FRANTA IN SECOLELE XVII-XVIII - Apogeul monarhiei absolute franceze

FRANTA IN SECOLELE XVII-XVIII

Apogeul monarhiei absolute franceze. Frondele. Epoca lui Ludovic al XIV-lea (colbertismul, directii ale politicii externe). Domnia lui Ludovic al XV-lea; sfarsitul Vechiului Regim

Dupa Edictul de la Nantes (legea promulgata in 1598 de regele Henric al IV-lea al Frantei, fost calvinist - prin care se incheie perioada razboaielor religioase, dintre catolici si protestanti -, prin care catolicismul este recunoscut ca religie de stat, dar si acorda supusilor protestanti o mai larga libertate religioasa, precum si drepturi civile complete; sub presiunea clerului catolic, aceasta lege a va fi revocata in 1685 de regele Ludovic al XIV-lea), pentru monarhia franceza incepe o adevarata perioada de restaurare.

Fara a modifica institutiile mostenite de la dinastia de Valois, care i-a premers, si contrar traditiei care vrea sa faca din el "bunul rege" liberal, Henric al IV-lea (rege al Navarei /1572-1610/ si al Frantei /1589-1610; este primul dintre Bourboni) se inconjoara de o echipa restransa, cu care va domni autoritar.

· Guvernatorii provinciilor sunt de multe ori fosti participanti la Liga (catolici de vaza din regat), cu care a fost nevoit sa negocieze, sau pur si simplu mari seniori ce tin cu orice pret la independenta pe care o au in provinciile lor. Fara a-i destitui, regele numeste pe langa ei ofiteri ce-i sunt cu totul devotati si care asigura controlul pe care-l dobandeste monarhia asupra teritoriului regatului.

· Parlamentele, care au refuzat un timp sa inregistreze Edictul de la Nantes, sunt silite sa se supuna autoritatii lui Henric al IV-lea.

Obiect si ele de neincredere, orasele sunt aduse la ordine dupa modelul de la Amiens, care isi pierde cele mai multe dintre libertatile municipale dupa ce s-a oferit o vreme spaniolilor (1597).

In ciuda autoritarismului sau, Henric al IV-lea se bizuie pe un ministru principal. Maximilien de Bethune, baron de Rosny, facut duce de Sully in 1605, mic nobil protestant, este in slujba regelui din frageda tinerete; fara a avea titlul de prim-ministru, Sully concentreaza in mainile sale o mare parte din putere si se straduieste sa restabileasca finantele monarhiei. Pentru supervizarea actiunii ofiterilor, trimite in circumscriptiile financiare comisari, numiti intendenti de justitie si, respectiv, de politie si de finante. Reuseste sa stearga datoria mostenita din timpul razboaielor civile si incepe reconstructia regatului. In afara unor mari santiere din Paris, Pont Neuf, Piata Dauphine, Piata Regala (azi Piata Vosges), Sully favorizeaza o serie de ameliorari in agricultura, in special in domeniul drenarii.

Domnia lui Henric al IV lea e marcata de comploturi ale nobililor, regele trebuind sa-l execute pe vechiul sau tovaras maresalul de Biron, pentru a dovedi ca monarhia franceza a redevenit ferma. In schimb, acorda iertare unui mare senior protestant rebel, ducele de Bouillon.

Opozitia vechilor membri ai Ligii, deveniti intre timp evlaviosi catolici, nu se dezminte. La 13 iunie 1610, actionand probabil din proprie initiativa si fara complici, un catolic fanatic il asasineaza cu un pumnal pe Henric al IV

Regenta Mariei de Medici si urmarile ei

Tanarul rege Ludovic al XIII-lea (/1601/1610-1643) nu are decat noua ani. cand se urca pe tron; in jurul reginei-mama Maria de Medici se constituie un Consiliu de regenta, din care fac parte atat ministrii lui Henric al IV lea, ("batranii'), cat si favoritii italieni ai reginei. Confruntata cu aparitia unei opozitii, Maria de Medici refuza sa convoace starile generale.

Adunarea tinuta la Paris din octombrie 1614 pana in ianuarie 1615 nu ajunge la rezultate concrete.

Pentru a-i linisti pe protestanti, Regenta trebuie sa confirme Edictul la 22 mai 1610.

