 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Biologie | Chimie | Didactica | Fizica | Geografie | Informatica |
| Istorie | Literatura | Matematica | Psihologie |
Bellum Punicum Studiu de caz: Razboiele Punice
BELLUM PUNICUM
Razboaiele Punice
INTRODUCERE
Potrivit traditiei, Roma a fost intemeiata in anul 753 i.e.n de Romulus si Remus; insa cea mai veche asezare descoperita aici dateaza, potrivit materialelor arheologice, de prin secolul al X-lea i.e.n. De la sfarsitul secolului al VI-lea i.e.n. Roma a devenit centru politic al republicii sclaviste romane, iar din secolul I i.e.n., al Imperiului Roman.
In anul 64, in timpul domniei lui Nero, o mare parte a orasului Roma a fost mistuita de incendiu. Reconstruita in timpul Flavilor, Roma a fost marita, mai ales sub imparatii Traian, Adrian si Caracalla. Civilizatia Romei antice a evoluat, de la intemeierea Romei si pana la prabusirea Imperiului Roman de apus, pe o perioada de aproximativ 12 secole, timp in care au fost produse o seama de valori culturale care s-au statornicit si au impus un anumit ritm si modele pentru perpetuarea civilizatiei omenesti in urmatoarele veacuri, pana in zilele noastre .
Foarte multe elemente din civilizatia noastra europeana au fost preluate de catre romani de la greci, intr-un mod creator si original, si transmise . Noi, cei de azi, privind spre Roma Antica , ne putem vedea ca intr-o oglinda si putem recunoaste foarte multe elemente asemanatoare cu cele ale noastre: aste ca si cum am privi niste fotografii de-ale strabunilor nostri si ne-am minuna cat de mult semanam cu ei in ce priveste trasaturile.
Vestigiile artistice si de civilizatie ale Romei reprezinta niste veritabile imagini, inca vii, care dau marturie despre modul de viata si de gandire ale unor oameni ca si noi.
Oglindandu-ne in modul lor de a fi ne vom da seama ca omul, in esenta lui ramane acelasi, sfidand trecerea ireparabila a timpului. In notiunea "Roma antica" se contopesc , intr-un foarte original mod timpul si spatiul. Daca la inceputul periodei, secolului al VI-lea i.e.n., aceasta notiune semnifica un mic orasel pe malul raului Tibru, apoi, in secolul al V-lea i.e.n.,adica la sfarsitul perioadei, aceasta insemna un oras colosal un megapolis cu o populatie de aproximativ un million de locuitori si in acelasi timp, un imperiu mondial colosal de imens, ce se intindea pe la coloanele lui Hercules (trecatoarea Gibraltar- la vest) pana la India (la est), de la insulele Britanice (la nord) pana la mijlocul raului Nil in Africa (la sud), si unde Marea Mediterana se pomenise in mijlocul acestui Imperiu, transformandu-se intr-un simplu lac.
Din cele aproximativ 200 milioane de oameni care constituiau populatia globului 50 de milioane locuiau pe teritoriul roman. Cadrul cronologic al dezvoltarii culturii Romane include aproximativ o mie de ani de la sfarsitul secolului al VI-lea i.e.n., pana in secolul al V-lea i.e.n., cand are loc caderea Imperiului Roman.
Aparitia culturii antice romane propriu-zise a fost un process foarte complicat. Ea a rezultat din interpatrunderea complicata a culturii originale mai multor popoare: a triburilor italice, si mai ales, etruscilor, galilor, celtilor, germanilor, etc. Un aport colosal la crearea culturii au adus coloniile grecesti din sudul Italiei si Siciliei . Dupa cucerirea de catre romani a Greciei influente culturi antice grecesti au devenit si mai impunatoare . Ca urmare culura Romei antice se deosebea prin varietatea si caracterului pestrit al formelor, in care se reflectau trasaturile caracteristice ale culturii poparelor cucerite de Roma si supuse ei.
In acelasi timp Roma antica are o influenta impunatoare si directa asupra vietii socio-culturale a acestor popoare. Ca rezultat viata socio-culturala a Imperiului Roman a capatat un sir de trasaturi caracteristice numai acesteia.vorbind in limbi generale cultura Romei se caracterizeaza printr-un sir de trasauri pe care le evidentiem.
Prima-policentristul vietii socio-culturale, adica viata culturala se dezvolta, fierbea intr-o scriere de orase , zone cu oarecare diviziune a activitatii in domeniul culturii, ca de exemplu:Atena-(in Grecia) era centrul dezvoltarii filosofiei , invatamantului, pedagogiei; Alexandrina-(in Egipt) centru stintific de pregatire a savantilor; Pergam-(in Asia Mica) centru de invatamant si instructive; Roma-(in Italia) capitala Imperiului Roman megapolis cu o populatie de aproximativ de un million de oameni, considerat mama oraselor lumii la acea vreme, centru administrative, centru arhitecturii, literaturii artiste, vietii teatrale, locul sarbatorilor de masa in cinstea zeilor, victoriilor purtate in diverse campanii militare, de competitie a gladiatorilor.
A doua interactiune, interpatrunderea tot mai adanca a celor trei culture ale antichitatii acelei romane propriu-zise, grecesti si orientale. La inceput cultura romana in fond se baza pe cultura antica greaca apoi cultura romana, pas cu pas capata mai sine statator , interactiunea si influenta reciproca devine tot mai elastica, mladioasa, profunda, creatoare, un izvor nou al procesului cultural. In aceasta privinta se evideniaza in mod special rolul orasului Alexandrina. Intemeiat de Alecsandru Cel Mare (Macedon) dezvoltat si influentat vietii culturale, unde se adunau invatatii, savantii si toate provinciile Imperiului si pe care autoriatile ii ocroteau, unde se afla biserica uriasa devinind la figurat vorbind un adevarat muzeu al stiintei.
Originile religiei romane se regasesc in ideologia religioasa indoeuropeana, foarte activa in perioada formarii poporului roman, care cuprindea o mitologie si o ehnica religioasa specifice si o tehnologie clar formulata, ceea ce dezvalui o vocatie ameafizica, realista, un interes religios al romanilor fata de realitatile vietii cosmice a fenomenelor insolite (prevestiri) si increderea in puterea rituarilor. Orice anomalie, mituri, fenomene insolite denunta o criza in raporturile intre zei si oameni, sacrul fiind consecinta religiei si naturii istoriei, deci a concretului, particularului si imediatului; riualurile constituind un nou aspect al acestui comportament, care tind spre personalitaea in grup si care nu depasesc zona in care actioneaza, si nu impartasesc conditia zeilor.
Abia mai tarziu , sub influenta greceasca si orientala a mantuirii , romanii au descoperit importanta religioasa a persoanei mai ales in mediul urban.Cultul religiozitatii inseamna importanta rporturilor cu celalalt, respectarea ritualurilor si respectul fata de realitatile naturale dintre oameni, respectful fata de zei , fata de cetate si chiar de straini.
Sacrificiul in numele unui scop anume, face parte de la vechiul ritual al romanilor.Cultul public era savarsit de oficianti si confrerii religioase, regale detinand primul rang in ierarhia sacerdotala, supranumit "rege al sacrului", dar fiecare preot, fiecare colegiu sau fiecare confrerie aveau competenta lor specifica . Pantenomul roman cuprindea o varietate foarte mare de zeitati, atat "pur romane" cat si de imprumut de la alte popoare , in special in lumea greaca. Inintial romanii dispuneau de o singura grupare ierarhica: Triada arhaica compusa din Iupiter-Marte-Quirinus asociati Ianus si Vesta(care prelungeste traditia indo-europeana)
Capitolul I
ROMA SI CARTAGINA
S-a observat de multa vreme interesul constant al romanilor, de-a lungul intregii lor istorii, pentru Cartagina si locuitorii ei. Exista, fireste, un numar foarte mare de cercetari istorice, arheologice sau de civilizatie punica (G. Picard, B. H. Warmington, F. Decret, S. Moscati, spre exemplu), exista de asemenea destule studii literare care iau in discutie in chip punctual referirile la Cartagina intr-una sau alta dintre scrierile latine. in schimb, pare sa nu fi fost incercata inca o examinare sistematica a reprezentarilor literare romane asupra spatiului punic cu dimensiunile sale reale ori legendare, examinare axata asupra felului cum i-au imaginat latinii pe rivalii lor construindu-si implicit si o imagine despre ei insisi.
Cartagina i-a preocupat intotdeauna si pe autorii latini, atat in perioada de concurenta si conflict intre cele doua state, cat si mai tarziu. Operele istorice, a lui Titus Livius in primul rand, lucrari care, in principiu si in intentie, prezinta lucrurile obiectiv, nu ofera neaparat un element de contrast fata de scrierile de fictiune, caci participa si ele, alaturi de cele artistice, la imaginarul care s-a creat la Roma cu privire la Cartagina. in orice caz, amestecul de istorie si fictiune se va regasi, in proportie diferita, la literati. Romanii par sa-si fi definit propriul mod de a concepe existenta si prin raportare la felul de a fi al cartaginezilor, care au constituit multa vreme cea mai serioasa amenintare la adresa ambitiior hegemonice ale statului roman.
Redutabila putere maritima dominanta in spatiul mediteranean, adversara directa a Romei in trei prelungite confruntari militare sangeroase, Cartagina capata o dimensiune legendara in scrierile latine. Cetatea punica a trezit in acelasi timp dispretul, ura si fascinatia adversarilor sai[4]. Bogatiile acumulate aici inca din timpul cand Roma abia isi incepea ascensiunea, extravaganta moravurilor orientale, dar si aspectul fizic al acestor straini tatuati si machiati, imbracati in haine viu colorate, amatori de parfumuri si bijuterii, indrazneala strategiilor militare adoptate de urmasii fenicienilor, ca si ciudatenia mijloacelor de lupta intrebuintate (elefantii, de pilda) sau exotismul religiei de tip semitic, cu practici de cult sangeroase, implicand sacrificiile umane, au impresionat puternic si durabil imaginarul roman.
Prezenta constanta a Cartaginei in operele scriitorilor latini se manifesta inca din timpul razboaielor punice, precum si mult dupa distrugerea totala a orasului de catre Scipio Emilianul si dupa ridicarea, sub domnia lui Augustus, a unei colonii romane pe amplasamentul vechii cetati. Este firesc interesul istoricilor romani pentru acest subiect care a atras si atentia unor autori de limba greaca interesati de filosofia politica - de pilda Aristotel, admirator al constitutiei mixte cartagineze - ori de istoria propriu-zisa, ca Polibiu, Diodor din Sicilia sau Appian. De la clasicul Titus Livius, care a consacrat o mare parte a amplei sale retrospective luptelor cu cartaginezii (zece din cele treizeci si cinci de carti pastrate sunt dedicate razboiului cu Hanibal), la abreviatorii Florus, Iustin sau Eutropius, ei au cercetat cu asiduitate dinamica relatiilor tensionate dintre Roma si Cartagina.
