SECTIA ISTORIE ROMANA

ISTORIA GILAULUI -VALORIFICAREA

ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALA

REZUMAT

"Istoria Gilaului-Valorificarea elementelor de istorie locala" , se vrea o incursiune in istoria foarte bogata in evenimente a acestei localitati transilvanene corelata cu actiuni specifice de implementare a istoriei locale in activitatile de predare-invatare a istoriei la clasele primare.

Incepe cu o introducere in care este prezentata pe langa motivatia alegerii acestei teme si o scurta incursiune prin toata lucrarea, urmata de cinci capitole. In primul capitol cititorul este informat despre asezarea geografica a Gilaului cu relief, clima, precipitatii, vanturi, soluri, flora si fauna. Din al II-lea capitol se pot afla informatii referitoare la etimologia localitatii, la epoca veche, la epoca feudala si epoca moderna si contemporana. Viata economica si sociala a comunei Gilau este abordata in capitolul al III-lea iar in capitolul urmator, "Caractere etnografice" se fac referiri la obiceiurile si traditiile specifice zonei (casa, portul, jocul, sezatoarea etc ). Ultimul capitol este dedicat legaturii dintre istoria locala si invatamant, facandu-se referiri la istoricul scolii romanesti de pe aceste meleaguri, la importanta studierii istoriei si a cunoasterii de catre elevi a istoriei locale, la necesitatea valorificarii elementelor de istorie locala, oferind , spre final, cateva exemple de actiuni specifice in vederea cunoasterii istoriei locale.

Cele cinci capitole sunt urmate , in lucrarea de fata, de concluzii care vor sa evidentieze faptul ca, avand la dispozitie atata "material palpabil", este foarte clar ca acesta vine in sprijinul intelegerii mai profunde a istoriei si implicit a invatarii mult mai usoare a acesteia.

Fundamentarea stiintifica a lucrarii s-a bazat pe resursele bibliografice consemnate in "Bibliografie" .

SUMMARY

The work' The history of Gilau- the capitalization of the local history ' wants to be an inroad in the rich history full of events of this Transylvanian place, correlated with particular actions to implement the local history into the teaching-learning history activities to primary school.

The degree begins with an introductory chapter in which beside the motivation of choosing this theme, there is also a short foray in the whole degree, followed by five chapters. In the first chapter the reader is informed about the geographical location of Gilau, including relief, climate, rainfalls, winds, soils, flora and fauna.

In the second chapter you can find information about the etymology of the settlement, about the old age, the feudal age and the contemporary modern age.

The economical and social life of Gilau is presented in the third chapter and in the next chapter, ' Ethnographical characters' we refer to the customs and traditions of the region ( the house, the costumes, the dance, the bee, etc). The final chapter is dedicated to the connection between the local history and the instructive- educational process, referring to the history of the Romanian School in this region, the importance of history study and the pupils' knowledge of the local history, the necessity to turn to account the elements of local history, offering, in the end a few examples of particular actions to know the local history.

The five chapters are followed by some conclusions which are meant to outline the fact that having in-hand so much ' tangible material' it shows clearly its contribution to a more profound understanding of history and implicitly its easier learning.

The scientific substantiation of this work was provided by the bibliographical resources comprised in ' Bibliography'.

INTRODUCERE

In sufletul meu nutream demult dorinta demararii unui studiu asupra istoriei comunei Gilau din mai multe motive: intai pentru a adauga o veriga in plus la lantul cercetarilor facute de predecesorii mei in privinta unei vieti locale bogata in istorie si in al doilea rand pentru ca am dorit sa se constituie un important ghid pentru toti cei care ar dori sa utilizeze elementele de istorie locala in predarea si invatarea istoriei la clasele primare .

Desfasurandu-mi activitatea didactica intr-o zona incarcata cu evenimente istorice, comuna Gilau, am considerat ca este de datoria mea, ca invatator, sa-mi aduc contributia la cunoasterea de catre elevii claselor primare a momentelor istorice cele mai semnificative din trecutul zbuciumat al romanilor, mai ales ca pe meleagurile Gilaului exista vestigii importante privind evolutia poporului roman de la inceputul existentei sale pe aceste locuri.

In consens cu tema propusa, in lucrare voi prezenta unele aspecte ale predarii-invatarii istoriei in ciclul primar, a insusirii si integrarii in lectii a elementelor de istorie locala.Pentru obtinerea rezultatelor dorite, am avut in vedere alegerea optima a metodelor si procedeelor pentru fiecare etapa a lectiei si promovarea lor sistematica intr-o versiune atractiv-participativa adecvata ritmului si capacitatilor intelectuale ale fiecarui elev.Organizand in acest fel lectiile de istorie, am constatat ca elevii participa cu placere la lectii, acestea avand caracterul unor activitati de maxima intensitate, centrate pe elevi, contribuind la dezvoltarea mobilitatii si flexibilitatii gandirii.

Am incercat sa expun in aceasta lucrare atat cadrul natural-geografic al comunei, evolutia istorica, transformarile economice, sociale, culturale cat si aspecte procedurale si metodice privind integrarea in lectiile de istorie a elementelor de istorie locala.

Lucrarea de fata este structurata in 5 parti, fiecare parte evidentiind un aspect important din trecutul, prezentul si chiar viitorul acestui tinut.

Un prim capitol, "Asezerea geografica", traseaza cateva coordinate semnificative cum ar fi: asezarea geografica, relieful, clima, solurile, vegetatia, culturile, precum si situatia adminitrativa a comunei.

Capitolul "Istoricul comunei Gilau", prezinta o privire generala asupra istoriei locale din paleolitic si pana in epoca contemporana. Accentul s-a pus pe descrierea castrului roman si a cetatii feudale din localitate, considerate pe buna dreptate importante puncte de atractie atat pentru turisti cat si pentru localnici.

, ,  Viata economica si sociala a comunei'' alt capitol, releva transformarile economice ce-au avut loc si implicatiile lor directe in viata sociala.

Urmatorul capitol, , , Caractere etnografice'', prezinta cateva specte legate de felul in care oamenii acestor locuri stiu sa-si faca viata mai frumoasa : construiesc minunate case, se imbraca cu foarte mult bun gust si stiu sa pretuiasca traditiile mostenite, transmitandu-le cu sfintenie la randul lor, urmasilor.

Ultimul capitol, , , Invatamantul si istoria locala''dezvaluie principalele etape pe care le-a parcurs scoala din Gilau in evolutia sa si prezinta cateva actiuni specifice in vederea valorificarii elementelor de istorie locala in activitatile de predare invatare.

In realizarea studiului de fata, metoda de lucru folosita a fost cea de cercetare pe baza de documente gasite in Arhivele Nationale din Cluj-Napoca, arhiva scolii din Gilau, diverse referate, studii, efectuate de catrea cadre didactice din comuna, o variata bibliografie, cat si cea de investigatie in lumea traditiei sufletului acestui popor.

Departe de a fi epuizate, am selectat o parte din materialele necesare redactarii prezentei lucrari.

Unele acte, documente cer insemnate eforturi de descifrare si transcriere. Pe de alta parte, grafica neclara, ortografia inconsecventa a vremii au atras dupa sine dificultati de editare, iar documenterea a cerut cercetari de lunga durata si a necesitat indrumari din partea unor specialisti, carora le multumesc pentru deosebita lor solicitudine dovedita in timpul cercetarilor.

Se cuvine a nu neglija in finalul cuvintelor introductive, placuta indatorire de a multumi celor care in calitate de dascali si colegi au urmarit, inteles, incurajat si apreciat stradania de fata.

CAPITOLUL I

ASEZAREA GEOGRAFICA

1.1. Asezerea geografica a comunei Gilau

Gilaul este asezat intr-o zona de interferenta geografica, la poalele Muntilor Apuseni (Masivul Gilau), acolo unde se intalnesc cele trei brate principale ale Somesului Mic : Somesul Rece, Somesul Cald si Valea Capusului, deschizand un larg culoar pe directia vest-estica.

Dealurile somesene intregesc cadrul natural de nord, dealurile rupte adanc de ape, in care se poate urmari geologia diferita de cea a muntior. Este o rascruce de drumuri vechi, umblate din mosi stramosi, azi strabatuta spre vest de drumul national E 60, deschizand spre sud, ca o adevarata poarta, drumurile ce duc spre inima Apusenilor .

Gilaul se afla situat in partea de vest a judetului Cluj, in bazinul superior al Somesului Mic si bazinul inferior al Capusului, afluent al Somesului Mic. Din punct de vedere geografic, este asezat la confluenta dintre doua unitati geografice distincte : in vest, Muntii Gilaului, iar la nord, este Podisul Somesan, lucru ce se resimte in aspectul general al reliefului, tradat de inaltimile ridicate in vest si mai scazute in sud-est.

Suprafata Gilaului este de 117 km², numarandu-se printre cele mai mari comune din judet.

Geografic, asezarea comunei este foarte favorabila, daca ne gandim ca se afla doar la o distanta de 17 km de municipiul Cluj-Napoca, resedinta judetului, legatura cu alte centre si orase din judet, din tara si chiar din strainatate, fiind inlesnita de soseaua nationala Cluj-Napoca - Oradea. Acest lucru a permis ridicarea si dezvoltarea comunei, sub aspect economic si cultural.

In vest, comuna vecina este Capusul Mare, in sud-est satul Luna si Florestiul, in nord se invecineaza cu satele Vistea si Suceagul, spre sud, departe peste munti de cele doua sate Somesul Cald si Somesul Rece, se afla Racataul.

Zona montana apartinatoare Muntilor Gilaului se afla in partea de sud-vest a comunei, atingand inaltimile mai mari in regiunea numita , , Padurea Calau'' sau , , Padurea Cetatii'', inaltimile crescand treptat spre vest si sud-vest. Inspre nord si est se observa o descrestere a reliefului, deci spre luncile vailor Capus si Somesul Mic, ape ce brazdeaza pamantul Gilaului, prima varsandu-se in cea de-a doua in zona de mijloc a localitatii.

Situatia administrativa 

Gilau - centru de comuna - jud. Cluj.

Comuna Gilau este formata din urmatoarele asezari : Gilau, Somesul Cald si Somesul Rece si catunele : Gura Rastii, Uzina, Puiulesti, Arsuri, Pape, Bordesti. Tot in cuprinsul comunei Gilau se afla si colonia muncitoreasca Tarnita , acum in curs de desfiintare

In 1921 este capitala plasei Gilau din jud. Cluj si avea o suprafata de 9165 iugare (1 iugar = 5745 m²).

In 1956 facea parte din raionul Cluj, al regiunii Cluj fiind centru de comuna.

In 1966 a fost integrata raionul Huedin al regiunii Cluj, fiind tot centru de comuna.

Din 1968 - de la ultima impartire administrativ-teritoriala se integreaza in jud. Cluj, indeplinind functia de resedinta de comuna.

Relieful comunei Gilau

Ca forme geomorfologice au fost delimitate urmatoarele : versantii, terasele si luncile .

Versantii de diferite forme si inclinatii ocupa cea mai mare suprafata din teritoriu ≈ 75 %. Altitudinea absoluta este cuprinsa intre 450-600 m.

Terasele ocupa suprafete mai restranse decat a versantilor ≈ 20 % si sunt situate atat in partea de nord cat si in cea de sud a Somesului Mic. Luncile ocupa restul suprafetelor, adica 5 %. Se intind de o parte si de alta a Somesului Mic si a vaii Capusului.

Structura geologica

Gilaul se afla la interferenta a doua unitati fizico-geografice distincte, cu substrat geologic corespunzator celor doua arii : Muntii Apuseni si Depresiunea Transilvaniei. Se disting : sisturile cristaline, granituri de Muntele Mare-Gilau, rocile sedimentere, argilele rosii caramizii, uneori nisipoase, care alterneaza argilele cenusii-verzui si mai ales nisipurile cenusii-verzui sau cenusii-albicioase.

1.3.2. Izvoarele

Izvoarele intalnite sunt pe zonele de coasta, au apa poatabila de foarte buna calitate insa in general au debite reduse.

1.3.3. Morfologia vailor.

Valea Somesului Mic are un caracter diagonal de axa hidrografica, spre ea dirijandu-se cea mai mare parte a retelei hidrografice de pe teritorioul Gilaului.

Valea Somesului Mic traverseaza Gilaul din partea de sud-est in cea de nord-est si are o vale ingusta cu mai multe sectoare.

Sectorul pana la lacul de acumulare traverseaza o zona cristalina, fapt ce este pus in evidenta de versantii abrupti de pe ambele maluri. Dupa iesirea din aceasta zona valea Somesului Mic este aproape dreapta fara multe serpuituri, denotand ca Somesul se afla in cursul sau superior si are un caracter de tinerete.

Zona de lunca larga se desfasoara simetric pe ambele maluri, iar in cazul viiturilor este inundata.

Despletirea pe mai mute brate a dus la aparitia a unor mici ostroave acoperite cu apa in timpul apelor mari.

Valea Capusului traverseaza de asemenea localitatea Gilau, curge in meandre, ceea ce indica un stadiu avansat de evolutie, erodand puternic pe unele sectoare, depunand in altele, generand belciuge, brate parasite.

Lunca este frecvent inundabila in special in treapta mai joasa si are portiuni mlastinoase pe anumite sectoare.

Latimea ei considerabila a permis construirea unui bazin de retentie a apei potabile, iar acumularile de pietris cuartitic a permis exploatarea acestora intr-o balastiera la vest de Gilau.

Afluentii Capusului sunt scurti cu caracter torential.

Prin amenajare totala a Somesului Cald au luat nastere (1972) lacurile de interes hidroenergetic de la Tarnita (270 ha) si Gilau ( 70 ha si cu volum de 3, 74 milioane m³) care alimenteaza cu apa potabila si industriala orasele Cluj si Gherla, microzona Capus-Aghires, precum si pastravaria Gilau, situata in aval de baraj, avand si un caracter de agrement.

Barajul lacului este construit din beton armat completat cu baraj din materiale locale. Lungimea totala a barajului este de 229 m, iar inaltimea maxima este de 23 m.

Calitatea si evolutia calitatii apei din punct de vedere al potabilitatii, la principalii indicatori fizico-chimici, biologici si bacteriologici este urmarita zilnic de catre laboratorul Statiei de Tratere a Apei Gilau, iar de catre Laboratorul de hidrochimie si hidrobiologie al Agentiei Mediului in doua campanii extinse pe an.

Clima

Clima localitatii Gilau este moderat continentala.

Temperetura medie anuala : 8°C

Temperatura medie a celei mai calde luni : 18°C - iulie

Temperatura medie a celei mai reci luni : - 4, 4°C - ianuarie

Zilele cu inghet in medie sunt 180/an

Precipitatiile

In Gilau precipitatiile sunt cuprinse intre 600-650 mm/an ( la Cluj 613 mm/an). Valorile maxime se inregistreaza la inceputul verii si toamna, iar valorile minime se inregistreaza iarna cand percipitatiile cad sub forma de zapada.

Caracterul de aversa al ploilor precum si topirea accelerata a zapezii de la sfarsitul iernii influenteaza regimul hidrologic al regiunii (producandu-se inundatii) si este stimulata eroziunea solului si alunecarile de teren.

(Aprecierea asupra regimului elementelor climatice au fost facute dupa observatiile efecuate la statia meteorologica Cluj si Huedin).

Vanturile

Vanturile cu directie dominanta vestica au un rol mare in modelare.

In zona Gilaului se remarca o mare variatie a conditiilor climatice, ca urmare a interdependentei dintre clima si ceilalti factori ai mediului geografic dintre cei mai importanti sunt relieful, hidrografia si vegetatia.

Cunoasterea detaliata si interpretarea conditiilor climatice in totalitatea lor prezinta o deosebita importanta pentru soluri, pentru economie, in general si pentru agricultura, in special.

Solurile 

In zona Gilau intalnim urmatoarele tipuri de soluri : brune de padure tipice si brune de padure podzolite.

Sub efectul determinent al reliefului local si al actiunii omului : defrisarea padurilor, lucrari agrotehnice contraindicate, pasunat abuziv, solurile au fost erodate in diferite garde, formandu-se eroziuni de suprafata si de adancime.

1.8. Vegetatia 

Padurile de foioase domina inca teritoriul comunei Gilau, desi sub actiunea omului, mari suprafete au fost defrisate si transformate in trenurile agricole actuale.

Specia forestiera cea mai raspandita pe acest teritoriu este gorunul (Quercus petraea) formand paduri inchegate in zona dealurilor la altitudini de pana la 600 m cu conditii ecologice specifice. Pe pantele puternic umbrite (nordice cu inclimatii mari), locul gorunului este luat de fag si frecvent de mesteacan( Betula verrucosa).

Pe expozitiile insorite de deal se intalnesc in amestec gorun, stejar, specii de arbusti si paducel (Crataegus monogina) si porumbar (Prunus spinosa).

Pe versantii abrupti din zona dealurilor sunt plantatii de salcami.

Pomii fructiferi sunt mai numerosi in vatra comunei. Conditii prielnice de dezvoltare gasesc speciile pomicole cum sunt : marul, parul, ciresul, visinul si nucul.

1.8.1. Pajistile

Pajistile ocupa suprafete foarte mari pe teritoriul comunei. Modul de folosinta este de pasuni si fanete de o singura coasa si se pasuneaza toamna.

1.8.2. Vegetatia cultivata

Acest tip de vegetatie cuprinde un mare numar de specii, unele cu areal limitat la conditii diferite. Astfel, cultura porumbului este limitata la nivelul climei dealurilor, graul se cultiva pe terenuri bine ingrasate si se extinde pana in zone premontana. Se mai remarca si cultura cartofului, trifoiului si ovazului.

1.9. Fauna

In aceasta zona fauna este adapatata etajarii vegetatiei. Sunt prezente animale ca : lup, urs, vulpi, vidre. In apele de munte : pastravi, lipan, lostrite, iar in zonele mai joase cleanul, mreana.

Pe malul drept al Somesului Mic se afla o cariera de nisip care dateaza de pe vremea romanilor. Materialul furnizat de aceasta cariera a fost folosit pentru constructia drumului care pornea de la Napoca spre castrul de la Gilau si mai departe spre cel de la Bologa. Cariera dispune si de o statie de sortare. Conditiile morfoclimatice actuale nu mai sunt capabile sa stimuleze dezvoltarea unor forme de relief cu trasaturi deosebite.

Putem afirma asadar ca relieful actual al regiunii este un relief mostenit care evolueaza astazi foarte putin, in marea lui majoritate avand forme maturizate.

CAPITOLUL II

ISTORICUL LOCALITATII

Pivire generala asupra istoriei locale

Istoria Gilaului se integreaza in aceea a acestor pamanturi transilvanene si romanesti, acesta localitate contribuind pe masura ei la scrierea paginilor din trecutul patriei noastre.

In regiunea carpato-dunareana s-a format din cele mai vechi timpuri, o vasta si clar-structurata unitate de cultura careia i-a corespuns o unitate etnica in continua dezvoltare. Aceasta unitate culturala si etnica s-a spijinit pe o unitate geografica care a avut in centrul ei inima naturala a Transilvaniei in care a pulsat viata tracica, geto-daca, daco-romana si apoi pururea romaneasca. Istoria de milenii a acestui pamant rodnic si primitor din care ne tragem seva a fost zbuciumata si cunoasterea ei ne ofera exemplul unui popor care, cunoscandu-si obarsia, a rezistat vicisitudinilor vremilor, pastrandu-si neintinata constiinta continuitatii si unitatii sale pe aceste meleaguri.

Originea poporului nostru este legata de teritoriul colonizarii romane, dar cultura lui materiala si spirituala nu incepe de la August sau Traian ci-si are inceputurile mult mai vechi, trainic inradacinate pe pamant romanesc. Teritoriului carpatic al vechii Dacii i se suprapune blocul etnic romanesc, unitar, compact, legat stans de acest teritoriu inca din timpurile preistorice, cu o continuare neintrerupta pana in zilele noastre. In cadrul acestui edificiu natural si ednic, Transilvania a fost intotdeauna inima edificiului, integrandu-se perfect statului romanesc sub toate aspectele, de la cele fizico-geografice pana la cele economico-politice si culturale, integrare bazata pe realitati de necontestat

2.2.Etimologia denumirii localitatii : Gilau, Gelau, ung.Gyalu.

2.2.1Prima atestare documentara

Gilaul este pomenit pentru prima oara intr-un document scris in prima jumatate a sec. al XII-lea (1212) cand intra in stapanirea Episcopiei romano catolice a Transilvaniei, . In a doua jumatate a secolului al XV-lea, Gilaul devine oras ,  oppidum Gelou ¹ .

Timofte, Constantin-'Date monografice comuna Gilau'

2.2.2. Alte nume pe care le-a avut in trecut 

In 1246, 1263 - Golou. In documentele urmatoare satul este numit Gylo in anul 1282, Gyolo in anul 1298, Gyalov in anul 1332, Gyalaow in anul 1384.In secolul al XV-lea denumirea se stbileste la formele de Gyalo si Gyalu, astfel fiind atestata de documentele din anii 1417, 1444 si 1466.

2.3.Epoca veche

Urmele materiale dovedesc ca aceste meleaguri au fost locuite din cele mai vechi timpuri. In apropierea Gilaului, la Capusul Mic s-au descoperit urme din paleolitic constand in unelte simple de silex cioplit rudimentar. Adaugand toporasul de mana gasit la Somesul Rece, putem afirma ca in epoca pietrei vechi acest teritoriu a fost intens populat de catre grupurile paleolitice de culegatori si vanatori, grupuri aflate mereu in cautare de noi surse de hrana.

In urma cercetarilor facute la Gilau, s-au gasit urme ale culturii Turdas, ceramicii Petresti si anume fragmente ceramice de factura Petresti si Tisa.

Trecerea spre epoca bronzului a constituit un fenomen complex si diferentiat pe zone. Dintre culturile bronzului tracic, doua se cuvin a fi mentionete :

cultura Wietenberg (si Dersida)

cultura Otomani (Otomani, Varsand, Paulis)

Aceste doua culturi s-au intrepatruns in aceasta regiune a Somesurilor. Daca am uni localitatile unde s-au gasit urme ale acestor culturi am constata ca Gilaul se gaseste in centrul zonei lor de raspandire. Spre sfarsitul epocii bronzului in regiunea noastra se dezvolta Cultura Noua, nascuta din fondul culturilor bronzului, mai evoluata insa, care a dominat perioada de tranzitie spre epoca fierului. Sapaturile facute la Gilau au scos la iveala fragmente ceramice si bronzuri apartinand acestei culturi.

