Europa in timpul revolutiei franceze

EUROPA IN TIMPUL REVOLUTIEI FRANCEZE

In istoria Europei si a Frantei, sfarsitul secolului al XVIII-lea si intreg secolul urmator au stat sub semnul Revolutiei franceze si al consecintelor sale. Potrivit istoricilor francezi Jean Carpentier si François Lebrun, intre 1789 si 1815, Europa a respirat in ritmul Frantei. Marea Natiune s-a impus mai intai prin forta ideilor, iar apoi prin forta armelor. Napoleon, mai ales, a nazuit sa intemeieze o Europa continentala de expresie franceza.

Acestei actiuni i s-au opus in permanenta britanicii, in coalitie cu monarhiile europene, pana la victoria asupra Imperiului francez. A fost, insa, o victorie nu numai a acestora, dar si a popoarelor, trezite la viata chiar de catre Franta imperiala.

Model de schimbare fundamentala a societatii, prin amploare, cauzalitate, consecinte si prin faptul ca a avut loc in cea mai importanta tara a continentului, acolo unde si societatea feudala imbracase formatul ei clasic, Revolutia franceza a izbucnit in vara anului 1789.

Dupa ani la rand de criza si de adancire a prapastiei intre cele trei stari sociale in care era organizata societatea franceza, la 5 mai 1789 au fost convocate Starile Generale, eveniment caruia Regele i-a acordat, deliberat, o importanta mica, reducand-o la sarcina de a rezolva problemele financiare ale tarii. Reprezentantii starii a III-a, care apara interesele burgheziei si ale claselor inferioare ale societatii, doreau insa mai mult, si anume modificarea sistemului electoral prin impunerea votului individual.

La 17 iunie 1789, reprezentantii acestei stari, in pofida opozitiei nobilimii si majoritatii clerului, s-au proclamat Adunare Nationala, pe considerentul ca aparau 98% din populatia tarii. In aceasta faza, Revolutia a avut un caracter constitutional.

Incercarea Regelui de a opri cursul evenimentelor a facut ca populatia Parisului sa se ridice la lupta si la 14 iulie acelasi an sa obtina caderea Bastiliei, simbolul absolutismului si al arbitrariului regal.

La 4 august 1789, Adunarea Nationala a decretat abolirea feudalismului si a tuturor privilegiilor feudale, opera completata la 26 august 1789, cand a fost proclamata Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului.

Odata cu aceste masuri, Franta se transforma intr-o monarhie constitutionala, desi inca nu avea o Constitutie.

In septembrie 1789, a fost proclamata Constitutia, in conformitate cu care Regele, despre care pana atunci se spunea ca era reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, de acum era reprezentantul natiunii "de la care emanau toate puterile".

Toate acestea constituiau expresia rasturnarii tuturor traditiilor importante ale monarhiilor europene.

E de subliniat ca aceste schimbari veneau dinspre cea mai mare tara de pe continent, o tara cu 28 de milioane de locuitori, fata de cele aproape 10 milioane de locuitori cati avea Marea Britanie.

Ecoul Revolutiei franceze nu se explica, insa, doar prin aceasta.

In egala masura, ecoul ei decurgea din universalitatea principiilor propagate de Revolutie.

Drepturile proclamate de Revolutie nu erau doar ale francezilor, ci ale omului in general, idee in conformitate deplina cu dorintele elitelor luministe ale secolului al XVIII-lea, caci Revolutia franceza a fost rezultatul Epocii Luminilor.

E drept ca asemenea idei nu erau cu totul noi. Produse similare ale spiritului uman fusesera lansate si in Elvetia, Olanda, in America, punand in discutie ordinea social-politica de pana atunci.

Franta a fost insa aceea care le-a dat dimensiunea lor universala, de unde originalitatea inconfundabila a Revolutiei franceze.

De asemenea, e drept, mesajul Revolutiei franceze s-a adresat unei populatii taranesti eminamente neinstruite.

Elitele culturale l-au asimilat insa repede, ceea ce a fost fundamental, pentru o nobilime cosmopolita, aflata in situatia ingrata de a accepta un asemenea mesaj, concomitent cu acela de a renunta la privilegii seculare.

La izbucnirea sa, Revolutia franceza a starnit reactii de neincredere in Europa, existand teama contaminarii.

