IMPERIUL IN SECOLUL AL XIX LEA - ANGLIA

IMPERIUL IN SECOLUL AL XIX‑LEA - ANGLIA

I. Dupa pierderea coloniilor americane, negarea valorii economice a coloniilor deveni in Anglia o atitudine destul de obisnuita. Pe de alta parte, Wes‑ley trezise in sufletele religioase scrupule fata de rasele indigene, mai ales cand ele se converteau la crestinism. Indiferenta si scrupulele explica surprin­zatoarea generozitate cu care Anglia a retrocedat de doua ori. In 1802 si 1815, Frantei si Olandei coloniile pe care suprematia pe mare ii ingaduise sa le cucereasca. Frantei i‑a inapoiat Antilele fran­ceze, insula Bourbon, dreptul de pescuit la Terra Nova si diferite alte posesiuni. Olandei ii restitui lava, Cura ao si Surinam. Totusi, in anumite puncte un instinct obscur i‑a oprit pe negociatori, indem‑nandu‑i sa pastreze macar osatura imperiului. India si Canada au ramas cele doua elemente de baza. Capul Bunei Sperante, cucerit de la olandezi in 1796, fusese pastrat ca o statie utila pe drumul spre India. Gibraltarul, Malta si Insulele Ionice dominau Mediterana. In Pacific, se infiintase o colonie de deportati pe pamantul Australiei, in 1739[1]. In felul acesta se schita scheletul viitorului Imperiu britanic, dar nimeni nu‑si inchipuia ca toate aceste teritorii imprastiate vor putea intr‑o zi forma un Commonwealth, sau o federatie de state autonome reunite printr‑o legatura liber consimtita.

II. Pentru ca noul imperiu sa nu impartaseasca mai curand sau mai tarziu soarta coloniilor ameri­cane, era absolut necesar sa obtina o forma oarecare de autonomie, cel putin acolo unde s‑au stabilit comunitati intinse de rasa alba. Am vazut, studiind istoria Angliei, cum s‑a nascut si a crescut dra­gostea anglo‑saxonilor pentru libertatile lor. E un sentiment pe care aveau sa-l duca pretutindeni cu ei. Colonistul englez, care de cele mai multe ori nu parasea metropola decat ca sa scape de constrangerea religioasa si sociala, nu era omul care sa accepte pierderea, prin exil, a dreptului de participare la guvernarea tarii unde avea sa traiasca. In colonii, ca si in metropola, era necesar sa fie respectate cele doua mari principii care, dupa cum spune H.A.L. Fisher[2], sunt polii rasei anglo‑saxone, 'dintre care primul este ca orice guvernare trebuie sa se bazeze pe consimtamantul celor guvernati, al doilea ca rolul omului de stat este sa evite revo­lutia cu ajutorul reformelor'. Dar cum sa se faca din colonii state libere mentinand in acelasi timp unitatea imperiului? Ar fi fost contrar geniului rasei ca aceasta problema sa fie rezolvata prin vic­toria unui rationament abstract asupra unui alt rationament. Un accident fericit dadu nastere pri­mului dominion; reusita incuraja imitatiile; astfel fu creat Commonwealth‑ul britanic. Accidentul feri­cit fu prezenta, intr‑o provincie a Canadei, a unei populatii franceze, care (dupa 1791) alegea o Adu­nare legislativa aproape in intregime franceza ca limba si simtire, pe cand puterea executiva apar­tinea unui guvernator englez, inconjurat de un Consiliu compus din functionari englezi. In caz de neintelegere (date fiind imprejurarile, neintelegerile erau inevitabile) renastea dincolo de ocean vechiul conflict dintre monarh si parlament, conflictul care dusese in Anglia la caderea dinastiei Stuart.