Scriitori de factura foarte diferita se lasa atrasi atat de legendele, cat si de istoria Cartaginei. Cato isi incheie aproape toate discursurile cu proclamarea necesitatii de a fi nimicita capitala dusmana, inima puterii punice, Plaut se opreste asupra tipului comic al negustorului cartaginez, fiind frapat mai ales de sonoritatile barbare ale limbii punice, Cicero il alege drept protagonist al dialogului filozofic De republica pe Scipio Emilianul care expune ratiunile distrugerii cetatii inamice, Cornelius Nepos insereaza intre biografiile oamenilor ilustri medalioanele dedicate generalilor Hamilcar si Hanibal, Ovidiu imagineaza intr-una din epistolele elegiace ale eroinelor sale apelul adresat lui Enea de catre abandonata Didona, iar savantul pagan Macrobiu, ca si crestinii Tertulian si Augustin, mediteaza asupra maretiei si a declinului punilor.
Pentru a lua in discutie doar o singura specie literara, pe care anticii o socoteau unanim ca apartinand sferei literaturii inalte, este semnificativ locul ocupat de Cartagina in tematica epopeii latine. in Razboiul punic, cel dintai poem epic al romanilor, Naevius, combatant in primul dintre cele trei razboaie punice, relateaza evenimentele la care au luat parte si insereaza totodata episodul legendar al intalnirii [5]Didonei cu Enea pentru a lamuri conflictele istorice declansate de incercarea cartaginezilor de a razbuna ofensa adusa reginei lor mitice. in Analele redactate la cativa ani dupa incheierea celui de-al doilea razboi punic, Ennius, poet cu preocupari filozofice, influentat de teoriile lui Pitagora si Empedocle, revine asupra figurii lui Enea, ca si a luptei dintre romani si cartaginezi, vazuta drept simbol al confruntarii cosmice dintre Iubire si Ura, Concordie si Discordie. in epoca in care Augustus intemeiaza colonia care va deveni capitala Africii romane, Vergiliu plaseaza episodul cartaginez intr-un punct decisiv al traiectoriei fizice si spirituale a lui Enea: abia dupa ce trece prin proba iubirii pentru Didona, fugarul dezorientat de la Troia devine eroul constient de misiunea sa de intemaeietor al unei cetati menite sa stapaneasca lumea. in vremea lui Nero, Silius Italicus consacra si el o epopee razboaielor dintre Roma si Cartagina. in Punicele sale, el descifreaza acest conflict istoric cu radacini legendare, determinat de vointa divina a Iunonei si a Venerei, ca pe o infruntare intre Bine si Rau, Dreptate si Nedreptate. Epopeile istorico-legendare latine celebreaza adesea victoria asupra Cartaginei, izbanda decisiva pentru Roma in tentativa sa de a dobandi statutul de mare putere, ca pe o rezolvare a unui antagonism cu origini mitice.
Privindu-si dusmanii cu teama, admiratie, uimire sau dispret, romanii se contempla implicit si pe ei insisi, asa cum sunt sau cum si-ar dori sa fie. Prezenta unor straini respinsi si apoi infranti canalizeaza energia romanilor, ii determina sa-si constientizeze misiunea istorica si ii constrange sa se autodefineasca in raport cu ceilalti si cu propriul ideal. Vazuti din perspectiva latina, cartaginezii se trag din Orientul fastuos, stralucitor si lasciv, in timp ce romanii incarneaza virtutile austere si virile ale Occidentului; cartaginezii sunt orgoliosi, perfizi si cruzi, pe cand romanii raman fideli legamintelor facute si actioneaza mereu in spiritul dreptatii; cartaginezii apartin unui univers barbar, romanii - lumii civilizate; cartaginezii reprezinta o forta obscura si irationala, iar romanii - ordinea si claritatea. Putere a raului, simbol al coruptiei, imoralitatii si violentei, Cartagina tinde astfel sa se constituie intr-o anti-Roma.
Desigur, cele doua parti - reprezentate adesea printr-un cuplu
exemplar, cum ar fi cel al marilor comandanti Hanibal si Scipio - nu se
plaseaza intr-o simpla antinomie, tabloul configurat nefiind zugravit doar in
alb si negru, mai cu seama ca recunoasterea calitatilor adversarului poate
servi la reliefarea meritelor proprii.[6]
Arta
Roma asezarea orasului.
Roma era situata in regiunea de granita dintre
Palatinul
era despartit de vecinul sau sudic, Aventin, printr-o vale adanca si de o
depresiune similara de Quirinal la nord; pe latura de nord-est era legat de
Esquilin printr-o limba de pamant, asa- numita
vad sau pe un pod. Aceasta pozitie ii asigura o combinatie unica de avantaje naturale. Oras al campiei latine, Roma era situata pe un teren fertil care , cultivat corespunzator, era menit sa asigure hrana unei populatii numeroase, colinele sale il situau deasupra nivelului de inundatii la care valea Tibrului era expusa in mod deosebit. Iar in Tibru, Roma avea o cale de acces spre mare si un posibil drum pentru comertul sau strain. In acelasi timp domina pete cea mai convenabila trecere a raului in vadurile sale joase si detinea astfel o pozitie cheie pe principala cale de circulatie de-a lungul fluviului si traversarea acestuia Roma a beneficiat de un ascendant similar celui pe care natura l-a asigurat Londrei si Parisului . Și in fine, Roma este plasata in centrul Italiei, la o distanta egala de extremitatile sale nordica si sudica. Intr-un cuvant Roma era centrul natural de comunicatii a Italiei.
Teritoriul Romei , precum si alte locuri expuse actiunii vulcanilor latini si etrusci, a fost populat dosr in mica masura pana in primul mileniu i.Hr. Cu exceptia catorva vestigii ale unei asezari neolitice de pe colina Aventin, primele urme ale unor asezari omenesti dateaza din calcolitic, iar ceramica apenina dtand din epoca bronzului descoperita in Forum Boarium sugereaza existenta unei asezari de pe una din colinele vecine in jurul anului 1500 i.Hr. Nu exista insa dovezi certe ale continuitatii.
Urmatorul stadium pare a fi fost o uniune a
comunitatii palatine largite cu cea de pe
urbane sau cartiere din perioada republicana si de aceea a fost numit "orasul celor patru regiuni" . Aceasta zona corespunde in mare sI celei din interiorul pomerium, o brazda ritualica facuta de un plug tras de un bou si de o vaca pentru a delimita zona unui oras intemeiat cu invoirea zeilor.
Aceasta granita spirituala , pe care romanii o imparteau cu etruscii, nu era in mod necesar fortificata in aceasta etapa cu un system de aparare inclus. De aceea nu exista nici dovezi clare ale unor fortificatii separate ale statelor timpurii: acesta este posibil sa se fi bazat ca forma de aparare pe versantii abrupti, consolidati probabil cu palisade de lemn, desi se poate sa fi existat si niste ziduri de pamant dintr-o parte in cealalta a colinelor Oppius, Cispius si Quirinal.
Acest stagiu al dezvoltarii Romei anunta tranzitia spre orasul etrusc.In ultimul sfert al secolului VII la Roma nu a ajuns numai ceramica etrusca, ci si ideiile etruscilor: colibele, care inlocuisera mormintele din Forum, au inceput sa faca loc caselor cu acoperis din tigle. Aceasta msturie arheologica coincide in mod remarcabil cu legenda literara romana potricvit careia primul rege etrust, Tarquinius Priscus, a cucert tronul romei in anul 616 i.Hr.
Situatia economica in Roma regala
Teritoriul Romei, care la sfarsitul perioadei regale se intindea pe o suprafata de circa 563 km patrati, initial nu acoperea mai mult de 96 km patrati o suprafata mai mica decat cea a multor dintre coloniile ei de mai tarziu.[7] Daca analizam lista zeitatilor si festivalurilor din calendarul roman oficial constam ca o parte apreciabila a bogatiei sale o reprezentau oile si vitele . Dar pana cand cuceririle romane s-au extins in Apenini, absenta unor pasuni corespunzatoare pet imp de vara a impiedicat probabil dezvoltarea unei econamii pastorale pe scara larga . Inclunderea in calendar a unui festival dedicat culesului viilor demostreaza ca viicultura nu era total neglijata ; dar viile nu erau inca raspandite in centrul Italiei , iar maslinul nu fusese inca introdus in vecinatatea Romei. Cea mai mare parte a pamantului cultivabil era lucrat cu plugul sau cu sapa , iar alacul era un soi de grau numit far, care producea graunte pline de pleava , mult mai potrivite pentru a putea fi fierte si a se face terci decat a se coace paine , dar era rezisten si prolific. In aceste conditii, putem presupune ca productivitatea pamantului roman era mare potrivit standardelor din vremea aceea si ca datorita roadelor lui subzista o populatie relative numeroasa . In timp ce pasunile au ramas in mare parte nedevizate , este foarte probabil ca inca de la inceputul istoriei Romei terenul arabil sa fi fost proprietate individuala .
Desi romanii din epoca
timpurie erau in special un popor de agricultori, influenta etrusca si
ocupatiile acestora au constituit un simul important pentru dezvoltarea
industriala si comerciala a Romei. Amploarea transformarii fizice a orasului ,
despre care tocmai am vorbit, a avut
fireste consecinte economice fundamentale: astfel, de pilda, ganditiva de cata
mana de lucru este nevoie pentru a scoate, transporta si cladi piatra necesara fundatiilor massive ale templului
Jupiter, care se intidea pe o suprafata de aproape 4047 m patrati. Mai mult
priceperea etruscilor in prelucrarea si modelarea argilei si a metalelor a fost
un exemplu demn de limitat pentru mestesugarii romani, iar breslele mestesugaresti
care sunt atribuite periodei regale sunt foarte credibile , adica breasla
lucratorilor in bronz, a olarilor, a aurarilor, a tamplarilor, a vopsitorilor,
a pielarilor, a tabacrilor si a fluierasilor. Dezvoltarea industriei ceramice
este atestata de descoperirea unor fatuieli de teracota datand din secolul VI
in multe parti ale orasului. In domeniul prelucrarii bronzului, renumita
statuie a Lupoaicei de pe Capitoliu este un exemplu dar, din nefericire, data si
autorul ei sunt indoielnice . In cazul in care ar data de la sfarsitul
secolului VI, ceea ce astfel ar fi posibil, si scolii din
In realitate insa, nu putem spune cu precizie cate din produsele mestesugaresti erau opera romanilor si cate ale artistilor etrusci imigrati.Tradiia romana paatreaza tacerea in ceea ce priveste comertul din perioada regala . Ca moneda de schimb erau folosite inca vitele iar gramezile de cupru serveau drept greutate pentru cantar. Dar libertatea de a se tocmi si de a lasa prin testament prevazuta in legea celor XII table din 450 i.Hr. indica faptul ca romanii depasisera de mult stagiul economiei domestice. O dovada a faptului ca romanii faceau comert in afara granitelor il constitue cantitatea mare de ceramica greaca descoperita pe amplasamentul orasului.[8] Au fost gasite fracmente din circa 306 vase din perioada 575-500, iar 203 dintre ele dateaza din 530-500 i.Hr., nu mai putin de 255 giind ateniene. Este semnificativ faptul ca importurile din Africa spre cele sase orase importante din Etruria in perioada 530-500 sunt in medie, dupa cum evidentiaza dovezile existente, in numar aproape egal cu cele care au ajuns la Roma.