In 1789, regele Spaniei, Carol al II-lea, incerca sa impiedice intrarea in tara si raspandirea oricaror stiri venite din Franta.

In mod similar, in Rusia, nobilimea nu s-a putut feri de tentatia de a se entuziasma de principiile revolutiei franceze, dar era o adeziune mai degraba formala, din 1789 imparateasa Ecaterina a II-a renuntand complet la asa-zisul ei "liberalism".

Mai mult decat atat, unele curti europene aveau si alte preocupari; Austria si Rusia, de pilda, tocmai erau in lupta cu Imperiul Otoman - este razboiul ruso-austro-turc din 1787-1790/1791 -, Marea Britanie incerca sa foloseasca Prusia impotriva inaintarii prea accentuate a Rusiei spre Apusul Europei, Polonia se afla in plin proces de impartire etc.

Cand se intamplau toate acestea, Adunarea Nationala a Frantei decreta ca "Natiunea franceza renunta pentru totdeauna la orice razboi de cucerire si nu va mai folosi niciodata fortele impotriva libertatii vreunui popor".

Un asemenea principiu punea in cauza dreptul monarhic european in ansamblu.

Totodata, abolirea privilegiilor si servitutilor feudale ii prejudicia pe principii germani cu posesiuni in Alsacia, fapt pentru care ei vor apela la Tratatele westfalice.

Pana la sfarsitul anului 1790, Franta se transformase suficient de adanc, desi Revolutia era departe de a fi ajuns la apogeu. Constitutia nu rezolvase in chip radical problemele sociale ale societatii franceze, cetatenii erau inca separati in cetateni activi si cetateni pasiv, in functie de proprietate, de asemenea, Regele avea inca importante prerogative, mai ales in materie legislativa, insa disparuse vechea inegalitate a oamenilor in fata legilor, in sensul ca oamenii erau liberi, chiar daca nu egali. Se adaugau nationalizarea si vanzarea bunurilor bisericesti, ceea ce a lovit in aceasta institutie, chiar daca ea nu a fost separata de stat.

In iunie 1791, a avut loc incercarea de fuga in strainatate a familiei regale, care a fost arestata la Varenne.

Odata cu aceasta, regele a incetat sa se mai bucure de conditia de pana atunci, de suveran cu puteri emanate de la natiune, respectat in aceasta calitate de intreaga natiune franceza, fratern reunita in jurul sau.

Ca urmare, la 17 iulie 1791 multimea cerea pe Campul lui Marte instaurarea republicii.

Trupele trimise de autoritati, sub conducerea lui La Fayette, au dispersat-o printr-o baie de sange. Era semnul unei schimbari de atitudine a Adunarii, care de acum isi va modera opera.

In august 1791 la Pillnitz, regele Prusiei, electorul de Saxonia si fratele lui Ludovic al XVI-lea, contele d'Artois, ii reunea la Koblenz pe cei care emigrasera, pentru a discuta o interventie in Franta, sub egida puterilor europene.

In 1792, actiunile emigratiei regaliste au fost stimulate si mai mult, chiar de evenimentele care aveau loc in Franta. Au contribuit in acest sens mai ales girondinii, care, in pofida apelurilor la moderatie ale lui Robespierre, sperau ca un conflict european ar fi inlesnit propagarea ideilor revolutionare in Europa si ar fi aratat in adevarata lumina jocul periculos al regelui.

Este interesant ca, indemnat de Dumouriez, chiar si Regele credea ca un razboi era de preferat, deoarece acesta i-ar fi adus restabilirea autoritatii sale.

La 20 aprilie 1792, Adunarea Nationala vota declaratie de razboi la adresa regelui Boemiei si Ungariei. De subliniat ca, in declaratia de razboi, se avea in vedere un suveran, nu un popor, pentru a menaja Sf. Imperiu.

In acel moment, Prusia si Austria, desi doreau restabilirea Vechiului Regim, aveau ca prioritate participarea, impreuna cu Rusia, la impartirea Poloniei. Nici Marea Britanie nu dorea sa participe la o actiune militara ferma antifranceza.

Primele actiuni franceze pornite impotriva opozitiei formate in exteriorul Frantei n-au avut sorti de succes. Aceasta a accelerat si radicalizat Revolutia. Ca atare, la 11 iulie 1792, Adunarea a proclamat "Patria in primejdie", iar batalionul de federati, la Paris, a lansat Cantecul de razboi al Armatei Rinului, Marsillieza de mai tarziu.