III. In 1837 izbucni in Canada franceza o rebe­liune care se extinse si in provinciile engleze. Repri­marea ei s‑a facut usor, dar numai un guvern inca­patanat sau orb ar fi putut sa nu tina seama de acele semne de nemultumire. Whigii avura inteli­genta sa trimita in Canada un om de stat care nu se temea de experiente. Lord Durham avea inima generoasa si un caracter detestabil, o combinatie destul de reusita pentru un sef. Dupa o sedere de cateva luni, se intoarse cu un remarcabil raport asupra situatiei din Canada. Ajungea la concluzia ca era necesar sa se instaureze in ambele provin­cii - facandu‑se totodata sfortari pentru o unire mai stransa intre ele - o oarecare forma de reprezentare ministeriala. 'Nu vreau sa ma ating de nici una din prerogativele coroanei, dar coroana tre­buie sa se supuna consecintelor necesare ale insti­tutiilor reprezentative si ea trebuie sa guverneze prin intermediul acelora in care corpul reprezenta­tiv are incredere'. Ideea aceasta paru revolutionara multora dintre contemporanii lui Durham. Aveau impresia ca asta insemna ruperea tuturor legaturi­lor dintre colonie si metropola. Si ce s‑ar intampla daca s‑ar ivi un conflict intre reprezentantul rege­lui si guvernul local? Riscul fu acceptat. Noul guvernator general, lordul Elgin, alcatui cu curaj un consiliu de ministri compus din canadieni refor­misti, care aveau atunci majoritatea in tara si dintre care cativa luasera chiar parte la rebeliune. Expe­rienta reusi. Increderea dadu nastere devotamen­tului. Incepand din acest moment, fu admis prin­cipiul self‑government‑ului. In drept, nu se schimba nimic, caci trebuiau respectate formele. Guvernul englez isi pastra privilegiul de a‑i numi pe ministri. In fapt, nu‑i alegea decat pe acei oare aveau incre­derea Camerelor canadiene. Astfel, cea mai mare revolutie coloniala fu infaptuita fara texte si fara zarva. Era o solutie foarte britanica.

IV. Diferitele state care compuneau Australia si Noua Zeelanda primira si ele, intre 1850 si 1875, dreptul de a‑si acorda constitutii liberale. Problema era insa complexa in tarile in care traiau cot la cot un mic numar de colonisti albi si numerosi indigeni. In asemenea cazuri a da minoritatii albe toate drepturile de control ar fi fost periculos, caci ea ar fi putut abuza de puterea sa pentru a oprima pe indigeni. In Africa de sud prezenta a doua rase europene a pus o problema si mai dificila. S‑a vazut la timpul sau ca, atunci cand Anglia a ocupat Colonia Capului, colonistii pe care i‑a gasit acolo erau fermieri olandezi, ca acesti tarani (sau buri) emigrasera, mai intai in Natal, apoi in republicile Orange si Transvaal, fondate de ei; ca in 1881 o revolta a burilor nimicise fortele engleze la Majuba si, in sfarsit, ca Gladstone renuntase atunci la Transvaal. Colonizarea engleza in Africa de sud fu totusi continuata de o 'companie' particulara al ca­rei suflet era Cecil Rhodes, un Clive[3] al acestui continent. Cand, mai tarziu, au fost descoperite in Transvaal mine de aur si de diamant, un val de emigranti englezi navali in republicile olandeze, unde le‑a fost acordat dreptul de a dobandi conce­siuni, dar li se refuzara drepturile civile. In 1895, un englez, prieten cu Rhodes si manevrat de catre el, doctorul Jameson, intreprinse in plina perioada de pace un raid armat in Transvaal. Invins si facut prizonier in scurta vreme, Jameson compromise in in mod grav, prin aventura sa, guvernul britanic, pe care burii il banuiau ca a incurajat raidul.

V. In tot timpul celei de‑a doua jumatati a seco­lului al XlX‑lea, Africa, 'continent inventat de providenta pentru a sacai Foreign‑Office‑ul', fu ciopartita de puterile europene. Din 1853 pana in 1873, Livingstone explora regiunea lacului Tanganica, apoi Stanley traversa intregul continent. Indata ce noile teritorii fura accesibile, Germania, Belgia si Franta, mai tirziu Italia si le disputara. Anglia ofi­ciala ramase multa vreme in afara jocului african. Noile colonii engleze din Nigeria, Rhodesia, Kenya, Uganda fura infiintate de marile companii, nu numai de aceea a lui Cecil Rhodes (British South Africa Company), ci si de aceea a Nigerului, pre­cum si de compania East Africa. Aceasta ciudata intoarcere la sistemul companiilor privilegiate (chartered) poate fi explicata prin avantajele pe care le avea guvernul imperial lasandu‑i pe capi­talistii intreprinzatori sa faca cheltuielile de investigare si ale primei instalari. Daca initiativa dadea gres, era parasita; daca reusea, guvernul imperial se substituia companiei. Astfel, putin cate putin s‑a format in Africa un imperiu atat de vast incat ii ingadui lui Rhodes sa conceapa proiectul unei cai ferate care sa mearga de la Capetown la Cairo fara a parasi teritoriul britanic. Linia era intretaiata numai de estul african german, pe care Anglia avea sa-l dobandeasca in urma razboiului din 1914.