Este cat se poate de clar ca
negotul din afara granitelor a jucat un rol important in Roma secolului VI.
Este foarte probabil ca Roma etrusca sa fi avut un tratat official cu marea
putere comerciala din vestul Mediteranei, Cartagina. Acest lucru pare si mai
probabil daca tinem cont si de asa numitele inscriptii de la Pyrgi despre
extreme de stranse legaturi dintre Cartagina si orasul etrusc Caere:
Gruparile sociale si politice:
Structura sociala a Romei arhaice era aceea a unei camunitati libere cu un cerc intern de case aristocratice. La oras mestesugarii si negustorii erau proprii lor stapani, iar populatia de sclavi era limitata la niste datornici a carora servitute nu era nici ereditara , nici irevocabila.
In zonele rurale taranimea nu era legata de glie si de obicei taranii erau proprietarii unor mici loturi. Dar plebs (plebea) sau masa populatiei de la oras si de la sate a devenit treptat o clasa distincta de cea a patricienilor; ulterior, in secolul VI sau poate la inceputul secolului V masa cetatenilor si-a consolidat definitiv delimitarea in cele doua "ordine" distincte: patricienii si plebeii. Originea acestei divizari sociale nu se datoreaza unei diversitati rasiale, ci diferentierii progressive a avutiei de care dispuneau membrii lor, care a inceput inainte de intemeierea orasului. Un numar limitat de familii , care detineau cele mai mari proprietat, a ajuns dreptat sa domine taranimea mai saraca, in randul careia subampartirea pamantului a mers atat de departe incat acesti tarani au ajuns sa traiasca de azi pe maine muncind in serviciul sau luand in arenda temporar pamant de la vecinii lor mai bogati. Aceasta relatie economica a fost consolidata de o conventie sociala intre patrician si "clientul" sau. Patricianul se angaja sa-i acorde sprijin economic clientului si sa-l ajute sa-si obtina drepturile in raport cu o terta parte. In schimb, clientul muncea pamantul, se inrola in armata acestuia si ocazional contribuia si baneste, cum a fos cazul vasalului medieval fata de stapanul sau.
Aceste obligatii reciproce, desi nu erau legiferate, erau transmise din generatie in generatie, astfel incat timp de secole relatia dintre patron si client a fost una dintre cele mai puternice legaturi din societatea romana. Organzarea sociala a comunitatii romane arhaice, ca si cea a altor popoare italice, s-a bazat pe modelul gintii. Gens, un clan sau un grup de familii, avea un nume comun: in plus fata de numele personal (praenomen) un roman purta intotdeauna si numele acelei gens din care facea parte . Solidaritatea de ginta a constituit mult timp o forta puternica in cadrul familiilor domnitoare din Roma: dar gentes nu au facut parte niciodata oficial din aparatul guvernamental, desi aveau o influenta considerabila asupra evolitiei legii si religiei. Ca unitate sociala gens a fost inlocuita de familia sau gospodarie care a fost intotdeauna un stat miniatura in stat. Organizarea patriarhala comuna tuturor popoarelor de origine indo-europeana a fost mentinuta la Roma, in rigoarea sa arhaica, mai mult timp decat in alte zone. Paterfamilias, care isi dobandea sotia in urma unei simple intelegeri cu tatal miresei, isi asuma manus sau intregul control disciplinar asupra ei, dar avea aceeas autoritate despotica si asupra fiilor sai, indifferent de varsta si asupra ficelor casatorite, Desi cracterul arbitrar al puterii sale era diminuat in realitate datorita masurilor traditionale de protectie impotriva abuzurilor , cum era de pilda institutia "consiliul familiei" care judeca onfensele cu carcter grav si datorita disciplinei impuse de religia familiei, timp de secole atotputernicia lui paterfamilias in cadrul cercului familial nu a fost limitata in nici un fel de lege. Sotii romani isi puteau omora sotiile, iar tatii isi puteau vinde copiii transformandu-i in sclavi , fara ca acetea sa fie considerate delicate.
In perioada arhaica poporul roman era impartit in trei triburi, Rames, Tities si Luceres; daca aceste nume ar fi etrusce , triburile ar fi o creatie relative tarzie, dare le pot fi si forme etruscizate ale unor nume latine preexistente. Aceste triburi aveau probabil initial o origine etnica si nu locala, dar se stiu foarte putine lucruri despre functiile lor politice; ulterior au fost inlocuite de noi triburi locale. Din ratiuni politice cetatenii erau grupati in treizeci de curiae. Acestea este posibil sa fi fost grupuri primitive de gentes asociate in vederea apararii commune, dar au devenit unitati familiale care initial erau in orice caz vecine. Membrii fiecareia se intalneau ocazional pentru a fi martori la adopatii sau testamente si pentru a decide cazuri disputate de legitimitate. Astfel curiae controlau acceptarea in comunitatea cetateneasca; dar curiones care le conduceau nu aveau functii executive, cu exceptia unor formalitat de ordin religios . Acestia au fost probabil elementele organizarii militare arhaice si cu siguranta cea mai veche adunare romana. Intruniti in sedinta comuna in Comitiile Curiate ei au constituit adunarea romana a oamenilor liberi originara. Principala functie a adunarii era aceea de a ratifica alegerea unui nou rege "prin lex curiata de impirio" prin care adunarea se angaja sa se supuna ordinelor acestuia . Camitia Curiata puteau fi convocate la ordinal regelui pentru a confirma o sentinta de condamnare la moarte pronuntata impotriva unui cetatean sau pentru a-si confirma loialitatea intr-un razboi sau altfel de criza politica. Nu puteau fi insa convocate, decat la ordinul regelui ; nu aveau putere, nefiind decat gada unor dezbateri ; metoda de vot era probabil prin aclamatii. Comitia Curiata era, prin urmare ceva mai mult decat un resonator prin care se facea auzita vocea poporului, dar asta nu inseamna ca erau neaparat eficiente. O pozitie care presupunea ceva mai multa autoritate detinea Senatus sau Consiliul Batranilor, o adunare alcatuita din toate notabilitatile care raspundeau in mod normal convocarii regelui. Senatul era alcatuit din patres, sefii celei mai importante gentes care au devenit cunoscute drept gentes de patricieni. Traditia potrivit careia Romulus a ales 100 de senatori si pana la sfarsitul perioadei regale numarul acestora a crescut la 300 nu poate fi inteleasa ca atare, dar ea indica o crestere treptata a numarului de senatori; aceasta crestere poate fi reflectata de sintagma patres conscripti, care a devenit emblematica pentru Senat. Acest consiliu era un organism consultativ, ale carui declaratii nu aveau caracter de obligativitate. Opiniile colective ale Senatului au castigat insa in mod inevitabil in greutatea datorita importantei personale a membrilor sai. Mai mult, la moartea unui rege suveranitatea acestuia revenea senatului si era numai un interrex care sa conduca alegerea unui nou monarh. In momentul in care a devenit insa o diferentiere intre senatorii mai privilegiati si ceilalti nu numai un patrician putea fi interrex si numai senatorii patricieni aveau dreptul sa-l aleaga si de asemenea sa-si dea consimtamantul in privinta revolutiilor luate de Comitia. In plus, in cazul unui interregnum,"auspiciile reveneau celor numiti patres" si astfel patricienii detineau un monopol exclusive al acestei piese a mecanismului religios. Totodata , in afara Senatului , cei mai importanti preoti , flamines, raspundeau in fata patricienilor care controlau de asemenea mai multe culte precum si drepturile auspiciale.
Evolutii militare si politice:
Armata romana arhaica era constituita printr-o recrutare generala la nivelul proprietarilor de pamant aristocrati din gentes si clientalae[11]. Se baza pe cele trei triburi, fiecare dintre acestea furnizand cate 1000 de infanteristi comandati de un tribunus militum, precum si trei escadroane de cate 100 de cavaleristi, fiecare condus de un tribunus celerum. Fiecare dintre cele trei corpuri de 1000 era alcatuit la randul sau din zece grupuri sau centurii, care corespundeau celor zece curiae ale fiecarui trib. Ifanteria era probabil echipata cu scuturi si lanci; tactica era fara indoiala rudimentara dar energica, pe masura stadiului "eroic " arhaic al dezvoltarii statelor-orase. Dar in pofida analogiilor cu orasele grecesti si cavalerii medievali sI in ciuda multor controverse moderne, nu par sa existe dovezi concludente care sa ateste faptul ca la Roma recrutarea destinata cavaleriei se limita la patricieni.
Mai degraba din randul equites este posibil sase fi recrutat garzile de corp ale regelui; se pare k nu au avut un rol important in tactica militara: o sursa militara demna de in credere, dar fragmentara, cunoscuta sub numele de Ineditum Vaticanum, consemneaza faptul ca equites nu s-au facut remarcati pana la razboaiele cu samitii din secolul IV.
O schimbare radicala in organizarea armatei si a multor asepcte ale vietii publice romane i-a fost atribuita lui Servius Tullius. Ne vom ocupa mai intai de reforma armatei. Se spune ca Servius ar fi dublat numarul soldatilor, iar recrutarea lor se facea in functie de starea de sanatate, din randul noilor triburi si erau impartiti in centurii. Astfel noua armata (legio) era formata din 6000 de infanteristi, organizati in saizeci de centuriae. Au crescut si efectivele cavaleriei, poate la sase centurii (sex suffragia); este posibil ca sex suffragia sa fi fost introduse mai devreme de Tarquinius Priscus, iar prin sporirea operata de Servius sa fi fost douasprezece noi centurii de equites.Aceasta reorganizare a mers probabil pana in mana cu adoptarea tacticilor hoplitilor de mult incetatenita in Grecia si Etruria desi unii istorici par sa dateze schimbarea ceva mai tarziu. Odata cu adoptarea noii formatiuni de luptaera nevoie si de un nou echipament: scutul rotund (clipeus), fixat de antebrat si sabia. Relatarile referitoare la reformele pe care autoritatile antice le atribuie lui Servius sunt insotite de multe detalii care reflecta in mod categoric secolul VI.