Unul dintre favoritii Mariei de Medici, este numit in 1616 secretar de stat al afacerilor externe si de razboi, ajunge cardinal, iar in perioada 1624-1642 conduce guvernul francez; este vorba despre Richelieu (Armand-Jean du Plessis), (1585-1642), care va promova o politica antinobiliara, antiprotestanta (este asediata fortareata hughenota La Rochelle in perioada 1622-1628) si antihabsburgica (intervine in Razboiul de 30 de Ani, in 1635), in sensul intaririi autoritatii regale, a centralizarii Statului Francez.

Cardinalul Richelieu a intarit adminstratia centrala a statului prin reforma Consiliului reegal si folosirea unor intendenti trimisi in provincii; a incurajat dezvoltarea comertului si a manufacturilor regale; a infiintat companii de monopol; el este la originea crearii marinei de razboi; in timpul sau au fost puse bazele unui imperiu colonial - in America de Nord (Canada) si Africa (Senegal si Madagascar); el a fondat Academia Franceza (1635) si a extins Universitatea Sorbona. Cheltuielile pentru politica sa razboinica au provocat o cresterea fiscalitatii, ceea ce a dus la rascoale populare dur reprimate.

In politica externa, Franta incheie o alianta antihabsburgica din care faceau parte si puterile protestante, stabileste o stransa legatura cu Anglia (prin casatoria Henriettei, sora regelui, cu Carol I de Stuart); participa, din 1635, la Razboiul de 30 de Ani (1618-1648), la capatul careia, prin Pacea din Westfalia (1648) Franta devine dominanta in zona centrala a Europei.

Noul suveran, regele Ludovic al XIV-lea (/1638/1643-1715), este minor, la moartea tatalui sau. Se creeaza un Consiliu de Regenta in jurul mamei sale Anna de Austria, regina de origine spaniola, ceea ce inspira neincredere in momentul luptei cu Habsburgii. Din 1643 pana in 1661, guvernul este condus de urmasul lui Richelieu, cardinalul Jules Mazarin (nobil italian si amant al Annei de Austria; nuntiu apostolic, cardinal din 1641) (1602-1661).

Confruntarea cu marea nobilime si Parlamentul (Fronda) sfarseste prin infrangerea tendintelor de nesupunere, nesupunere si contestare a autoritatii regale. Revoltele izbucnite in Franta in timpul minoratului lui Ludovic XIV (1648-1653), cand Parlamentul si nobilimea au incercat sa recupereze autoritatea pierduta profitand de dificila situatie politico-economica generala si de ostilitatea cu care era inconjurat primul ministru Mazarin, sunt cunoscute sub denumirea de Fronde.

Fronda Parlamentului (1648-1649). A fost generata de refuzul Parlamentului din Paris sa inregistreze (1648), edictul regal care reinnoia pentru noua ani acordarea dreptului unei retributii anuale membrilor celor patru curti suverane (Parlamentul din Paris, Camera de Conturi, Curtea de Mubsidii, Marele Consiliu), cu conditia ca ultimele trei sa renunte la retributie pentru primii patru ani.

Sub indemnul lui Broussel si de Gondi Parlamentul din Paris a votat actul de uniune (13 mai 1648) prin care se angaja sa-si asume impreuna cu curtile suverane controlul afacerilor de stat si sa impiedice orice noua propunere de impozit. Arestarea conducatorilor parlamentului ordonata de Mazarin a provocat revolta Parisului (26 august1648) si 1-a constrans pe Mazarin sa-i elibereze pe Broussel si Gondi. Curtea a parasit Parisul rasculat, in timp ce armata condusa de Condé il asedia. Parlamentul a trebuit pana la urma sa accepte pacea de la Rueil (februarie 1649), renuntand la orice pretentie de guvemare si obtinand in schimb o amnistie generala.

Fronda principilor (1649-1652). Insufletita de catre Condé, a fost orientata pentru a-1 rasturna pe Mazarin pentru a impune controlul marii nobilimi asupra lui si statului.