In august 1792, Parisul lua cunostinta de manifestul coalitiei, facut cunoscut de conducatorul acesteia, ducele de Brunswick, care "promitea" parizienilor o razbunare exemplara daca s-ar fi atins de familia regala.

La 10 august 1792, Palatul Tuileries era cucerit de popor, Ludovic al XVI-lea era suspendat de Adunare si incarcerat.

La 21 septembrie 1792 a fost proclamata republica si aleasa o noua adunare, Conventia, prin vot universal. Dina acest moment, actele oficiale au inceput sa fie datate cu Anul I al Republicii

In acelasi moment, soarta Revolutiei depindea de rezultatele armatei sale, supravietuirea si succesul ei fiind legate de celebra lupta de la Valmy, din 20 septembrie 1792, unde coalitia a fost infranta de armata revolutionara franceza condusa de Dumouriez.

Martor la batalie, Goethe ar fi notat: "In acest loc si in aceasta zi a inceput o noua epoca a istoriei lumii".

In pofida victoriei, Franta traia sub impresia irepresibila ca era asediata.

Considerat vinovat de aceasta situatie, Regele va fi ghilotinat, dupa judecarea lui de catre Conventie, la 21 ianuarie 1793.

La 11 martie 1793 s-a instituit Tribunalul Revolutionar pentru a-i judeca pe suspecti. De asemenea, in aprilie 1793 a luat fiinta Comitetul Salvarii Publice, apoi Comitetul Sigurantei Generale, organisme care exercitau dictatura revolutionara.

Insa, cu toate ca Revolutia se radicalizase, apogeul ei inca nu fusese atins.

In iunie 1793, girondinii au fost inlaturati si, la 5 septembrie acelasi an, a fost declansata Teroarea, care a facut circa 20.000 de victime.

Din acest moment, razboiul purtat de Franta si-a schimbat caracterul. Daca in 1792 Franta purta un razboi just, animat de dorinta de a da un ajutor fratesc tuturor popoarelor care aspirau la libertate, iar guvernul francez trebuia sa fie un guvern revolutionar pana la pace, in 1793 razboiul a devenit o veritabila hartuiala a Europei impotriva Frantei, sub impulsul implicarii tot mai evidente a Angliei.

In martie 1793, Marea Britanie facea primele tatonari pentru o coalitie antifranceza, impinsa tot mai pregnant in aceasta directie de radicalizarea permanenta a Revolutiei. Reactia puterilor europene era determinata de faptul ca, prin inlaturarea si ghilotinarea Regelui, Franta atentase nu numai la principiul legitimitatii, dar si la principiul dinastic. Astfel s-a format prima coalitie antifranceza formata din Austria, Prusia, Marea Britanie, Spania, Sardinia, apoi Portugalia, majoritatea statelor germane si italiene.   

Era vorba despre o radicalizare a Revolutiei, care, la randul sau, a provocat o radicalizare a statelor europene, in frunte cu Marea Britanie, mai ales ca Irlanda catolica va fi cuprinsa de flacari, sperand ca Franta o va ajuta impotriva Marii Britanii.

In acest timp, Rusia, despartita de curand de Ecaterina a II-a, sub Pavel I, se va tine, pana in 1799, departe de razboiul in pregatire.

Cata vreme pe plan extern se inregistrau aceste evolutii, in interiorul Frantei se va dezlantui razboiul civil.

In primavara anului 1793 s-a produs rascoala din Vendée si la Lyon, care va face circa 200000 de victime.

In paralel, Conventia era asaltata de presiunea sanculotilor condusi de Hébert, care cereau arestarea suspectilor si pedepsirea tradatorilor. In acest context au avut loc procesele politice deschise impotriva Mariei Antoinette, ducelui d Orleans, a girondinilor arestati etc.

Convergenta pericolelor explica, desigur, teroarea.

Aceasta decurgea, insa, si din alte imprejurari, si anume din dorinta de egalitate si din necesitatea de unitate a revolutiei.