Dezvoltarea sustinuta a fortelor de productie a adus la aparitia claselor sociale si la formarea statului dac, stat sclavagist incepator. Unirea triburilor dace a fost realizata de Burebista la inceputul secolului I i. Ch. In statul sau, triburile pastrau o anumita autonomie. Regiunea in care se gaseste Gilaul a fost locuita de triburile dacilor Racatenses, care-si aveau in Gilau o mica asezare. Pe vremea lui Decebal aceasta asezare era mult mai dezvoltata.

Au urmat vremuri grele. Romanii, atrasi de bogatiile Daciei, au inceput in anul 101 e.n. cucerirea ei. Lupta eroica a dacilor condusi de Decebal, pastrata vie pe columna traiana, nu a putut salva tara care in anul 106 e.n. este cucerita si transformata in provincie romana. Din anul 118/119, Gilaul a facut parte din provincia Dacia Superior, iar din 120, cand s-a facut o noua reorganizare administrativa, a fost incadrat in provincia Dacia Porolissensis.

Din perioada Daciei romane, in Gilau s-au gasit marturii numeroase care ne permit sa ne formam o concluzie destul de clara despre localitatea noastra in sclavagism. Cercetarile arheologice in Gilau s-au facut abia in anii 1951 si 1956. aceste cercetari au precizat existenta unei asezari rurale si a unui castru roman.

Fig. 2.1. Castrul roman de la Gilau

Castrul ² (vezi Anexa 2) avea marimea 221 x 137, 5 m, existenta sa prezinta doua faze:

• prima faza este inceputa in anul 120 cand a fost construit din pamant
• cea de-a doua faza a fost inceputa in timpul domniei lui Hadrian, cand a fost transformat in castru cu ziduri puternice de piatra groase de 1, 20 m, inconjurat de doua santuri si val de pamant (Isaac, Dan Acta Musel NapocensisXVI, pag.56).

La nivelul de locuire roman s-a gasit si ceramica de factura dacica, fapt ce adevereste o convietuire daco-romana.

Castrul de la Gilau avea menirea apararii orasului roman Napoca ce era la 17 km departare si pentru paza drumurilor si trecatorilor ce duceau spre muntii purtatori de aur si argint.

Construirea castrului este nemijlocit legata de transferarea din Panonia a unitatii auxiliare

deosebit de mobila alcatuita din 500 calareti, Ala Siliana civium Romanorum, dupa revolta dacilor din anii 117-118, unitate care a stationat aici pana la parasirea Daciei la sfarsitul domniei imparatului roman Aurelian (271-275).

² Isac, Dan -'Acta Musei Napocensis XVI', pag56

Cea mai timpurie mentiune a Alei Siliana intr-un document precis datat, din Dacia, este intr-o diploma militara fragmentera descoperita in castrul de la Gilau si datata 14-30 apr. 127 e.n., diploma acordata aproape cert unui soldat din Ala Siliana (vezi Anexa 3).

Sapaturile mai vechi, cat si cele mai noi au identificat clar prezenta in castru a garnizoanei Ala Siliana - prin tegule stampilate, doua diplome militare, inscriptia prezentata mai sus (vezi Anexa 4) cat si canabele ridicate probabil de veterani impreuna cu familiile lor, reprezinta dovezi ale existentei pe drumul Napoca-Porolissum a unor asezari civile de veterani. ³

Materialele arheologice descoperite in timpul celor patru ani de sapaturi sunt deosebit de variate si bogate. Sunt de amintit cu deosebire doua fragmente de diplome militare, o statueta din bronz a zeitei Venus, numita Venus de la Gilau, o inscriptie din anul 135-138 ridicata in onoarea imparatului Hadrian de catre unitatea militara Ala Siliana, alte fragmente de monumente epigrafice si sculpturale, obiecte variate de bronz si fier, tegule stampilate, ceramica romana si dacica de epoca romana, o lampa cu un maner torsionat de agatare, numeroase fragmente de sticla si geam.

Fig. 2.2. Dovezi arheologice descoperite la Gilau

O descoperire importanta o reprezinta o diploma militara din 21 iulie 164 acordata soldatului Acilius Dubitatus din Ala Siliana, soldat nascut in canabele locale, unde a si ramas ca veteran. Au existant insa si multe alte inscriptii cu referire directa la soldati din Ala Siliana. Toti acesti soldati sunt de origine straina, multi stabiliti ca veterani in canabele castrului, unde apar sub nume romane si unde au ajuns la o stare materiala buna si-si puteau permite sa cumpere vase terra sigillata.

O alata descoperire de seama este o foarte frumoasa statueta din bronz ce o reprezinta pe zeita Venus, asa numita , , Venus de Gilau''. dimensiunile statuetei sunt :

'Repertoriul arheologic al jud Cluj'Muzeul de Ist. al Transilvaniei, Biblioteca Muzei Napocensis V, 1992 Cluj-Napoca

inaltimea 14 cm

inaltimea fetei impreuna cu diadema 2, 5 cm

latimea la solduri 3 cm

latimea umerilor 2, 6 cm (vezi figura 2.2.).

Fig. 2.3. Venus de la Gilau

, , Venus de la Gilau'' constituie o excelenta lucrare de import, databila, dupa cum o indica si analogiile in prima jumatate sau la mijlocul secolului al II-lea e.n. «  Credem ca, fara a exagera, ea reprezinta unul din cele mai frumoase bronzuri romane descoperite pe teritoriul Daciei romane si un semn sigur al bogatiei arheologice deosebite oferite cercetatorului de catre castrul de la Gilau, care pare a nu-si fi epuizat surprizele ». ⁴ Existenta unor colectivitati umane autohtone pe locul sau in imprejurimile castrului roman de la Gilau sunt dovedite de circulatia monetara postaureliana, bazata pe emisiuni de bronz, ce

Isac Dan -Lucr.cit

trebuie pusa pe seama populatiei daco-romane ramasa pe loc, ale carei legaturi cu romanitatea din sudul Dunarii nu a incetat sa se faca simtita in tot cursul secolului al IV-lea si in cele urmatoare.

Pe teritoriul comunei au fost descoperite un numar de 8 piese din bronz si una de argint, care demonstreaza dainuirea unei colectii autohtone romanizate in secolul IV e.n. pe locul sau in imprejurimile castrului roman de la Gilau (vezi Anexa 5).

In perioada cuprinsa intre secolele IV-IX, teritoriul tarii noastre, implicit al Gilaului, a fost vremelnic bantuit de valurile de popoare migratoare ca : vizigotii (376), gepizii, hunii, avarii, slavii, tatarii. In mare parte, ei au fost asimilati de catre autohtoni, iar altii si-au continuat migratia spre centrul Europei si s-au pierdut in spatiile continentului si negura vremii.

Spre sfarsitul secolului al IX-lea, ungurii au trecut prin nordul tarii noastre si s-au stabilit in Panonia, intemeind in secolul al X-lea un regat puternic condus de Stefan, regele care a crestinat triburile maghiare.

In toata aceasta perioada framantata, daco-romanii au continuat sa traiasca si sa munceasca pe meleagurile noastre.

Nu se cunoaste precis structura Gilaului ca sat daco-roman, dar inca in vremea romanizarii s-a realizat unitatea lui teritoriala si etnica.

In aceasta perioada satul nostru nu mai era o simpla comunitate bazata pe rudenia de sange ci o unitate etnica si lingvistica si in acelasi timp o obste cu o viata economica si sociala bine-precizata. Obstea avea o conducere, un sfat in care fiecare membru avea o atributie precisa. Satul nu avea stapan, era liber, se autoadministra. Functiile administrative, judecatoresti, fiscale etc. au luat fiinta prin ele insasi, ca necesitati ale comunitatii.

2.4.Epoca feudala

Nu voi insista asupra fenomenului nasterii relatiilor feudale, el este cunoscut. Plusprodusul obtinut in urma dezvoltarii fortelor de productie, impreuna cu pamantul au fost incetul cu incetul uzurpate si insusite de persoanele particulare cu functii de conducere a obstii. Se face in aceasta vreme, trecerea treptata de la proprietatea obsteasca la proprietatea individuala. Astfel se ajunge ca in secolul al X-lea si al XI-lea obstea sateasca sa se destrame si sa faca loc noilor relatii feudale, bazate pe proprietatea privata.

Stratificarea sociala petrecuta pe meleagurile noastre, deci si in Gilau, este atestata de izvoare istorice cum sunt "Faptele Ungurilor" (Gesta Hungarorum) scrise de Anonymus (vezi Anexa 6) care relatand luptele triburilor maghiare cu populatia locala, ne dezvaluie existenta claselor antagoniste intr-o faza incipienta. Existau pe de o parede acei "duci" (voievozi), feudali puternici inconjurati de o aristocratie militara si pe de alta parte "oameni nevoiasi", adica poporul de rand.

Gilaul a facut parte din voievodatul lui Gelu, feudal puternic, stapan de la portile Mesesului pana la izvoarele Somesurilor. Acest teritoriu al voievodului roman (Quidam Blachus) era locuit de romani si slavi (Blasii et Sclavii).⁵

"A existat parerea eronata ce Gelu si-ar fi avut cetate de scaun la Gilau. Cercetarile intreprinse nu ne permit sa facem acesta afirmatie. Ultimele cerecetari au stabilit ca cetatea de scaun a lui Gelu se gasea la Dabaca"(Pascu, Stefan, "Voievodatul Transilvaniei, vol I, pag.98 . In orice caz, putem afirma ca pe vremea voievodului, satul nostru era o asezare importanta.

Dupa ce Tuhutum, mare capetenie maghiara a cucerit voievodatul lui Monumerut, ungurii au continuat expansiunea spre Transilvania. Anonymus, secretarul regelui maghiar Bela al III-lea (1130-1140) ne informeaza in "Gesta Hungarorum" despre luptele de aparare purtate de Gelu impotriva navalitorilor. Se pare ca inainte de inceperea ostilitatilor, capeteniile maghiare au trimis in voievodat iscoade care sa cantareasca bogatiile locuitorilor. Asa au fost ei informati despre acest pamant udat de cele mai bune rauri, in al caror nisip stralucesc fire de aur." Gelu a incercat sa-i opreasca pe navalitori la portile Mesesului, dar nu a reusit. Ungurii l-au urmarit pana la raul Almas (ad fluvium Almas) unde Gelu din nou a incercat sa-i opreasca cu ajutorul arcasilor sai; a avut loc o lupta "inversunata" pierduta de Gelu, care a incercat sa se salveze "in cetatea sa de langa raul Somes" (ad castrum sum iuxta fluvium Zomus posium) a pana la raul Almas (ad fluvium Almas) unde Gelu din nou a incercat sa-i opreasca cu ajutorul .

Din veacul al XIII-lea, Transilvania a fost incorporata regatului maghiar, iar oadata cu ea si localitatea Gilau.

Cele mai vechi marturii despre satul nostru in feudalism le avem din prima jumatate a secolului al XIII-lea, cand Gilaul a fost donat de catre regele Ungariei, episcopului catolic transilvanean.

Grija cu care era administrat de episcopie dovedeste ca Gilaul era unul din satele importante ale domeniului episcopal.

Distrugatoarea navalire a tatarilor din anul 1241 a lasat in urma ei un Gilau pustiit si depopulat. In anul 1246 episcopul Gallus se plangea regelui ca in sat au ramas, in urma pustiirilor si devastarilor foarte putini locuitori. La 2 ani, regele Bela al IV-lea, dand curs cererilor lui Gallus, a initiat regenerarea Gilaului si a altor asezari, acordand noilor veniti, o serie de scutiri si avantaje. In scurta vreme satul a fost repopulat cu romani, maghiari si germani.

In anul 1283 Gilaul apartinea abatiei Cluj-Manastur, impreuna cu alte 44 de sate, iar in anul 1282 il gasim din nou in mana episcopului catolic. In acest an, episcopul Petru solicita regelui unele privilegii pentru Gilau, care fusese din nou pustiit de tatari.

Pascu Stefan - 'Voievodatul transilvaniei' , vol. I Ed.Dacia, 1971, pag 98

Dand curs cererii, regele a scos de sub jurisdictia voievodului Transilvaniei si l-a pus definitiv in mana puterii ecleziastice. Diploma a fost intarita de acte semnate in anul 1292 de regele Andrei al III-lea si in anul 1474 de Matei Corvin. Privilegiile Gilaului au atras aici o serie de mestesugari care , unindu-si eforturile cu localnicii, au ridicat asezarea la o situatie economica infloritoare. La sfarsitul secolului al XV-lea, Gilaul a fost ridicat la rangul de oras (oppidum), o vreme bucurandu-se de aceasta conditiie.

Nu am gasit informatii despre participarea taranilor iobagi din Gilau la rascoala din 1437, dar satul nostru s-a gasit in zona centrala a rascoalei si alte sate din imprejurimi erau rasculate si conduse de capetenii ca Nicolae Valkai, Paul din Turea sau Stefan Hentz din Valea Almasului. Este deci, mai mult probabil ca si iobagii din Gilau au participat la rascoala. Dupa infrangerea rasculatilor, viata taranilor s-a inasprit si mai mult. Mai tarziu, in 1514, razboiul taranesc condus de Gh. Doja a avut un puternic rasunet printre iobagii din Gilau. Din cetatea Gilaului, episcopul Stefan Vardai avertiza cu teama pe sibieni, in iunie 1514, sa se pregateasca in fata marii primejdii. Se crede ca si unele evenimente petrecute in Gilau si in satele vecine l-au determinat in aceasta atitudine, dar daca framantarile ar fi fost periculoase, cu siguranta ar fi parasit cetatea.

In secolul al XV-lea, Gilaul si cetatea lui apar ca unul din locurile unde se trageau firele politice ale voievodatului. La 16 august si 7 decembrie 1555 aici s-au tinut adunari ale dietei Transilvaniei. Mai tarziu vor avea loc in cetatea de la Gilau frecvente sedinte ale conducerii comitatului ca cele din ianuarie 1738, 12 septembrie 1745, 8 mai 1753 sau 24 octombrie 1754.

Trecand prin Gilau, calatorul italian Giovan Andrea Gromo scria in anul 1566 despre satul nostru ca despre o asezare rurala importanta, aflata pe un drum comercial, cu un castel puternic si frumos, bine pazit, asezat pe un deal foarte roditor.⁶

Pana in anul 1556 Gilaul si cetatea au apartinut episcopului catolic. La 28 aprilie 1556, dieta Transilvaniei a hotarat trecerea averilor bisericii catolice in posesia fiscului. Fiscul a administrat Gilaul pana in anul 1587 cand principele Sigismund Bathory l-a daruit guvernatorului Ioan Gheczy. In anul 1589 Gheczy a murit si Gilaul a fost preluat din nou de principe care in anul 1590 l-a daruit varului sau, viitorul cardinal Andrei Bathory. Acesta a stapanit Gilaul pana in anul 1594 cand a fost preluat din nou de fisc care l-a administrat pana in anul 1597 cand episcopia catolica a fost restabilita in drepturi si Gilaul este integrat domeniului episcopal Demeter Napragy.

Stapanirea lui nu dureaza mult si in anii urmatori, Gilaul trece in stapanirea mai multor feudali laici si eclerici pentru scurte perioade de timp.⁷

XXX--'Calatori straini despre Tarile Romane' , vol.II, Ed. de Stat, Buc, 1970, pag.346.

Toader Sandor--referat'Privire generala asupra istoriei locale

Se pare ca in periaoda iulie-septembrie 1600 Gilaul a avut ca stapan pe Mihai Viteazul. In anul 1601 stapanul Gilaului este Stefan Csaki si ulterior generelul austriac Basta. Anul 1603 aduce o noua schimbare de stapan in perioada lui Serinei Pongratiu. In anul 1611 Gilaul este cumparat de Iuliu Kamuti care-l stapaneste aproape neintrerupt, prin bunavointa lui Gh. Rakoczi I pana in anul 1631, cand principele il zalogeste pentru sumaa de 32.000 de florini, impreuna cu alte sate, lui Zagoni David. Acesta, acuzat de tradare, este decapitat in anul 1633 si Gilaul este administrat din nou de fisc. In anul 1643 a fost dat de catre principe lui Sigismund Rakoczi, iar in anul 1649 lui Francisc Rakoczi. Acesta a fost stapanul Gilaului pana in anul 1658 cand Gh. Rakoczi al II-lea a fost omorat. Dupa moartea principelui domeniul Gilaului s-a faramitat si ce a ramas din el a fost zalogit de catre principele Appafi, in anul 1662, lui Nicolae Zolyoni, pentru suma de 50.000 florini.

La 23 septembrie 1663 domeniul Gilaului este dat lui Dionisie Banffi pentru suma de 25.000 florini. Marea familie Banffi a stapanit Gilaul si domeniul cu acelasi nume , cu mici intreruperi, pana in anul 1848.

In secolul al XVIII-lea si al XIX-lea, Gilaul se gasea, din punct de vedere administrativ, in cercul superior al comitatului Cluj, plasa Cluj-Manastur, iar domeniul cuprindea 10 localitati dintre care cea mai importanta era satul nostru.⁸

In aprilie 1847, Gilaul are de suferit ravagiile unui incendiu care a afectat o parte foarte insemnata a satului. Pagubele s-au ridicat la 27823 florini romani, fiind nevoie de o serie de masuri de ajutoare a celor loviti de incendiu. La ajutoare au participat multe localitati din comitatul Cluj si alte comitate.

Cetatea feudala de la Gilau (vezi Anexa 7) este atestata documentar pentru prima oara in anul 1439. Constructorii au inceput ridicarea ei la inceputul veacului al XV-lea si lucrarile au fost accelerate in urma rascoalei din 1437.

Chiar de la inceput cetatea a avut o atributie economica importanta, fiind sediul de strangere a dijmei comitatului Cluj si a episcopiei catolice.

Ibidem

Fig. 2.4. Castelul de la Gilau - vedere exterioara

Asezarea ei o facea usor de aparat deoarece domina vaile Somesului si Capusului. In partea vestica era prevazuta cu un sant de aparare, de dimensiuni apreciabile (125 m latime si 3 m adancime). Constructia are un plan regulat, patrat.

Zidurile drepte, de piatra, groase de 2, 7, erau prevazute la colturi cu turnuri de aparare. Doua porti din lemn masiv, intarite cu fier, se deschideau pe laturile de est si nord ale cetatii. Partea superioara a zidurilor era prevazuta cu toate accesoriile constructive si tehnice de aparare. Intrarea in cetate se facea prin cele 2 porti mari. Cetatea avea si doua iesiri secrete, prin care, in caz de pericol, locuitorii ei se puteau refugia in padurile din apropiere, care se intindeau in acele timpuri pana in mijlocul satului.

Un document din 1439 pomeneste si despre cetatea Gilaului, care se presupune a fi fost construita de catre Lepes Gyorgy, episcopul Ardealului, cu scopul de a inspaimanta taranii romani si unguri care au luptat impreuna in timpul rascoalei condusa de Budai Nagy Antal.

In 1466 se pomeneste despre 'Casa episcopului' si despre o biserica. Pe atunci Gilaul era o resedinta - un mic orasel cu meseriasi si mici functionari ai clerului, cu dreptul de a tine targuri, avand insa si dreptul de a nu plati vama. Mosiile episcopale din imprejurimi erau administrate din Gilau.

In peretele cetatii, mai demult, era o emblema - emblema episcopului Gellert din 1501. De aici se poate presupune ca pe edificiul din sec. al XV- lea erau si alte ornamente apartinand stilului renasterii. Aceasta emblema este depozitata la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca.

Cetatea era condusa de un 'castelan' ale carui functii erau de natura .economica si administrativa. Pana in anul 1541 cetatea s-a gasit sub stapanirea celor ce detineau si domeniul, cel mai important stapan fiind episcopul Transilvaniei. Dupa ocuparea cetatii Buda de catre turci in 1541, importanta cetatii Gilaului a crescut. Dieta Transilvaniei a cedat-o sotiei lui Ioan Zapolya, regenta Izabela si fiului ei Ioan Sigismund.

In aceasta vreme, prin anii 1542-1543, sub conducerea lui Petrus More (castelanul cetatii) s-a facut o reparatie si o amenajare a cetatii, care trebuia sa corespunda pretentiilor Izabelei.

Fig. 2.5. Castelul de la Gilau - curtea interioara

Planurile au fost concepute si executate de inginerul constructor Haller Gavril, care invatase la Academia din Leyden. In 1643 principele Ardealului, in ceea ce priveste reconstructia cetatii, isi exprima dorintele in cincizeci de puncte. In acest document, printre altele, se vorbeste despre camerele principesei care vor fi la etaj si la parter, langa bastion si capela, despre turnul cu orologiu, despre camera armelor, despre renovarea podului, a acoperisului, despre poditul camerelor, etc.

Pentru acest scop au fost transportate din Cluj 100.000 caramizi. Aveau de lucru si cioplitorii in piatra care ornamentau ferestrele si balustrada care inconjura interiorul castelului, bastionul si sala de mese, iar pentru incaperea unde 'se celebreaza rugaciunile' s-a cioplit dusumea. Se poate presupune ca in acesti ani s-a conturat definitiv aspectul castelului cu cele patru bastioane.

Regenta Izabella a locuit in cetatea noastra cativa ani in sir, doar iarna mutandu-se la Alba-Iulia.

In aceasta cetate, la 29 dec embrie 1541, Ferdinand al Austriei a reusit s-o determine pe Izabella sa semneze, in numele fiului ei minor, Tratatul de la Gilau, prin care coroana regala a Transilvaniei trecea pe fruntea lui Ferdinand (Transilvania era anexata Imperiului Habsburgic), Ioan Sigismund (fiul Izabellei) primind in schimb cateva domnii si suma de 12.000 florini anual.

In anul 1543 Ioan Sigismund a fost ales de Dieta intrunita la Cluj, principe al Transilvaniei in ciuda Tratatului de la Gilau, care nu avea o realitate pentru Transilvania si unde autoritatea lui Ferdinand era foarte mica. Dar acest tratat a fost folosit mai tarziu de catre habsburgi pentru a justifica politica de anexare a Transilvaniei la imperiu.⁹

In anul 1551 trupele lui Ferdinand au ocupat Transilvania si cetatea noastra a gazduit o unitate militara austriaca, cunoscand asadar stapanirea austriaca, mai grea si mai apasatoare decat cea turceasca.

Dupa moartea Izabellei (1559) Ioan Sigismund, care era un principe cu o slaba autoritate, a stapanit cetatea Gilaului pana in anul 1572, cand a murit si el. Cetatea este luata de guvernatorul Ioan Gheczy, iar doi ani mai tarziu trece in stapanirea lui Sigismund Bathory pana in anul 1579, cand, odata cu restabilirea autoritatii episcopiei catolice ardelene, are un nou stapan in persoana episcopului Demeter Napragy.