Dupa arestarea lui Condé si a altor nobili (18 ianuarie 1650) ordonata de Mazarin, o insurectie a Parlamentului si a populatiei din Paris 1-a constrans Mazarin sa se refugieze, in 1651, in strainatate. Condé aliindu-se cu Spania, a pus stapanire pe Paris, dar parasit de Turenne, care reintrase in serviciul regentei Anna de Austria, a fost constrans sa se refugieze in Taile de Jos spaniole. La reintoarcerea in Paris a Curtii si regelui (octombrie 1652), a urmat rechemarea la guvem a Mazarin din partea Regentei. Cucerirea orasului Bordeaux (in august 1653) si condamnarea la moarte in contumacie decretata impotriva lui Condé de catre Parlamentul din Paris au incheiat Fronda principilor.

Marile faze ale domniei. Absolutismul lui Ludovic al XIV-lea

In perioada 1661-1715, Regele-Soare isi asuma in mod direct guvernarea tarii.

Notiunea de domnie personala a lui Ludovic al XIV-lea este astazi foarte contestata. Daca e adevarat ca moartea lui Mazarin si eliminarea lui Fouquet constituie sfarsitul ministrilor atotputernici, nu e mai pulin adevarat ca regele nu ar fi putut guverna singur intreaga Franta. Asistam in schimb la o birocratizare a statului, devenita necesara de complexitatea in crestere a problemelor.

Domnia personala (1661-1715)

Domnia cu adevarat personala incepe doar in ultimii ani ai secolului al XVII-lea. Ludovic al XIV-lea devine un rege birocrat, asumandu-si adeseori, din 1700, o parte din afacerile Spaniei, unde domneste nepotul sau Filip al V-lea.

La moartea lui Mazarin, regele, in varsta de 21 de ani, pune capat sistemului ministerial mostenit de la cardinal. Nicolas Fouquet (1615-1680), supraintendent la Finante, este arestat (5 septembrie 1661). Dupa un proces putin echitabil, e trimis in detentie, unde isi sfarseste zilele.

Colbertismul

Incepe ascensiunea principalului sfetnic al regelui, Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), care triumfa la sfarsitul deceniului. In calitate de controlor al finantelor, el s-a dedicat reorganizarii administratiei publice (consolidarea birocratiei prin intendenti), a simplificat incasarea impozitelor, reusind sa sporeasca - fapt esential - intrarile in bugetul statului, ceea ce a asigurat intarirea puterii absolute a monarhiei, respectiv asigurarea hegemoniei Frantei in Europa.

Colbert este adeptul mercantilismului (orientare a politicii economice domidnanta in Europa secolelor XVI-XVIII, potrivit careia bogatia statului consta in cantitatea de bani si metale pretioase aflata in tara; el favoriza exportul de produse manufacturiere, descurajand importurile), dezvoltat la maximum prin dezvoltarea industriei si a comertului (respectiv, prin crearea de manufacturi regale), a impunerii unor taxe vamale protectioniste, a reglementarii productiei (in 1673 - este adoptat primul cod comercial al statelor moderne).

El da un impuls deosebit dezvoltarii marinei comerciale; se infiinteaza companii comerciale - Compania Indiilor Occidentale si Compania Indiilor Orientale, Compania Nordului, Compania Levantului; este favorizata expansiunea coloniala (in Canada, Noua Franta); sunt intemeiate Academia de Stiinte (1666), Academia Frantei la Roma (1666), Academia Regala de Athitectura (1671).

Dupa suprimarea supraintendentei de la Finante, guvernul este alcatuit din trei persoane: Michel Le Tellier (1603-1685), apoi fiul sau Louvois (1639-1691), la Razboi, Hugues de Lionne (16ll-1671), la Afacerile Externe, si Colbert, care printre altele este titular la Marina si, mai important, va fi controlor general al Finantelor.

Din 1669 pana in 1683, guvernul este teatrul a doua tendinte reprezentate de oamenii lui Le Tellier, catolici si adepti ai razboiului, si de cei ai lui Colbert, mai putin religiosi si mai favorabili pacii.

Statul lui Ludovic al XIV-lea

Consiliile

La varf se afla Inaltul Consiliu, care-i reuneste pe ministri. Este un organ foarte restrans, in care regele e cel care decide in tovarasia a trei-cinci persoane alese de el.