O perioada, Robespierre a dat impresia ca era omul providential in apararea acestor deziderate. El insa a fost expresia dictaturii iacobine, care a guvernat Franta timp de 14 luni, de la 31 mai-2 iunie 1793 pana la 27 iulie 1794. La 24 iunie 1793, dictatura iacobina a pus in opera ceea ce s-a numit Constitutia anului I , care pornea de la Declaratia omului si cetateanului, proclamand toate drepturile democratice prezente in constitutiile burgheze ale secolului urmator (dreptul al munca, la asistenta sociala, la instruire si la insurectie, atunci cand guvernul si-ar fi incalcat prerogativele etc.). Aprobata prin referendum popular, Constitutia anului I n-a fost aplicata, asteptandu-se incheierea pacii.

Intre timp, a fost necesara eliminarea factiunilor lui Hébert, Danton si Desmoulins si legitimarea noii puteri, obiective infaptuite de Robespierre si apropiatii lui.

La 27 iulie (9 Thermidor) 1794, "tiranul", insa, a cazut, dupa un discurs violent, tinut in ziua precedenta impotriva adversarilor, moartea lui Robespierre si caderea dictaturii iacobine ducand la instituirea Conventiei Thermidoriene, care a durat pana la 4 Brumar anul IV (26 0ctombrie 1795), data la care s-a instaurat Directoratul.

In momentul caderii iacobinilor, Franta republicana isi punea problema cum sa procedeze pentru stabilizarea relatiilor cu o Europa monarhica.

Pana in acest moment, supravietuirea Frantei republicane se datora si lipsei de coeziune si unitate a adversarilor.

De fapt, din 1793 pana in 1802, la pacea de la Amiens, desi in iunie 1794 generalul Jourdan i-a batut pe austrieci la Fleurus, doar Marea Britanie a ramas un adversar permanent.

In 1795, prima coalitie impotriva Frantei se destrama ca urmare a Prusiei si Spaniei, care vor incepe tratativele cu Franta. Cu Prusia a fost incheiat tratatul de la Basel, recunoscandu-se Rinul drept granita rasariteana a Frantei, in timp ce Prusiei ii erau garantate compensatii pe malul drept al fluviului. Cat priveste tratatul cu Spania, acesta oferea Frantei partea spaniola a insulei Santo Domingo si ajutor impotriva Marii Britanii.

Cu Austria negocierile au esuat, aceasta neacceptand ca granita estica a Frantei sa fie pe Rin.

Intre timp, pe plan intern a fost initiata si adoptata prin referendum popular Constitutia anului III, mai putin radicala decat cea din anul 1793, asemanandu-se mai degraba cu cea din anul 1791. Renuntand la prevederile cu privire la libertatea si egalitatea oamenilor, pe care le va defini mult mai restrictiv, eliminand votul universal, conservand insa regimul republican, aceasta Constitutie incredinta pentru prima data puterea legislativa unui organism bicameral: consiliul celor 500 (Camera) si consiliul celor batrani (Senatul). Puterea executiva era atribuita unui numar de 5 directori, numiti de cele doua consilii legislative, pe o perioada de 5 ani, cate unul fiind reales anual.

Cu aceasta, s-a intrat in epoca Directoratului, un regim politic mai putin radical decat cel precedent, un regim macinat de convulsii, lovituri de stat si, mai cu seama, recrudescenta miscarilor regaliste sprijinite si din interiorul dar si din exteriorul Frantei. Intreg acest curs marca declinul Revolutiei si dependenta Directoratului de succesele militare ale generalilor sai. A fost contextul de care a profitat Napoleon. Remarcat la asediul Toulonului, in 1793, acesta a avut o ascensiune fulminanta, desi nu scutita de pericole. Succesele militare care l-au impus definitiv au fost cele din campania din Italia, intinsa pe 12 luni, in 1796-1797, cu 18 mari batalii si cu importante victorii, cum au fost cele de la Lodi, Arcole si Rivoli, impotriva a 5 armate superioare numeric celor franceze. Dupa o ofensiva care l-a adus la 100 de km de Viena, Napoleon a obligat Austria sa accepte pacea de la Campoformio, semnata prin tratatul omonim din 1797. Austria se obliga sa recunoasca Rinul ca frontiera estica a Frantei si renunta la drepturile asupra Belgiei, Milanului si Lombardiei. De asemenea, ea recunostea reorganizarea teritoriilor din Nordul Italiei si constituirea lor in Republica Ligura si Republica Cisalpina (cu Milano, Lombardia, Modena si Romagna). Imparatul primea arhiepiscopatul de Salzburg, Venezia pana la fluviul Adige, Istria si Dalmatia. Regatul Veneziei era alipit la Republica Cisalpina, iar insulele Ioniene reveneau Frantei, ca etapa a expansiunii sale spre Rasarit.