Acest episcop a predat cetatea lui Mihai Viteazul, stralucitul biruitor de la Calugareni si Selimbar, recunoscut principe al Transilvaniei la Dieta de la Alba-Iulia. Ca stapan al Transilvaniei, Mihai Viteazul a fost stapanul cetatii noastre (iulie-septembrie 1600).

Cu aprobarea lui Mihai, episcopul Napragy s-a retras la inceputul anului 1600 in cetatea Gilau unde incearca sa teasa intrigi impotriva celui caruia i se inchinase cu cateva luni inainte.

De aici el indemna pe reprezentantul Habsburgilor sa aiba o atitudine ostila fata de Mihai si se oferea, in caz ca austriecii ar intra in Transilvania impotriva lui Mihai, sa le predea Clujul si cetatea GiIaului fara lupta.

In august 1600, episcopul a avut in cetate o convobire secreta cu Andrei Barcsai, in care Mihai nu mai avea incredere, fiindca alunecase pe panta tradarii.

In septembrie 1600 Mihai Viteazul a pierdut Transilvania si Moldova si s-a retras in Muntenia, amenintat de dusmani.

Ibidem

A lasat ostateci in Transilvania pe mama, sotia si fiica sa, care urmau sa fie adapostite in cetatea noastra. Nu se stie cat a stat familia domnitorului si nici daca a stat, deoarece dupa scurta vreme se gaseau in cetatea Fagarasului.

Basta a trimis trupe impotriva cetatii Gilaulul care nu se inchina. Din cauza darzeniei dovadite de aparatori, din care multi localnici refugiati intre ziduri, generalul austriac s-a razbunat pe supravietuitorii asediului, ucigandu-i, si a permis trupelor sa devasteze Gilaul si imprejurimile. Cetatea a ramas in mare parte distrusa.

Intre anii 1602-1607 stapanul cetatii a fost Pongratiu Senneyi, care a initiat lucrarile de refacere a acesteia, lucrari continuate dupa 1607 de Sigismund Rakoczi, Gabriel Bathory si Farcas Kamuthi, stapani ai cetatii intre anii 1610-1615. De la ei cetatea a fost preluata de fisc apoi stapanul ei devenind, pentru o lunga perioada, de timp principele Gh. Rakoczi I. In vremea sa, prin anii 1639-1640, sub conducerea si dupa planurile arhitectului Gabriel Haller cetatea a fost complet restaurata si renovata, pierzandu-si vechea infatisare dar, treptat, si rolul strategic pe care l-a avut inca in timpul ambitiosilor Rakoczi.

Gh. Rakoczi al II-lea a purtat o serie de lupte cu Acatiu Barcsai, noul principe numit si sustinut de turci. Una dintre lupte a avut loc la Gilau in luna mai 1658. Barcsai, ajutat de trupele otomane l-a impins pe Rakoczi spre cetate sub zidurile careia acesta a fost ranit si trupele sale infrante. Ranile i-au provocat lui Rakoczi moartea si se crede ca a murit in cetate, credinciosii sai nemaiavand timp sa-1 transporte in alta parte in situatia data.

In a doua jumatate a veacului al XVII-lea cetatea a cunoscut dese schimbari de proprietari, majoritatea apartinand marii familii Banffi ¹⁰.

In anul 1704, in vremea rascoalei antihabsburgice conduse de Francisc Rakoczi al II-lea, rasculatii, condusi de capitanul lui Rakoczi, Pekri, au asediat cetatea timp de o luna, cucerind-o la 20 iulie. In timpul asediului mari parti din ziduri au fost distruse. De pe urma asediului a fost distrus si a suferit mult si satul. Lucrarile de reparatii au mers foarte incet. Spre sfarsitul sec. al XVIII-lea, cetatea cunoaste o noua perioada de reconstructie.¹¹

In vremea rascoalei conduse de Horea, Closca si Crisan, in Gilau au stationat puternice unitati militare austriece si maghiare, iar cetatea a gazduit trupe specializate pentru aparare. Ele trebuiau sa opreasca o eventuala iesire spre Cluj a rasculatilor.

Prodan, David, "Iobagia din Transilvania in sec.XVII", Buc.1986, pag.15

Ibidem pag 18

Cetatea era inconjurata de santuri de aparare iar poarta principala functiona pe baza podului rulant.In cetate erau depozitate, potrivit documentelor, arme, praf de pusca si 25 de tunuri mici pentru care zidurile aveau amenajate locasuri speciale.

In anul 1850 lucrarile de reconstructie erau in stadiul de finisare.

Printr-un testament, in acest an, cetatea a trecut in stapanirea Rozaliei Csaki, nascuta Banffi, care o pastreaza pana in anul 1874. In vremea ei un puternic incendiu a anulat toate eforturile de reconstructie¹² .

Aspectul actual al castelului se datoreaza noului stapan, Bernard Rosemberger, mare mosier, care a preluat lucrarile de renovare la sfarsitul sec. al XIX-lea dupa ce un timp castelul nu a fost locuit. De la el castelul a trecut in mana bogatei familii Barcsai, care l-a stapanit pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Ajuns in mana diferitilor proprietari el este folosit apoi ca depozit de cereale si in alte scopuri. Refacerea castelului de la Gilau a inceput abia in ultimii ani. Azi castelul este monument istoric de categoria 1.

2.5.Epoca moderna si contemporana

In anul 1848 zona Muntilor Apuseni a constituit marele focar al revolutiei romanesti. In Gilau au stationat trupe austriece - regimentul 'Karoly Ferdinand', trupe care aveau sarcina de a opri extinderea revolutiei si inabusirea oricaror incercari de revolta in zona. In Gilau a fost relativa liniste, dar unii romani au fugit in munti. Mai tarziu, cand Apusenii au fost incercuiti de un cordon militar, in Gilau au stationat trupe revolutionare maghiare.

Dupa formarea dualismului austro-ungar, romanii din Gilau au suferit si ei presiunile autoritatilor care duceau o politica de deznationalizare. Ei au cunoscut si s-au solidarizat cu miscarea memorandista si, in timpul procesului intentat personalitatilor romanesti semnatare ale Memorandumului din 1892, in Gilau s-au produs agitatii puternice impotriva carora autoritatile au luat masuri foarte severe. Locuitori ai Gilaului au participat si la manifestatiile organizate in Cluj in favoarea acuzatilor.

In timpul primului razboi mondial in Gilau au stationat trupe austriece si maghiare de rezerva, in timp ce zeci de tineri localnici au fost nevoiti sa lupte pentru un scop carenu era al lor, pe fronturile din Italia, Serbia si Galitia. Nu exista informatii despre soldatii din Gilau care sa fi luptat pe frontul romanesc¹³.

Ibidem. pag 28

Tudor Stefan

Dupa ce Romania a intrat in anul 1916 in razboiul impotriva puterilor centrale si mai ales in vremea ofensivei romanesti in Transilvania, romanii din satul nostru au fost supusi discriminarii si propagandei antiromanesti.

Locuitorii din Gilau care si-au aratat simpatia fata de Romania si armata romana au fost arestati, inchisi si maltratati.

Anul 1918, ramas scris cu litere de aur in istoria poporului nostru, a adus implinirea visului de veacuri a tuturor romanilor. Marea Adunare de la Alba-Iulia , din 1 dec. 1918, a consfintit, prin hotararea celor peste 100.000 de participanti, formarea statului national roman si unirea Transilvaniei cu patria mama.

Nu se cunoaste numarul si numele participantilor din Gilau la istorica Adunare, dar credem ca si cativa gilauani au avut aceasta fericita ocazie. Hotararea Marii Adunari de la Alba-Iulia a produs o adevarata manifestare de bucurie si fericire printre satenii nostri care sperau ca viitorul stat national le va aduce o viata mai buna.

Reforma agrara din 1921, a adus usurarea situatiei multor tarani, dar nu a schimbat situatia reala a mojoritatii locuitorilor din Gilau, caci pamantul a ramas in mare parte in mana mosierilor Barcsay, Rosemberger, Gollus si a altor bogati, iar diferentierea si pauperizarea taranilor s-a accentuat.

In 30 august 1940 a avut loc Dictatul de la Viena prin care s-a smuls Romaniei o mare parte din Transilvania.

Locuitorii Gilaului au primit vestea cu stupefactie mai ales ca noua granita trecea printre Gilau si Somesu Rece. Cativa locuitori au parasit Gilaul si s-au refugiat in satele apropiate (Somesul Rece, Somesul Cald, Racatau) care apartineau teritoriului Romaniei.

Pana in anul 1944 locuitorii Gilaului au pastrat stranse legaturi cu teritoriul romanesc unde treceau mereu, ajutati de granicerii romani.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial gilauanii au fost mobilizati si trimisi sa lupte pe frontul sovietic. S-au intors putini si familiile celor pieriti, ca si satul intreg, au inteles adevarata fata a razboiului, care nu era a lor si pe care-l urau.

La 4 septembrie 1944 linia de demarcatie impusa prin Dictatul de la Viena a fost acoperita de armata 4 romana. In zona Gilaului au fost concentrate armata 2 ungara si puternice forte germane care au dezlantuit o puternica ofensiva, zadarnicita insa de armata romana. Armata maghiara nu a putut intra in muntii aparati de ostasi si voluntari.

In zona Gura Ristii-Uzina-Muntele Rece au avut loc lupte violente.

In 14 septembrie trupele maghiare au patruns in Somesul Rece continuandu-si inaintarea spre Uzina electrica care urma sa fie distrusa.

Plutonul romanesc de la Gura-Ristii trebuia sa faca fata atacului din doua flancuri, fiind atacat si dinspre Valea Ierii. Compania militara aflata la uzina, careia i s-­au alaturat voluntari muncitorii de la uzina si alti localnici in frunte cu mecanicul sef Dumitru Cadis, au hotarat sa apere cu orice pret uzina. Voluntarii au primit armament si munitie si alaturi de ostasi au format grupe puternice de lupta in padure. Paza si apararea propriu-zisa a uzinei a ramas in sarcina a 9 oameni, patru ostasi, Cadis Dumitru si cei doi fii ai sai, tehnicianul si paznicul uzinei.¹⁴

Grupele din padure au reusit sa opreasca inaintarea detasamentului dusman la Gura-Ristii, dar trupa fascista care venea dinspre Valea Ierii nu a putut fi oprita. In zorii zilei coloana dusmana s-a aratat si focul luptei s-a dezlantuit. Lupta a durat toata ziua si fascistii, cu toate ca erau superiori, atacati din toate partile de vitejii aparatori , au inceput sa fuga, dar majoritatea in frunte cu 7 ofiteri au fost dezarmati si dusi la Racatau. Locurile erau presarate cu trupurilor dusmanilor ucisi. Aparatorii au avut pierderi incredibil de mici, dar printre ele era si Dumitru Cadis, eroul de la uzina, pastrat viu in inima localnicilor care stiu ca jertfa sa nu a fost zadarnica. In saptamanile urmatoare compania romaneasca si , cot la cot cu ea, muncitorii uzinei si taranii localnici, au respins numeroase atacuri dusmane. La 6 octombrie 1944 trupele romane si sovietice au dezlantuit ofensiva pentru eliberarea intregii Transilvanii.

In zona Gilaului fascistii i-au obligat pe localnici sa participe la realizarea unor lucrari importante de fortificatii, multi gilauani au refuzat si au fugit.

Meleagurile Gilaului au cunoscut la mijlocul lunii octombrie 1944 lupte insemnate la care au participat trupele armatei 27 romane si frontul 2 ucrainian. Divizia 2 de munte a inaintat pe valea Somesului Rece si a aparat soseaua intre Gilau si Luna de Sus.

Atacurile cu aviatie si blindate au spart apararea dusmanului care, amenintat cu incercuirea a inceput retragerea spre nord.

La 11 octombrie 1944 Clujul si Gilaul au fost eliberate. Ofensiva a continuat si la 25 octombrie 1944, intreg teritoriul tarii noastre era eliberat. In cinstea eroilor cazuti la datorie, la intrarea in cimitirul din localitate, la mormantul eroului necunoscut, se depun de catre oamenii din sat si elevii scolii noastre coroane si jerbe de flori, pastrand astfel vie amintirea faptelor lor.

Teodor Sandor . Op. Cit.

Incepe o noua perioada din istoria tarii noastre deci si a acestor locuri: epoca socialista. In anul 1958 intreg satul a fost cooperativizat fapt ce a influentat in rau nivelul de viata si conceptiile locuitorilor acestor meleaguri.¹⁵

2.6. Evolutia Gilaului din 1945 pana in zilele noastre

Imedeat dupa al doilea razboi mondial populatia din Gilau a trecut prin alte necazuri care framantau tara , acestea fiiind provocate de introducerea si instalarea structurilor de tip stalinist

In anii 1945-1948, prin masurile luate de guvernul Petru Groza, se lovea in sistemul economic bazat pe economia de piata, , dar si-n oamenii intreprinzatori.Iar pe taram politic se plantau comunistii, care si-au propus sa puna in aplicare masuri de ingradire si apoi de lichidare a celor avuti, declarati"dusmani ai poporului ".Dupa 1948, dupa preluarea intregii puteri de catre PCR, s-a trecut la nationalizarea intreprindereilor, iar la Gilau s-a simtit din plin politica de "transformare socialista a agriculturii", creandu-se o economie de stat, excesiv centralizata si cu puternice implicati asupra vietii sociale.

Mai multi tarani fara pamant si cu pamant putin, prin reforma agrara din 1945, cand li s-a distribuit, in medie, cate o jumatate iugar de pamant, au fost atrasi de partea comunistilor.Din tabelele pastrate de octogenarul Nicolae Bota se poate afla ca au fost luate peste 3000 de ha de pamant de la Barcsai Tamás, Galus Victor, dar si de la biserici, din rezerva de stat, pamantul Primariei, in 1945 si 1946 fiind improprietariti 541 de tarani, un numar de 276 cu cate un iugar de teren si 265 de familii cu cate un sfert de iugar, adica terenul pentru casa si gradina.Din evidente rezulta ca 476 erau romani, 39 maghiari, dar si 17 cu nume Rostas, probabil romi.Chiar daca cifrele nu sunt destul de exacte, rezulta componenta etnica a celor improprietariti.

Dar prin regimul cotelor obligatorii s-a lovit in taranimea mijlocasa si in cea instarita, ajungandu-se la vlaguirea ei.Multi dintre acesti tarani cautau refugiu si ajutor la PNT si PNL, sperand intr-o rasturnare a raportului de forte, dar aceste partide au fost desfintate.Pentru tarani instariti a inceput calvarul.Miron Stefan, Úsvári Árpád, Miches Aurel Cordos Ioan, Maier Nicolae, Topan Stefan, Precup Alexandru si alti au fost declarati"chiaburi", "exploatatatori ai poporulu " deoarece aveau pamant mai mult, batoze, mori, prese de ulei, servitori ori pentru ca foloseau munca straina in perioadele de varf ale munci agricole.

Din punct de vedere administrativ, in anul 1949, in locul Primariei s-a creat Comitetul Provizoriu al Comunei Gilau, iar la sfrsitul anului 1950, prin alegerile controlate si dirijate de comunisti, s-a creat noul organ administrativ, Sfatul Popular al Comunei Gilau, care afunctionat pana in 1968, cand i s-a schimbat denumirea in Consiliul Popular al Comunei Gilau.Dupa rasturnarile din decembrie 1989, la inceputul anului 1990 s-a revenit la forma veche, Primaria Comunei Gilau.

Prin reforma administrativa din 1950, Gilaul apartinea raionului Cluj, dar, prin modificarile din 1960, tinea de raionul Huedin, regiunea Cluj, iar de la data de 1 martie 1968 cand s-au desfintat raioanele si regiunile, ca unitati organizate dupa modelul rusesc, si s.a revenit la organizarea in judetefacea parte din judetul Cluj.De-a lungul anilor 1945-1990 nu a avut o evolutie ritmica si mereu ascendenta.stari conflictuale deosebite s-au ivit de mai multe ori.O perioada neagra din viata iaranimii a fost cea in care sa s-a constituit GAS devenit IAS si GAC devenit apoi CAP.In acei ani, impotriva celor care se opuneau "transformarii socialiste a agriculturii"se luau fel de fel de masuri intimidare, de amenintare si constrangere.

Prodan David - " Iobagia in Transilvania in sec. XVII" , Ed. Stiintifica si Enciclopedica.Buc. 1986 pag 15.

Dintr-un proces-verbal al Directiei Regionale de Securitate Cluj, din 8 iulie 1950, rezulta dispozitiile date in acest sens: "din fiecare comuna sa fie ridicat chiaburul¹⁷ cel mai agresiv, tanar, sanatos, cu putere de munca"¹⁸.

Cu asemenea masuri s-a format in Gilau, in anul 1950, intovarasirea agricola "Infratirea" cu 41 de familii, care in anul 1959 s-a transformat in GAC "1 Mai"Gilau¹⁹ dar pe raza comunei functiona si o ferma de GAS Suceag unde a fost comasat pamantul cel mai roditor.In satele Somesul Cald si Somesul Rece, unde supraftele de pamant potrivite pentru cultura cerealelor erau reduse, s-a forsat actiunea de "transformare socialista a agriculturii", infintandu-se, in 1959, in satul Somesul Rece, Intovarsirea "30 decembrie " cu 46 de familii si 36 ha, iar in Somesul Cald Intovarasirea "Somesul" cu 119 famili si 172 ha.

In "colectivul"(numit de taranii "ceapeu")de la Gilau prin anul 1971 figurau 851 de familii si cu o suprafata de 1 287 ha de teren agricol, din care 702 arabil si cu o statiune de mecanizare a agriculturii ²⁰ .Dar retributia, deosebit de mica la zi-munca, i-a determinat pe multi gilauani sa-si caute locuri de munca in Cluj, pe santiere de constructii, in sectorul forestier, la balastiere si in orice loc unde primeau salariul lunar si puteau aduce acasa bani pentru membrii familiei, cat sa le ajunga de pe o zi pe alta.In anul 1970, 1200 de gilauani lucrau inafara CAP-ului²¹.

Din asemenea considerente santierele de hidroconstructii au fost bine venite pentru forta de munca barbateasca.Acolo munceau in regim de santier, faceau naveta, dar isi asigurau minima existenta.Femeile, batranii si santeristii lucrau loturile individuale, acei 30 de ari care le asigurau produsele strict necesare, dar se straduiau sa tina si animale si pasari.Erau nevoiti sa lucreze si "portiile" de la colectiv deoarece erau amenintati ca li se ia lotul personal.Pe masura ce puteau pune ceva sume de-o parte, isi modernizau locuintele sau construiau altele, mai spatioase, si le dotau cu aparate si obiecte de uz gospodaresc.Si sub aspect cultural s-au inregistrat schimbari, pe raza comunei existau trei camine culturale, doua cinematografe, doua biblioteci publice, un centru de radoficare cu 329 de abonati, 291 de aparate radio si 262 de televizoare.

Pentru instruirea copiilor functionau gradinite pentru 60 de copii de varstra prescolara, patru scoli primare, trei scoli cu clasele I-VIII, in care invatau 948 de elevi si un liceu care avea in clasele liceale 121 de elevi.²²

Destinele Gilaului si ale celor doua sate apartinatoare in perioada 1948-1989 au foset hotarate de PCR prin dispozitiile date de la regiune, raion si apoi la judet si indeplinite de presedintii(mai trziu primarii) desemnati de partid.Conducatorii Gilaului intre acesti ani au fost:Iacob Ioan, Muresan Aurel, Sfrlea Vasile, Coman Vasile, Barany Ludovic, Sfrlea Niolae, Ilies Victor, David Ioan, Oltean Gheorghe, Sucala Vasile.¹⁶ Dupa decembrie 1989 au indeplinit functia de primar urmatori : Lapusan Gavrila, Cordos Alexa, Cordos Gavrila, iar din anul 2000, primarul Gilaului este Sfrlea Dumitru.

^{16 Lista am obtinut-o prin amabilitatea prof. C. Timofte}

^{17 "Chiabur" era denumit, dupa modelul ruses, taranul instarit, cu pamant mai mult, cel care avea batoza, moara, unelte mecanice si folosea mana de lucru straina.}

^{18 Din procesul-verbal al sed. D.R.S.P. Cluj, din 8 iulie 1950, prez. de .Gh Iancu, V. Tarau, Un episod din implicarea securitati in colectivizarea agriculturi, in Anuarul Institutului de Istorie, Cluj.Napoca, 1998, pag 271.}

^{19 Indrumator in Arhivele Statului, jud. Cluj, vol.II, Bucuresti 1985, pag 378.}

^{20 Ibidem}

^{21 Col. Localitatile judetului Cluj, , Cluj-Napoca, 1971 pag 219}

^{22 Ibidem}

Din aceasta perioada incalcita, cu suisuri si coborasuri, de pana in 1989, se pot mentiona cateva realizari, chiar daca s-au facut cu sacrificii: cladirea Primariei, Posta, Palatul Culturii, Biblioteca, laboratoare pentru scoala, o sala de gimnastica, un nou corp de cladire cu 12 sali de clasa, blocurile de locuit cu cele 345 de apartamente.

Eforturi s-au depus si dupa 1990, mai ales pentru extrinderea retelei de alimentare cu apa, modernizarea unor drumuri si strazi si ceea ce inainte nu s-a putut face sa infaptuit in acesti ani-inbunatatirea aspectului extrerior si interior al locasurilor de cult. Din pacate Consiliul Local si Primaria s-au izbit mereu de lipsa fondurilor banesti necesare obiectivlor mai mari si mai multe.In prezent, se incearca pe toate caile sa se obtina fonduri prin programele europene de dezvoltare, care sa contribuie la o mai rapida urbanizare, inbinand traditionalul cu modernul si pentru a tine pasul cu cerintele secolului al XXI-lea.

Schimbarile intervenite in economie au avut consecinte si pe taram social, o mai buna cuprindere a populatiei in munca, dar cu tendinte de uniformizare spre pragul de jos al venitului, cu 2 890 de salariati si 32 de mestesugari.Dar, pe termen mai lung, se constata o orientare a tinerilor spre meserii neagricole.Tot mai multi absolventi ai scolilor generale de pe raza Gilaului urmau scoli tehnice, iar cei care puteau frecventau si invatamantul superior, dupa care nu se mai intorceau in Gilau.Acest fapt, la care se adauga, dupa 1989 si liberalizarea avorturilor, care a dus la scaderea natalitati, incat recensamantul din anul 2002 inregistreaza cu 105 persoane mai putine decat in 1992.