Urmeaza Consiliul Finantelor care, instituit in 1661, inlocuieste supraintendenta disparuta o data cu arestarea lui Fouquet. Personajul central este aici controlorul general, insarcinat cu cheltuielile monarhiei. In subordinea sa se afla diverse comisii.

Consiliul depeselor, se ocupa de problemele legate de provincii.

Departamente

Secretariatul de stat pentru Razboi este cel mai puternic. Conducerea armatelor iese de sub controlul nobilimii traditionale si tine acum de o birocratie complicata dominata si de dinastia ministeriala Le Tellier de la 1643 la 1701. Secretariatul este dintr-un numar in permanenta crestere de birouri conduse de functionari devotati lor. Puterea militara franceza devine cea mai mare din Europa si se bazeaza in rand pe marimea efectivelor. Regatul, de departe cel mai populat din Europa, ofera abundente resurse umane. In materie de recrutare, inovatia cea mai importanta este fara doar si poate militia. In 1688, ea prevede o tragere la sorti in toate parohiile, care furnizeaza astfel un numar de oameni cu mult superior modestelor previziuni initiale ale sefilor militari.

Secretariatul de stat pentru Marina a fost creat abia in 1669 de Colbert, care ramane in fruntea sa in toata aceasta perioada. E responsabil nu numai de marina de razboi, colonii ci si de toate problemele legate de mare, porturi si litorale. Este un minister pe masura economic si militar. Sub Colbert, secretar de stat la Marina din 1669 1683, apoi sub fiul sau, foarte eficientul Seignelay, din 1683 pana in 1690, marina devine una dintre primele din Europa, putand rivaliza cu flota de razboi engleza. Secretariatul pentru Afacerile externe exista de mult, dar nu se dezvolta cu adevarat decat sub Ludovic al XIV-lea, cand devine o administratie mai structurata, cu mai multe birouri.

Secretariatul pentru Casa Regala e detinut sistematic, din 1669, de titularul departa­mentului Marinei. Mai putin prestigios decat primele trei, se ocupa de Curte dar si de chestiuni ce tin de de cultura.

Controlorul general este un veritabil Minister de Finante. Sarcina sa esentiala, foarte grea, era gestionarea unui buget care din 1683 nu e niciodata echilibrat.

Ordinea in regat

Statul este reorganizat printr-o serie de ordonante importante, prin care se aduc reglementari referitoare la - dreptul civil francez; ape si paduri; justitie; activitati comerciale; activitatea maritima; definirea regimului sclaviei in colonii

Parlamentele nu mai sunt, din 1665, curti suverane, ci doar superioare; numai Parlamentul din Bretania opune o oarecare rezistenta in momentul tulburarilor din 1675, dar este adus repede la ordine.

Intendentii au un rol sporit; ei sunt prezenti peste tot -cei de justitie prezideaza orice tribunal; cei de politie au in sarcina drumurile, aprovizionarea si controlul oraselor; cei de finante se ocupa cu impozitele.

Destinul protestantilor este hotarat prin revocarea, in 1685, a Edictului de la Nantes (din 1598), dupa doua decenii de politica ostila la adresa hughenotilor; se apreciaza ca au parasit regatul circa 200.000 de protestanti, dar majoritatea lor (5-600.000 va ramane, cunoscand un regim foarte constrangator.

Numarand 54de ani, domnia regelui Soare face ca veacul al XVII-lea sa fie secolulul lui Ludovic al XIV-lea. Franta este cea mai populata tara a Europei - numara circa 20 milioane de supusi (intre care 900.000 de protestanti/hughenoti-termen din germanul Eidgenossen, ce desemna pe confederatii elvetieni). Centrul puterii regale va fi la Palarul de la Versailles (ansamblu de cladiri inaltat in a doua jumatate se secolului al XVII-lea, de catre arhitectul Le Vau si peisagistul Le Nôtre).

Razboaiele lui Ludovic al XIV lea

Cand, la moartea lui Mazarin (1661), ia in mana politica externa a regatului, tanarul rege mosteneste o pozitie proeminenta in Europa. Vointa de a o face zdrobitoare, atat prin cuceriri teritoriale, cat si prin subordonarea puterilor subalterne, duce la constituirea impotriva lui Ludovic al XIV-lea a unor coalitii tot mai puternice, initiate de vechii aliati protestanti ai Frantei, Angliei si Provinciilor Unite.