Prin urmare multi critici moderni au atribuit reformele unor perioade diferite, din secolul V si chiar din secolul IV, dar mai recent tot mai multi istorici sustin idea ca esenta reformelor apartine intr-adevar perioadei regale, dar admit totodata camulte detalii au fost adaugate intr-o ulterioara etapa de dezvoltare.
Cert este ca, armata romana cu cei peste 1000 de ani de existenta este cea mai longeviva institutie din istorie. Secretul: de a lungul existentei sale zbuciumate a stiut intotdeauna sa se adapteze cerintelor vremii. Istoriografii afirma ca punctul de pornire a armatei romane era reprezentat de garzile de corp ale lui Romulus (celeres "cei rapizi")in numar de 300.
Imaginea (idealizata) a unui soldat roman din sec.II, a Chr.
In epoca regala, si in primii ani ai republicii, armata era formata din efectivele gintilor latine formate in special din unitati de infanterie. Istoriografia latina pastreaza vie amintirea armatei gintii Fabius care, a incercat de unul singur sa duca razboi impotriva orasului etrusc Veii. Dupa cateva succese initiale, in anul 477 a.Chr. langa paraul Cremera au cazut intro ambuscada si au fost masacrati pana la unul.[12]
In epoca clasica romana, odata cu definitivarea drepturilor cetatenesti , exercitarea dreptului la serviciul militar era poate cea mai importanta.A fi soldat in viziunea romana era nu numai o simpla obligatie ci un privilegiu de care nu beneficia toata societatea. La inceput doar aristocratii beneficiau de acest drept, dar raspandirea tacticii de falanga(dupa model grecesc)a adus modificari radicale. Falanga fiind o formatie de lupta a infanteristilor greu inarmati necesita un numar mare de soldati, lucru imposibil in conditiile regimului aristocratic roman. Conform traditiei, razboiul impotriva etruscilor a necesitat o asemenea reforma:plebeii mai bogati odata cu cresterea rolului militar cereau drepturi politice. Drept rezultat primatul originii sociale si al drepturilor politice a fost inlcocuit cu cel al averii. Desi traditia istorica atribuia reforma regelui Servius Tullius (578-535 a.Chr.), de fapt aceasta reforma a avut loc abia la mijlocul sec.V. a.Chr.
Conform noilor reglementari, serviciul militar era obligatoriu doar acelor care aveau o stare materiala in masura sa si asigure echipamentul. Cei lipsiti de avere nu aveau dreptul sa se inroleze(deci erau lipsiti si de drepturi politice).
Cand tinerii ajungeau la varsta de 17 ani erau trecuti pe listele de inrolare, ceea ce insemna ca incepand cu aceea data puteau sa fie oricand chemati sub arme.Cei care refuzau acest drept erau vanduti ca sclavi iar averile confiscate.
Unitatea de baza a armatei romane era legiunea ( termenul legio-inseamna "cei alesi" facand referire la cei care aveau dreptul sa poarte arme) .
Incepand cu sec.IV a.Chr. armata romana se organizeaza pe tactica triplex acies("tactica celor trei linii").In prima linie se aflau cei mai tinerii (hastati),urmati de principes cei care aveau deja experienta de lupta in timp soldatii cei mai experimentati, triarii se aflau in ultima linie. Organizarea arata clar spiritul pragmatic roman:inamicul intai trebuia sa se confrunte cu cei mai tineri care erau cei mai entuziasti, dupa care se confruntau cu cei mai experimentati.
Faimosul Fluvius Camillus a facut unele modificari in armamentul legiunii. Castile de bronz din dotarea ostasilor se dovedise a fi ineficiente impotriva sabiilor lungi ale barbarilor, acesta a introdus casti fabricate din fier, cu o suprafata neteda, astfel cauzand loviturile de sabie sa fie deflectate (cu toate ca castile din bronz vor fi reintroduse mai tarziu). Pe langa casti, i se atribuie lui Fluvius si introducerea scutului rectangular, tip roman scutum.[15]
La inceputurile secolului la III a.Ch. armata romana s-a dovedit un adversar pe masura impotriva regelui Pyrrhus din Epirus si bine antrenata in masura sa infrunte falanga macedoneana impreuna cu elefantii sai de lupta. Pyrrhus era un tactician excelent iar trupele sale erau de o calitate foarte buna. Cu toate ca armata romana a fost invinsa de Pyrrhus, experienta dobandita in urma luptei cu un adversar atat de competent se va dovedi a fi de nepretuit in luptele ce vor urma pe viitor. In acelasi secol, razboiul impotriva Cartaginiei a intarit armata romana si mai mult, iar spre sfarsitul secolului legiunile opresc o noua incercare a galilor de a se extinde inspre sud de valea Padului.
La sfarsitul celui de-al doilea razboi Punic, istoricul Polybius ne spune in formula togatorum a sa, ca Roma avea cea mai mare si mai bine organizata armata din mediteraneana: 6 legiuni alcatuite din 32.000 de infanteristi si 1.600 de cavaleristi, impreuna cu 30.000 de infanteristi aliati si 2.000 de cavaleristi, aceasta fiind doar armata de baza. Daca Roma cerea ajutor de la toti aliatii ei italici, mai avea la dispozitie inca 340.000 de infanteristi si 37.000 de cavaleristi.
Reformele militare ale lui Scipio Africanus
Un om care a facut o mare contributie la functionalitatea armatei a fost Scipio Africanus (Publius Cornelius Scipio). Se presupune ca ar fi fost prezent la dezastrele militare de la Trebia si Cannae, unde a invatat lectia ca armata romana avea nevoie de o schimbare drastica in ceea ce priveste tacticile ei. [16]La numai 25 de ani a luat comanda trupelor din Spania si a inceput sa le antreneze mai mult decat facuse altcineva pana atunci. Fara nici un dubiu, legionarii erau ce mai buni soldati ai perioadei lor, dar pentru ca miscarile tactice pe campul de lupta sa fie posibile, ostasii trebuiau antrenati pentru asta. Faptul ca Scipio facuse un pas inainte in evolutia legiunii este confirmat da catre victoria sa impotriva lui Hannibal la Zama. Comandantii tineri si capabili ai vremii sale au vazut imediat ca stilul lui Scipio da rezultate si s-au grabit sa il adopte. Incepand cu Scipio legiunea a invatat sa foloseasca manevre tactice, si nu sa se bazeze numai pe superioritatea in lupta individuala a legionarilor. Din acel moment legiunile urmau sa fie conduse de comandanti si ofiteri inteligenti care cautau sa isi manevreze adversarii, nu sa marsaluiasca drept spre ei in formatie. Daca Roma avea cei mai buni soldati, de acum avea si cei mai buni generali.
Legiunea romana (sec al II-lea a. Chr.).
In sec al II-lea a.Chr. intalnim relatari ale reorganizarii legiunii. Hastati erau inca in fata, purtand platose din bronz, iar cei mai instariti dintre ei purtau armuri confectionate din zale de fier. Acum purtau pe casca si pene de culoare mov sau neagra, de o lungime de aproximativ 45 cm, cu scopul de a-si mari inaltimea, pentru a fi mai intimidanti cand se confruntau cu inamicii. Aveau fiecare cate un pilum, o lance fabricata din lemn cu un varf de fier. Sulitele pe care le aveau acum erau mai scurte, de aproximativ 1,20 m, dar cu un varf de fier de 22 cm lungime, bine faurit, dar facut astfel incat sa se indoaie la impact pentru ca inamicul sa nu poata arunca sulita inapoi. Celelalte unitati ale legiunii purtau acelasi echipament, cu exceptia lancei lungi, hasta, in locul mult mai scurte pilum cu care erau echipati hastati. O noutate in organizarea leginunii erau velites care nu aveau propria lor linie, ci erau impartiti intre manipule pentru a le complementa randurile. Erau trupele cele mai mobile alcatuind prima linie de atac. Ei aruncau spre inamic cu sulitele dupa care se retrageau printre randurile de hastati si principes, lasand infanteria grea sa angajeze inamicul. Velites mai reapareau in timpul luptei pentru contraatacuri.
Legiunile erau acum formate din cate 10 manipule. Cu toate ca numarul exact al efectivelorpe specialitati de trupe nu este sigur, se stie cunoaste ca manipula de hastati era constituita din 120 de oameni sub comanda a 2 centurioni, unul pe flancul stang iar celalalt pe flancul drept. Soldatii foloseau acum gladius, altfel cunoscuta sub numele de sabia hispanica, datorita originii sale. Casca din fier a fost inlocuita iarasi de casca din bronz, dar aceasta era acum mult mai groasa si oferea protectie mai mare.
Cavaleria a fost impartita in grupuri de cate 300 de calareti numite turmae, fiecare condusa de catre 3 decuriones.
Cum tot mai multe teritorii intrau in imperiu dinspre est, recrutarile pentru armata deveneau o problema. Roma nu se mai putea baza pe un numar constant de recruti din Italia.
O alta problema devenise uzul constant de trupe aliate. Cand Scipio Africanus a castigat batalia de la Numantia in 133 a. Ch. doua treimi din armata sa era formata din trupe auxiliare iberice. In est batalia de la Pydna care a pus capat celui de-al 3-lea razboi macedonean a fost castigat de aliatii romanilor care, cu ajutorul elefantilor de razboi au zdrobit flancul stang a lui Perseu, permitandu-le legionarilor sa dezbine falanga macedoneana.
Expansiunea peste mari a Imperiului a avut un efect benefic doar asupra cetatenilor claselor superioare. Noi oportunitati de imbogatire si coruptia care era in crestere a facut ca o conducere competenta sa fie greu de gasit. Scena era pregatita pentru razboiul social si venirea la putere a lui Marius si Sylla.
Dezvolatrea comertului si mestesugurilor a determinat multi oameni sa se stabileasca la Roma. Desi acesti imigrati contribuiau la promovarea proprietatii economice, ei nu au facut nimic pentru a-i consolida puterea militara: pentru ca nu erau cetateni, nu erau inrolati in armata. Nevoia de a folosi acest nou rezervor de mana de lucru a impus necesitatea de a-i include pe nou-veniti in randul cetatenilor romani, dar acceparea lor in curiae existente, grupari familiale strans unite, ar fi constituit o onfensa de aceea era nevoie de o noua structura. Principalul obiectiv al reformei a fost de natura militara. Centuriile erau unitati de recrutare, iar centurile tinerilor abti de serviciul militar din primele trei clase alcatuiau probabil infanteria de linie a unei legio. Din aceasta s-a format ulterior o adunare politica a centuriilor sau Comitiile Centuriate, a carei origine militara se reflecta in faptul ca era convocata de trompeti si se intrunea pe Campus Martius, in afara de pomerium orasului.
