cat in speranta ca eliberarea Sfantului Mormant va inaugura o noua era in istoria Bisericii si a lumii⁶⁵.

In Bizant, statul, principele si poporul constituiau o adevarata comunitate de sfinti - lezati in egala masura de eventualele atacuri venite din afara spatiului ortodox. Expansiunea bizantina era motivata de necesitatea raspandirii culturii sale, precum si de asimilarea eventualilor inamici. Cu toate acestea, bizantinii nu vor fi adeptii razboaielor religioase. In perioada de aparitie a Islamului, acesta era tratat de catre Bizant ca fiind similar, in planul reprezentarii politice, cu statele crestine. Pericolul pe care expansionismul islamic il reprezenta va fi constientizat la Constantinopol abia in a doua jumatate a secolului al VIII-lea, singura optiune ramasa fiind cea a concesiilor. La nivel societal, populatia bizantina a manifestat fata de adeptii musulmani mai degraba indiferenta decat ostilitate, Manuel I Comnenul cerand chiar ridicarea anatemei puse lui Allah. Biserica ortodoxa - mai    rigida si, in egala masura, conservatoare - nu a sesizat necesitatea cruciadelor pentru apararea crestinatatii. Inertia morala se datora traditionalismului rigid care lega autoritatea centrala de formele perimate ale vietii. Iorga nota ca in Biserica latina a existat intotdeauna un element popular, spontan, in timp ce in cea orientala, hieratica si solemna, nu a existat vointa de schimbare.

Exista dispretul fata de meseria armelor in Bizant, ceea ce a determinat existenta uneori precara a armatei bizantine. Ratiunea religioasa a bizantinilor era aceea ca Dumnezeu, manifestandu-si vointa divina prin invazii, urmarea pedepsirea sau purificarea infidelilor, prin urmare, era o impietate prevenirea sau opozitia fata de aceste incercari ale lui Dumnezeu (penetratia musulmanilor)⁶⁶. La inceputul primei cruciade, raporturile dintre greci si latini se bazau pe faptul ca ambele popoare sunt crestine, dar curand situatia se modifica gratie interventiilor propagandistice, grecii ajungand sa fie priviti de catre latini in culori mult mai sumbre decat musulmanii. In mod logic, fenomenul isi gasea reversul si in planul atitudinii populatiei ortodoxe fata de latini, acestia fiind considerati inferiori in plan cultural. In fapt, pentru prima data, intalnirea la nivelul individului evidentia deosebirile acumulate de catre cele doua lumi spiritual-politice. Lumi diferite sub toate aspectele - mod de a se imbraca, a manca, forme diferite de protocol, relatii interumane, sociale si spirituale diferite. Nobilimea occidentala, obisnuita cu o ierarhie vasalica, nu tocmai rigida si care ii lasa multa libertate de miscare, aparea bizantinilor ca fiind o adevarata gloata, in egala masura inculta, dar si de temut. Prejudecatile cu care erau intampinati reprezentantii Occidentului participanti la expeditiilor militar-spirituale reies din cuvintele Anei Comnena, fiica imparatului Alexios I: "Zvonul se raspandise ca armatele francilor fara tara se apropiau. Pe imparat il inspaimanta sosirea lor, stiindu-le pasiunea de luptatori neinfricati, caracterul lor eretic, temperamentul nehotarat, fara a mai vorbi de alte insusiri proprii celtilor si de urmarile lor inevitabile, ca, de pilda, setea dupa bani, care-i face, se pare, totdeauna gata sa incalce juramantul depus, fara scrupul si fara un motiv serios"⁶⁷. Factorii care au dus la cresterea neincrederii intre cele doua forte au fost: indisciplina primelor grupe de cruciati, jafurile si cruzimile la care s-au dedat, neintelegerea masurilor de securitate luate de imparat, refuzul lui Bohemund de Tarent de a presta juramantul de vasalitate.