Dupa ultimul recensamant, dintre cei 7 861 de locuitori, 3 152 reprezinta populatia activa, dintre care 2 867 cea cu ocupati si 385 cea neocupata, iar 1 714 populatia inactiva(1535 de copii, elevi si studenti, 1049 casnice, 1084 pensionari si 1046 in alte situati.

Pe raza Gilaului sunt inregistrate 2 257 de gospodarii(1636 in Gilau, 443 in Somesul Rece si 178 in Somesul Cald).In agricultura domina mica proprietate .Nu exista mari exploatatii agricole.In principalele grupe de unitatii :210 familii sunt fara teren agricol, 515 au o suprafata mai mica de 1 ha, 787 poseda intre 1 si 3 ha, 505 detin intre 3 si 5 ha si abia 240 au intre 5 si 10 ha²³.Cativa mici fermieri si-au incropit unitati profilate:SC TESCA Prod.-crestetrea pasarilor, SC BRISTAR-cresterea pasarilor, SC COMPETITIA-cresterea pasarilor, SC ASENA-pasari, SC ONCOS-pasari, ICAS-cresterea pastravilor.

Nici baza tehnica a agriculturii nu este grozava.In comuna sunt in evidenta, dar cu un grad mare de uzura, 59 de tractoare, 34 de remorci, 18 semanatoricu tractiune mecanica, 13 combine autopropulsate, 2 combine pentru recoltarea cartofilor, 5 instalatii pentru prepararea furajelor.Dar peraya localitati se mai folosesc 460 decare si carute, 150 de pluguri cu tractiune animala si 7 semanatori cu tractiune animala.

Pe raza Gilaului figureaza in evidente 285 de unutati economice, dintre care 260 sunt private, iar 5 sunt de stat.Unitati mai reprezentative pentru prelucrarea lemnului sunt :SC PRONOR, SC ZIDA, SC VILAS, SC AMOTEC, SC EFEMER, SC SOMESUL CALD.Alte sanse sunt cu profil agro-.silvic, opt industriale ceva mai marisoare, iar restul, cu profil comercial, turistic, mici unitati de servicii ori cu profil mixt.

Imcepand cu anul 1969, o buna parte a fortei de munca s-a angajat pe santierele hidroenergetice din zona, la cele opt hidrocentrale, cinci baraje, si cei 30 de km de aductiuni. Barajul hidrocentralei de la Tarnita a fost pentru constructorii gilauani, ca si pentru cei clujeni, o "prima scoala" in domeniul hidroenergetic, dand unul dintre cele mai suple baraje din tara, dar si lucratori calificati in domeniu.

Din 1974 si pana in prezent, o buna parte dintre cei care deservesc hidrocentralele sunt gilauani.

^{23 Dupa E.Constantinescu, Monografia comunei Gilau, 2001 lucr. dactilog.}

Dar si drumurile de legatura cu santierele de lucru si apoi obiectivele date in folosinta sunt si rodul eforturilor gilauanilor.De aceea, obiectivele hidroenergetice, infrastructura, edificiile caredeservesc obiectivele sunt realizari ale perioadei 1969-1989, la care si-au adus contributia bratele si inteligenta constructorilor, printre ei multi fiind oameni ai acestui pamant.

SC TARNITA a ramas unitate de intretinere si reparare a utilajelor hidroenergetice si de deservire a hidrocentralelor existente in Transilvania si, in primul rand, cele de la Tarnita, Somesul Cald, Gilau I si I, Microhidrocentrala Somesul Rece.Alte obiective importante sunt:Uzina de tratare si pompare a apei, Fabrica de Oxigen, NORD-CONFOREST, INTERWORK, ZIADA, VILAS, MILENIUM, ANTEMAR, EFEMER, SUMIPORCELAIN, TENOSKI si alte16 mici unitati de productie(confecti metalice, tamplarie, fierarie, brutarii, etc)

Intr-o astfel de faramitare si impestritare economica lucreaza gilauani de toate etniile, romani si maghiari deopotriva, in muncile campului, in unitatile industriale si de deservire.In Gilau intalnim atat persoane de nationalitate romana, cat si maghiara, iar in cele doua Somesuri 99% sunt romani.In duminicile si in sarbatorile de peste an acestia se prezinta cu elemente ale portului specfific si, bineanteles utilizeaza limba materna ca mijloc de comunicare inm raporturile dintre ei.

Dinte cei 7 861de locuitori, 6 559, adica 83, 2%, sunt romani, 743 sunt maghiari, ceea ce reprezinta 9, 6%, iar 557, adica 7, 2%, sunt romi(tigani).

Si daca in paginile anterioare am vorbit despre romani si maghiari, in cele ce urmeaza am sa fac cateva referiri la romi.Primi dintre ei au ajuns aici cu sute de ani in urma.Isi au originea in Marele Pugab din dordul Indiei.Prima mentiune a lor pe pamantul gilauan dateaza din anul 1652 cand pe domeniul Gilaului figureaza 17 tigani ²⁴, dintre care 15 mentionati in Gilau²⁵. Prin 1850, o statistica ne da 110 tigani, iar alta din 1880 aminteste 127 de tigani²⁶.Recensamantul din 1930 ne prezinta 157 de tigani, cel din 2002 ne da de 557 iar azi probabil trec de 700 .

Si romi pastreaza anumite traditi specifice etniei lor, casatoria timpurie(fetele la 12-13 ani, baieti la 14-16 ani), cultul pentru bijuterii, mai ales de aur, comertul cu bijuterii, colindatul prin targuri si piete.Din anul 1995, Carta europeana a limbilor minoritare si religioase recunoaste graiul "romanes" si statutul de "limba non-teritoriala", iar ei au cerut si au obtinut sa li se spuna "romi" ceea ce semnifica "omul nostru"(de-ai nostri), opus cuvantului "gajo"(dusman sau cel strain).Tin sa aiba un sef al lor, un bulibasa.Unii s-au inscris in "Alianta pentru Unitatea Romilor", iar Rudi Varga este reprezentantul lor la Cluj .

^{24 D. Prodan, Iobagia in Transilvania sec VII, vol. I pag 25.}

^{25 Ibidem.}

^{26 T. Rotariu si colab. Studia censualia Transsilvanica, Cluj-Napoca, 2001, pag 116.}

CAPITOLUL III

VIATA ECONOMICA SI SOCIALA A COMUNEI GILAU

Ocupatiile de baza a locuitorilor comunei Gilau au fost agricultura si cresterea animalelor.

Dintre plantele cultivate, primul loc l-a detinut graul, indeosebi cel de toamna, urmat de orz, ovaz, mei si secara. In secolul al XVIII-lea s-a introdus cultura porumbului, iar in cei urmatori cultura cartofului.

In anul 1666 pe domeniul feudal al Gilaului, graul ocupa cea mai mare suprafata arabila. Suprafetele cultivate cu grau de toamna erau de 7, 6 ori mai mari decat cele cultivate cu grau de primavara. In anul 1721, terenul arabil de pe teritoriul Gilaului dadea o productie de 680 cuble cereale(1 cubla=~100kg.), iar in anul 1740 aproape 1230 cuble, deci o productie mai mare cu 80, 7 %. Gilaul dadea cea mai mare parte din productia domeniului feudal. La mijlocul sec. al XVIII-lea, terenul arabil alodial avea o suprafata de 615 iugare. Pe aceasta suprafata s-a semanat pentru prima oara cartoful prin anii 1813­-1817.

Sesiile iobagesti asupra carora iobagii aveau doar drept de folosinta, erau impartite in doua:

intravillanul (adica suprafete din vatra satului-curti, gradini)

extravillanul sau suprafetele din afara vetrei (terenuri arabile, fanete, pasuni, paduri)).

In anul 1727 arabilul taranilor dadea o productie de 3550 mierte(1 mierta=~25kg.), adica 845 cuble, iar in anul 1740 o productie de 859 cuble, echivalentul a 2400 clai de cereale.

Dupa anul 1774 taranii au cultivat in mod permanent o suprafata productiva de peste 1500 de mierte numai cu grau de toamna.

In veacul al XVIII-lea ovazul era semanat pe o suprafata productiva de 140-­150 cuble, echivalentul a 450 clai. Dintr-o claie, taranii obtineau in medie 3, 5-4, 2 mierte cereale boabe.

Cultura porumbului este atestata pentru prima oara la noi in anul 1721 pe terenul alodial si a fost cultivat pe sesiile iobagesti in a doua jumatate a secolului. Dintr-o mierta de porumb insamantat se obtineau 70-80 mierte porumb stiuleti, deci 35-40 mierte porumb boabe.

Cultura orzului, meiului, canepii este atestata de documente dar nu s-a practicat pe suprafete mari.

In veacul al XVIII-lea si prima jumatate a celui urmator, suprafetele arabile cresc usor in urma destelenirilor si defrisarilor. In aceasta perioada, arabilul sesiilor taranesti avea suprafata de 430 iugare. Ulterior a crescut usor. asa ca in anul 1785 avea 444 iugare, iar in anul 1820 crescuse la 459 iugare. Aproximativ 75% din suprafetele arabile erau ocupate cu grau, dar se constata de pe acum o crestere accentuata a suprafetelor cultivate de porumb.

In anul 1817, dupa o perioada de seceta care a adus foametea, iobagii incep cultivarea cartofului. Trebuie semnalat faptul ca din cauza cresterii populatiei, sesiile iobagesti scadeau ca. suprafata.

Prelucrarea cerealelor era asigurata de moara domeniului, unde taranii plateau pentru macinare o vama ce consta in a 16-a parte din cantitatea macinata. In anul 1721, moara functiona cu trei pietre, in 1740 cu patru pietre, iar in anul 1780 cu sase. In anul 1806 gasim in sat trei mori cu cate doua pietre fiecare. Ele constituiau monopol feudal si erau arendate .¹⁶

In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, de pe un iugar de fanat se obtineau trei care de fan. Gilaul dadea in aceasta vreme 96 % din fanul domeniului. In 1721, fanetele satenilor se intindeau la peste 133 iugare si dadeau o productie de 400 care de fan.

Livada curiei feudale cuprindea in anul 1727 un numar de 109 pruni, 73 visini, numerosi meri si peri. Curia avea un cazan pentru prepararea tuicii. In anul 1740, taranii si-au procurat si ei un asemenea cazan care dadea o productie de 200 galeti anual.

Locuitorii Gilaului s-au ocupat si cu viticultura si albinaritul. In anul 1721 via aloidala se intindea pe o suprafata de 2, 5 iugare (productie de 77 galeti vin), iar in 1740 pe 6, 5 iugare. Viile iobagilor aveau o suprafata de 7 iugare. Iobagii mai aveau in anul 1721 un numar de 20 stupi. iar in anul 1740, 15 stupi.

Pana in anul 1791 iobagii aveau drept de folosinta. si asupra unor portiuni din paduri. In acest an, padurile se concentreaza in mana feudalului. Locuitorii Gilaului vor plati de acum incolo materialul lemnos de constructie dar nu si cel de foc.

Pasunatul in padure a fost interzis, asa ca suprafetele de pasune s-au redus considerabil, fapt ce va influenta negativ cresterea animalelor. Curtea nobilului avea un numar insemnat de animal

In anul 1721 se gaseau aici 8 boi, iar in anul 1727, numarul lor creste la 16 pentru ca in anul 1740 sa ajunga la 58 capete.

Prodan.David, Op.cit., pag.59

Reprezentam mai jos o situatie generala acestor animale:

Tabelul 3.1. Situatia generala a animalelor in perioada 1648-1740

Taranii aveau si ei un numar destul de ridicat de animale. In anul 1721 cele 48 familii de iobagi si jeleri aveau urmatorul numar de animale: 107 boi, 75 vaci, 79 junci, 194 oi, 151 porci, 24 cai si 10 capre, deci 630 capete animale mari si mici, pe familie revenind 13, 1 capete animale.

In anul 1740 un numar de 60 de familii aveau 33 boi, 75 vaci, 88 junci, 374 oi, 149 porci, 26 cai. Specificam ca aceste animale erau concentrate in mana catorva familii taranesti cu o stare materiala mai buna. Astfel, in anul 1721 din cele 48 familii, 21 nu aveau boi de jug, iar in anul 1740 din cele 60 familii, doar 15 aveau asemenea animale. Majoritatea familiilor aveau una, cel mult doua vaci, unul, doi sau trei porci, pana la 4 oi s.a.m.d .¹⁷ In anul 1811 un numar de 148 familii de iobagi si jeleri aveau 130 boi, pe familie revenind mai putin de un bou. Din cele 148 de familii aveau boi 47, restul de 101 familii fiind foarte sarace. In acelasi. timp, doar 87 familii aveau cate una sau doua capete.

Targul ¹⁸ din Gilau este atestat pentru prima oara in anul 1575. In sec. al XVIII-lea se tineau la Gilau trei targuri de tara pe an, in lunile iunie, iulie si septembrie. In anul 1843 se tineau tot trei targuri, dar la alte date si anume la: 13 februarie, 16 iulie si 13 octombrie.

Ibidem pag. 87

Ibidem pag

Fig. 3.1. Targul de la Gilau

Venitul rezultat din vama targului revenea feudalului, care uneori il arenda. .

Vama varia in functie de marfa si mijlocul de transport al acesteia. Astfel, dupa o vita se platea o vama de un creitar, dupa un animal mic 0, 5 cretari, iar dupa un car de la 5 la 6 creitari.

In afara targurilor de tara se tineau inca pe la inceputul veacului al XVIII-lea, targuri saptamanale in ziua de sambata. In zilele noastre s-a stabilit ca in prima vineri din fiecare luna sa se tina targul de tara de la Gilau.

Prin anul 1500 este atestat in Gilau si carciumaritul. In sec. al XVIII-lea, exista in Gilau o singura crasma, cea a feudalului Banffi, unde pentru o cupa de vin se platea intre 6 si 9 cretari, iar pentru o cana de tuica intre 6 si 7, 5 creitari.

In 1809 sunt mentionate de documente 2 crasme, iar in anul 1843 numarul lor creste la trei. In anul 1934 sunt pomenite in functiune 10 pravalii si carciumi.

Si vama podului ¹⁹ constituia un monopol feudal. Vama podului de la Gilau este atestata documentar in anul 1472. In sec. al XVIII-lea vama podului varia intre 1, 5 si 8 dinari, in functie de marfa transportata. Gilauanii nu plateau vama. Podul de lemn a fost reparat de mai multe ori de catre feudal. Reparatia efectuata in anul 1846 a costat 109 florini.

Macelaria era de asemenea monopol feudal. In anul 1842 existau in Gilau doua macelarii care apartineau nobililor Banffi si Esterhazi.

Ibidem pag 141

In acelasi an, documentele dovedesc existenta a doua daracitoare de postav care apartineau acelorasi feudali.

Documentele atesta in Gilau o serie de mestesugari. In anul 1721 existau in Gilau 3 cizmari. In anul 1832 lucrau 2 fierari, 1 cizmar, 1 tabacar, 1 cojocar, 1 blanar, rotari, dulgheri, tamplari, croitori, cojocari, s.a..m.d.

Pana in veacul al XVIII-lea, nu dispunem de date demografice, dar satul nostru a ajuns o asezare importanta cu o populatie numeroasa in ciuda neajunsurilor provocate de razboaie, invazii, boli si foamete. In anul 1721 traiau In Gilau numai 48 de familii (35 de iobagi si 13 jeleri). Prin anii 1760-1762 populatia asezarii ajunge la 310-320 persoane, in anul 1784 impreuna cu Somesul Rece si Somesul Cald, Gilaul avea 187 case in care locuiau 240 familii cu o populatie de 1295 persoane din care 643 de sex masculin si 625 de sex feminin. Populatia minora se ridica la 229 baieti ­fetele nefiind inregistrate. Cele 240 familii aveau 442 iugare arabile, deci suprarfete mici. Abia 47, familii reprezentand 31% din totalul lor, posedau animale de jug.²⁰

In anul 1842, in Gilau, care avea 213 familii, existau numai 32 proprietari dintre care principalii si cei mai bogati erau Banffi la care prestau robota 75 tarani si Esterhazi la care prestau robata 81 tarani.

La inceputul celui de-al doilea deceniu al veacului al XI-lea, din totalul de 148 familii de iobagi si jeleri, doar 85 aveau sesii, doar 96 aveau animale de munca si din acestia numai 44 un numar suficient de animale. In concluzie, starea materiala a iobagilor era destul de rea. In plus, ei aveau de suportat o serie de obligatii catre stat, stapanul feudal si biserica.

Impozitul catre stat se platea din trei in trei ani, valoarea sa fiind de 25 dinari si reprezenta darea pentru produsele cerealiere.

Anual, de sarbatorile Sfantului Gheorghe si Sf. Mihai se platea o dare de cate un florin. Dupa cladiri, iobagii plateau anual 6 dinari.

In sec. al XVIII-lea, ca urmare a reformelor administrative, satul a platit fiscului impozite care erau fixate de autoritati pe satul intreg si care erau in continua crestere.

In aceeasi vreme, Gilaul plateste si dari in natura: grau, care de fan, ovaz, etc.

Ibidem pag 174

Existau momente cand satenii erau supusi la contributii extraordinare. Astfel, cu ocazia construirii palatului sediului comitatului clujean, plasa Gilau a contribuit intre anii 1804 si 1832 cu suma de 1076 florini. ²¹

­ In caz de razboi, taranii erau supusi la contributii suplimentare.

In anul 1809, taranii nostri au dat unor unitati militare 650 portii de fan, ovaz si vite pentru taiat.

Statul mai obliga pe tarani sa taie si sa transporte material lemnos, sa participe la constructia si intretinerea drumurilor, sa transporte sare, etc. In anul 1810, Gilaul a taiat si transportat pentru stat 48 stanjeni de lemne, in 1819, 29 stanjeni, in 1829, 30 stanjeni iar in 1847, 14 stanjeni .²²

Drumul tarii (actuala sosea) a inceput sa fie construita prin anul 1808, dar in portiunea dintre Manastur si Gilau se lucra inca in 1820. Gilauanii au transportat aici 600 stanjeni de piatra si nisip. Au lucrat apoi la taierea pantei de la Manastur si portiunea dinspre Mociu. Transportul sarii se facea de la Cojocna la depozitul din Huedin pe acest drum.²³

Agravarea situatiei materiale a taranilor a fost provocata si de renta feudala, ­indeosebi de robota (renta in munca). In anul 1514 robota era de o zi pe saptamana, dar datorita abuzurilor se ridica de fapt la trei zile pe saptamana sau chiar la obligatia de a presta robota 'dupa porunca' - in functie de nevoile curtii. Mestesugarii prestau robota in produsul lor. In anul 1740 iobagii si jelerii au efectuat aproximativ 8684 zile de robota in transporturi, constructii, valorificarea masei lemnoase, etc.

Si valoarea dijmei in produse era destul de mare. In anul 1721 Gilaul a dat feudalului o dijma de 90 de clai de grau, 18 clai ovaz, 3 clai canepa, 200 mierte porumb stiuleti, un porc din 10 s. a. m.d. In acelasi timp taranii erau obligati sa faca diferite daruri stapanului ca: o gaina de Craciun, 20 de oua, etc. La inceputul veacului al XIX-lea dijma devine si mai apasatoare. Darurile se inmultesc si ele. Amintim ca si fata de biserica, taranii aveau obligatii in munca si natura, biserica, contribuind activ la saracirea si ruinarea taranilor.

Ibidem pag 182

Ibidem pag 193

Ibidem pag 147

Multi iobagi si jeleri erau in slujba directa la curtea feudala, in 1721 lucrau aici un macelar, un puscas, un cizmar, un cojocar, un brutar, un crasmar, un lacatus, un padurar, paznici, ingrijitori de animale etc. Mai tarziu au aparut si alte slujbe ca cea de blanar, morar, clucer, tabacar, dogar, gradinar, etc. Acesti oameni erau platiti in natura si in bani.

Dreptul de cercetare si pedepsire a iobagilor socotiti vinovati de anume fapte o avea judele satesc, ajutat de jurati alesi dintre iobagii mai cu stare. Documentele din 1797 si 1740 semnaleaza existenta la Gilau a unei mici inchisori locale ²⁴ (Prodan, David, Op.cit.pag142).

La mijlocul veacului al XIX-lea un numar de 468 gospodarii taranesti detineau o suprafata arabila de 2645 iugare. In anul 1878 totalul terenului agricol al Gilaului era de 9162 iugare, iar in anul 1895 de 9169, din care 2708 iugare terenuri arabile, 168 iugare gradini, 1423 iugare fanete, 913 iugare pasune, 3450 iugare padure si 507 iugare neproductive. Media terenului arabil pe gospodarie taraneasca era de 4, 69 iugare.

Dupa reforma agrara din anul 1921, cu ocazia careia multi tarani au primit pamant, diferentierea din randul masei taranesti s-a accentuat, cei mai multi pierzandu-si pamantul in favoarea mosierilor si chiaburilor din sat, devenind palmasi ­lucratori la cei bogati.

La sfarsitul veacului trecut, existau in Gilau aproximativ 10177 pomi fructiferi in majoritatea pruni si meri, media pe gospodarie fiind de 17, 5 pomi.²⁵

In privinta cresterii animalelor constatam ca numarul lor cunoaste o crestere permanenta. In anul 1911, numarul capetelor de animale se ridica la 1267 cornute (767 vaci), 139 cai, 3 magari, 43 capre, 1550 porci, 1083 oi, 170 bivoli, 14 tauri. In anul 1895 existau in sat 50 carute si 169 care. In acest an, pentru jug si ham satul dispune de 472 animale. Mai tarziu, prin anul 1911, numarul animalelor, care se ridica. la 5036 capete se gaseau in posesia a 490 proprietari.²⁶

La inceputul sec. XX, fanatele Gilaului se intindeau pe suprafata de 1243 iugare, iar pasunile pe 913 iugare, ele trebuind sa asigure hrana a peste 5000 capete animale. Ulterior suprafata pasunilor si fanatelor a crescut neglijabil iar numarul animalelor a sporit considerabil, acutizand problema pasunilor si fanatelor.

Ibidem pag 142

Ibidem pag 78

Ibidem pag 110

Padurile Gilaului se intindeau in 1896 pe suprafata de 3707 iugare, din care satenii nostri aveau 1342 iugare cu foioase. Infiintarea Ocolului Silvic a fost un act bine venit caci aceasta institutie a constituit factorul protector si generator al padurilor amenintate de o exploatare nesatioasa si irationala. Inca la inceputul secolului al XX-lea, satul a angajat un inginer silvic pe care il platea cu 800 forinti anual. Astazi Ocolul Silvic are 5 ingineri silvici, 8 tehnicieni si 55 padurari. De la 11 ianuarie 1977 ocolul Silvic s-a despartit in doua pentru a asigura mai bine protectia si conservarea fondului forestier. Una dintre cele mai tinere unitati economice a localitatii este pastravaria care s-a infiintat in 1976 avand o capacitate de productie de 35 tone, dar produce anual 65-85 tone de pastrav.