VI. In India, dupa ce fusese destramat imperiul mongolilor, compania privilegiata (East India Com‑pany) continuase, aproape fara voia ei, cucerirea tarii. Ea adusese un corp de functionari care luptau din rasputeri impotriva foametei si a anarhiei. Reformatorii din 1832 voisera sa aplice si aici prin­cipiile lor, si in Indian Charter Act din 1833 se declara ca orice supus al maiestatii sale poate ocupa orice functie, indiferent de rasa, loc de nastere sau culoarea pielii. Era o teza indrazneata, dar greu de aplicat atunci. In 1857 izbucni o violenta rebeliune militara a trupelor indigene carora compania le incredintase, ca odinioara Imperiul roman, securi­tatea tarii[4]. Reprimarea lor fu brutala si avu un efect deplin. Guvernul britanic lua el insusi in mana administrarea Indiei; garnizoana europeana fu ridi­cata la saptezeci si cinci de mii de oameni. Dupa noi campanii impotriva mahratilor, a sikhilor, a gurkhasilor si, in sfarsit, a birmanilor , peninsula fu cucerita in intregime (1885).

VII. Kipling a facut elogiul Indian Civil Service‑ului; alti scriitori, dimpotriva, au reprosat membri­lor sai orgoliul de rasa si lipsa de contact cu indi­genii. Fapt cert este ca in India, o tara de trei sute cincizeci de milioane de locuitori, dupa rebeliune si apoi dupa cateva inevitabile rascoale, linistea a fost mentinuta de saptezeci si cinci de mii de sol­dati europeni si o suta cincizeci de mii de soldati indigeni; fapt cert este ca numarul administratori­lor, englezi n‑a depasit cinci mii si ca suprafata pamanturilor destelenite, irigate si asanate de ei a fost imensa; e de asemenea un fapt cert ca sub do­minatia engleza populatia Indiei a crescut cu doua sute treizeci de milioane de locuitori; si, in sfarsit, ca engleza a fost singura limba comuna a nenuma­ratelor popoare ale Indiei si limba care se folosea la congresele panindiene. O imensa patura de indieni instruiti in spirit european au putut ocupa nume­roase posturi administrative[6]. Era firesc ca India, la randul sau, sa‑si doreasca in cele din urma un self‑government, asa cum a fost acordat dominioa‑nelor, ba chiar o independenta totala. De la razboiul ruso‑japonez, Orientul n‑a mai suportat decat in sila dominatia Occidentului. S‑au produs miscari nationale, destul de prost privite de administratia anglo‑indiana, dar tolerate de guvernul imperial, care, aici ca si in alte parti, a urmarit compromi­sul, incet, incet, autoritatea guvernamentala a fost transferata hindusilor. In 1917 instructiunea publica si cea mai mare parte din serviciile interne au tre­cut in sarcina cabinetelor provinciale indiene, ras­punzatoare in fata unor Camere alese; numai armata si politia au ramas in mainile functionarilor britanici.

VIII. Tragedia oricarei administratii coloniale este ca, daca reuseste prea bine, ea slabeste, ca o con­secinta a succesului insusi, legaturile sale cu metro­pola. In Egipt, ca si in India, asanarea finantelor, dezvoltarea instructiunii, a bogatiei, a ordinea, aveau, mai devreme sau mai tarziu, sa inspire populatiilor indigene o mai mare nevoie de independenta. Totusi nu parea imposibil de conceput ca niste popoare libere sa fie unite printr‑un angajament comun de aparare mutuala, prin tarife preferentiale, prin relatii de limba si cultura. Noul caracter al impe­riului avea sa fie in secolul al XX‑lea una din pro­blemele postbelice. In secolul al XlX‑lea trebuia mai intai ca acest imperiu sa‑si capete forma definitiva si apoi sa obtina recunoasterea de catre natiunile rivale. Dubla sarcina cerea un guvern care sa creada in imperiu; aceasta a constituit sansa conservato­rilor.