Afirmarea puterii (1659-1678)

Pacea din Pirinei

Incununare a eforturilor lui Mazarin de a ingenunchea puterea spaniola, tratatul, semnat la 7 noiembrie 1659, aduce Frantei aproape intregul teritoriu al provinciei Artois, Roussillon si Cerdanya, precum si o serie de fortarete la frontiera de nord-est. Casatoria cu infanta Maria Tereza de Austria, fiica regelui Filip al IV-lea, ii apropie pe Bourboni de Habsburgi, deschizand in acelasi timp o eventuala succesiune franceza la tronul Spaniei.

Razboiul dreptului de devolutie

Ludovic al XIV-lea cauta sa puna la incercare puterea Spaniei. Pretextul este gasit la moartea regelui Spaniei Filip al IV-lea (1665); juristii francezi invoca un punct din dreptul din Brabant care privilegiaza fetele nascute dintr-o prima casatorie fata de baietii iesiti dintr-o a doua casatorie. Invadarea Tarilor de Jos incepe in primavara lui 1667. Franta se poate bizui pe sprijinul Portugaliei, Angliei si al Provinciilor Unite. Cuceririle din Tarilor de Jos constituie totusi o amenintare pentru Anglia si Provinciile Unite, iar ocuparea teritoriilor spaniole din Franche-Comté in 1668 se dovedeste provizorie: ele sunt restituite prin pacea de la Aachen, Franta continuand sa-si impinga totusi frontierele spre nord in defavoarea Spaniei.

Razboiul din Olanda (1672-1678)

Conflictul are ca origine imediata razboiul tarifelor vamale dintre Franta si Olanda, dar in realitate cauzele sunt mai complexe: cucerirea Tarilor de Jos nu se poate face fara neutralizarea Provinciilor Unite, iar acestea nu accepta ideea unei frontiere comune cu Franta; dar mai cu seama e vorba de opozitia dintre doua modele politice si religioase complet diferite: Franta catolica si absolutista nu poate accepta republica protestanta a Provinciilor Unite.

In iunie 1672, armata franceza isi incepe marsul catre Provinciile Unite; succesele initiale fac ca Franta sa fie foarte exigenta in cursul primelor tratative de pace. Vointa de a rezista devine atunci dominanta in Olanda, unde o revolutie il aduce la putere pe intransigentul Wilhelm de Orania. Razboiul ia o intorsatura neasteptata. Deschiderea digurilor face dificila inaintarea in Olanda a trupelor franceze, timp in care se formeaza o adevarata coalitie impotriva Frantei. Tratatul de la Haga, semnat la 30 august 1673 de Provinciile Unite, Spania, Imperiu si Lorena, transforma conflictul franco-olandez intr-o confruntare europeana generala.

Pacea semnata la Nijmegen, in 1678, intre Franta si Provinciile Unite pune capat razboiului si consfinteste revenirea la situatia de dinainte declansarea ostilitatilor; Spania abandoneaza insa Frantei Franche-Comté (care o va stapani definitiv de acum inainte) si o serie de fortificatii in Tarile de Jos.

Confruntarea cu Europa coalizata (1678-1697)

Se accentueaza insa ostilitatea generala la adresa Frantei.

Treptat, impotriva Frantei se constituie o vasta coalitie manifestand o vadita agresivitate: multiple mici anexari la frontiere, bombardarea Genovei in 1685, revendicari in Palatinat, conflictul cu Papa, care duce in octombrie 1688 la ocuparea orasului Avignon. In momentul in care printii protestanti din Germania incep sa se organizeze pentru a face fata invaziei franceze, Revolutia din Anglia apropie regatul de Provinciile Unite.

Razboiul Ligii de la Augsburg (1688-1697)

Pe continent, puterea militara a Frantei este atat de mare, incat victoriile vin una dupa alta pe diferitele teatre ale razboiului. Razboiul maritim pare sa fie si el bine pornit: Tourville inregistreaza o mare victorie impotriva flotei engleze in 1690, victorie ce permite trimiterea in Irlanda a unui corp expeditionar care sa-l sprijine pe Iacob al II-lea si partizanii sai. Victoria lui Wilhelm de Orania in batalia de la Boyne ruineaza insa sperantele iacobite si noua incercare de trece in Irlanda se termina in 1692 cu dezastrul naval de la La Hougue.