Fig. 3.2. Pastravaria Gilau

Mestesugurile ²⁷ capata o dezvoltare impetuoasa. In anul 1892 in Gilau existau 7 dulgheri, 5 tamplari, 6 dogari, 3 cizmari, 4 pantofari, 4 fierari, 5 croitori, 1 zidar, 2 Iacatusi, 3 macelari, 2 morari, 1 brutar si 3 cojocari. La acestia se adauagu lucratorii de la fabrica de otet a lui Lustig Pali, cei de la fabrica de spirt a lui Ignat Rozenberger, 3 negustori de la coloniale, carciumarii, lucratorii de la restaurant si inca 7 negustori diversi, lucratorii de la gater si de la baia de piatra.

Ibidem pag 39

In anul 1900 in Gilau existau 155 mestesugari iar in comert lucrau 34 persoane. Majoritatea meseriasilor, 92 la numar erau particulari si dintre ei, 26 mesteri aveau de la 1 la 10 calfe. Ceilalti 66 nu aveau calfe, lucrau deci singuri sau cu familia.

In anul 1930, viata economica a satului are un aspect si mai complex. Functionau in Gilau fabrica de cherestea, fabrica de spirt, cea de soda, cariera de piatra, banca de credit, un numar de 18 pravalii si carciuma, 2 brutarii. Existau multi mestesugari cu mici ateliere si o multime de calfe: 5 pantofari, 4 croitorii, 6 fierarii, 2 tamplarii, 5 rotarii, o curelarie, 2 blanarii, 2 frizerii, 2 laptarii, etc.

Multi tarani se ocupau in mare parte cu carausia materialului lemnos de constructie sau de foc. Carausia era practicata de aprox. 300 de persoane. Viata satului era imbogatita si de institutiile publice.

Posta din Gilau este atestata de documente in anul, 1878, cand a difuzat 300 ziare si reviste. Prin anul 1881 difuza 15871 reviste si ziare, iar astazi se distribuie peste 3000 exemplare.

Prin anul 1889 deputatii Gilaului au votat o suma de 713 forinti pentru infiintarea liniei telefonice Cluj-Gilau. In 1898 primaria este inzestrata cu telefon.

Mai tarziu, prin 1905 s-a realizat si linia Gilau-Racatau. Astazi un numar de 1200 abonati se bucura de facilitatile oferite de un post telefonic.

In anul 1902 s-a infiintat in Gilau o cooperativa de credit care s-a numit mai tarziu 'Reuniunea de imprumut si credit'. In anul 1905 aceasta servea 7 localitati, avea 258 membrii, 324 actiuni in valoare de 12.960 coroane si a acordat credit in valoare de 6200 coroane. Mai tarziu, cifrele de afaceri ale Bancii de credit si ale Bancii populare Gelu vor fi mult mai mari.

Se infiinteaza in Gilau din anul 1997 si o filiala a Bancii Agricole, care impreuna cu cooperativa de credit vor implini dorinta si nevoia de pastrare a banilor in siguranta a. locuitorilor.

Fig. 3.3. Banca Agricola Gilau

Pana in anul 1918 in Gilau s-au tinut curent cele trei targuri de tara anuale si targurile saptamanale. Din anul 1924, targurile de tara au inceput sa se tina in fiecare luna. Veniturile targului apartineau statului care arenda vama targului unor particulari. Satul este brazdat de o retea bogata de drumuri. Gilaul are patru poduri mari, dintre care cel de pe Somes este principalul. Din anul 1911 veniturile vamuirii podului au apartinut plasei Gilau. Dupa primul razboi mondial vama podului a fost desfiintata.

In anul 1778 Gilaul avea 462 case ²⁸, in anul 1895 numarul lor era de 585, iar in anul 1910 a ajuns la 635 din care 72 construite din piatra, 15 din caramida, 547 din lemn si 1 din chirpici, 42 erau acoperite cu tigla, 551 cu sindrila si 42 cu paie. In 1910 casele noi reprezentau 42 % din total si ofereau conditii de locuit mult mai bune decat cele vechi. In anul 1930 satul avea 683 case, iar astazi peste 1800 (se construieste in continuare.

In piata satului se gaseau cladirile primariei, postei, dispensarului, farmaciei, bancilor, restaurantul judecatoriei, sectia de jandarmi, bisericile.

Ibidem pag 124

Numarul locuitorii asezarii noastre a fost in continua crestere. In anul 1850, Gilaul avea 195 locuitori, in 1910, 2972 locuitori. Intre 1900-1910 s-au constatat in Gilau 993 nasteri dar si 708 decese. Dintre decedati, aproximativ 49 % erau copii si tineri care nu rezistau epidemiilor si bolilor (scariatina, difterie, tuberculoza, pneumonie, subdezvoltare, accidente).

In anul 1910, din 2972 locuitori, 1783 (59%) erau romani, 1144 maghiari si 45 de alte nationalitati.²⁹

Din punct de vedere religios, 1776 erau greco-catolici, 897 reformati, 50 greco­ orientali si 72 israeliti.

In anul 1930 cand populatia. a ajuns la 3554 persoane, 2154 (61%) erau romani, 1283 maghiari, 77 evrei si 40 de alte nationalitati. Astazi, populatia comunei numara peste 8000 de locuitori fiind in continua crestere.

Date mai vechi despre inceputurile organizarii bisericesti nu exista. Ele s-au nimicit odata cu trecerea la uniatie. Se stie ca a existat o biserica veche, ale carei urme se vad si astazi. A fost in partea de vest a comunei, la poarta de sud a platoului numit 'Capalna'. In jurul ei a fost cimitirul cu morminte si cruci si pietre funerare cu inscriptie romaneasca, dintre care se mai scot si astazi la iveala cand se sapa temelii de case, pivnite.

Fig. 3.4. Biserica ortodoxa din Gilau

Teodor Sandor- Op.cit.

Biserica veche s-a pierdut nu se stie in ce imprejurari, mormintele si cimitirele s-au desfiintat in 1912 cand prin comasarea hotarului comunei, acel teren a fost repartizat locuitorilor pentru zidirea de case. Foarte probabil ca inscriptiile stergandu-se au sters urmele trecutului istoric, a ceea ce a fost romanesc si ortodox in aceasta localitate. Langa aceasta biserica a fost o casa parohiata cu 2 camere, acoperita cu paie care in 1920 a fost vanduta de parohia greco-catolica. Strada care merge din centrul comunei spre locul unde exista aceasta casa, purta numele de strada (ulita) 'Popii', ca dovada ca acolo locuia preotul satului.(In comunicarea orala si azi oamenii satului o numesc asa cu toate ca in prezent oficial se numeste strada Republicii)

Dupa trecerea la uniatie a romanilor, s-a construit, aproximativ intre anii 1765-1770, o biserica de lemn in locul unde este actuala biserica de piatra. Era construita in stilul bisericilor de lemn ardelene. Actuala biserica, cu Hramul Sf. Nicolae a fost zidita in anul 1869 cu contributia credinciosilor si cu 6000 de coroane a lui Lazar Baldi, originar din Gilau. Este zidita din piatra, cu bolta din caramida, in stil baroc. Pictura interioara nu a avut decat o zugraveala simpla. Iconostasul este pictat in stil apusean.

In 1932 biserica a fost inzestrata cu 2 clopote din contributia credinciosilor. In 1936 s-a zugravit biserica. De la trecerea la uniatie, dupa 1762-1770 nu se mai aminteste in Gilau de parohia ortodoxa. In 1934 s-a reinfiintat In Gilau o parohie ortodoxa romana. De la infiintare, parohia functioneaza fara intrerupere.

La 21 octombrie 1948 romanii greco-catolici revin la Biserica ortodoxa romana. Au functionat in Gilau 2 parohii ortodoxe romane pana in mai 1950 cand cele doua s-au contopit intr-o singura parohie. De cand o parte din satul Somesu Cald a fost stramutat in Gilau, aici din nou fiinteaza doua parohii ortodoxe preoti fiind Todea Daniel, respectiv Hulpe Iosif. Mai exista in Gilau o biserica reformata una romano-­catolica urmand sa se construiasca si o biserica greco-catolica al carei preot tine in prezent slujbele intr-o sala amenajata in fostul camin cultural.

In anul 1810, plasa Gilau a fost impartita in 5 notariate. Din notariatul Gilau faceau parte 7 localitati cu o populatie de 8136 locuitori din care 2680 din Gilau. In anul 1912 se infiinteaza postul de agent fiscal cu un salariu de 1600 coroane pe an. Notariatul se gasea in centrul satului in casa familiei Gallus care incasa o chirie de 1000 coroane anual.

In anul 1904 a inceput construirea sediului primariei. Lucrarile s-au incheiat in 1911. Din anul 1988 primaria si casa de cultura isi au sediul in noile cladiri, situate chiar in centrul comunei.

Fig.3.5.Primaria comunei Gilau

Sarcinile fiscale (impozitele) ale populatiei Gilaului au fost in continua crestere. Astfel in anul 1895 impozitul era de 6743 forinti, in 1900 de 12 296 coroane, iar in 1911 de 14917 coroane. Locuitorii aveau si obligatia de a participa la constructia si intretinerea drumurilor. In anul 1882 gilauanii au prestat la aceste lucrari 816 zile de munca, iar in anul 1890 peste 1100 zile munca cu bratele si atelajele lor.

Foarte putini dintre locuitorii Gilaului aveau drept de vot. In anul 1862 erau 125 alegatori, in 1877 votau doar 107, iar in 1906 numarul lor se reduce la 96. Deputatii alesi trebuiau sa plateasca un impozit de peste 100 coroane, asa ca numai cei bogati indeplineau aceasta conditie. Constitutia din 1923 a largit considerabil corpul alegatorilor, dar masele au ramas excluse de la conducerea treburilor publice.

In anul 1878 s-a infiintat la Gilau circumscriptia sanitara care deservea 12 localitati cu o populatie de 11 775 persoane. La sfarsitul veacului trecut localitatile deservite s-au redus la 4, cu 4736 locuitori. Personalul sanitar era constituit dintr-un medic si o moasa, cu totul insuficient intr-o vreme cand bolile faceau ravagii mai ales printre copii. In anul 1879 circumscriptia a ingrijit 130 bolnavi din care 44 au decedat (10%).³⁰

Astazi exista un dispensar (spitalul si maternitatea fiind desfiintate in mai 1992) unde lucreaza 5 medici si 12 persoane cu pregatire medie).

Ibidem

Primele informatii despre functionarea unei farmacii in Gilau le avem din anul 1980. Astazi cele trei farmacii deservesc Gilaul si localitatile din jur cu medicamente si produse igieno-cosmetice. Tot in aceasta perioada este atestata si formatia P.C.I. care in anul 1874 dispunea de o pompa, 40 galati, 12 cangi, 22 scari³¹, etc. In prezent exista in Gilau o unitate militara de pompieri.

Legatura dintre autoritati si sateni o facea la inceputul veacului nostru judele satesc. Inca in 1881 s-a. votat infiintarea la Gilau a unei inchisori de plasa care a inceput sa functioneze in anul 1886. S-a votat infiintarea unei judecatorii de plasa, dar aceasta va functiona mai tarziu. Pentru pastrarea ordinii s-a constituit un post de militie unde lucrau 5 politisti pe post de jandarmi. Paza satului a fost asugurata de paznicii de noapte. In anul 1914 functionau 4 paznici, iar in 1925 numarul lor era de 5. Astazi la postul de politie din comuna lucreaza 5 cadre.

Popeanga Vasile- " Scoal romaneasca din Transilvania in perioada 1867 - 1918 si lupta sa pentru unire" Ed. Didactica si Pedagogica. Buc. 1974

CAPITOLUL IV

CARACTERE ETNOGRAFICE

Pastrand si continuand traditii milenare, poporul roman a faurit o arta populara de o impresionanta originalitate, bogatie si expresivitate. Prezenta pe tot parcursul tarii, creatia artistica populara este exprimata prin armonia proportiilor si frumusetea decorativa a locuintei, in eleganta liniei si bogatia ornamentelor pieselor care alcatuiesc costumul, in policronia calda a tesaturllor de casa, de o diversitate ornamentala, in forma si decoratia vaselor de lut, in finete a crestaturiior de pe obiectele de lemn.

Arhitectura reprezinta un domeniu de manifestare, in care poporul roman a dat realizari valoroase, demne de forta talentului sau.

4.1. Casa

Dintre acestea, locul principal il ocupa casa, locuinta, asupra careia mesterii populari si-au indreptat atentia, cautand solutiile cele mai potrivite pentru a imbina nevoile practice, de adapost si confort, cu cerintele frumosului.

S-a pastrat, pana nu demult, in Gilau, o casa taraneasca facand parte din unul din cele mai vechi tipuri de locuinta-casa cu camara (pomenita ca fiind singura si in anul 1910). Materialul intrebuintat in constructia acesteia a fost lemnul, piatra si pamantul amestecat cu pale si pleava, cunoscut sub numele de chirpici. Acoperisul era din paie.

Un alt tip de casa pe care-l mai gasim si azi este tipul casei cu tinda, in care o camera serveste ca spatiu de locuit, iar tinda drept camera de trecere. Pe vremuri, in tinda era adapostit si cuptorul de paine. Casele erau joase cu doua geamuri mici, de obicei asezate in fata.

In ordinea evolutiei arhitectonice intalnim destul de des un alt tip de locuinta, cuprinzand in plan trei incaperi:

camera de locuit

tinda

camara de alimente.

Dintre tipurile traditionale, locuinta cu planul cel mai complex este cea care cuprinde doua camere despartite printr-o tinda si avand camara asezata in fundul tindei, sau de-a lungul peretelui din fund al camerei de locuit. Una din incaperi purtand denumirea 'casa dinainte', asezata de obicei catre strada, se foloseste numai ocazional, in zilele de sarbatoare sau pentru oaspeti.

Caracteristic pentru aceste tipuri de locuinta este prezenta prispei 'tarnat', asezata la fata casei, in general, intalnindu-se si tipuri de casa cu prispa atat la fatada casei cat si pe o latura a acesteia. Prispa este un loc de adapost si de munca, dar pe langa aceasta functie utilitara indeplineste un rol important in ceea ce priveste aspectul plastic al exteriorului casei. Marginita de stalpi, care aici sunt de obicei nesculptati, are o balustrada din scanduri, decorata prin traforare. Tinda era prima camera in care se intra din 'tarnat' si nu era padimentata, femeile o lipeau cu lut. Aici erau scaune, o lavita sau un 'canapei' (lavita din lemn cu lada dedesubt, pe care putea dormi o persoana sau se tineau hainele) un pat si o masa. Copiii dormeau si pe 'cuptorul mut' din incaperea in care se facea foc si vara si iarna. Iarna, restul casei nu se incalzea decat la nevoie.

Interiorul locuintei este alcatuit din mobilier ca: scaune, mese, lavite, dulapuri, paturi, lazi, cuiere si blidare.

Pe pereti se gasesc tesaturi numite paretare asezate de obicei in dreptul patului. Pe masa si pat, fete de masa si cuverturi 'lipideaua' tesute cu migala din lana, de obicei modelul in motive geometrice, iar pe jos -covoare- 'toale' tot tesute de catre femei In casa, sub 'lipideaua' se puneau fete de masa si cearceafuri albe cusute si in 'cipca' (dantela).

Interiorul locuitei de tip vechi era impodobit cu blide si stergare tesute sau cusute cu multa pricepere si arta in imbinarea culorilor. Patul servea si pentru expunerea pernelor cu partea ornamentala cu cusaturi numita 'fund de perna', catre incapere. Pe vremuri, la unele case, partile laterale ale patului 'capataiuri' erau inalte, deasupra se puneau scanduri peste care se asezau cuverturile si pernele ornamentale. De obicei, aceste paturi erau aranjate in asa fel incat cei din casa se puteau culca intrand in pat, prin partea lui laterala fara a strica aranjamentul exterior al patului. Acestui tip de pat i se spunea 'pat cu cort'. Pe jos, in casa dinainte care era padimentata cu scandura se puneau 'toale' (covoare) tot tesute de catre femei in casa.

Locuinta actuala are un plan interior complex in care apar camere cu destinatii specializate: dormitor, sufragerie, bucatarie etc. Fata de tipurile vechi de locuinta, mai putin confortabile, si exteriorul ca si marimea locuintei actuale au suferit o schimbare radicala.

Materialul de constructie folosit azi, este caramida, lemnul, cimentul si tigla. Patrunderea mobilierului de productie industriala este tot mai accentuata.

Ca si arhitectura locuintei, interiorul caselor taranesti este supus astazi unor transformari profunde, atat sub raportul categoriilor de obiecte, cat si a modului de organizare. El oglindeste continua preocupare pentru realizarea unui ansamblu placut, ospitalier in care frumusetea obiectelor este armonios imbinata cu cerintele pentru confort.

Gospodaria taraneasca a satului Gilau, in trecut cuprindea o casa din lemn, caramida sau piatra, acoperita cu pate, cu tarnat in fata. In spatele casei la distanta de 10-12 m taranul isi construia o sura si-un grajd, de obicei din lemn sau piatra alba. sura era construita in continuarea grajdului. Aveau pod comun in care depozita fanul. Usile surii erau din scandura, iar usciorii, pe care erau prinse usile din lemn erau sculptati.

In apropierea casei era construit cuptorul de paine iar in continuarea lui un cuptor mut pe care femeile gateau vara. In unele gospodarii cuptorul era acoperit cu tigla, in alte gospodarii cuptorul era intr-o bucatarie de vara. Langa grajd se construiau cotete pentru porci si pasari.

In fata casei, oamenii isi sapau fantana pe care o ingradeau, iar apa o scoteau cu ajutorul cumpenei.

De multe ori casa gospodarului nu era terminata, dar grajdul si sura se termina. Oamenii aveau un adevarat cult pentru animale si pentru pamant, toti isi cultivau gradina si-si plantau pomi fructiferi pe langa casa. Gospodaria era imprejmuita cu gard de scandura sau din impletitura de nuiele.

Astazi, gospodaria. taraneasca cuprinde o casa din caramida acoperita cu tigla, compusa din 3-4 camere, un hol, camara, baie si beci. In ultimii ani s-au construit numai case din caramida cu etaj, cetatenii nu-si mai construiesc grajduri sau alte anexe. In gospodaria taranului se mai cresc animale ca: un porc, cateva pasari si 1-2 vaci. Unu-doi membri din fiecare familie sunt angajati in productie , fie in orasul Cluj, fie pe raza comunei.

Una din indeletnicirile principale ale tarancilor din comuna a fost si este tesutul si cusutul. Obiectele astfel realizate, le putem imparti in doua mari grupe:

tesaturi si cusaturi destinate impodobirii interiorului

tesaturi si cusaturi pentru uz gospodaresc sau alte rosturi utilitare.

Materiile prime sunt: lana, canepa, inul si bumbacul, unele dintre ele fiind produse in gospodarie.

Tehnica de prelucrare a materiilor prime, a firelor si chiar a tesaturilor, pana la starea lor finita, cuprinde un mare numar de unelte, de procedee de lucru si instalatii cum ar fi: melita, hecela (darac), furca si fus, vartelnita, urzoi, razboi de tesut.

Tesaturile si cusaturile pentru impodobirea interiorului, cuprind o mare varietate de genuri: covoare, stergare, fete de masa, cuverturi, 'lipidee', cearceafuri, fete de perna, draperii, toate acestea dand interiorului locuintei culoare si viata. Asezate pe pereti, asternute pe pat, sau folosite ca fete de masa, covoarele reprezinta tesatura cea mai importanta, avand ca o trasatura fundamentala caracterul de garnitura realizandu-se unitatea decorativa a interiorului.

Covoarele sunt realizate la razboiul de tesut, folosindu-se ca urzeala si bateala, in trecut numai lana, acum urzeala de lana fiind inlocuita cu aceea de canepa sau bumbac. In decorul lor predomina figurile geometrice pe romburi, patrate, dar se intalnesc si covoare cu motive florale. Campul central al piesei este marginit de cele mai multe ori de un chenar, care ii subliniaza valoarea.

In trecut, culorile folosite pentru a vopsi firele intrebuintate la tesutul covoarele, erau cele obtinute cu coloranti vegetali ca: coji de ceapa, coji de nuca verde, coaja de mesteacan, etc., imbinata armonios cu culorile naturale ale lanii.

Din categoria tesaturiior pentru impodobirea interiorului, stergarele ­'stergurile'- decorative reprezinta un element de baza in interiorul locuintelor. Ele sunt asezate impaturate (plisate) pe pereti, in jurul blidelor, a tablourilor. Se realizeaza prin doua metode:

• tesute din bumbac, in, inclusiv modelul
• panza tesuta cu fire de culoare alba, iar modelul cusut (tesut) ulterior cu mana.

Pentru infrumusetarea lor, cele doua capete ale stergarelor sunt completate cu dantela lucrata cu mana de catre femei.

Tehnica cusutului cu mana pe diverse materiale tesute, era foarte raspandita si folosita in obtinerea obiectelor de decor din interiorul locuintelor ca: draperii, paretare, fete de masa, etc.

Tesaturile de folosinta gospodareasca imbina in mod armonios functia pe care o indeplinesc in gospodaria taraneasca, cu realizarea lor artistica. Cele mai multe sunt confectionate din lana, canepa si bumbac. Amintesc aici traistele, desagii, sacii, stergarele, cearceafurile, etc.

Transmis din generatie in generatie, mestesugul tesutului ocupa datorita valorii lui practice o preocupare importanta in gospodaria taraneasca, transmisa din cele mai stravechi timpuri. Despre maiestria stramosilor nostri intr-ale tesutului, insusi Herodot scria: 'In tara lor creste canepa, care seamana nespus cu inul Iar din ea, tracii isi fac imbracaminte, foarte asemanatoare cu cea de in. Cand nu esti un bun cunoscator nu poti sa-ti dai seama daca aceste haine sunt din in sau din canepa. Omul care n-a vazut niciodata canepa va crede ca haina este facuta din in.' (Petrescu Paul - 'Creatia plastica taraneasca', Ed. Meridiane, Suc. 1976, pg. 16)

Un alt mestesug transmis din generatie in generatie, practicat cu multa pricepere, este cojocaritul. Cojocarii din Gilau stiu sa execute toate operatiile necesare prelucrarii pieilor, incepand cu tabacitul, vopsitul, croitul si cusutul pieptarelor sau a cojoacelor. De o frumusete aparte sunt pieptarasele folosite ca o completare a costumului national, bogat ornamentate cu motive geometrice si flarale, obtinute din fire colorate si piele.