In a doua jumatate a secolului al II-lea i.e.n ,in urma celor doua razboaie victorioase asupra Cartaginei datorita patrunderii adanci in tarile Orientului elenistic si supunerii Macedoniei si Greciei , Roma a devenit cel mai mare stat mediteranean. Totusi, Roma nu putea sa se considere drept stapana absoluta a bazinului Marii Mediterane atata timp cat Cartagina , vechea ei rivala, invinsa, dar inca de temut din punct de vedere economic, nu era distrusa in mod definitiv.
In timp ce fortele si atentia
romanilor erau indreptate spre Orient, Cartagina invinsa a izbutit sa-si
revina si sa-si intareasca situatia economica.Siliti sa renunte la cotropiri
militare si la o politica externa activa, negustorii si stapanii de sclavi din Cartagina
isi investeau acum mijloacele in agricultura, in
Aceasta reinviere a fortei economice a Cartaginei a provocat o puternica nemultumire la Roma, in special in randurile cavalerilor si ale acelei parti a nobililor care era legata de comertul exterior.A luat fiinta un partid puternic si influent care cerea distrugerea totala a Cartaginei, chiar daca acest lucru ar fi prilejuit un nou razboi.In fruntea acestui partid se afla Marcus Porcius Cato (cel Batran).
Un pretext pentru razboi nu
era greu de gasit.Regele Masinissa al Numidiei, simtindu-se protejat de romani,
avea o atitudine extrem de agresiva si incerca sa anexeze la posesiunile sale o
parte din teritoriul cartaginez.S-a produs un conflict armat si, desi
cartaginezii au fost batuti, senatul roman a apreciat actiunile lor ca o
violare a conditiilor tratatului din anul 201 i.e.n. si le-a declarat
razboi.Astfel a inceput al treilea razboi punic (149-146 i.e.n.)
De indata ce armata romana a debarcat in
Asediul Cartaginei n-a fost de loc o actiune usoara.El a durat peste doi ani.
In anul 147 i.e.n. ,comanda armatei care asedia Cartagina a fost
preluata de Scipio Aemilianus, nepot de fiu adoptiv al lui Scipio Africanul. El
a intarit disciplina in armata,a izbutit sa blocheze complet orasul,iar in
primavara anului 146 i.e.n. a trecut la un asalt general. Romanii au intrat in
oras, unde au inceput luptele de strada, care au durat o saptamana intreaga,
pana cand a fost ocupata fortificatia centrala-Byrsa.
O comisie senatoriala sosita
in orasul cucerit a luat hotararea ca el sa fie in intregime distrus. S-a dat
foc Cartaginei , care a ars timp de 16 zile.Posesiunile cartagineze au fost
incluse in provincia romana
Dar dupa ce si-au distrus dusmanul secular, romanii au mai avut sa rezolve o alta problema complicata: sa se stabileasca temeinic in fostele posesiuni de peste mare ale Cartaginei, in Spania.Dupa ce i-au alungat de acolo pe cartaginezi,ei au intrat intr-o indelungata si indarjita lupta cu triburile locale.
Inca in anul 197 i.e.n. izbucnise in Spania o mare rascoala, pe care romanii o inabusisera cu mare greutate. In anul 154 i.e.n. a avut loc o noua rascoala, care a cuprins aproape toata tara. La ea au luat parte diferite triburi:lusitanii, arevacii, celtiberii si altele. In jurul anului 147 i.e.n., in fruntea lusitanilor a aparut un conducator talentat, Viriathus, fost pastor.Romanii au fost nevoiti sa-l recunoasca rege al lusitanilor.Miscarea a inceput sa scada abia dupa ce Viriathus a cazut pe mana unor ucigasi platiti sa-l asasineze. In anul 137 i.e.n. consulul roman Mancinus, incercuit, a incheiat cu Numantia o pace rusinoasa pentru Roma. Abia Scipio Aemilianus, invingatorul Cartaginei, a izbutit sa inabuse aceasta rascoala si in anul 133i.e.n. , dupa un asediu de 15 luni, a cucerit Numantia.
Cu cel de-al treilea razboi punic , cu cucerirea definitiva a Spaniei si
cu transformarea regatului Pergamului in provincia romana
HARTA CARTAGINA
CAP. II
PRIMUL RAZBOI PUNIC
Astfel in anul 264 realizeaza perioda in care izbucneste primul razboi punic si cucerirea nordului Italie. Mai multe surse de informare dateaza, ca in perioada 264-133 reprezinta pentru istoria Romei o cariera de succes in care cucereste foarte multe teritorii straine. Romanii dupa cucerirea nordului Italiei aveau foarte mult pamant, dar principalul inamic al Romei din acea perioada din afara Italiei era orasul Cartagina, care a fost intemeiat de fenicienii din Tir, in secolul VII, intr-o pozitie foare srategica la drumurile comerciale din Mediterana, iar Cartagina era menita sa devina un centru comercial. Binenteles ca aceasta idee nu le suradeau romanilor deloc. Dupa o serie de razboaie care au durat peste tre secole impotriva negustorilor si colonistilor rivali din teritoriile grecesti, cartaginezii au reusit sai alunge pe greci pe toata coasta hispanica si sa reduca stapanirea acestora la zona de est a Siciliei.
Cartaginezii aveau un
imperiu alcatuit din teritorii de pe coastele Africii de Nord, Sudul Spaniei,
Sardinia si Corsica, precum si vestul Sicilei, orasul lor fiind cel mai mare si
mai bogat din bazinul occidental al Mediteranei. Nu aveau la baza numai
agricultura, desi se descurcau bine in domeniul producerii si vopsitului tesaturilor,
acestia au ramas in urma grecilor la nivel industrial; ei aveau o productie
buna la obiectele de ceramica si bronzdar cele mai bune calitativ erau
importante in mare masuradin Grecia sau din Campania. Referitor la comert, acestia aveau un comert destul de
slab, care detinea un monopol virtual in bazinul occidental al Mediteranei si
in
Acestia aveau o experienta mult mai temeinica decat consulii romani care se schimbau anual, guvernul cartaginez era o oligarhi de negustori bogati, ce au fost coparati cu aristrocratia din Venetia medievala.
Organele administrative erau alcatuite dintr-un senat, condus de un consiliu intern compus din treizeci de nobili de frunte si o inalta curte alcatuia din 104 judecatori care, proveneau din familii conducatoare. Aristocratia era formata tot din oameni de rand care se confruta cu probleme extrem de importante si la care cupara principalele funtii in stat. Guvernul punic si-a adoptat aceeasi politica tenace, dar precauta cu care Republica Venetia si-a construit imperiul.
A evitat razboiul pe cat se poate si nu a recurs niciodata la ostilitati fara sa aiba ceva de castigat, in secolul IV a ajuns in bune relatii cu orasele de pe coasta etrusca. Romanii dobandind un front maritim extins de-a lungul coastei latine, acestia le-a oferit tratate succesive, insotite cu o alianta militaraimpotriva lui Pyrrus, fiin posibil ca romanii sa fi obtinut anumite substidii in bani de la aliatii lor.Romanii au inceput sai banuie pe cartaginezi cavor sa puna stapanire pe coastele italica asa cum stapaneau tarmurile Spaniei si Sicilei.
In jurul anului 288 Menssana a fost ocupata de un corp de mercenari lasati la vatra care isi spuneau "mamertini", dupa douazeci si patru de ani, mai tarziu orasul a fost asediat de regele Hieron al Siracuzei cel mai puternic dintre statele grecesti. Aceasta cucerire afacut ca mamertienii sa accepte ajutorul oferit de o flota punica, care a determinat pe Hieron sa renunte la atac. Mamertienii vrand sa scape de acest oaspete nedorit cartaginez care se abuza de ceva vreme de pe spatele gazdelor, acestia s-au hotarat sa ceara ajuor romanilor, reusind sai starneasca pe acestia impotriva cartaginezilor.
Dupa dezbaterile care au avut loc in senat s-a luat hotararea ca sa fie trimis un detasament de romani in ajutorul Messanei, acestia si-au indeplinit misiunile fara varsare de sange, deaoarece comandantul punic vazand aparitia romanilor si-a pierdut curajul retragandu-se din oras. Cartaginezii nu rau dispusi sa se lase asa de usor intimidati si sa renunte la pretentiile asupra Messanei, acestia reusesc sa il atraga de poartea lor pe Hieron sa se implice din nou in lupta de aceasta data impotriva romanilor. Assigurandu-se romanii k sunt stapani in Menssana, au pornit o ofensiva prost gandita impotriva lui Hieron.
Astfel in 263 o puternica armata romana condusa de consulul Manius Valerius a invadat teritoriul regelui si a atacat Siracuza, aici pieisera mai multe armate punice, atacul lui Valerius fiind un esec, acesta printr-un act diplomatic a reusit sa-l influenteze pe Hieron sa renunte la alianta cu Cartagina. Punand stapanre pe Messana si castigandu-l de partea lor pe regele Siracuzei, romanii i-au indepartat pe cartaginezi din stramtori. Cartaginezii nefiind asa de usor intimidati ei mai actioneaza o data impotriva romanilor cu o armata de peste 50 000 de oameni in Sicilia, folosind ca baza orasul grec Agrigentum de pe coasta de sud, vazand romanii aceasta actiune inpotriva lor ei nu au avut incotro decat sa asedieze orasul in 202, iar dupa aceasta campanie apriga, facandu-i pe cartaginezi sa renunte si alungandu-i definitiv din Sicilia.[20]
Flota cartagineza dispunea atunci de 120 de quiquereme, puse in miscare de cinzeci sau mai multe vasle mari, fiecare dintre aceasta fiind actionata de cinci vaslasi, ce aveau in plus un numar de 120 de marinari. Romanii nu prea dispuneau atunci numai de cateva vase mari iar dupa tratele pe care le incheiase in ultimul timp nu prea avea cine sa ii ajute, asa ca s-au hotara sa construiasca din propriile resurse o flota de quinquereme, ceva mai mare decat cea a Cartaginei, ramanii putand sa se mandreasca de decizia pe care au luat-o de a deveni o putere navala.
Dupa ce a fost terminta flota de lupta in 260 dica 140 de nave, a infruntat o escadra de 130 de nave punice, in largul coastei de nord a Sicilie langa Mylae.
Cartaginezii crezandu-i o prada usoara pe romani acestia s-au napustia asupra lor, dar au fost retinuti prin noua inventie a romanilor a ghearelor de pisica unde cartaginezii au fost nevoiti sa lupte corp la corp in conditii deloc favorabile. Reusind din nou sa castige romani si ocupand toate orasele din centrul insulei, dar nu au reusit sa puna stapanire pe fortaretele cartagineze de la Panormus, Drepana si Lilybaeum.