Incepand cu 1694, razboiul tinde sa devina unul de uzura. Coalitia este silita sa se hotarasca sa inceapa tratative cu Franta. Primul care cedeaza este ducele de Savoia, in 1696; Wilhelm de Orania prefera atunci sa negocieze cu Ludovic al XIV-lea, care face mari concesii olandezilor, abandonand toate forturile cucerite in Tarile de Jos dupa pacea de la Nijmegen, precum si Luxemburgul, si acordandu-le avantaje comerciale (Strasbourgul nu este insa cedat).

Regele Frantei recunoaste, de asemenea, legitimitatea noului rege al Angliei si se angajeaza sa nu-i mai ajute pe partizanii dinastiei Stuart (pacea de la Ryswick, 1697).

Succesiunea Spaniei (1700-1713)

Moartea fara mostenitor a lui Carol al II-lea de Habsburg al Spaniei era asteptata in toate capitalele europene. Impartirea Imperiului Spaniol pare sa convina atat Frantei, cat Angliei si Privinciilor Unite.

Se elaboreaza numeroase planuri inaintea deschiderii testamentului lui Carol al II-lea, care moare la 1 noiembrie 1700; acesta isi exprima dorinta ca Imperiul Spaniol sa nu se dezmembreze. Filip de Anjou, al doilea nepot al lui Ludovic al XIV-lea, e desemnat ca noul rege al Spaniei sau, daca nu se putea, fratele sau mai mic. In cazul unui refuz din partea francezilor, erau numiti, in ordine, arhiducele Carol, apoi ducele de Savoia, Carol-Emanuel al II-lea.

La 16 noiembrie 1700, dupa cateva zile de gandire, Ludovic al XIV lea accepta succe­siunea. Devine repede evident ca tanarul rege Filip al V-lea nu poate refuza nimic bunicului sau. Franta isi instaleaza trupe in Tarile de Jos. Si in colonii francezii incearca sa profite de noua conjunctura politica, pentru a-si inlatura concurentii.

Europa incepe sa se teama ca nu cumva Filip al V-lea, care nu a renuntat la drepturile sale asupra coroanei franceze, sa ajunga intr-o zi in fruntea unui stat franco-spaniol atotputernic. Coalitia care se constituie impotriva Frantei reuneste din nou Anglia, Provinciile Unite si Imperiul.

Primii ani sunt catastrofali pentru coalitia franco-spaniola. Propunerile facute lui Ludovic al XIV-lea de catre aliati, in 1709 sunt inacceptabile, caci presupun abdicarea lui Filip al V-lea. Armata franceza il aresteaza pe Marlborough la Malplaquet (1709), iar victoria ducelui de Vendôme in Spania consoli­deaza tronul lui Filip al V-lea (1710).

Prin tratatele de pace de la Utrecht (1713-1715; un complex de tratate bilaterale) se mentine integritatea teritoriala a Frantei, care cedeaza insa Angliei cateva posesiuni coloniale (coloniile americane Terra Nova, Acadia, golful Hudson si o insula in Antile). Filip al V-lea de Bourbon este recunoscut rege al Spaniei, dar renunta pentru totdeauna la orice pretentie la tronul Frantei. Spania cedeaza Angliei Gibraltarul, pierde Sardinia, Neapole, Milano.

Ludovic al XV-lea (/1710/1715-1774). Sfarsitul Vechiului Regim

Fiul lui Ludovic de Burgundia si al Mariei Adelaide de Savoia isi incepe domnia sub regenta lui Philippe d'Orléans (1674-1723), apoi este influentat de ducele de Borbon, respectiv de cardinalul de Fleury (1276-1743), care redreseaza finantele Franti, dar implica tara si in razboaie. Fiul fratelui mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea, devine regent, asteptandu-se momentul in care Ludovic al XV-lea (1715-1774), care nu avea decat cinci ani, va implini treisprezece, varsta majoratului regal in Franta. Philippe d'Orléans are puteri intinse si exercita practic functia regala. Paris redevine centrul puterii. Se creeaza aici un sistem de consilii, dominate de inalta nobilime.