Un exemplu al modului in care era privita populatia greceasca de catre latini este si scrisoarea trimisa de Bohemund de Tarent papei Urban al II-lea: "Noi am putut sa ii invingem pe turci si pe necredinciosi, dar ne-a fost imposibil sa triumfam asupra ereticilor greci, armeni, sirieni si iacobiti. De aceea, te rugam pe tine, care esti Vicarul Sfantului Petru, sa vii sa te asezi in cathedra Sfantului Petru, si cu autoritatea ta si cu puterea noastra, sa dezradacinezi si sa distrugi orice fel de erezie, de orice neam ar fi ea. Pe noi, fiii tai ascultatori tie intru toate, Pater piisime,trebuie sa ne desparti de nedreptul imparat, care ne-a promis multe, dar a facut prea putine. Ba chiar toate relele si piedicile pe care a putut sa le faca, ni le-a facut"⁶⁸. Asemenea situatii conflictuale vor fi dezvoltate de mai toti conducatorii cruciatilor ce reveneau in Occident, accentuand astfel contradictiile existente in relatiile si Occident-Bizant conducand in final la neintelegeri de ordin politic, national si religios, care - denaturate de interese pasagere - adancesc prapastia dintre Orient si Occident.

In concluzie, se poate afirma ca fenomenul cruciat a dus la accentuarea neincrederii, adancirea deosebirilor confesionale, cresterea urii, ceea ce se va concretiza in evolutia in profunzime, ireversibila, a segmentarii politico-spirituale a Europei, cu reverberatii pana in zilele noastre.

Evolutia relatiilor Est-Vest va cunoaste oscilatii supuse intereselor politice ale momentului. Este cazul domniei lui Alexios I, care dupa moartea razboinicului Bohemund de Tarent (1111) trimite o delegatie la Roma, oferind papei Pascal al II-lea protectia bizantina in schimbul coroanei imperiului occidental. Pascal, care se afla intr-un conflict declarat cu Henric al V-lea⁶⁹, accepta propunerea facuta dar o conditioneaza de unirea Bisericilor. In scrisoarea sa, Pascal al II-lea spune: "Primul drum spre unire mi se pare recunoasterea de catre confratele nostru, Patriarhul constantinopolitan, a primatului si a respectului cuvenit Scaunului Apostolic, dupa cum s-a hotarat de catre piosul principe Constantin si in consensul Sfintelor Sinoade. El sa-si corecteze incapatanarea cea veche si, dupa cum va afla de la legatii nostri, sa fie repuse sub obedienta Scaunului Apostolic metropolele sau provinciile care tineau odinioara de acest scaun. In ceea ce le priveste pe cele care sunt deosebite intre greci si latini, ca obiceiuri si credinta, nu pare ca se pot linisti daca mai intai membrele nu se unesc cu capul"⁷⁰. Deci, papa intelegea unirea cu Roma ca pe o supunere prealabila a Constantinopolului fata de Sfantul Scaun, si, in consecinta, ca un moment potrivit pentru redarea patrimoniilor luate papei, ca pe o restabilire a situatiei anterioare. Discutarea deosebirilor dogmatice si rituale este conditionata de indeplinirea acestor conditii. Pascal al II-lea nu face caz de aceste diferente, fiind interesat cu precadere de nesupunerea grecilor, si nu de ratacirea lor⁷¹.

Tratative privind aceasta problema vor fi purtate si in timpul domniei lui Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143). Intr-o scrisoare a acestuia catre papa Honorius al II-lea (1124-1130) se reia problema raporturilor dintre puterea politica si cea bisericeasca. Monarhul bizantin considera ca fiecare are domeniul si drepturile sale repartitia acestora fiind un proces divin⁷². Ioan al II-lea reprezenta conceptia bizantino-ortodoxa, conform careia cele doua puteri erau deosebite, dar coordonate, in opinia sa, autoritatea bisericeasca fiind inferioara celei imperiale.

Un alt eveniment ce va marca evolutia raporturilor dintre greci si latini in perioada ce a urmat primei cruciade (1096-1099) este aparitia, ca o consecinta directa a acestei campanii, a statelor latine din Orient. Create de latinii cruciati, implanturile crestine intr-un teritoriu majoritar musulman isi datorau existenta in mare masura ambitiilor de care dadusera dovada liderii primei campanii purtate sub egida crucii. Astfel, desi formatiunile statale conduse de Bohemund de Tarent in Antiohia, de Balduin de Flandra in Edessa, de Goddefroy de Bouillon in Ierusalim se declarau, vasale imparatului bizantin, liderii latini vor opta, sustinuti de papalitate, pentru varianta nesupunerii, ceea ce va conduce la aparitia unei noi serii de conflicte intre grecii si latinii din Orient⁷³. Ambitia de a guverna locurile sfinte orientale il va determina pe noul papa Inocentiu al II-lea (1130-1143) sa se angajeze intr-o virulenta campanie denigratoare la adresa lui Ioan al II-lea. In scrisoarea pe care o adreseaza cu acest prilej "tuturor credinciosilor care traiesc in regatul constantinopolitan", acesta "roaga, sfatuieste si ordona, sub pedeapsa neiertarii pacatelor", ca "nimeni sa nu dea ajutor acelui rex constantinopolitanus care s-a despartit de unitatea Bisericii si este neascultator Fericitului Petru"⁷⁴.