In 256-255 romanii vazand ca e inutil sa atace Imperiul cartaginez in
partile laterale, acestia s-au hotarat sa dea o lovitura chiar in inima acestuia.
Consulii Atilius Regulus si Manlius Vulso au plecat spre
In 256 dupa supunerea Siciliei de catre romani, si invingerea
cartaginezilor pe campul de lupta, acestia cu ajutorul unui condottiere spartan
pe nume Xanthippos si-au intarit trupele si au instruit aceste trupe dupa cele
mai bune metode grecesti. Intalnindu-se astfel in 255 cu trupele lui Regulus in
valea Bagradas, in aceasta batalie Xanthippos a rpetat tactica lui
Romanii inlocuindu-si toate vasele pierdute, construindu-si o noua
flota care fara a mai fi trimisa in expeditii in
Asediu de la Lilybaeum i-a determinat pe sa-si refaca flota si sa profite de priceperea lor in domeniu. In 249 consulul Claudius Pulcher, care stationa cu 120 de vase in larg la Lilybaeum, a atacat prin surprindere portul Drepana, unde erau concentrate noile escadre inamice, dar comandantul punilor, Adherbal, a iesit din port si a obligat navele lui Caudius, care incercau sa se retraga capturandu-le pe cele mai mult la mal.
Dupa cele doua victorii ale cartaginezilor pe mare, in urma carora Roma a ramas practic fara flota, cartaginezii au negociat cu inamicii lor un schimb de prizoneri, dar acestea nu au avut nici un rezultat. Romanii erau dornici sa recunoasca un armistitiu, fiindca ei considerau ca au atins limitele pe care si le puteau permite cu efectivele si puterea financiara pe care acestia o aveau.
Timp de sase ani cartaginezii au beneficiat de fortele navale si de rastimpul necesar pentru apregati un contraatac decisiv impotriva adversarului lor extenuat. Astfel in 247 ei au dat comanda trupelor din Sicilia unui tanar comandant pe nume Hamiclar Barca, devenit celebru ca adept al tacticii de uzura. Hamiclar a interprins mai multe atacuri inpotriva coastei italice, obligandu-i pe romani sa infinteze niste colonii mult mai puternice, dintre acesta Brundisium a devenit un port comercial important si a eclipsat orasul vecin Tarentum.
Hamiclar ocupand doua fortarete, Muntele Hercte langa Panormus si muntele Eryx langa Drepana, conducand la un atac gherila victorios impotriva romanilor, astfel depodedandu-i de toate orasele care acestia le asediau in vesul insulei. Hamiclar nu avea insa destule forte sa atace Italia, dar insa romanii isi facuse indeajuns bine fortele pentru a prelua din nou initiativa. Senatu cu ajutorul unui imprumut fortat din partea noilor sai membri areusit sa echipeze 200 de noi galere mai usoare pentru a duce la bun sfarsit asediul de la Drepana si Lilybaeum. Cartaginezii nemaiputand sa-si reorganizeze la timp flota pentru apararea fortaretelor, au pus pe picioare o flota de urgenta care era care era mai buna decat o armata de rezervisti.
Lutatius Catulus, comandantul roman a declansat ulima batalie a razboiului langa insulele Aegates in largul orasului Drepana, optinanand o victorie pe cat de zdrobitoare pe atat de simpla, Cartagina pierzand orice speranta de a mai salva Lilybaeum si Drepana, nemai avand ce face a trebuit sa suporte pacea in termenii impusi de inamic.
Guvernul punic a fost obligat sa renunte la toate pretentiile asupra Siciliei si s-a angajat sa plateasca despagubiri subtantiale intr-un interval de zece ani. Astfel, efortul de razboi al Romei a avut drept rezultat incasarea unei sume anuale, obtinerea unei provincii, Sicilia, ce a creat marcarea primului pas in crearea unui imperiu in Mediterana si construirea unei flote ce a dominat marile occidentale.[21]
Capitolul III
AL-II-LEA RAZBOI PUNIC.
Expeditia lui Hannibal
HAMICLAR SI HANNIBAL
Tratatul semnat in 513 cu Roma le daduse cartaginezilor pacea, dar aveau defavorizari; partea cea mai mare a Siciliei platea tribut inamicului, dar ce era mult mai important pentru cartaginezi era faptul ca vedeau sfarmat intregul lor sistem comercial. Fiind pierduta Sicilia comertul italic devenise independent fata de cel fenician. Cartagina trebuia sa priveasca pacea din anul 513 numai ca pe un armistitiu si nu trebuia sa o foloseasca pentru pregatirile in vederea reinceperii inevitabile a razboiului , pentru a-si cuceri o existenta independenta de capriciile inamicului sau national. La Cartagina au exiztat doua partide : una pentru pace, cealalta pentru razboi , care s-au aliat, cum era si firesc intre conservatori si reformatori. Primii si-au gasit un sprijin in sfatul batranilor cum se numea atunci si al celor o suta , in fruntea carora se afla Hanno cel Mare , iar ceilalti in conducatorii multimii in deosebi lui Hasdrubal, barbat respectat, si in ofiterii armatei siciliene care au avut mari succese obtinute sub conducerea lui Hamiclar cu toate k au fost facute cam in zadar dar a aratat patriotilor sai drumul spre salvare din acest pericol amenintator. A existat o dusmanie nemiloasa intre aceste doua partide, cand razboiul libian intrerupse lupta. Hamiclar a fost acuzat de provocarea razboiului mercenarilor , intrucat el ar fi facut promisiuni de solda a soldatilor sai fara imputernicirea guvernului.
Daca ofiterii si conducatorii poporului doreau sa rastoarne acest guvern nesocotit nu ar mai fi intalnit o rezistenta redutabila la Cartagina , dar cu siguranta la Roma, cu care stapanii guvernului de la Cartagina se aflau in relatii care se apropiau de inalta tradare. Cei doi generali care condusese razboiul libian in ultima faza s-au facut propuneri ca Hanno sa fie rechemat, iar Hamiclar sa fie comandat suprem al intregii Africi pe o perioada nelimitatade timp. Deasemenea avea si o pozitie independenta fata de colegii de guvernamant-adversarii au numit-o putere monarhica neconstitutionala, iar Cato-ductatura-putand sa fie rechemat si trimis in fata judecatii numai de catre adunarea poporului. Adunarea poporului,isi rezervase, binenteles dreptul de confirmare. Hamiclar stia k nu poate sa faca usor soldati din comerciantii si fabricantii unui oras, patriotii cartaginezi ii daduse ofiteri excelenti , dar erau reprezentanta in exclusivitate de clasa culta, avea numai calareti libiofeniceni. Trebuia sa-si creeze o armata cu recruti fortati ai libienilor si cu mercenari dar pentru aceasta trebuia sa plateasca o solda mare oamenilor sai si punctuala , el nu era numai comandant militar ci si seful unei partide. Era obligat sa se sprijine pe cetateni oricat de nobili si de neintinati ar fi fost conducatorii acestora pentru ca partidele de guvernare asteptau cu nerabdare sa-l rastoarne de la putere. Imedia dupa terminarea razboiului cu mercenarii noul comndant al Libiei a parasit Cartagina , rezultatele ne arata ca ceea ce a realizat Hamiclar in ca militar si om de stat in noua ani ai vietii sale (518-526 , 236-228), pana cand a murit pe campul de batalii, luptand cu vitejie tocmai cand planurile sale incepeau sa dea roade si ceea ce a continuat in urmatorii opt ani (527-534 , 227-220) a fost continuat de ginerele sau Husdrubal, mostenitorul functiei si proiectelor lui. Dupa tratatele dependente de Libia , pe langa protectoratul asupra Gadesului , in Spania a fost intemeiat un imperiu cartaginez, cu iscusinta diplomatica a lui Husdrubal.meleagurile Spaniei au inceput sa fie tot mai incantatore sau fondat noi orase , Cartagina Spaniei (Cartagena) de catre Husdrubal, unicul port bun de pe coasta de sud, a inflorit agricultura si extractia metalelor dupa ce au fost depistate noi zacaminte argintifere de langa Cartagena care vor da o productie anuala de peste 2,5 milioane de taleri . Husdrubal s-a priceput prin toate modalitatile astfel Cartagina a obtinut o larga piata de desfacere penru produse si pentru comertul sau, iar veniturile erau indeajuns si pentru armata cat si pentru a trimite acasa si a se ingriji de viitor.
Soldatul, in cursul vietii sale militare gasea in tabara a doua patrie unde cu vitejie celti si iberi au format o pedestrime destoinica , capabila sa coopereze cu excelenta cavalerie numita. Dupa moartea lui Hamiclar in Spania au fost trimise puternice trupe africane, incat partidul de guvernamant vrand nevrand nu avea ce face decat sa asiste la acestea , si sa se planga in corespondenta cu prietenii de la Roma , de ofiterii demagogi si de multimea nesimtitoare. Hamiclar a avut un tel bun in realizarea planurilor sale de a gasi o compensatie pentru tributurile si comertul din insulele pierdute. Extinderea incredibila de rapida a Cartaginei in Spania a trezit si atentia si temerile romanilor , astfel in 528 au incheiat o alianta cu cele doua orase grecesti de pe coasta spaniola orientala, Zakynthos sau Saguntum (in apropiere de Valencia) si Emporiae (Ampurias), informandu-l pe Hasdrubal sa nu si avertizandu-l sa nu interprinda cuceriri dincolo de Ebru, ceea ce a fost promis. Odata cu moartea lui Hamiclar, prietenii si dusmanii sai judeca proiectele sale si sustin ca disparusera odata cu el, iar senatul a inteles ca nu mai are rost sa tot amane declansarea razboiului o dorinta de ai linisti mai intai pe galii din valea Padului.
Romanii deveneau tot mai amenintatori pentru cartaginezi si nu puteau sai opreasca nici tratatele existente semnate. Politica romana fiind tenacitata, vicleana si consenventa a facut ca inamicii sai de la Pyrrhos pana la Mithridates, sai fie superiori Romei. Norocoul fiind de partea generalului Hamiclar,mijloacele de razboi fiind asigurate de o armata puternica, obisnuita cu lupta si cu victoria dar cand erau mai bine organizati si gasisera momentul potrivit pentru actiune lipsea ceva foarte important si anume conducatorul armatei. Trebuia un barbat inteligent, cu o inima deschisa pregatita pentru orice, intr-o situatie critica si in cazul sau cand poporul era disperat sa gaseasca calea spre izbavire. La inceputul anului 534 (220), Hasdrubal este ucis, iar ofiterii cartaginezi l-au desemnat in locul sau pe fiul cel mai invarstnic al lui Hamiclar, Hannibal. Hannibal era un barbat tanar, nascut in anul 505 (249), implinise 29 de ani dar trecuse prin multe. De copil isi urmase tatal in tabara militara distingandu-se in curand, era destul de voinic, un alergator foarte bun si un calaret temerar. Sub indrumarea prietenului sau Sosilos din Sparta, a reusit sa redacteze documente de stat, ca barbat a intrat in armata tatalui sau pentru a manui sub ochii acestuia pentru prima data armele si pentru a-l vedea cazand pe campul de lupta langa el.