Cojocarii gilauani erau vestiti pe o raza de zeci de kilometri pentru priceperea si talentul lor in arta cojocaritului.

Din pacate, in prezent aceste mestesuguri s-au pierdut in buna parte datorita apropierii de orasul Cluj-Napoca si patrunderii "modernismului"

4.2. Portul

Portul viu si permanent prezent in viata poporului pana astazi, portul popular a avut pe langa un foarte precis caracter practic si o deosebita valoare artistica, situandu-se astfel printre cele mai de seama creatii ale artei populare romanesti.

Cu mijloace tehnice modeste si din materiite prime aflate la indemana in gospodaria taraneasca, au fost realizate nebanuite valori artistice. Portul popular se diferentiaza pe doua categorii: de lucru si de sarbatoare.

Portul este impestritat ca o reminiscenta a dominatiei dinainte de razboi, care a reusit si in aceasta privinta sa se imprime. Este la fel cu cel din intreaga regiune afara de cel de la munte unde este tipic dacic: cu opinci, cioareci (zeche), caciula ­toate din lana, peste care se purta 'bonda' din piei de oaie.

Portul barbatilor este alcatuit din piese simple: camasa, haina, pantaloni. In picioare poarta cizme confectionate din piele neagra, iar pe cap palaria (clop) vara si iarna caciula de blana. Iarna mai poarta si cojoace. Pantalonii, sub influenta maghiara, sunt croiti largi in partea de sus si pe picior de la genunchi in jos (pantaloni pricesi). Intre portul de sarbatoare si cel de lucru al barbatilor din zilele noastre, diferenta consta doar in faptul ca la cel de sarbatoare culoarea hainei si pantalonilor este neagra, camasa aiba, pe cand cel de lucru este in diverse culori, de obicei culori inchise. Cu ocazii festive, barbatii imbraca costumul national alcatuit din pantaloni albi, camasa alba brodata (cusuta) cu negru, la gat, mansete, poale. Peste brau se incing cu prima tricolor.

Portul barbatesc s-a schimbat odata cu trecerea anilor. Pe vremuri pantalonii barbatilor din aceasta zona, erau croiti din panza tesuta in casa, alba si erau croiti larg de sus pana jos. Camasa foarte larga pe corp si la maneci, din aceeasi panza, avea pe piept, la gat si la manseta, broderie marunta cusuta tot cu fir alb ca si camasa (cusatura in pumnisei). De obicei in anotimpul rece purtau pieptare peste care aveau sumane din panura gri numite 'zeche', frumos ornamentate cu fir negru.

In ceea ce priveste portul femeilor nu este o diferenta atat de mare intre cel de acum si cel de pe vremuri. Femeile purtau si poarta fusta sau rochie larga cu creturi, stransa la mijloc cu braul sortului, bluza sau 'vizipca', naframa (inchisa la culoare pentru femeile varstnice si deschisa pentru cele tinere) si cizme in picioare. Iarna poarta pe cap naframa mare de 'harast' (de lana), iar femeile mai batrane­, sumanul de lana care nu seamana cu cel de la munte. In Gilau, sumanul este facut din panura alba, tesuta in casa si data-n piua. In fata, pe piept, sumanul era impodobit cu trei bumbi (nasturi) confectionati din postav negru aplicata intre bumbi. Bumbii erau cusuti in triunghi, ceea ce facea ca aspectul exterior al sumanului sa fie mai placut. Sumanul avea maneci, dar femeia il purta pe umeri legat, cu snur la gat, fara sa-l incheie cu nasturii ce-i avea aplicati anume in acest scop. Sumanul avea guler ingust, neindoit, asemanator cu gulerul tunicii. La poala se tivea cu un snur negru, tivitura care se repeta si la mansete si la partile din fata. Sumanul era o haina de sarbatoare, de purtat pentru fiecare zi femeile aveau un 'uies' (haina scurta pana in talie din postav albastru inchis sau negru). Uiesul nu avea podoabe aplicate pe el, se purta imbracat pe maneci, se incheia cu nasturi in fata si nu avea guler. In talie, de obicei se tivea cu mana din alt material, de alta culoare care nici nu era postav, era un material mai subtire.

Sumanul purtat de femeile din zona montana apropiata Gilaului era facut din postav alb sau negru, dar nu avea aplicat pe el nici un fel de podoabe. Tot iarna femeile mai tinere purtau si poarta si astazi cojoace confectionate de cojocarii satului, iar barbatii purtau pieptare.

Portul popular femeiesc de sarbatoare, care azi este folosit destul de rar, dar il au toate femeile si-l pastreaza cu multa grija, consta din: camasa, poale si catrinte. Camasa are maneci largi, fiind cusuta mestesugit pe piept si maneci, cu fire colorate, de obicei negru, rosu sau albastru. Motivele folosite in executarea modelului sunt de obicei cele geometrice. Rar apar motive florale si atunci acestea sunt stilizate. De la brau in jos, poarta poale largi, avand aproape de tiv, o cusatura asemanatoare celei folosite pe camasa - 'flocas'. Catrintele, doua la numar, asezate una in fata, iar cealalta in spate, sunt din stofa de lana neagra, tesuta in casa ('panura'). Sunt imprejmuire cu dantela de aceeasi culoare. Pe ele este a.plicat un motiv geometric cusut cu fir de matase aurie. Pe cap, batic negru cu imprimeuri galbene din casmir. In picioare poarta vara pantofi iar iarna cizme lungi din piele. Peste camasa poarta atunci cand este mai frig pieptarase scurte din piele, ornamentate cu fire colorate. Iarna - cojoace.

Portul si obiceiurile barbatilor au disparut, in parte, pastrandu-se doar la femei. Astazi barbatii poarta pantaloni 'pricesi' din stofa de pravalie, iar in picioare cizme sau pantofi din piele facuti la comanda, cu 'bombeu' rotund. Tinerii n-au pastrat nimic din portul popular vechi si nici din obiceiurile de nunta, joc, sezatori.

Considerand costumul popular ca o expresie artistica grefata pe fondul etnografic definitoriu, si portul din Gilau se incadreaza in aspectul de unitate a portului popular romanesc, aspect ce are in vedere intrebuintarea masiva ca fond a culorii albe.

De o mare sobrietate si autenticitate, linia portului romanesc este in acelasi timp gratioasa si plina de vioiciune, pastrand o nota de eleganta si distinctie.

4.3. Jocul - hora

Jocul este un obicei frumos in viata comunei, aici aveau prilejul tinerii, fetele si feciorii sa se cunoasca mai bine. De obicei fetele erau insotite de mame sau de surori si frati mai mari casatoriti. O fata tanara necasatorita, numita fata fecioara care se ducea la joc se deosebea de o nevasta casatorita chiar daca aceasta era tanara. Fata purta pe spate parul impletit intr-o coada cu panglica aiba, rosie sau tricolor, de sarbatori avea haine noi inflorate, deschise la culoare. Femeia maritata purta parul impletit in doua cozi si aranjat in 'conci'.

Rochia atat la femeile casatorite cat si la fete se facea incretita la mijloc, cu laibar pe care se obisnuia sa se coase randuri de margele mici si colorate. La brau purtau sort de matase inflorata sau din panza alba cu cipca pe margine si aplicata si la baza sortului. Sortului i se spunea 'zadie' . Peste laibarul de la rochie purtau vizipca care nu intotdeauna avea aceeasi culoare cu rochia. In cap fetele aveau naframi de par, iar in picioare cizme sau pantofi, in functie de anotimp.

Si feciorii erau deosebiti fata de barbatii casatoriti. Purtau haine din postav negru, tesut in casa, cizme in picioare, camasa alba din panza de casa facuta cu 'pumnusei' (mansete la care se apucau dantele mici). Nasturii la camasa erau din sticla( albi, albastri, negri sau rosii). Pe cap purtau palarie iar sub panglica paIariei, mai ales in zilele de sarbatoare, isi puneau floare si frunza de muscata rosie sau roz (de obicei primita de la fata careia ii facea curte). Si feciorii purtau in picioare cizme din piele ( ANEXA 1 ).

Jocul se organiza in zile de duminica, in caslegi (de la Boboteaza pana la apucarea postului de Pasti). La fel se proceda si pe perioada verii. Jocul de la apucarea postului si din a IV-a zi de Craciun se numea 'aprasent'. Fetele duceau la acest joc placinte, pancove (gogosi) sau chertes pe care le serveau impreuna cu feciorii. Un grup de feciori angaja muzicantii si stabilea si unde vor manca acestia pe perioada zilelor de sarbatoare in care era joc. Feciorul ce se ocupa de muzica se numea 'gazda de tigan' si el avea obligatia de-a duce tuica la fetele unde se lua masa. Dupa ce ceterasii (muzicantii) mancau, se obisnuia sa. cante de joc la casa care-i ospata. Feciorii ce-i insotea o jucau pe fata din casa si chiar pe mama acesteia, daca era mai tanara, fetele care dadeau mancare ceterasilor erau insotite de alaiul de feciori in drum spre joc. Ele trebuiau jucate fiecare joc, iar cei care erau cu angajarea muzicii aveau grija ca fata sa fie jucata. Fata statea langa mama ei sau langa persoana care o insotea, iar flacaii alcatuiau un grup intr-o parte a surii si invitau fetele la joc, tragandu-le cu ochiul. De sarbatorile mari, cum e Craciunul, jocul se facea numai a doua zi dupa ce lumea iesea din biserica si tinea pana seara, cand ceterasii erau dusi la o fata acasa la masa, dupa care reveneau si continuau pana noaptea .

'Aprasentul' era a patra zi de Craciun cand mamele nu mai insoteau fetele la joc, ceea ce ducea la o bucurie mai mare din partea tinerilor pentru ca nu-i mai urmareau ochii parintilor cu bine cunoscuta lor severitate. In aceasta zi fetele obisnuiau sa duca cu ele la joc un colat si un cot de carnat din care mancau cu totii.

La Pasti se organiza jocul tinerilor incepand de a doua zi. Fetele duceau o cosarca (din rachita descojita, cu o toarta la mijloc) ce continea un colac si oua rosii pe care le mancau in comun. Atmosfera jocului era inviorata nu numai de muzica ci si de strigaturile si chiuiturile feciorilor si chiar a fetelor. Strigaturi:

'Cine joaca si nu striga

Facai-i-se gura stramba

C-asai jocul romanesc

Obiceiul stramosesc'.

"Asta fata joaca bine

Si ma-nvata si pe mine

Ea ma-nvata a juca

Eu o-nvat a saruta'.

'Faceti-mi un pic de loc

Sa v-arat un pic de joc'

"Fata care-i jucausa

Tine gozu dupa usa

Si-l astupa cu surtu

Sa nu-l vada dragutu

4.4. Sezatoarea - haba

Sezatoarea este un obicei ce se practica mai mult in serile lungi de iarna. Fetele si feciorii se adunau, pe rand, la cate o casa din sat. Nu se obisnuia sa se tina sezatoare martea si sambata seara. Fata la care se tinea sezatoarea se pregatea si-si servea oaspetii cu mancare sau porumb fiert. Ea pregatea placinte, pancove, mere, nuci. Feciorii obisnuiau sa aduca in sezatoare bautura. Intalnirea tinerilor in sezatoare era si un mijloc prin care se cunosteau mai bine. Aici fetele veneau aducandu-si de lucru: torceau, faceau sosete de lana, coseau motive nationale pe fata de perna. Feciorii se ocupau mai mult de intretinerea atmosferei, spuneau glume, furau fusul sau ghemul fetelor si il inapoiau in schimbul unui sarut. Obisnuiau sa organizeze si jocuri.

'Gasca' era un joc de societate in care unul din feciori era ales primar. Acesta aduna la el pe rand feciorii si punand diferite intrebari celor din sezatoare, chema cate o fata pentru fiecare fecior ce statea langa el. Celor doi tineri aflati in centrul camerei li se punea pe cap un stergar frumos cusut cu motive nationale, iar cei doi, in fata tuturor, se sarutau.

Pentru a inveseli atmosfera sezatorii, uneori feciorii se imbracau 'sfarsang' (in haine purtate de femei batrane, sau in hainele zdrenturoase ale vreunui tigan). Sfarsangul satiriza diferite intamplari din sat, sau imita vreo femeie rea de gura ce era recunoscuta. Uneori fetele, la aparitia feciorilor imbracati sfarsang, se speriau si se ascundeau prin casa gazdei.

Sezatoarea era si locul unde in preajma Craciunului tinerii invatau colinzi sau isi pregateau 'Viflaimul' (teatru scurt religios) care azi nu se mai prea cunoaste. De asemenea se intelegeau care din ce grup fac parte si ordinea fetelor la care vor merge la colindat.

4.5. Repertoriul vietii de familie

Momentele cele mai importante ale vietii omului sunt: nasterea, casatoria. si moartea. Aceste momente au fost si sunt insotite de obiceiuri pline de iz vechi si pitoresc, nelipsind podoaba muzicala. Avand un caracter ceremonial, solemn, aceste obiceiuri antreneaza in mod obisnuit intreaga obste, intreaga comunitate sateasca.

Cel mai antrenant, mai bine reprezentat dintre aceste obiceiuri ale noastre este nunta, moment in care deja se sugereaza ceea ce va avea sa urmeze: nasterea de copii si botezul acestora.

Daca botezul e un prilej de bucurie la fel ca si nunta, moartea aduce numai durere, intristare in sufletele familiilor din care s-a stins o viata.

4.5.1. Obiceiuri de nastere

Copiii sunt cei care dau viata familiei, o unesc, prin ei se asigura continuitatea neamului nostru pe aceste meleaguri. Nasterea unui copil este un prilej de bucurie pentru familie. Mai indirerati erau parintii fara copii care sperau intr-un ajutor la batranete din partea nepotilor si a neamurilor. In trecut familiile aveau in medie de la 4 la 6 copii, pe cand astazi sunt 1-2 copii intr-o familie.

Unele familii care aveau fete se bucurau mai mult la nasterea unui baiat pentru ca nu mai aveau a-i pregati atata zestre cat se cuvenea unei fete. Fata primea de obicei la casatorie pamant, doua vaci, oi, cat si lada cu haine. Baiatul ramanea in casa parintilor si-i mostenea (daca erau mai multi baieti, ramanea cel mai mic).

In viata satului era firesc ca o femeie maritata sa aiba copii, dar era si este o rusine pentru intreaga familie ca o fata necasatorita sa faca 'bitengi' (bastarzi).

Femeile insarcinate (groase) nu aveau voie sa tina nimic in sort sau sa se mire la oameni urati sau nenorociti, pentru ca se credea ca toate aceste pot lasa urmari supra fatului. Femeile nasteau acasa cu moase din sat, nu erau asistate de medic.

Scutecele 'carpele' pentru noul nascut le pregatea viitoarea mama, ele erau din panza de bumbac tesuta in casa. Uneori carpele erau facute din camasi mai vechi sau din poale.

Barbatii nu stateau in casa in timpul nasterii, moasa era aceea care taia 'buricul' (ombilicul) noului nascut, il lega cu 'fasie' dupa ce-l spala cu apa. rece, si-l impacheta in carpele dinainte pregatite.

Femeile spuneau ca acei copii care se nasc mai greu sunt nervosi, nu dorm, cei nascuti mai usor sunt buni, linistiti si dorm bine.

De asemenea, considerau ca cei care se nasc martea sunt oameni fara noroc. Femeile nascute in ziua de marti au noroc la lucrul pe care-l incep in acea zi, ele pot sa-si puna razboi, pot incepe orice lucru de mana sau la camp, pentru ca treaba le va merge cu spor. Cei nascuti vinerea vor avea de postit toata viata in aceasta zi. Copilul nascut duminica e cu noroc, e frumos si-i place sa se gateasca, cel nascut sambata da de pomana (sambata e considerata ziua mortilor).

Mamele mai credeau despre copiii nascuti dimineata ca sunt mai avuti, vor fi oameni mai intreprinzatori, iar cei de la amiaza 'nici nu vand nici nu cumpara, au de toate',

La nastere moasa ridica noul nascut in aer si-i ura mult noroc, sa creasca mare, mare asa cum il inalta ea. Prima baie se facea cu apa rece, care inviora copilui. Pentru ca noul nascut sa aiba calitati deosebite, moasa care il imbaia ii punea in apa: apa sfintita la Boboteaza, busuioc si apa de pe urzica. Prin apa sfintita noul nascut era ferit de boli, de speriat; apa de pe urzica il facea sa fie mai ager, mai aspru, mai vioi, iar busuiocul simboliza prospetimea, tineretea vesnica, barbatia in cazul baietilor, frumusetea si gingasia in cazul fetelor. Dupa imbaierea copilului apa era aruncata pe flori si nicidecum in drum pe unde puteau trece carute, care, oameni. Daca se intampla ca acestia sa treaca peste apa in care s-a imbaiat copilul, la maturitate el ar fi fost un om slab, fara personalitate, dezonorat, calcat in picioare.

Copilul era ferit si de duhurile rele punandu-i-se in asternuturile lui, langa perna, un cutit si o carte de rugaciuni. Pentru ca vecinele si celelalte femei care o vizitau pe lehuza sa nu-i deoache odorul, la glezna mainii stangi a micutului se lega un fir de lana rosie.

Somnul copilului parea mai linistit daca i se canta. Daca el zambea sau chiar radea in timpul somnului, mama zicea ca 'zambeste ingerasului'.

'Nani, nani, puisor,

Ca vei creste marisor

Nani, nani somn usor

Botezul era un ritual din viata noului nascut pe care familia il facea la 6 saptamani, daca era copilul sanatos si imediat dupa nastere daca era bolnav.

La botez, noul nascut e imbracat de nasa intr-o camasuta si cu scutece noi pe care ea i le ducea cadou. Ca dar de botez copilul primeste 'crusma' (un metru de panza aiba, o cana din sticla sau din lut si o lumanare. La cana se pune panglica sau lanita rotie dupa obicei, in apa de botez din cana se pune busuioc).

Numele copilului il hotarau parintii, tinand seama si de zilele de sarbatori religioase in care s-a nascut (Sf. Petru, Constantin si Elena, Sf. Ioan, Sf. Gavril si Mihail).

La biserica ritualul botezului incepe si se termina cu rugaciunea 'Tatal nostru'. Preotul este cel care taie o suvita de par de la cel botezat si-i ureaza noroc si minte.

4.5.2. Obiceiuri de nunta

Nunta e un alt moment important din viata omului. Dupa ce tinerii se cunosteau la hora, la sezatori si se placeau, se ajungea si la casatorie. In casatoria a doi tineri parintii aveau un rol deosebit. Ei alegeau neamul din care sa provina fata, se interesau de averea pe care familia fetei o are si de starea de sanatate a acestora. Alegerea se facea, de obicei, din familii care sa corespunda economic, sa aiba pamant atat fata cat si feciorul. Averea fetei cuprindea 2-3 iugare de loc 'din afara' (de pe camp), un loc de casa, 1-2 vaci si lada cu haine.

Casatoria a doi tineri avea loc numai dupa ce baiatul cu parintii lui se duceau in casa fetei la petit. Se intampla uneori ca neajungand la o intelegere asupra zestrei, tinerii sa nu se mai casatoreasca.

Nuntile se faceau si se fac in oricare anotimp, cu exceptia posturilor, in timpul carora nu se oficiaza nunti.

Nasi erau chemati, de obicei, nasii de botez ai fiecaruia sau unul din copiii lor. Pregatirile de nunta se faceau in cadrul celor doua familii chiar daca nunta se facea la fecior acasa. La poarta se obisnuia si se obisnuieste sa se puna mesteceni. In casa se gatea cu covoarele (lepedeauale) cele mai frumoase pe care le-a tesut.

Tot acum se pregatea lada de zestre a fetei: albituri, covoare tesute, 6 perne imbracate cu fete de perna cu 'funduri' cusute cu motive geometrice sau florale, tolul, plapume, etc.

Mireasa invita 5 'druste' care o insoteau la cununie. Drustele ii insoteau pe cei patru 'colacari' si pe stegar care au fost invitati de mire. Tot drustele impleteau cununa miresei din sasau si flori artificiale (iarna) si flori naturale (vara) cantand cantecul cununiei:

'Cununita de sasau

Pune-te-as pe capul meu,

De-as sti ca te pun pe bine

Pune-te-as in cap la mine,

De-as sti ca te pun rau

Da-te-as jos din capul meu

Si te-as arunca sub vatra

Si-as mai sta la mama fata,

Si te-as pune-ntr-un ladoi

Si-as mai sta un an sau doi'.

Sambata seara incepea ritualul impodobirii steagului. Fetele (drustele) aduceau naframi, panglici, margele si oglinzi mici cu care impodobeau steagul. In varful batului de la steag se obisnuia sa se puna o mana de spice de grau (simbol al bogatiei pamantului). Tot colacarii si stegarii erau si cei care chemau la nunta.

In trecut, mireasa era imbracata cu o camasa alba croita in jurul gatului, cu fodra si cipca cu coltisori. Manecile erau incretite, cu pumnusei la capat, cu fodra si cipca facuta exact ca si la gat. Fusta putea fi alba din panza, iar peste fusta, in fata se punea un sort alb cu cipca pe margini si la baza. Peste camasa se purta un laibar croit scurt in talie, pe corp, de culoare inchisa, impodobit cu nasturi si ciucuri colorati. In picioare mireasa avea cizme din piele. Parul il avea impletit intr-o coada cu panglica alba, iar pe cap coronita impletita de druste.

Mirele era imbracat asemeni colacarilor, in haine de postav negru, camasa alba din panza de casa, laibar cu bumbi negri, palarie cu floare de muscata pe care mireasa i-o punea cand mergea dupa ea si cizme. Pantalonii mirelui erau facuti pricesi la fel cu ai celorlalti feciori (sus mai largi iar de la genunchi in jos pe picior).

Iata cum se desfasura nunta: duminica, dupa slujba religioasa, drustele frumos imbracate, luate de acasa de catre colacari si stegarul nuntii se intalneau la casa nasului mare cu starostele si muzicantii, apoi tot alaiul pornea spre casa miresei in carute frumos impodobite. Pe drum, feciorii colacari jucau barbuncul fecioresc in jurul steagului. Stegarul trebuia sa joace steagul pe tot parcursul drumului dupa un anumit ritual. Unii feciori de pe margini incercau 'sa bata steagul' (sa-1 intreaca in joc pe stegar) dar colacarii aveau grija ca acestia sa nu se apropie de steag. Drustele si nevestele din carute, cu sticla cu bautura ridicata, descantau:

'Noi mergem dupa mireasa

De-om afla-o somnoroasa

Om lasa-o la ma-sa acasa

Sa o dee dupa domn

Sa o sature de somn'

Nuntasii sunt condusi in curtea miresei de staroste, care e un om din sat imbracat in haine de postav, negre, de sarbatoare, incins cu panglica tricolor, cu un baston la care se leaga flori de muscata si cu o sticla de litru cu tuica legata cu panglica tricolor. In casa miresei, rudele fac glume, fie dandu-i mirelui o fata mica, fie o femeie in varsta, apoi se aduce mireasa. Colacarii, stegarul si starostele sunt alaturi de mire cand starostele cere mana tinerei fete pe care o numeste 'floare ce urmeaza sa fie sadita-n curte straina'. Momentul este impresionant, mireasa plange, la fel si mama ei.