O noua politica

Chiar de la inceputul regenlei, Parlamentul isi recapata rolul politic pierdut pe vremea Frondei. Pe plan religios, regentul, necredincios notoriu, nu are idei precise. O vreme se gandeste sa-i readuca pe scena pe protestanti si suspenda politica antijansenista a predecesorului sau.

Pentru a se face fata grelelor probleme financiare, se face apel la scotianul John Law (1671-1729) drept controlor general. Acesta organizeaza asa-numitul Sistem Law, o combinatie intre o banca emitatoare de bancnote si o companie avand controlul asupra coloniilor si comertului. Chiar din 1720, Sistemul se dovedeste extrem de nesatisfacator. S-au emis prea multe bancnote, iar increderea nu dureaza. La 1 noiembrie 1720 se pune capat circulatiei bancnotelor; Law e silit sa plece in exil, iar noul controlor general, Le Pelletier de la Houssaye, e obligat sa declare faliment partial. Pentru a stapani situatia, regentul trebuie sa revina, treptat, la absolutism, la practicile din timpul domniei precedente, suprimand treptat consiliile. Puterea se concentreaza in mainile lui Philippe d'Orléans si ale prietenului sau abatele Dubois.

Epoca prim-ministrilor

Inceputurile domniei.

Personalitatea tanarului Ludovic al XV-lea (/1710/1715-1774) nu pare sa fi fost prea puternica.

Este primul rege care a separat viata privata de viata publica si s-a dezinteresat intr-o oarecare masura de a aferile de stat. Cardinalul Dubois devine in august 1723 ministru principal. La moartea sa, ducele de Orléans, fostul regent, ii ia locul pentru putina vreme, caci moare la randul sau in acelasi an, pe 2 decembrie. Puterea trece atunci in mainile ducelui de Bourbon, aflat sub influenta unor financiari; este o perioada marcata de incercarea de a impune un nou impozit numit la cinquantiéme, incercare ce esueaza din cauza opozitiei privilegiatilor, in frunte cu clerul si parlamentarii. Pe plan religios, ministeriatul ducelui de Bourbon relanseaza represiunea impotriva protestantilor.

Ministeriatul lui Fleury (1726-1743) (cardinal, perceptor al regelui) este marcat de o anumita stabilitate monetara, iar in 1738 se ajunge chiar pentru putina vreme la un echilibru bugetar. Este o perioada de prosperitate pentru regat, desi reluarea razboaielor mentine o presiune fiscala ridicata.

Incercarea de domnie personala (1713-1757) determina dificultati politice. La moartea lui Fleury, regele se straduieste sa exercite direct puterea. E insa obiectul unor influente contradictorii: influenta familiei regale (mai exact, a fiicelor sale), care-l impinge spre catolicismul cel mai riguros, si influenta, neindoielnic mai puternica, a favoritelor sale; dintre acestea, cea mai remarcabila este de departe marchiza de Pompadour, care intretine legaturi stranse cu filosofii si, in general, cu oamenii de litere si artistii timpului.

In 1745, un nou controlor general Machault d'Arnouville, se straduieste sa redreseze finantele regale atat prin imprumuturi, cat si prin crearea unui nou impozit, la vingtiéme, care ar fi trebuit platit de toata lumea, starnind insa si acesta imediat furia privilegiatilor; in fruntea contestatarilor se afla clerul, sprijinit de starile din Bretania, ingrijorate ca se pierd privilegiile fiscale ale provinciei.

Ministerul Choiseul (1757-1770). Militar si diplomat, Choiseul, nobil loren, este favorabil Luminilor, are de infruntat multe rezistente si trebuie sa faca fata unei adevarate revolte a Parlamentelor, care, in raporturile cu regele, se erijeaza tot mai mult in reprezentante ale natiunii.

Dupa caderea in dizgratie a lui Choiseul, se reduce la zero autoritatea Parlarmentelor.

Experienta Turgot (1727-1781); consilier la Parlamentul din Paris, acesta este intendent in Limousin din 1761 pana in 1774, unde se straduieste sa dezvolte una dintre cele mai inapoiate provincii ale regatului si se dovedeste a fi un administrator de prima marime. Ministru al Marinei in 1774, devine la 24 august al aceluiasi an controlor general, cu gandul de a renova regatul.