Tratatul de la Campoformio, ratificat de Directorat, nu se mai inspira din principiile libertatii si respectarii drepturilor popoarelor. Invocand conceptul frontierelor naturale ale Frantei, baza lui era forta.

In 1799, s-a format a doua coalitie antifranceza, initiata si sustinuta, in principal, tot de Marea Britanie. In acest moment, a fost lansat planul W. Pitt, care, in linii generale prevedea: ca Franta sa fie redusa la frontierele din 1789; Olanda sa fuzioneze cu Belgia pentru a forma un stat tampon impotriva eventualelor agresiuni ale Frantei; Austria sa primeasca teritorii italiene, drept compensatii pentru pierderea Tarilor de Jos; Prusia sa se organizeze ca stat sub denumirea de Germania; Piemontul sa anexeze Savoia.

In momentul cand se lansa acest plan, Spania era, inca, aliata, cu Franta, iar Prusia se mentinea in expectativa. Concomitent, tarul Rusiei isi retragea armata care lupta alaturi de austrieci in Italia.

In astfel de conditii, este evident ca Franta nu putea sa cada sub loviturile coalitiei. Insuccesele acesteia trebuie, insa, cautate, in aceasta etapa, si in diferentele de organizare si doctrina militara. Dintre cele doua tabere, doar Franta ducea un razboi national, folosind o armata cu totul noua, schimbata radical prin geniul lui Lazare Carnot. In opozitie cu aceasta, razboiul purtat de regi avea un caracter monarhic, nefiind sustinut de popoarele din tarile respective.

Concomitent, in pofida deosebirilor de vederi, majoritatea fruntasilor Revolutiei, de la Danton la Carnot, dorea ca Franta sa atinga "granitele ei firesti", adica, in Rasarit, sa atinga Rinul.

Constituirea celei de-a doua coalitii antifranceze avand ca autor principal Anglia a ridicat problema luptei impotriva acesteia. Un atac direct asupra Angliei nu mai era de actualitate dupa esecul lui Hoche de a debarca in Irlanda. S-a luat, de aceea, in considerare ideea atacului indirect, in Egipt, dintr-o varietate de motive (valoarea lui intrinseca, valoarea strategica sau valoarea lui de colonie franceza care, potrivit lui Talleyrand, ar fi echivalat cat toate coloniile franceze pierdute la un loc).

In aceste conditii, in 1798-1799, Napoleon s-a aflat in Egipt, unde a avut, insa, un esec cvasitotal. Dupa victoria asupra mamelucilor la Piramide, flota franceza a fost zdrobita la Abukir de catre amiralul Nelson, ceea ce a facut ca restul armatei franceze sa ramana izolata in Egipt. Constrans, Napoleon s-a indreptat spre Siria, unde a cucerit porturile Gaza si Yaffa, dar, lipsit de artilerie, n-a reusit acelasi lucru la Accra. A revenit in Egipt, unde a distrus o armata turca debarcata la Abukir si, pe neasteptate, abandonandu-si armata, s-a reintors in Franta, unde situatia devenise primejdioasa, ca urmare a amenintarii celei de-a doua coalitii europene.

Formata din Marea Britanie, Austria, Rusia, Neapole si Turcia, aceasta dispunea de o armata de 350 de mii de oameni (dintre care 80 de mii de rusi care, sub comanda lui Suvorov, ajunsesera pentru prima data in Apusul Europei, infrangandu-i pe francezi in Elvetia), in timp ce Franta dispunea de doar 150 de mii de soldati. Sub amenintarea invaziei, in Franta a venit din nou in frunte un regim de factura iacobina (Fouchet-Bernadette), care a restabilit intrucatva situatia interna, iar pe front Massena a oprit ofensiva rusa in Elvetia, dupa ce anterior in Italia Republica Cisalpina se destramase.

Dificultatile externe, ca si nemultumirile interne fata de consecintele aplicarii Constitutiei Anului III, au ridicat din ce in ce mai serios problema schimbarii regimului politic. Intr-un moment in care se cauta personajul care sa faca aceste schimbari, neputandu-se alege intre generalii Massena sau Joubert - se considera ca schimbarea trebuia facuta de un militar - a aparut Napoleon, caruia, sustinut de abatele Sieyès si apropiatii lui, nu i-a trebuit prea mult pentru a fi vazut ca un salvator al patriei.   