Din perioada domniei lui Manuel I Comnenul (1143-1180) dateaza scrisoarea papei Adrian al IV-lea (1154-1159) adresata arhiepiscopului de Thessalonic, Vasile Ahridanul, cu privire la unirea bisericilor. El ii compara pe greci cu oaia si drahma cea pierduta de turma, cu morti precum Lazar, dar arata ca, sufleteste, se straduieste sa-i aduca la "locul Bisericii". Aceasta reintegrare a celor dezbinati se poate face numai prin recunoasterea autoritatii Scaunului Roman, al carui "primat a fost poruncit de Sfintii Parinti, care au recomandat ca orice pricina sa-i fie adusa spre judecata"⁷⁵. Astfel, Adrian al IV-lea incearca o apropiere de Bizant datorita conflictului sau cu normanzii, romanii si, nu in cele din urma, cu imparatul romano-german Frederic I Barbarossa.

Arhiepiscopul de Thessalonic ii va raspunde papei in mod respectuos, atragandu-i atentia asupra metaforelor folosite: "Ce legatura are cu noi parabola despre oaia pierduta, Prea Sfinte Papa? Ce este cu imaginea drahmei pierdute?" amintindu-i ca: "Prin harul lui Dumnezeu am stat sigur si neclintit pe marturisirea fericitului Petru [ . ] si pe Cel pe care l-a marturisit acela, il marturisim si propovaduim si noi, neinovand ceva in cele stabilite prin Sinoade de catre Sfintii Parinti, neadaugand cuvintelor evanghelice si Apostolice fie si o cirta sau o iota"⁷⁶.

Pentru a obtine coroana imperiului occidental, Manuel I Comnenul se adreseaza papei Alexandru al III-lea in 1166, oferindu-i unirea bisericilor si sume atat de importante incat cu ele ar putea fi cumparata intreaga Italie. Papa si cardinalii considera avantajoasa propunerea, trimitand, in acest sens, legati la Constantinopol pentru tratative. Din punct de vedere ecleziastic, pontiful cerea: recunoasterea primatului Romei, a dreptului de apel la Sfantul Scaun si mentionarea numelui papei in rugaciunile grecesti. Toate eforturile imparatului de a-l convinge pe patriarh se vor dovedi zadarnice, Mihail al III-lea Anhialos declarand ca papa, "decazand din stralucirea arhiereasca, nu este nici primul, nici judecator, nici pastor, ci o oaie, si inca una foarte bolnava"⁷⁷. In aceste conditii, monarhul bizantin este nevoit sa cedeze, declarand ca se va indeparta de latini si de Scaunul de la Roma - ca de "veninul sarpelui"⁷⁸. Respingerea oficiala a cererilor papale se va produce in timpul unui conciliu tinut la Constantinopol in 1196.

Dupa moartea lui Manuel I izbucneste o revolta initiata de Andronic I Comnenul, ce are drept scop, atins in cele din urma, inlaturarea lui Alexios al II-lea, mostenitorul legitim al tronului imperial. In acest timp, latinii din Constantinopol sunt masacrati, cartierul lor ars, averea confiscata, bisericile profanate si incendiate, cateva mii de latini fiind vanduti⁷⁹ ca sclavi turcilor (1182). Acest act atrage dupa sine razbunarea latinilor, materializata in masacrul declansat de normanzi in Thessalonic (1185). Dimensiunea violenta a acestor evenimente este atat de mare, incat Niceta Choniates scria: "Intre noi si latini s-a sapat o prapastie de ura atat de mare, incat nici in suflete nu ne mai putem impaca, desi in exterior convenim cu ei"⁸⁰.