Acceptand mostenirea si fiind demn de ea, unii au incercat sa-i critice caracterul facandu-l; avar pentru cartaginezi si crud pentru romani. Avand la baza o caracteristica de baza feniciana viclenia inventativa, alegea cu placere cai neobisnuite si previzibile: diverse ambuscade care ii erau familiare; studia caracterul adversarilor sai cu o minutiozitae extraordinara. Avea un serviciu de spionaj nemaipomenit si avea spioni permanenti chiar si la Roma, fiind informat permanet despre toate proiectele inamicului sau, deghizandu-se foarte usor purtand haine false si par fals, fiind un om mare atragea toate privirile[24]. Astfel in vara anului (220) a hotarat declansarea razboiului , aceasta hotarare a fost bine luata intrucat Tara celtilor nu fusese pacificata iar un razboi intre roma si Macedonia parea sa fie iminent putand sa duca razboiul acolo unde dorea el, inainte ca romanii sa-l fi inceput dupa placul lor si anume cu o debarcare in Africa. Armata era gata de plecare , dar guvernul cartaginez se dovedea a nu fi de acord cu declansarea unui razboi impotriva Romei. Hannibal refuza sa declanseze un razboi in opozitie deschisacu autoritatile legitime, astfel provocaindu-i pe saguntini la ruperea pacii , acestia s-au multumit plangandu-se la Roma.
La aceasta plangere romanii au trimis o comisie la fata locului, unde el a incercat sa-i forteze la o declaratie de razboi , printr-un tratament infan, comisarii si-au dat seama de starea lucrurilor, ei au tacut in Spania , pentru a aduce acuzatii la Cartagina si a relata la Roma ca Hannibal e pregatit pentru razboi si ca acesta ar fi iminent. Hannibal se hotara si trimise la Cartagina intr-o forma lapidara ca saguntinii i-ar amennta pe torboleti, si ca se vede nevoia sa-i atace din aceasta cauza. Fara sa mai astepte raspuns a inceput asedierea orasului care era aliat cu Roma in primavara anului 219, astfel a inceput razboiul impotriva Romei. Daca romanii nu si-ar fi pierdu timpul cu mizerabilii de banditi din Iliria in perioada celor opt luni de asediu al Saguntului, ei ar fi reusit sa fie stapanii marii si porturilor potrivite . Dupa ce Hannibal a trimis prada la Cartagina pentru a putea fi distribuita , patriotismul si setea de razboi s-au trezit la multi dintre aceia care pana atunci nu cunoscusera astfel de sentimente, iar impartirea a anulat orice posibilitate de intelegere cu Roma. Cand aparu o delegatie romana la Cartagina, dupa distrugerea Saguntului, cerand extradarea generalului si a gerusiastilor prezenti in tabara militara si cand purtatorul de cuvant roman, intrerupand incercarea unei justificari, a incheiat discutiile, adunandu-si toga si spunand ca tine intr-insa pacea si razboiul, iar gerusia are libertatea de alegere, gerusiastii au avut curajul de a raspunde ca lasa alegerea pe seama romanului. Cand acesta a oferit razboiul, ei il acceptara.
Hannibal intentiona sa forteze trecerea unde era aflata deocamdata numai militia celtica, in tim ce consulul stationa inca patru zile la Massalia cu o armata de 22 000 de pedestrasi si 2 000 de calareti. Fara sa mai zaboveasca mult el a inceput sa treaca Ronul si au inceput sa-i ia prin suprindere pe gali,acol a avut o incaierare apriga cu cateva escadroane cartagineze, fiind prima lupta in care s-au intalnit romanii si fenicienii in acest razboi. Aflandu-se incoce langa Ron, nimic nu-l mai putea impiedica sa ajunga pana la Alpi, numai daca consulul Scipio s-ar fi intors cu intreaga armata si sa ajunga in sapte zile in Valea Padului prin Genova.
Nestiind la inceput nici el pe ce cale sa o ia si care ar putea fi mult mai buna pentru soldatii sai, nu putea nici sa piarda timp prin ocolisuri, fie lupte, treboia doar sa aleaga calea cea mai practicabila pentru bagajul sau, pentru cavaleria sa puternica si pentru elefantii de-a lungul careia o armata isi putea provoca mijloace de subzistenta fie cu o vorba buna , fie prin forta. La trecerea primului lant al Alpilor care se inalta abrupt, ducea doar o singura poteca practicabila. Hannibal aflase vestea desul de repede pentru a evita un atac si a asezat tabara la poalele muntelui pana dupa apusul soareluii de repaus armata isi continuase drumul iar abia in a patra zi in tinutul ceutronilor (Tarentaise de astazi) , unde valea era din nou foarte stransa vigilenta trebuia sa fie din nou treaza.
Drumurile deveneau din ce in ce tot mai dificile, lipsa de provizii marsurile prin defilee sub atacurile necontenite ale inamicului invulnerabil si situatia disperata a ratacitilor si ranitilor. Ultima si cea mai dificila etapa a fost acea a coborari intrandu-se in luna septembrie a pricinuit la coborare anumite neplaceri care le cauzasera atacurilor barbare la urcus. Dupa o sttionare de patru zile in care armata facura loc sa treaca animalele fiind un drum extrem de periculos pentru deplasarea acestora din cauza stratului de zapada si a gheti, si dupa un mars de inca trei zile prin valea tot mai larga a Doriei, unde locuitori acestei vai (salasii si clientii insubrilor) ii considerau pe cartaginezi salvatorii lor.
Dintre cei 50 000 de veterani pedestri si 9 000 de calareti, cat numarase armata inainte de traversarea Pirineilor, mai mult de jumate cazusera datorita marsurilor si victimelor cazute in lupta. Acum Hannibal nu avea mai mult de 20 000 de pedestrasi, din care 3/5 libieni si 2/5 spanioli si 6000 de calareti din care o parte fara cai.
BATALIA DE LA CANNAE
Dupa victoria de la Transimene, fara a avea rezultate prea stralucite le-a deschis invadatorilor calea spre Roma. Nici un oras din centrul Italie nu si-au deschis portile in fata cartaginezilor, ca atare Hannibal renuntand sa atace Roma si a incercat sa provoace o victorie in sudul Italie si sa ducala bun sfarsit ceea ce Pyrrus nu facuse decat pe jumatate. Nici italicii sudul peninsulei nu au fost cu bratele deschise in fata sa in drumul sau la Aqulia spre Campania si inapoi in Aqulia a fost urmarit de o armata romana condusa de un neintrecut luptaor Q. Fabius Maximus care fost numit de catre popor dictator printr-o procedura neobisnuita.
Fabius renuntand sa-si puna in pericol trupele printr-o lupta decisiva, asa ca el a incoltit pe moment trupele lui Hannibal ocupand toate trecatorile muntilor si blocand flancurile inamicului dar trupele lui au fost scoase din pozitii venind intariri in ajutorul lui Hannibal, o armata ciudata de 2 000 de cornute, ce au fost manate in timpul noptii spre tabara lui Fabius si au indepartat garnizoana in deruta in una din trecatorile adiacente. Fabius reusind sa isi incurajeze aliatii Romei tinand inchise portile in fata invadatorilor. Unii critici numindu-l pe Fabius "Iacheul lui Hannibal", poetul Ennius a spus desprel ca a fost "barbatul care de unul singur a salvat statul prin rabdare".
La sfarsitul anului 217 Hannibal a ramas un simplu intrus nereusind sa cucereasca nici un oras din peninsula italica. Romanii in 216 in loc sa astepte si sa analizeze stilul de lupta al adversarului si sa-si redapteze propriile metode, ei au decis sa puna capat superioritatii armatei inamice printr-un atac froantal, printr-o lupta deschisa cu infanterie. Armata romana numara peste 50 000 de soldati preluand comanda L. Aemilius Paullus si C. Terentius Varro, dar nici unu din ei nu au mai avut deaface cu tactica lui Hannibal, trupele sale nu depaseau 40.000 de oameni si totusi acesta le-a facut pe plac acceptand o lupta pe camp deschis, langa orasul Cannae, unde romanii nu aveau de ce sa se teme de rezerve ascunse.
Romanii in acest camp deschis nu aveau de ales decat intarind linia infanteriei astfel incat sa creasca amploarea impactului asupra armatei lui Hannibal. El si-a controlat zona de centru a trupelor si le-a ordonat sa se retraga ininte de atacul dusmanului. In timp ce trupele punice din centru se retrageau apropiindu-se de infanteria dusmana si gonind-o, in drumul sau, spre locul macelului, infanteria usoara din laturile armatei cartagineze a atacat flancurile armatei romane, iar cavaleria care izgonise cavaleria romana de pe campul de lupta, a prins la mijloc trupele romane din centru. Cu un numar mai mic decat romanii Hannibal a reusit sa prinda intreaga armata romana ca intr-un inel de otel cu scopul pierderii a 6 000 de oameni, fiind unicul caz aceasta batalie de la Cannae in care o armata mai slaba numeric a reusit sa incercuie o armata mai numeroasa .
Dupa ce au pierdut romanii 100 000 de oameni in recentele batalii, au avut de suferit datorita dezertarii supusilor sai din sudul Italiei. Acestia neavand ce face au incheiat pace cu Hannibal pentru ca acesta le-a promis ca nu va face recrutari fortate, Roma pierzand practic tot sudul Italiei. Una dintre cele mai grele lovituri suferite de catre romani a fost pierderea orasului Capua, care a trecut de partea cartaginezilor sperand ca va lua locul Romei. Acest oras avea cel mai important centru industrial al tarii, acesta incheind o alianta cu Hannibal pe langa faptul ca ia oferit acestuia un loc de stationare peste iarna, i-a asigurat si o excelenta aprovizionare. Aceasta batalie de la Cannae i-a marcat profund pe romani, care nu au uitat niciodata victoria cartaginezilor. Consulul Varro era un parvenit politic, iar ca persoana nu era deloc binevenit in randul familiilor conducatoare. Senatul multumindu-i ca nu si-a pierdut increderea in republica , dand dovada de un curaj exemplar, poporul roman a facut sacrificii fara egal, incat inainte de sfarsitul anului 216 pierderile suferite de catre romani au fos acoperite,iar numarul legiunilor romane crescand in ultimi cinci ani, atingand cifre fara precedent , iar in 212 arnata romana numara douazeci si cinci de legiuni.