Intors din Egipt, la 18 brumar (9 noiembrie) 1799, el va inlocui Directoratul cu Consulatul, o masura care va restabili echilibrul intern al tarii, dar va contribui si la valorificarea avantajelor revolutiei in sensul dorit de o minoritate a celor adusi in fruntea Frantei de evolutiile sinuoase din interior. Consulatul va fi, de aceea, un regim politic mai putin democratic si mult mai departe de spiritul revolutiei decat cele anterioare.

Dorind sa restabileasca echilibrul interior al tarii, Napoleon a reusit. In acest sens, el a inchis lista emigrantilor si a realizat concordatul cu papa (1801), care a domolit disensiunile religioase. De asemenea, prin victoria de la Marengo si pacea de la Lunéville (1801), impusa Austriei, a realizat pacificarea Italiei, pentru ca in 1802, prin pacea de la Amiens, sa infaptuiasca o delimitare a sferelor de influenta cu Anglia, in sensul ca Albionul sa-si pastreze suprematia coloniala, iar Franta sa aiba mana libera pe continent.

Odata cu instaurarea Consulatului s-a trecut la un amplu proces de constructie interna: in fruntea departamentelor create de Adunarea Constituanta au fost pusi prefecti. In 1804 a fost introdus Codul Civil, care consacra libertatea individuala a cetatenilor si garanta proprietatea si ordinea.

La 2 decembrie 1804, cu concursul papei, a fost proclamat Imperiul, Imparatul devenind un despot luminat, adulat de natiune, in pofida lichidarii libertatilor cucerite in 1789 si ajutat de un aparat de stat eficient.

Proclamarea Imperiului a activizat ostilitatile cu Marea Britanie. Aceasta va incheia un tratat cu Rusia la Presburg (aprilie 1805), la care va adera si Suedia. Napoleon va fi surprins. El astepta la Boulogne o zi cu ceata pentru a ataca Anglia, dar se va razgandi si va porni impotriva Austriei. Campania a adus Frantei victoriile de la Ulm si Austerlitz (2 decembrie1805) impotriva Austriei si Rusiei, ambele zdruncinand situatia Angliei, in pofida victoriei de la Trafalgar (octombrie 1805).

In acel moment, Prusia, care era legata din 1805 printr-un tratat cu Franta, dar, amenintata de Confederatia Rinului aflata sub controlul lui Napoleon, va trece de partea Angliei. Ca efect, Napoleon va ataca fulgerator si Prusia, pe care o va invinge la Jena, Auerstadt si Eylau (1806).

In octombrie 1806, Talleyrand il sfatuia pe Napoleon sa se apropie de Austria, pentru a anihila cel mai important aliat continental al Marii Britanii si pentru a preveni patrunderea Rusiei spre Vestul continentului. Imparatul n-a luat, insa, in seama sfatul, hotarand instituirea blocadei continentale impotriva Angliei (noiembrie 1806).

Mai mult, invingand Rusia la Friedland (iulie 1807), Napoleon isi va impune exigentele cu prilejul intalnirii si pacii de la Tilsit (iulie 1807) cu Tarul Rusiei, Alexandru I, eveniment in urma caruia Franta si Rusia pareau sa-si fi impartit Europa: Franta controla Occidentul, iar Rusia Orientul. In plus, Rusia trebuia sa adere la blocada continentala, sa declare razboi Angliei si sa-i inchida complet piata ruseasca.

Tot la Tilsit, Napoleon a incheiat pacea si cu Prusia, al carei teritoriu era redus aproape la jumatate; Prusia renunta la aproape toate teritoriile dintre Rin si Elba, cedate Frantei, recunostea Confederatia germana si adera la blocada continentala.

In acest moment, Talleyrand l-a sfatuit din nou pe Napoleon sa incheie pacea, de asta data cu Anglia. Din nou Napoleon l-a refuzat, intervenind in Portugalia si Spania, unde masurile luate au generat o puternica rezistenta la prezenta francezilor pe teritoriile celor doua tari (1808).