El este un economist cunoscut pentru tratatele in care isi exprima inclinatia spre liberalism si trece la punerea in practica a ideilor sale. Astfel, in 1774 liberalizeaza comertul cu cereale, apoi se straduieste sa suprime constrangerile legislative privitoare la munca desfiintand asociatiile profesionale; desfiinteaza, de asemenea, vamile din interiorul tarii. Proiectele politice ale lui Turgot, formulate in Memoriu despre municipalitati, sunt deosebit de indraznete. Liberalizarea preturilor la cereale duce insa la activitati speculative ce dau nastere in aprilie 1775 la o serie de razmerite cunoscute sub numele de razboiul fainii.

Turgot mai are de infruntat atat opozitia din ce in ce mai puternica a Parlamentului, adversar al reformelor, cat si opozitia reginei Maria Antoaneta. In cele din urma, el cade in dizgratie si este demis in mai 1776.

Urmasul sau este Jacques Necker (1732-1804), un bancher din Geneva care a reusit sa faca o avere uriasa la Paris, devenind creditorul vistieriei regale. Numit la Finante in 1776, devine directorul general al Finantelor in 1777 (fiind protestant nu putea fi numir controlor general).

Opunandu-se oricarei cresteri a fiscalitatii, Necker recurge masiv la imprumuturi. Devine astfel popular cand finanteaza Razboiul de Independenla american fara a introduce noi impozite. Isi atrage insa ostilitatea celor de la Curte atunci cand face publice sumele platite acestora din vistieria regala si e silit sa demisioneze in mai 1781.

Controlul finantelor neputandu-se exercita, se ajuange intr-un impas general. Urmatorul controlor general este Calonne (1734-1802), intendent de Metz, apoi de Flandra, care propune, de asemenea, o serie de reforme radicale. Se izbeste, insa, si el de opozitia nobililor: o adunare a notabililor (1787), ce reunea reprezentanti ai diferitelor grupuri de privilegiali, este foarte retinuta in privinta refor­melor propuse si obtine demiterea sa.

Ca succesor al lui Calonne este numit arhiepiscopul de Toulouse, Lomenie de Brienne (1727-1794), "ministru principal". Tensiunile insa ajung peste tot la apogeu.

Regele este nevoit sa convoace, printr-un edict, in iulie 1788, Starile Generale (nu mai fusesera convocate din 1614).

Recomandari bibliografice

Carpentier, Jean, François Lebrun (coord.), É. Carpentier, J.-M. Mayeur, A. Tranoy (colab.), Istoria Frantei. Prefata de Jacques Le Goff. Traducere: Aurelia Stoica, Institutul European (col. Sinteze 50), Iasi, 2001 /528 pp./.

Madaule, Jacques, Istoria Frantei, vol.I, II De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-lea, vol. III De la republica a III-a la republica a V-a. Traducre din limba franceza de Eugen Rusu.Prefata si control stiintific de Gheorghe Nicolae Cazan, Editura Politica, Bucuresti, 1973 /384 pp. + 352 pp. + 320 pp./.

Swift, John, Petru cel Mare. Traducere de Diana Stanciu, Editura Bic All (col. Acces la istorie 38), Bucuresti, 2003 /150 pp./.

Tocqueville, Alexis de, Vechiul Regim si Revolutia. Traducere din limba franceza de Cristian Preda si Constantin Davidescu. Prefata de Cristian Preda, Nemira, Bucuresti, 2000 /256 pp./.

Treasure, G., Richelieu si Mazarin. Traducere de Alexandra Diaconu, Editura Artemis (col. Repere in istorie), Bucuresti, 2001 /140 pp./.

Valentin, Radu, Din istoria Frantei. Regele Soare, Editura Albatros, Bucuresti, 1974 /160 pp./.

Wilkinson, Richard, Ludovic al XIV-lea, Franta si Europa 1661-1715.     Traducerea:Radu Sandulescu, Editura All Educational (col. Acces la istorie 19), Bucuresti, 1999 /216 pp./.

Wilkinson, Richard, Franta si cardinalii 1610-1661. Traducerea: Mihai Manastireanu, Editura All Educational (col. Acces la istorie 18), Bucuresti, 1999 /176 pp./.