Inainte de a pleca din casa miresei la cununie, starostele zice cateva cuvinte, prin care cere iertare in numele miresei, parintilor, fratilor. rudelor: 'De aceea va rog, sa faceti bine sa ma iertati si sa ziceti: Sa-mi dea D-zeu cale alba si noroc'. Inainte de a iesi din curtea parinteasca drustele cantau miresei:

'Ia-ti mireasa ziua buna.

De la tata de la muma

De la frati de la surori.

De la gradina cu flori,

De la fir de busuioc

De la feciorii din joc'

Apoi, in carute frumos gatate sau pe jos, alaiul pornea spre biserica, unde se oficia cununia religioasa. In timpul cununiei, tinerii de afara jucau si se veseleau , apoi 'legau drumul' mirilor, cerand in schimbul 'dezlegarii' un litru de tuica si un colac.

Ajunsi acasa, soacra mare ii intampina pe tinerii casatoriti cu o fata de masa, frumos tesuta, pe brate, ii imbratisa, ii saruta si-i binecuvanta, iar uneori le descanta:

'Hai la mama nora mea'

Mi-i zice mama de-i vrea'

Dupa ce soacra mare ii intampina, urma spalatul mirilor. Feciorul se spala de feciorie, iar fata de fetie. Si se stergeau cu stergarul dat de soacra mica. Stergarul era pastrat de nasa mare. Apa in care se spalau se arunca in gradina cu flori pentru ca mirii sa fie curati si cinstiti si placuti ca florile.

Ospatul se desfasura la mire, iarna in casa, iar vara in sura­.

Oamenii se veseleau, jucau si se ospatau din bucatele servite la masa (supa, friptura, sarmale, prajituri sau cocaturi si tuica).

Nunta tinea pana lunea. Mai tarziu, ritualul nuntii s-a redus la o singura zi. In desfasurare s-a introdus un obicei nou, dusul gainii, inainte de a se servi sarmalele. De obicei gaina era dusa de socacita (femeia care facea mancarea) si era platita de nasi. Gaina era fiarta intreaga, era impanata cu flori de muscata, cu frunze verzi, iar in cioc i se punea o tigara. Socacita ducea nasilor gaina insotita de muzicanti si descanta:

'Trandafir ardelenesc

La toti nuntasii vestesc

Ca, cu gaina pornesc.

Zi-i tigane, zi-i cu drag

Ca eu m-am suit pe prag.

Zi-i tigane, zi-i frumos

Ca eu m-am coborat jos.

Dragii mei nuntasi cinstiti

Pe mine sa ma priviti

Sa-mi ascultati gurita

Cum mi-oi vinde gaina '

Dupa ce nasul ia gaina ii ofera socacitai capul gainii, in clontul careia pune banii drept plata pentru gaina.

Primind plata, socacita zice:

'Vai nasule, dragu meu,

Nu te doare sufletu

Sa-mi dai capu si c!ontu ?

Eu ti-am dat gaina-ntreaga

Dumneata-mi dai o daraba.'

Se obisnuieste ca odata cu gaina oferita nasului sa se faca un schimb de replici intre socacita si unele femei ce participa la nunta. Uneori replicile sunt pilne de umor, alteori sunt batjocoritoare:

'Nanasule, dragu meu,

Io de-as si ca dumneata

Din gaina n-as manca.

Nici nu-i sarta,

Nici nu-i fripta

Numa cat ii carcalita.'

Replica socacitei:

'Nu-s nevasta de pe sate

Sa umblu cu paie-n spate.

Ca-s nevasta din Gilau

Si o-am fript pe placul meu

Astazi nuntile, majoritatea, se fac in scopul castigului. A disparut jocul miresei, dusul gainii, fiecare cinsteste tanara pereche cu bani. Starostele e cel care striga banii si cadourile. Tinerii se iau din dragoste, nu mai apare piedica averii. Foarte putini tineri isi intreaba socrii ce-i vor da fetei. A disparut si carul cu zestrea fetei, si pamantul, si boii sau vacile pe care o fata le primea la casatorie. Fiecare fata are trusou, dar acesta nu se expune nicaieri. Tinerii, dupa casatorie, locuiesc singuri in case noi sau in apartamente.

4.5.3. Obiceiuri la inmormantare

Moartea este fenomenul de care nimeni nu scapa. si care dintotdeauna a framantat si framanta mintea omeneasca.

In trecut si chiar si astazi oamenii cred ii unele semne despre care ei spun c­-ar prevesti moartea. Acest crez s-a transmis din generatie in generatie, ca de altfel si semnele prevestitoare. Vederea stelelor cazatoare prevestea omul ca inca o viata s­-a stins. Oamenii credeau ca fiecare om isi are steaua lui si odata cu stingerea stelei se stinge si viata unui om. De asemenea, cantatul bufnitei, intr-o curte, intr-o gradina, se crede ca aduce cu sine moartea unui membru al familiei respective. Cantatul tarcii' (cotofana) pana-n amiaza prevesteste binele, iar dupa amiaza aduce numai necazuri si moarte. Un alt semn al mortii ar fi petele de rugina aparute pe maini. Daca apar la cei de sex feminin moare femeie, iar daca apar la cei de sex masculin, moare barbat.

Oamenii credeau in vise si spuneau ca pamantul proaspat arat sau sapat, in vis inseamna moartea unui membru apropiat al familiei. Cel ce visa ca-i cade un dinte din fata sau o masea de asemenea avea mort in familie.

Uneori cainele din curtea gospodarului presimtea moartea stapanului si nimeni nu-i putea opri urletul disperat decat dupa ce-l inmormanta pe om.

Pentru a veni in sprijinul unui om suferind si pentru a-i usura moartea se facea si se face si astazi slujba de 'maslu'. Oamenii spun ca-n urma acestei slujbe cel bolnav fie ca isi revenea, fie ca murea si nu se mai chinuia. La slujba de maslu se obisnuieste ca preotul sa vina la casa bolnavului si sa tina slujba chiar la patul suferindului.

Fiecare femeie cu mult timp inainte pregatea si pregateste pentru ea si barbatul ei cele necesare inmormantarii. Femeia isi cosea si facea cipca pentru cinci sterguri de moarte pentru ea si cinci pentru barbatul ei. Mai pregatea doua 'dosoaie' pentru fesnice, sase dosoaie pentru 'coparseu' (sicriu) si doua dosoaie la prinos. Toate acestea le facea si pentru sot si le punea in lada, de unde erau luate de copiii lor cand unul din ei murea.. Si astazi se procedeaza la fel.

Se obisnuia in trecut ca mortul sa fie inmormantat in hainele cu care se cununa. Astazi insa nu se mai tine seama de acest lucru.

Pregatirile apropiate inmormantarii erau coacerea colacilor impletiti care se puneau pe cei patru prapori si steag si coacerea colaceilor pentru copii.

Nu voi insista asupra pregatirilor in vederea asezarii mortului in sicriu, a spalarii, a felului in care se imbraca mortii. Aceste obiceiuri si astazi sunt identice cu cele din trecut.

Se spune ca sase saptamani sufletul mortului sta pe prag deasupra usii, apoi merge la locul de veci.

Oamenii satului stiau si stiu ca a murit cineva dupa cum bateau clopotele. Daca-i femeie moarta 'se rup clopotele de doua ori', iar daca-i barbat 'se rup clopotele de trei ori' (se intrerupe bataia clopotelor de doua sau trei ori). Mai nou la poarta mortului se arboreaza un steag negru.

Se obisnuieste ca inainte de inmormantare, in cele doua seri, lumea sa se adune la priveghi 'comandare'. La priveghi veneau si vin neamurile, vecinii si orice om din sat care doreste sa vada mortul inainte de drumul in vesnicie. Se obisnuieste ca barbatii sa joace carti si sa fie serviti cu colac, tuica si prajituri.

Inmormantarea are loc la trei zile dupa ce moare omul si la ea participa rudele, oamenii din sat, preotul, diacul, sfatul. Clopotele sunt cele care bat in amintirea celui disparut si aduna lumea la curtea mortului. Se spune 'bat clopotele de stransura'.

Dupa o rugaciune de dezlegare, coparseul cu mortul se scoate din casa afara in curte, unde se desfasoara tot prohodul. Dupa ce mortul a fost scos, o femeie din casa ia blidul din care acesta a fost spalat si-l sparge de tocul usii pentru ca mortul sa nu se mai intoarca.

In curtea unde are loc prohodul, la poarta, patru barbati tin praporii, iar un barbat tine steagul negru. La fiecare prapor si la steag se leaga o stergura cusuta, cu cipca si un colac impletit, care raman la cetateanul ce duce praporul sau steagul . In timpul prohodului la capul mortului se pun doua sfesnice cu lumanari aprinse la care se leaga un 'dosoi' (stergar scurt cu dungi la capete) si colacul. Inaintea sfesnicelor e asezata o masa la care preotul face slujba de prohod.

Pe sicriul acoperit se puneau si se pun si astazi sase dosoaie impaturate, la cap o lumanare aprinsa, iar daca cel mort e barbat, se pune si paIaria.

Dupa prohod, cantorul pregatea si interpreta pentru fiecare om versul:

'Vai cum suna clopotele,

Si rasuna dealurile,

Suna clopotele-a jale

Si cheama la-nmormantare'

Versul este o productie artistica de origine carturareasca aparuta sub influenta bisericii, (o poveste a vietii celui mort redactata in versuri).

Inainte de a scoate mortul din curte se da o desaga plina cu colacei peste sicriu, iar apoi acestia se impart copiilor si femeilor.

In drum spre cimitir cortegiul se opreste la fiecare intersectie, iar preotul citeste din scriptura. Oprirea simbolizeaza luarea de ramas bun de la lume a celui ce pleaca pentru totdeauna din ea. La aceste opriri se obisnuia in trecut sa se dea si pomana, din lucrurile celui mort.

La cimitir, inainte de a lasa sicriul in groapa, se obisnuieste ca preotul sa faca o slujba de dezlegare. Se pune crucea pe sicriu si lumea o saruta, fenomenul se numeste 'ultima sarutare a mortului'. La capul mortului se pune in groapa crucea, odata cu lasarea sicriului. Lumea arunca pamant peste sicriu iar cel care l-au adus vor umple groapa. Preotul este cel care pecetluieste groapa, facand cu lopata semnul crucii in cele patru parti: incepe de la cap, picioare, dreapta si stanga.

Pomana dupa morti se face acasa si nu la cimitir.

Mortii nu-s uitati niciodata, de cate ori se conduce un om spre locul vesniciei, fiecare trece pe la mormintele celor dragi, iar cate o coroana se depune intotdeauna la mormantul eroului necunoscut, aflat la intrarea in cimitir.

La trei zile dupa inmormantare se da iar o cina in memoria mortului. Se obisnuia si se obisnuieste si astazi sa i se puna si mortului o farfurie cu mancare si furculita cu coada in farfurie, si un pahar cu tuica. Acestea se pun deoparte iar dupa ce merg mesenii se arunca in

gradina sau se dau unui om sarac. Se mai face o masa la sase saptamani si un prinos. Apoi la sase luni, la un an si la sapte ani se repeta obiceiul.

In primul an dupa moartea unui om, in postul pastelui se dau liturghii in memoria mortului in sapte sambete la rand. In joia mare a Pastelui se da prinosul pentru mort, acest obicei se mai numeste si parastas.

Doliul dupa mort dureaza de la sase saptamani pana la un an, perioada in care familia acestuia aprinde lumanari la biserica si da pomana celor saraci.

Bibi.Ropan Ana - 'Folclorul obiceiurilor din comuna Gilau',

In prezent traditiile si obiceiurile din comuna Gilau au inceput , din pacate, incet, incet sa dispara. Exista la Casa de Cultura din localitate un ansamblu artistic, ( "Cununa Apusenilor", ansamblu a carui evolutie si performanta este stans legata de cadrele didactice din comuna) care si-a propus sa revigoreze aceste traditii si obiceiuri si a si reusit. Prin spectacolele prezentate atat in tara cat si in strainatate face ca localitatea Gilau sa fie cunoscuta iar romanii sa fie priviti cu alti ochi .

"Cununa Apusenilor" - festival international, Udine - Italia, 2004

CAPITOLUL V

SCURT ISTORIC AL SCOLII DIN GILAU

Pana in anul 1867, scolile din Transilvania, deci si cea din Gilau, erau caracterizate ca insitutii bisericesti catolice (existau prea putine scoli confesionale greco-catolice) aservite statului ³².In ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea, in Transilvania politica feudalilor provinciei urmarea mentinerea dublei oprimari sociale si nationale atat pe taramul economico-social cat si pe cel al scolii.

Astfel se explica situatia copiilor de iobagi romani care erau nevoiti sa ceara incuviintarea domnului de pamant pentru a deprinde stiinta de carte la una din scolile bisericesti existente, ca si cazurile cand ei erau opriti de aceiasi magnati de la scoala si adusi cu forta la muncile datorate stapanului feudal.

Invatamantul romanesc transilvan aparut si mentinut in jurul manastirilor si al bisericilor, ca si in tarile romanesti din sudul carpatilor, nu cunoaste schimbari timp de veacuri.

In chiliile manastirilor, in tinda bisericii sau in umilele case ale dascalilor, calugari stiutori de carte sau cantareti ai bisericilor treceau mai departe cele cateva cunostinte de scris, citit si cant religios rarilor scolari care nadajduiau candva sa ajunga fete bisericesti.

Inapoierii invatamantului din acea perioada ii corespundeau, in general, mijloace metodice rudimentare.

Se intalnesc in acest timp scoli confesionale, bisericesti si scoli de stat: ultimele, mai putin tipice, au pastrat totusi, in organizare, caracterul confesional. Prin introducerea limbilor nationale in invatamant, aceste scoli au devenit scoli germane, maghiare, secuiesti sau romanesti.

Actiunea de etatizare a invatamantului din Transilvania incepe sa creasca dupa 1786, cand se recenzeaza un numar mai mare de scoli romanesti unite si reunite decat in anii precedenti, dar guvernul si comisia scolara nu subventionau decat 12 scoli unite cu 12 invatatori ³³

Conceptia unui invatamant de clasa determina componenta sociala a scolii. Scrisul, cititul, socotitul trebuiau cunoscute de toata lumea, intr-o faza cand relatiile capitaliste incepeau sa-si deschida. Calea. De aceea, scolile asa numite "triviale" erau destinate tineretului de la sate.

Popeanga, Vasile, Scoala romaneasca din Transilvania in perioada 1867-1918 si lupta sa pentru unire, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1974

xxx, Regulamentul pentru organiyarea scolilor poporale din Arhidiaceza, Blaj, 1896

O mica. Parte dintre tineri erau acceptati in gimnazii; acestia proveneau din randurile burgheziei si nobilimii. Invatamantul superior era rezervat aristocratiei.

Cresterea constiintei sociale si nationale, sprijinita prin dezvoltarea invatamantului propriu romanesc, pregateste miscarile de eliberare ale secolului al XIX-lea.

Din scolile Transilvaniei au pornit carturari spre Moldova si Tara Romaneasca, spre Banat si Bucovina, unde au militat pentru eliberarea sociala si nationala a poporului lor, pregatind masele in spiritul ideii unui stat national si autonom.

In anul 1784 se pomeneste in documente despre prima scoala din Gilau, care avea ca dascal pe Eliseu Barbosu si care a functionat aici 4 ani. Nu s-au pastrat documente din care sa. Rezulte ce programa foloseau invatatorii atunci si nici cum se faceau examinarile, dar un lucru este sigur: obiectivele scolii erau doua: cultura si pregatirea tinerilor pentru viata.

"Ca scoale trebue cineva sa sa sileasca acest fealiu sa creasca pe tineri ca din lei cu vreame sa sa faca: crestini drepti si imbunatatiti, buni catateni, adeca credinciosi si plecati supusi stapanilor si de treaba si de folos binelui tarii si binelui de obste"

Invatatori la scolile poporale elementare, puteau fi acele persoane care au terminat cursul preparandial si care aveau cel putin un an de practica dupa care au luat examenul teoretic si practic de calificare. Majoritatea erau absolventi ai gimnaziului de la Blaj, Sibiu si Arad. Era o criza acuta de invatatori calificati, datorita faptului ca retributia era modesta si de aceea trebuia sa predea uneori preotul din sat.

Autonomia scolilor confesionale romanesti a fost destul de larg conturata in 1868, mai apoi prin reforma invatamantului din 1876, dar aceasta trebuia sa se stramteze din ce in ce mai mult, pentru a ingradi cu orice pret progresul cultural si national al romanilor ardeleni.

Pana in 1868 invatamantul era numai in limba romana, dar prin art. 8 al legii din 1879 se introduce un nou obiect in programa scolilor confesionale romanesti: limba maghiara.

Numarul maxim de elevi pentru un invatator era de 80, numar peste care confesiunea era obligata a angaja un nou invatator "adjunct sau diplomat".

Adevarul este ca invatatorii instruiau mult mai multi elevi peste acest numar, dupa cum rezulta din situatia scolara din acele timpuri, caci numai scolarii de la "scoala de toate zilele" intreceau acest numar, ceilalti (repetentii) erau instruti aparte, seara, in sarbatori sau dupa masa, in anumite zile, de doua ori pe saptamana.

Ibidem

Data inceperii scolii era 1 octombrie si se sfarsea in luna mai la sate si in iunie la orase in schimbul acestei vacante destul de lunga (de 4 luni vara), la Pasti si Craciun se respectau numai zilele de sarbatoare, fara nici o alta vacanta. Mai aveau liber copiii, miercurea si sambata dupa masa. O dispozitie a Regulamentului scolar din acea vreme (art. 19) prevedea ca elevii peste 10 ani din comunele cu populatie agricola sa fie scutiti de scoala pentru sezonul de munci agricole, compensand in schimb orele pierdute de la scoala in zilele de sarbatori.

Clasificarea sau promovarea elevilor - "calculu" cum erau denumite - se stabileau dupa urmatoarele "grade" :

purtarea morala - care putea fi: exemplara, laudabila, legala si nelegala.;

"diliginta" (sarguinta, osteneala)- foarte mare, mare, suficient dau nesuficient;

progresul - eminent, laudabil, bun, suficient si nesuficient.

Deosebirile mari in calitatea pregatirii scolarilor, ca si aglomerarea unor clase, cereau o selectionare speciala pentru adaptarea profesorului si a programelor la varsta, posibilitatile de intelegere si nivelul de pregatire al tuturor elevilor.

Impartirea scolarilor in cele trei categorii: elevi buni, mijlocii si elevi mai putin dotati si sarguinciosi - ca si distribuirea lor in grupe speciale, in primele doua clase elementare, reflecta o prima preocupare in acest sens.

Se obisnuia curent sa se grupeze elevii dupa nivelul de studii la care ajunsesera; cei ce incepeau sa cunoasca alfabetul (ABC-ista), cei care ajunsesera sa silabiseasca (Syllabista) si cei mai inaintati, care incepusera sa citeasca (Legista).

Situatiile scolare din 1889 ne descopera un mare numar de elevi din comunele vecine: Marisel, Maguri-Racatau, Somesul Cald, Somesul Rece, Luna de Sus, care frecventau scoala romanesca din Gilau, fie ca nu existau scoli in localitatile lor, fie ca preferau pur si simplu sa vina la Gilau. Acesta fiind un centru mai mare.

Adevaratele serbari nationale pe vremurile acelea erau examenele de sfarsit de an de la scoli, la care participau oamenii politici si alti inaltii oaspeti. Iata ce scria Protopopul in anul 1886: "Am trimisu invitatiunile la petrecerea ce se va face in favorul scoalei din Gelou. Vor veni la ea: D. Silasi, Podoba si Vaida. Ar fi de dorit sa se imbrace unele fete in costume nationale"

Iata cum se acordau ajutoare scolilor confesionale (sponsori). Banca "Economul" incepand cu anul 1910 a acordat "scoalei confesionale romane din Gilau" un ajutor de 1500 coroane, cu conditia sa sustina Reuniunea de Credit din comuna. Din anumite consideratiuni politice lesne de inteles, nu se puteau primi intotdeauna pe fata. Aceste ajutoare astfel incat, in 1911, protopopul prevenea preotul din Gilau ca "suma de 300 coroane ce o are scoala de la Economul, nu poate fi trecuta in protocol ca de la banca, ci ca de la biserica ".

In anul scolar 1906-1907, intra in vigoare un nou plan de invatamant, care prevedea spre deosebire de cel din 1879 trei ore de limba maghiara. In plus, 7 de gimnastica, 2 de muzica (cant) si se introduce ca studiu obligatoriu lucrul manual.

Inmultirea numarului de ore de limba maghiara nu era un lucru tocmai bun. Daca in anul 1879 numarul scolarilor din Gilau crescuse incat se cerea infiintarea unui al treilea post de invatator, apoi din anul 1907, cu 13 ore de limba maghiara saptamanal, scoala confesionala din Gilau era in declin. Micsorandu-se numarul elevilor, preotul cere sa nu mai fie mentinut decat un invatator. In tabelul 4.2. este prezentata situatia scolii confesionale din Gilau de la la1918 ³⁵

In timpul primului razboi mondial, din Gilau a fost recrutat unul dintre invatatori in calitate de "Pottartalekos". Biserica continua sa-l salarizeze cu 1800 coroane anual. Nu era de ajuns faptul ca administratia austro-ungara lipsise scoala de un invatator, ca insasi elevii trebuiau sa fie "mobilizati pentru apararea Patriei". In 1914 in urma ordonantei ministerului de razboi in intelegere cu cel de culte, se cerea conducatorilor de la institutele de invatamant "ca de urgenta sa se reingrijeasca a aduna prin elevii scoalelor frunze de mure, necesare la facerea de "thea" (ceai) pe seama armatei".³⁶

Iata care este situatia scolii primare din Gilau dupa razboi: la inceput functionau doar doi invatatori unul pentru sectia romana si altul pentru sectia maghiara. Treptat, la numarul de 644 elevi s-a sporit numarul posturilor, functionand 6 invatatori.