In anul 1199, imparatul bizantin Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203) scria papei Innocentiu al III-lea (1198-1216) ca singurele puteri universale sunt "Biserica romana si imperiul succesorilor lui Iustinian", afirmand ca puterea spirituala era subordonata celei imperiale. Papa, la randu-i, ii aminteste ca puterea spirituala o depaseste pe cea imperiala, dupa cum soarele depaseste luna⁸¹. Problema unirii bisericesti este tratata in scrisoarea pe care Inocentiu al III-lea o trimite lui Alexios al III-lea pentru a-l ruga sa sprijine cruciada proiectata de el. Totodata, papa il sfatuieste sa faca in asa fel incat "Biserica grecilor sa se intoarca la unitatea Scaunului Apostolic, fiica sa revina la mama si oile lui Hristos sa fie stapanite de un singur pastor", cuvinte pe care le repeta si in scrisoarea adresata in acelasi scop patriarhului⁸² Ioan al X-lea Camateros (1198-1206). Acesta ii raspunde papei pe un ton taios, sustinand primordialitatea conceptiei ortodoxe fata de unirea Bisericii, in detrimentul celei romane. El vorbeste despre impartirea in Biserici autocefale, carmuite de propriii pastori, sub conducerea pastorului unic si suprem, Iisus Hristos. Amintind ca Mama Bisericii este Ierusalimul, si nu Roma, patriarhul respinge acuzatia ca grecii sunt responsabili pentru distrugerea unitatii bisericesti. Sustinand ca latinii sunt principalii vinovati deoarece s-au abatut de la traditia pastrata de Biserica ortodoxa. Cu toate acestea, ii face cunoscut ca este gata sa sustina dorinta imparatului de refacere a unitatii bisericesti. Raspunzand patriarhului grec, Inocentiu al III-lea reafirma cu tarie primatul papal, instituit nu de oameni, ci de Dumnezeu insusi in persoana lui Petru, care a primit puterea de a conduce nu numai intreaga Biserica, ci toata lumea. Dupa ce argumenteaza "biblic" primatul si vrednicia romana, papa arata ca unirea consta in respectul si ascultarea pe care Biserica greaca trebuie sa le aiba pentru Biserica romana si seful ei, ca un madular pentru cap. Incheind, papa atrage atentia patriarhului asupra faptului ca refuzul unirii in aceste conditii este de natura sa se intoarca impotriva sa si a Bisericii sale⁸³.

O oarecare schimbare de atitudine se inregistreaza in timpul domniei lui Alexios al IV-lea (1203-1204), instalat pe tronul bizantin alaturi de tatal sau, cu sprijinul cruciatilor latini. Acesta se va obliga sa realizeze unirea Bisericilor indata ce se va ivi ocazia, cerand sfatul in aceasta privinta papalitatii. Pontiful roman ii raspundea, felicitandu-l pentru initiativa unionista, amintindu-i ca Biserica din Constantinopol "multa vreme a refuzat sa-si indeplineasca datoria de devotiune fata de Scaunul Apostolic", dar si amenintandu-l, pentru eventualitatea in care s-ar dezice de promisiunile facute. Conditiile unirii impuse de papa erau: acceptarea de catre patriarh a primatului papal si de a da ascultare papei, sa ceara "pallium" de la acesta si a trimite o ambasada la Roma pentru desavarsirea unirii⁸⁴.

Asaltul si cucerirea Constantinopolului de catre latini⁸⁵, in 1204, anul uneia dintre cele mai severe cenzuri din istoria politica si spirituala a Europei, realizare a unui program care isi drum inca dinainte prin proiectele conducatorilor apuseni, a dat, prin consecintele sale, o acuitate exceptionala antagonismului, agravat de actul de forta al ocupatiei si de politica pe care noua situatie a inspirat-o papalitatii. Controland direct, in urma cuceririi, centrul insusi al Bisericii rasaritene, papalitatea incearca sa suprime prin toate mijloacele schisma, considerata a fi fost lipsita de orice temei, acum dupa disparitia patriarhiei grecesti din Constantinopol.

Inceputa prin subordonarea ierarhiei rasaritene fata de Roma, noua politica a papalitatii s-a straduit, progresiv, sa readuca la unitate bisericile rasaritene in toate privintele, inclusiv sub raportul ritualului⁸⁶. Extinderea ariei de aplicare a acestui curs de politica ecleziastica in teritoriile bizantine intrate in stapanirea cruciatilor si pretutindeni in lumea rasariteana, in sfera de influenta a puterilor catolice, a facut din infruntarea celor doua confesiuni si a componentelor lor definitorii simbolul marilor conflicte din acest spatiu.