Inaintea plecarii in Spania, Napoleon s-a asigurat ca Rusia nu va initia actiuni antifranceze in Rasarit si a reinnoit alianta franco-rusa, la Erfurt, septembrie-octombrie 1808. Aceasta i-a permis sa infranga, pentru moment, rezistenta spaniolilor si sa zdrobeasca, din nou, Austria, la Wagram (iulie 1809). Infranta, aceasta accepta, si ea, pacea cu Franta, incheiata la Schönbrunn (14 octombrie 1809).

In acest moment, Imperiul francez atingea cea mai mare intindere, ingloband o jumatate din Europa. Pacea de la Schönbrunn a reprezentat punctul culminant al puterii lui Napoleon in Europa, dar, cum edificiul creat de era unul lipsit de unitate si fragil, dupa 1809 a inceput si declinul.

Mai mult, pe mare, Franta inca nu putea rivaliza cu Anglia, desi in 1806 Hexagonul impusese blocada continentala.

Intr-o anumita privinta, expansiunea in Germania, Peninsula Iberica si in posesiunile pontificale servise si la sugrumarea Angliei si a comertului acesteia cu continentul.

Contrabanda era, insa, in floare, in Nord, Vest si Sud, ceea ce a determinat ca blocada sa fie, cel putin partial, un esec, desi economia britanica s-a resimtit indiscutabil in anii 1810-1812.

Pana la urma, stapanirea franceza a generat o dubla atitudine in teritoriile cucerite: o atitudine de admiratie din partea unora, dar si una de adversitate din partea altora, iar cea de-a doua tabara s-a marit necontenit.

In 1812, adversitatile se dezvoltau peste tot, in Germania, in regatul Neapolelui, in Spania (dupa 1808), in Austria si, evident, in Rusia, greu incercata si ea din cauza blocadei continentale si nemultumita de crearea marelui ducat al Varsoviei dupa pacea de la Schönbrunn si de anexarea Olandei (in 1810) si oraselor hanseatice (Hamburg, Bremen, Lübeck), in 1812.

Razboiul dintre Franta si Rusia devenise, in aceste conditii inevitabil. Inainte de declansarea lui, Napoleon a reinnoit tratatele cu Austria si Prusia (1812). Pregatirea campaniei din Rusia a avut loc pe fondul razboiului ruso-turc din 1806-1812, incheiat cu pacea de la Bucuresti (1812), cu clauze referitoare la preluarea de catre Rusia a sudului Basarabiei si la autonomia Serbiei.

Adversitatile acumulate la adresa Frantei, care au dat nastere unei noi coalitii antifranceze, precum si conditiile climaterice si geografice ale Rusiei au dus la esecul campaniei franceze din 1812, purtata pana la portile Moscovei, apoi si la infrangerile ulterioare.

In iulie 1812 a avut loc incheierea tratatului de la Orebro dintre Anglia si Rusia, cu medierea Suediei. Lua nastere a 6-a coalitie antifranceza, la care au aderat si Austria si Prusia.

In octombrie 1813, Napoleon era infrant la Leipzig, in celebra "batalie a natiunilor" si, dupa un ultim esec, la Waterloo, cu trupele coalitiei intrand in Paris, la 31 martie 1814, Napoleon va abdica, la 6 aprilie acelasi an, pe tronul Frantei urcandu-se Ludovic la XVIII-lea, pentru a inaugura epoca Restauratiei.

In acel moment insa, nici Franta nu mai era cea de dinainte de 1789, nici, mai cu seama, Europa.

E drept, Congresul de la Viena, convocat in 1815, parea sa reinvie Vechiul Regim, intr-o Europa a legitimismului, neoabsolutismului si a echilibrului. Era, insa, doar o aparenta.

In realitate, cum spunea Hegel, in intervalul 1789-1815, Franta desavarsise istoria Europei.

Ea n-a inventat liberalismul, dar a dat consistenta statului national in Apusul si Rasaritul continentului, unde popoarele au devenit constiente de propriile lor deziderate.

Au fost infaptuite reforme ireversibile: Codul Civil, impus in numeroase state, abolirea privilegiilor feudale, desi cu anumite limite.

Revolutia franceza a impus in istoria europeana un model, adevarat sistem de referinta, pentru prezentul imediat si, mai ales, pentru viitor, care va da un impuls hotarator initiativelor avand ca scop eliberarea popoarelor constituite in state bazate pe natiuni.

Pe aceasta cale, Revolutia franceza a descatusat istoria Europei pentru mai bine de un secol, lasand urme care se mai vad si astazi.