Problemele rezolvate de legea invatamantului din 1924 sunt:

unificarea invatamantului din intreaga tara;

obligativitatea invatamantului pana la 7 clase; ­

problema culturalizarii maselor.

Rezultatele invatamantului primar sunt influentate si de o acuta lipsa a bazei materiale din scoli: sali de clasa putine, banci rele, material didactic insuficient. Trebuiau facute si concesii parintilor pe timpul muncilor agricola, in conformitate cu prevederile legii din 1938. Iata procentajul frecventei pe lunile anului scolar

Racovita Ioan - " Monografia scoalei din Gilau " pag 6

Ibidem pag 12

Se observa o scadere a procentajului frecventei in lunile cand trebuie efectuate muncile agricole.

Putem vorbi putin si despre inspectiile organelor de control efectuate in 20 de ani (1917/1937). S-au efectuat 30 de inspectii, adica 1 1/2 pe an. Din acestea 5 au fost de inspectori generali, 11 de inspectori de circumscriptie, 9 de revizori sefi si 10 subrevizori scolari. Rezultatul inspectiilor in calificative a fost urmatorul: 3 "foarte bine", 9 "bine", 3 "multumitor" si restul diferite constatari si indrumari

La fel cu celelalte scoli din Transilvania, scoala din Gilau a avut urmatoarele denumiri:

scoala confesionala (1874-1925)

scoala primara (1926-1948)

scoala elementara de 7 ani, apoi de 8 ani (1949-1962), din 1962 avand in vedere conditiile existente:

apropierea de centrul minier Capus

posibilitatea frecventarii ei de catre copiii din satele de munte invecinate

existenta unui internat pentru elevi; s-a infiintat scoala "medie" (viitorul liceu Gilau)

1900-1977 - Liceul Gilau

1978-1997 - Scoala generala Gilau .

1998 - Liceul Teoretic "Gelu Voievod" Gilau

Cele mai vechi matricole existente in arhiva scolii din Gilau sunt din anul scolar iar cele mai vechi state de plata din anul 1949.

Fig. 5.1. Scoala din Gilau

In prezent, 41 de cadre didactice (13 invatatori si 27 profesori) isi desfasoara activitatea in doua cladiri: ciclul primar in locasul vechi de scoala, iar ciclul gimnazial si cel liceal in locasul nou - cladire moderna, dotata cu numeroase sali si laboratoare, teren de sport etc, data in folosinta din anul 1977.

Calitatea muncii prestate de catre invatatorii si profesorii scolii se oglindeste, nu numai in buna pregatire a elevilor, ci si in rezultatele consemnate de catre inspectorii Inspectoratului scolar Cluj sau cei ai Ministerului Invatamantului. Ele sunt apreciate ca fiind "bune" sau "f. Bune".

Importanta studierii istoriei

"Daca vrem sa fim si maine si poimaine si apoi, sa nu nesocotim istoria patriei si sa-i redam pretutindeni locul ce i de cuvine si mai ales in scoala - locul de frunte, deoarece istoria cuprinde toate la un loc : limba, cultura, traditiile oamenii, si cei de ieri, si cei de azi, dar si cei de maine vor veni."

ALEXANDRU ODOBESCU -

"Cea dintai datorie a scolii este de a forma buni cetateni si cea dintai conditie pentru a fi cineva bun cetatean este de a-si iubi tara fara rezerva si de a avea incredere nerarginita intrinsa si in viitorul ei."

SPIRU HARET -

Nimic nu poate fi mai inaltator pentru om si mai nobil decat slujirea patriei sale. De aici raspunderea ce-i revine dascalului in realizarea obiectivelor acestei laturi a educatie morale, patriotice.O latura importanta a acestei educatii urmareste cunoasterea si pretuirea trecutului glorios al poporului roman, a principalelor momente istorice inscrie cu litere de aur in istoria devenirii noastre , a patrimoniului spiritual si cultural acumulat de-a lungul veacurilor, expresie a geniului poporului nostru.

In ansamblul disciplinelor scolare din ciclul primar, ISTORIA ROMANILOR intregeste in mod ideal telul si menirea invatamantului, respectiv continutul formativ si informativ al procesului de instruire si educatie. Prin continutul lor, toate obiectele de invatamant ofera multiple posibilitati de cunoastere a patriei, ca mediu geografic, politic, social si cultural. Valorificarea acestui continut in formarea constiintei patriotice se realizeaza diferentiat de la un obiect la altul. Cunostintele pe care le ofera fiecare obiect de invatamant constituie materia prima indispensabila pentru realizarea sarcinilor educatiei patriotice.

Pentru a obtine rezultate bune in aceasta directie, am fost preocupat de alegerea si folosirea de metode si mijloace variate in vederea constientizarii si individualizarii procesului instructiv-eduactiv.

In consens cu tema propusa, in lucrare voi prezenta principalele aspecte ale predarii-invatarii istoriei in ciclul primar, a insusirii si integrarii in lectie a elementelor de istorie locala. Pentru obtinerea rezultatelor dorite, am avut in vedere alegerea optima a metodelor si procedeelor pentru fiecare etapa a lectiei si promovarea lor sistematica intr-o viziune activ-participativa adecvata ritmului si capacitatilor intelectuale ale fiecarui elev. Noi, invatatorii, suntem aceia care trebuie sa stim cum sa dam viata metodelor, procedeelor si modului de intrebuintare a acestora. Schimband forma de activitate, solicitand mereu participarea altor analizatori, facem lectia mai atractivaa mai accesibila, ceea ce duce la cresterea capacitatii de munca si inlaturarea esecului scolar al elevilor.

Organizand si desfasurand in acest mod lectia de istorie, am constat ca elevii participa cu placere la lectii, devenind participanti activi ai propriei formari. In acet fel am reusit sa imprim lectiei caracterul unei activitati de maxima intensitate, sa le sporesc mobilitatea si flexibilitatea gandirii. Am fost preocupat, de asemenea, de formularea unor sarcini care sa-i puna pe elevi fregvent in fata unor situatii problema. In proiectarea lectiei am in vedere permanent stabilitatea clara si precisa a obiectivelor operationale, conceperea unor lectii care sa sigure o eficienta maxima.

Istoria a lasat in hotarul asezarii Gilau urme care dovedesc existenta si lupta locuitorilor de aici pentru libertate nationala si sociala, harnicia locuitorilor acestor meleaguri de-a lungul timpului. Aceste urme, vestigii pretioase pe care poporul nostru le pastreaza cu sfintenie, trebuie sa fie bine cunoscute de catre tanara generatie. Acest lucru am incercat sa-l fac prin lectiile de istorie la clasele primare, prin vizitele si excursiile efectuate cu elevi la monumentele si locurile istorice, aducandu-mi in acest mod aportul la cunoasterea si valorificarea tezaurului istoric al natiunii romane.

Valorificarea elementelor de istorie locala

"Istoria este cea dintai carte a unei natii", asa cum arata Nicolae Balcescu. Ea cuprinde cele mai de pret invataturi pe care trebuie sa le stie si sa le pretuiasca fiecare om.

Din istorie, copilul invata care este obarsia poporului din sanul caruia s-a nascut, cum au strabatut oamenii vremurile.

Cat de emotionante sunt cuvintele lui Vlahuta inspirate din istoria neamului: "Multe razboaie am avut si multe nenorociri ne-au calcat tara. Vijelii cumplite au trecut peste noi, la toate am tinut piept, si nu ne-am dat, si-aici am stat. Ca trestia ne-am indoit in vant - dar nu ne-am rupt."

Istoria nationala este un nesecat izvor de invatatura si intelepciune. Trecutul marturiseste celor de azi, care duc mai departe, catre cei de maine, dragostea de neam si tara. Si daca trecutul a fost demn si plin de sacrificii, datoria noastra, a dascalilor, este sa deschidem portile sufletului celor ce ne-au fost dati in grija, pentru a-i adapa si pe ei din aceasta fantana nesecata a poporului roman.

Acum, cand Romania a fost acceptata ca membru al Uniunii Europene, noi dascalii, avem o misiune speciala, aceea de a face ca deviza "unita in diversitate" sa reprezinte un factor principal in predarea istoriei. Semnificatia acestei devize este ca, prin Uniunea Europeana, europenii isi unesc eforturile sa lucreze impreuna pentru mentinerea pacii si pentru prosperitate, si ca numeroase culturi, traditii si limbi diferite coexista in Europa.

Lucrul acesta l-a prevazut Victor Hugo inca din 1849: "Va veni o zi in care voi, francezi, rusi, italieni, germani, voi toate natiunile continentului, fara sa va pierdeti calitatile distincte si glorioasa voastra individualitate, veti fonda impreuna o unitate superioara si veti construi fraternitatea europeana".

Menirea istoriei este sa aflam, sa invatam, sa traim si sa dezvoltam mandria nationala, caci istoria se adreseaza in acelasi timp si mintii si inimii.

In cadrul lectiilor de istoria patriei, predate in clasa a IV a, aratam elevilor ca istoria poporului roman s-a dezvoltat in conexiune cu istoria popoarelor vecine si chiar mai indepartate din Europa sau din intreaga lume pentru ca "istoria nationala nu se poate aseza decat pe harta mai larga a istoriei universale", dupa cum afirma Nicolae Iorga in 1938.

Elementul de istorie locala este valabil numai atunci cand marturiseste generalul si face dovada dezvoltarii concrete a poporului roman. Sub aspect informativ elementele de istorie locala ajuta elevii la aprofundarea si insusirea temeinica a cunostintelor, la fundamentarea stiintifica a lectiilor, la formarea unei conceptii stiintifice despre lume.

Sub aspect formativ, elementele de istorie locala stimuleaza dezvoltarea spiritului de observatie, a gandirii, imaginatiei. Contribuie la formarea insusirilor pozitive: dezvoltarea sentimentului patriotic, educarea spiritului de dragoste fata de munca, ii educa in spiritul pacii si prieteniei intre popoare, manifestarea unei atitudini pozitive fata de invatatura, disciplina, comportare.

Prin cunoasterea trecutului si prezentului local natal sub aspect istoric, formam la elevi atitudinea de respect fata de valorile materiale si spirituale mostenite.

Dinamismul timpului istoric actual impune invatarea de tip inovator, cu caracter anticipativ si participativ, punand accent pe cei patru piloni ai educatiei: a invata sa cunosti, a invata sa faci, a invata sa fii, a invata sa construiesti. De aceea invatarea se realizeaza atat prin confruntarea experientei noi a elevului cu cea anterioara, cat si printr-un conflict socio-afectiv cu experienta celorlalti.

Menirea noastra, a dascalilor, este aceea de a-i invata pe elevi sa invete; grija noastra pentru continuturi nu mai este suficienta, ea trebuie sa se subordoneze modalitatilor cele mai potrivite de acces la continuturi. Trebuie sa-i abilitam cu diferite tehnici de invatare eficienta, pregatindu-i in acelasi timp pentru autoinvatare si instruire permanenta, aceasta fiind calea spre a putea face fata complexitatii lumii si culturii actuale.

Un mijloc important prin care realizam predarea-invatarea istoriei il constituie folosirea elementelor de istorie locala. Ele sunt demne de luat in seama pentru cresterea eficacitatii muncii didactice, a calitatii pregatirii elevilor. In acelasi timp elementele de istorie locala constituie un mijloc de educare patriotica a elevilor.

In vederea valorificarii cu bune rezultate a elementelor de istorie locala in lectii se impune respectarea catorva cerinte:

Autentificarea materialului oferit de datele reale;

Interpretarea corecta din punct de vedere stiintific;

Evitarea abundentei de materiale pentru a nu acoperi scopul principal;

Respectarea particularitatilor de varsta, a nivelului intelectual.

Folosirea elementelor de istorie locala trebuie subordonata urmatoarelor obiective:

cunoasterea dezvoltarii istoriei locale;

cunoasterea luptei dusa de stramosii locali pentru dreptate sociala si nationala;   

cultivarea atitudinilor patriotice, de pretuire si aparare a vestigiilor si valorilor din istoria locala;

cultivarea sentimentelor de dragoste si respect pentru cei care au luptat pe locurile natale;

cultivarea mandriei patriotice si a constiintei de a sluji patria prin fapte deosebite.

Valorificarea elementelor de istorie locala poate fi realizata in doua etape:

- cunoasterea nemijlocita prin activitati extrascolare de tipul excursie documentara, vizite la muzeu, la santiere arheologice ce anticipeaza unele cunostinte de istorie;    2. - fixarea si sistematizarea cunostintelor acumulate prin intermediul lectiilor de istorie sau din alte surse

CONCLUZII

Comuna Gilau - situata in partea de vest a judetului Cluj, la confluenta raurilor Somesul Rece si Somesul Cald, la o distanta de 17 km de municipiul Cluj-Napoca, se intinde pe o suprafata de 11.682 ha.

Teritoriul comunei are un relief de ses in lunca Somesului Mic, deluros si montan in raza satelor Somesu Rece si Somesul Cald.

Comuna este formata din 3 sate: Gilau - resedinta comunei, Somesul Rece si Somesul Cald si 6 catune la o distanta de 12-17 km fata de Gilau. De asemenea pe raza comunei exista si o colonie muncitoreasca -Tarnita (acum pe cale de a fi desfiintata).

Drumul national Cluj-Napoca-Oradea face legatura comunei cu resedinta judetului, cat si cu orasele Huedin si Oradea. Localitatea a fost amintita pentru prima data intr-un document scris in anul 1212 cand intra in stapanirea Episcopiei Transilvaniei. La sfarsitul sec. al XIV-lea, Gilaul a fost ridicat la rangul de oras (oppidum). In localitate s-au descoperit ruinele unui castru roman, transformat apoi in cetate feudala si din 1439 intr-un castel feudal.

Populatia comunei este de peste 8000 locuitori, din care populatia activa este de 3200 locuitori, 1100 de cetateni lucrand in unitati industriale de pe raza comunei Gilau si municipiul Cluj-Napoca.

Comuna are o economie agricola bine conturata dispunand de 4702 ha suprafata agricola, fondul forestier se intinde pe o suprafata de 6282 ha si este ocupat in mare parte cu paduri de rasinoase, cu o valoare economica ridicata.

In structura suprafetei cultivate, ponderea cea mai mare revine culturilor de grau, porumb, cartofi si o suprafata mai mica de legume. Pasunile si fanetele in suprafata de 2400 ha constituie baza dezvoltarii zootehniei in cadrul careia o pondere mare o reprezinta cresterea ovinelor.

In comuna se desfasoara si o activitate cu caracter industrial si anume o exploatare forestiera, o cariera-balastiera, 4 centrale hidroelectrice care produc 83, 5 mii MW energie electrica, ateliere de confectionat mobilier din lemn, unitati de confectii textile, o sectie de confectii metalice, o moara prestatoare, 4 brutarii etc, unitati care realizeaza o productie marfa industriala de 1626 mil. lei.

In unitatea administrativ teritoriala a comunei isi desfasoara activitatea un nr. de 51 agenti economici din care un nr. de 14 societati sunt cu capital integral sau majoritar de stat. Valoarea fondurilor fixe existente in comuna se ridica la valoarea de 9593 mil. lei din care cele localizate in industrie sunt de 8997 mii. Lei.Pentru instruirea copiilor de varsta scolara si prescolara in cele 3 sate ale comunei functioneaza 3 scoli de cultura generala si 4 gradinite. In comuna isi desfasoara activitatea doua camine culturale, 2 biblioteci si a casa de cultura cu 400 locuri.

Comuna Gilau dispune de un cadru natural deosebit de pitoresc, fiind zona de tranzitie intre ses si munte. Amintim doar cateva din frumoasele locuri de pe raza comunei unde turistii pot petrece vacante sau weekend -uri minunate:

• barajul si lacul de la Gilau si Tarnita ;
• Motelul Gilau;
• Cabana Somesul Rece;
• Uzina electrica (Somes Uzina) -una din cele mai vechi din tara;
• depresiunea Rosesti, in amonte de Tarnita, presarata pe coastele nordice cu pitoresti casute de munte cu acoperisul tuguiat;
• Castrul Gilau 
• Castelul de la Gilau.

Se estimeaza o dezvoltare in viitor a agroturismului, mai ales in satele Somesul Rece si Somesul Cald, localitati care se preteaza la aceasta activitate aducatoare de venituri pentru populatia zonei de munte. Se vor construi case dotate cu tot confortul necesar, unde turistul roman sau strain, pe langa factorii naturali, sa beneficieze si de o alimentatie proaspata provenita din gospodaria taraneasca, pregatita in conditii deosebite de igiena.

Importanta integrarii elementelor de istorie locala, in lectiile din manualul de istorie a romanilor la clasa a IV-a, rezulta din contributia acestui demers la reusita si optimizarea procesului instructiv-educativ de predare-invatare, prin fiecare unitate didactica : lectia, care se refera, prin tematica ei, la realitatea istorica locala si nationala. Contributia calitativ didactica realizata prin utilizarea elementului istoric local imbogatestete si stimuleaza capacitatile congnitive, afective si psiho-motorii ale elevilor.

Integrarea elmentelor de istorie locala introduse de catre invatator, starneste gandirea elevilor, le dezvolta memoria, le creaza conditii favorabile pentru a face legaturi si

conexiuni, ii provoaca sa-si puna intrebari si sa puna intrebari. Deci, perceptia intelectuala a elevului se diverisfica, devine mai receptiva, mai deschisa.

Orice fenomen istoric, proces, eveniment, actiune care are loc , se desfasoara si evolueaza intr-un cadru si spatiu istoric-geografic, ceea ce pune in evidenta valoarea interdisciplinara a introducerii elementelor de istorie locala in lectie. Introdus in lectie, la locul si in momentul potrivit, elementul de istorie locala contribuie la stimularea setei de cunoastere, de curiozitate, observatie si atentie in ceea ce priveste materialul arheologic descopertit, asupra informatiilor scrise, documentare, vizuale si orice urma istorica de provenienta locala, pentru ca toate sustin o motivatie istorica. Elementele de istorie locala contribuie la integrarea si folosirea notiunilor istorice, la cunoasterea, intelegerea si formarea lor pentru a fi incluse in lectii, contribuie la formarea reprezentarilor elevilor despre trecutul si prezentul istoric si la evitarea formarii unor reprezentari deformate privind adevarul istoric.

Elementul istoric local folosit in lectie, contribuie la formarea capacitatii de analiza sinteza, comparare, abstractie si generalizare a materialului cognitiv, favorizeaza trecerea de la abstract la concret de la general la particular, de la indepartat la apropiat. Valorificarea instructiv-educativa a elementelor de istorie locala in cadrul lectiilor de istorie a patriei are o deosebita importanta deoarece aceste elemente reprezinta mijlocul prin care reusim sa apropiem mai mult cunostintele de istorie, de puterea de intelegere si de sufletul elevilor.

In acest fel, obiectul "Istoria Romanilor" devine mai placut si mai accesibil elevilor, iar lectiile se imbogatesc cu elemente concrete si atragatoare, clasa de elevi poate fi activata mai usor. Acest lucru conduce la obtinerea unor rezultate mai bune la invatatura, volumul si calitatea cunostintelor insusite este mult imbunatatit. Elementele din istoria locala au influente pozitive si in privinta convingerilor si sentimentelor patriotice, in formarea si dezvoltarea lor la elevi. Prin achizitionarea si operarea cu aceste elemente se dezvolta gandirea, ajungand pe o treapta superioara prin rationament deductiv-inductive si inductiv-deductive, iar aceasta relationare favorizeaza si fixarea in memora elevilor a unor puncte si elemente cronologice necesare in lectie. Valorificarea istorica locala trebuie adaptata in sistemul si cantitatea de cunostinte prevazut in programa scolara. Folosirea elementului de istorie locala intregeste actul didactic informativ si formativ al strategiei didactice in formarea si devenirea elevului, dar integrat gradat, in functie de sarcina didactica. Am constatat ca sarcina didactica este o expresie a strategiei didactice, ce declanseaza un anumit curs al activitatii intelectuale a elevilor, ea urmareste sa declanseze si activitati de cunoastere, patrundere si intelegere prin descoperire si nu din preluarea simpla a unui fond de cunostinte.

Putem concluziona ca integrarea elementelor de istorie locala in lectie este o modalitate de insusire si realizare a sarcinii didactice.

Diversele modalitati si categorii de elemnte istorice locale utilizate in lectii, indeplinesc direct si indirect, si functia de mijloc de invatamant. Actul integrrii face ca dialogul invatator-elev sa aiba o anumita originalitate prin ancorarea in realitatea locala si implicit este o posibilitate deschisa spre creativitate, spre cunoasterea si intelegerea fenomenelor, proceselor, evenimentelor istorice, aducandu-si in mod nemijlocit contributia la formarea convingerilor care se concretizeaza in atitudini si comportamente, sentimente de raspundere fata de realizarile inaintasilor nostri. In acest fel elevii vor intelege ca istoria nu este o stiinta abstracta, ci o forta plina de adevar si de viata, la care ei sunt chemati sa-si aduca contributia prin participarea cu sufletul si cu mintea.

Integrarea elementelor de istorie locala in lectii este o necesitate legitima si fireasca, pentru ca istoria fiecarei asezari este o parte integranta a istoriei nationale. Elevii care-si cunosc bine locurile natale prin "palpabilul" ce-l confera vizitele si excursiile, in contextul general al istoriei nationale, au un interes mai puternic, mai intens pentru viitorul tarii, iar acest interes se formeaza si se educa incepand cu clasele primare, prin lectiile cu continut istoric .

Pentru cunoasterea propriei indentitati, invatatorul trebuie sa fie constient ca, in orice moment, folosirea elementelor de istorie locala in lectie contribuie la cunoasterea istoriei si creste incet, incet viitorul cetatean al Romaniei, VIITORUL PATRIOT.

Folosirea elementelor de istorie locala inspira, cultiva si creeaza sentimente de respect pentru munca , lupta si vrednicia inaintasilor, ceea ce conduce la constientizarea, la elevi, a datoriei fata de tara si popor .

De asemenea, in constiinta elevilor se formeaza convingerea si certitudinea ca localitatea in care s-au nascut si in care traiesc, Gilaul, este o vatra de istorie tramsilvana care face parte din zbuciumata vatra stramoseasc, ROMANIA.

ANEXA 1

Elevi evoluand pe scena de la "Crucea lui Iancu"

ANEXA 2

Inscriptia onorifca de la Gilau

ANEXA 3

Inscriptia onorifica de la Gilau-Desen si completare

ANEXA 4

Tegule cu stampila Alei Siliana

ANEXA 5

Monede postaureliene de la Gilau

ANEXA 6