Barbatii care au lupta departe de campul de lupa de la Cannae, au fost pedepsiti si obligti sa indeplineasca obligatoriu un serviciu militar de doisprezece ani in Sicilia. Din cauza senatului care tindea spreo politica mai precauta si spre popor strategia romanilor a fost afectata, atfel Senatul a realizat unitatea si continuitatea conduceri. Cannae in cele din urmaa s-a dovedit a fi una dintre cele mai neconcludente dintre marile batalii mondiale, asigurandu-i lui Hannibal o pozitie sigura in sudul Italiei, si o garantie durabila impotriva atacurilor nescutindu-l de handicapul inferioritatii trupelor sale, avand ca singuri aliti care l-au sustinut pe lucani si brutti. Astfel Hannibal nu a mai avut niciodatao noua sansa de a readuce superioritate numerica dusmanilor sai intr-o alta batalie, pentru ca Fabius si ofiterii sai, cu consimtamantul Senatului,au adoptat tactica fabiana si au refuzat sa mai riste in alte batalii de riscuri majore.
Dupa batalia de la Cannae Hannibal conform planurilor sale incerca sa ademeneasca armatele romane prin noi capcane, dar erau fara succes, dupa trei campanii fara incidente in Campania, a luat cu asalta si a cucerit orasul Tarentum prin tradare (212), aducandu-i o noua sursa de provizii. Dupa toate aceastea consulul Q. Fulvius Flaccus pregatind un contraatac impotriva campanierilor. Hannibal a incercat sa puna capat asediului printr-o diversiune de mare avergura impotriva Romei, sperand ca Senatul va fi obligat sa-l recheme pe Fulvius de la Capua.
Astfel Senatul nu il asculta si il lasa pe Fulvius sa isi duca planul la bun sfarsit, Capua alaturi de regiuni mai mici Samnium si Apulia, este cucerita prin infometare si pedepsita prin tradare. Cerand sprijin fratelui sau Husdrubal, Hannibal pregateste o jonctiune cu trupele fratelui sau in centrul Italiei, armata lui Husdrubal este complet inconjurata iar acesta moare pe campul de lupta, Hannibal fiind nevoit sa se retraga nevatamat in fortaretele din munti in Bruttium si sa-si exercite autoritate timp de patru ani. Nero care s-a dovedit a fi invatacel lui Hannibal nu a mai avut ocazia sa-si masoare fortele cu mentorul sau.
RAZBOIUL DIN GRECIA ȘI SICILIA
Pe tot parcursul intregului rozboi punic cartaginezii au avut o flota mult mai numeroasa decat a romanilor de 130 de nave de lupta, romanii si-au echipat 160 din cele 218 nave si ,si au fost nevoiti sa isi aloce resurse importante in anii urmatori. In cele din urma flota romana reusind sa inercepeze unele din covoaiele punice care se indreptau spre Spania si Sicilia inpiedicandu-l pe aliatul lui Hannibal Filip al Macedoniei sa se apropie.
Acesta a incheiat cu Hannibal un tratat prin care se angaja sa coopereze cu el si sa-l ajute, daca Filip ar fi respectat acesta angajament ar fi putut pleca impotriva Romei, pentru ca acesta in calitate de general era unul foarte bun la fel ca si Pyrrhus si avea o armata mult mai puternica dar aparitia acelor escadroane romane in Marea Adriatica l-au facut pe acesta sa se retraga. Pentru Roma un pericol care reprezenta, era celalat participant grec la cel de-al doilea razboi punic. In Sicilia, regele Hiron al Siracuzei a intrat in razboi ca aliat al romanilor, acestia primind de la el importante cantitati de cereale si bani.
Dupa moartea acestuia coroana i-a reveni insa nepotului sau, Hieronymos, un tanar fara experienta, care a colaborat impreuna cu agentii punici in batalia de la Cannae si acestia i-au promis jumate din Sicilia romana in schimbul colaborari. Hieronymos fiind ucis,guvernul republican l-a inlocuit si a schimbat politica lui externa, cartaginezii bucurandu-se de sprijinul Siracuzei, dar un corp roman expeditionar condus de Caudius Marcellus, a ocupat punctul de frontiera de la Leontini si i-a macelarit pe locuitori ,dar siracuzi au actionat impotriva acestora si i-au masacrat reinnnoit aliata cu Cartagina.
Punii cu consimtamantul lui Hannibal, cu o armata de circa 30 000 de oameni, au inlaturat patrulele romane si au creat o baza la Agrigentum. Asrfel generalul roman a luat intr-o noapte prin asalt si a cucerit Siracuza, din Cartagina au venit intariri, dar armata punica a fost decimata de malarie care fa cea ravagii in partea de sud a orsului, iar cea mai mare flota cartagineza care a participat la cel de-al doilea razboi punic a batut in retragere in urma unei confruntari cu o forta romana de 100 de vase, astfel romani fiind invingatori. Sardinia si Corsica fiind primul factor foarte important la izbucnirea celui de-al doilea razboi punic, au avut un rol modest in cadrul operatiunilor militare.
In 215 o noua revolta care izbucnise in Sardinia ii incurajase pe cartaginezi sa trimite o armata sa recucereasca insula. Dar romanii care inca mai vroiau ca Sardinia sa-i mai aprovizioneze au trimis si ei destule trupe care sa le tina piept punilor. In cele din urma romanii reusind sa-l impiedice pe Hannibal sa plece in Spania, ei au incercat sa extinda razboiul in acea tara, toate acestea s-au datorat prin ajutorul lui P. Cornelius Scipio, care a adoptat o politica decisiva, al carui nume il avea si fiul sau. Acesta dupa ce si-a dat seama ca nu-l mai poate opri pe Hannibal sa ajunga in Italia s-a ocupat personal de de organizarea apararii vaii fluviului Pad, trimitand doua din legiunile sale in Spania sub comanda fratelui sau Gnaeus, acesta a cucerit rapid Tarraco (Tarragona) si a zadarnicit un atac al lui Hasdrubal, fratele lui Hannibal.
Scipio era in inferioritate numerica, acesta tot a obtinut victoria la gurile fluviului Ebru, impiedicand patrunderea lui Hasdrubal si distrugand puterea navala punica pe coasta Spaniei. In 208 Scipio il infrunta pe Hasdrubal la Baecula, folosind o cavalerie usoara si o linie de infanteristi pentru a retine trupele din centrul armatei lui Hasdrubal, acesta a obtinut o victorie remarcabila, dar nu zdrobitoare.
RAZBOIUL DIN AFRICA
Scipio s-a pregatit pentru o expeditie in Africa ca sa initieze niste relatii diplomatice cu mai multe capetenii din Numidia ce incheiase o alinta indefinita cu Cartagina, cand s-a intors la Roma in 205, a solicitat sa fie imputernicit si sa continue razboiul pe teritoriul Cartaginei. Cererea i-a fost respinsa de Fabius, fiindca senatul se temea atata timp cat Hannibal era inca acolo si sa recurga la noi recrutari.
In cele din urma Scipio a trecut peste senatori cerand sprijin poporului care l-a ajutat si a luat masuri impotriva cartaginezilor, astfel in 204 el a debarcat cu trupele sale pe teritoriul Africii, langa Utica, dar cartaginezii il asteptau gata de lupta, avand curajul punii sa mentina prima linie de a apararii peste hotare. Guvernantii puni i-au ordonat lui Hannibal sa tina piept romanilor in Lucania si Bruttium. Fratele sau Mago a debarcat la Genua (Genova), care in timp de doi ani sa retras pe coasta din cauza ajutorului neinsemnat a galilor.
Cel mai puternic conducator din Numidia, Syphax sa alaturat armatei cartagineze, iar Scipio l-a randul sau, l-a castigat de partea lui pe conducatorul Masinissa, care detinea un mic principat in partea de est a Numidiei, acesta nu i-a putut oferi lui Scipio decat o trupa de insotitori calare, pentru cafusese alungat din tinutul sau Syphax. In 204 Scipio tre sa infrunte pe Syphax si trupele cartagineze, care reuseste sa iese din acest impas in primavara urmatoare, printr-un plan bine pus la punct, inlaturand suspiciunile adversarilor sai, in timpul iernii face o oferta de pace, declasand brusc un atac nocturn inpotriva trupelor lui Hasdrubal, si Syphax in care armatele acestora au trecut prin foc si sabie. Symphax si cartagienii si-au refacut forte noi prin recrutari, ce au inclus un corp de mercenari celtiberi, Scipio s-a napustit asupra acestora care au trebuit sa faca fata bataliei de la Campi Magni din partea raului Bagradas reusind sa castige batalia pintr-o manevra facuta de el.
Dupa aceasta batalie Syphax, a fost alungat din capitala sa , si a fost instalat Masinissa ca rege al intregii Numidii. Dupa aceste batalii cartaginezi au cerut pacea, rechemandu-i pe Hannibal si Mago din Italia, Hannibal revenind insotit de 15 000 de veterani din Italia .
In vara anului 202 cei doi s-au intalnit langa o zona aproape de Zama Regia, fiecare din armate numara cate 35 000 si 40 000 de oameni, ceea ce rezula ca ambele trupe erau foarte bine pregatite. Hannibal a fost primul care a atacat cu elefantii, Scipio incercand sa invaluie trupele acestuia,astfel batalia de la Zama s-a incheiat ca si cea de la Cannae dar de data asta cartaginezi au fost incercuiti.
Planul bataliei de la Zama
Armata punica a suferit multe pierderi obligandu-l pe Hannibal sa ceara pacea, Scipio dubland suma la pierderile suferite in razboi si a interzis Cartaginei sa mai porneasca un razboi fara consimtamantul Romei. Masinissa a primit in dar tot eritoriul din Africa pe care "l-a detinut el sau pe care l-au detinut stramosii sai', iar termenii pacii au fost ratificati pe ambele parti.
Hannibal schiteaza un program de reforme economice, fiscale, constitutionale, vizand refacerea puterii cartagineze, dar animozitatea oligarhiei si presiunile Romei il obliga in 195 i.Hr. sa se refugieze la curtea lui Antiochos al III-lea, suveranul Regatului Seleucid, unde incurajeaza ostilitatea impotriva romanilor.
La inceputul razboiului lui Antiochos al III-lea impotriva Romei (192 i.Hr.), Hannibal sustine, fara succes, ideea purtarii luptelor pe solul italic. Dupa infrangerea seleucida de la Magnesia (190 i.Hr.), dupa o serie de pelegrinari, Hannibal se refugiaza la curtea regelui Bitiniei, Prusias I. Conduce flota acestuia la victoria in razboiul impotriva Pergamului (184 i.Hr.) dar, dupa infrangerea Bitiniei, pentru a nu cadea in mainile romanilor, care cerusera predarea lui, se sinucide la Libyssa, in 183 i.Hr. Moare in acelasi an ca si rivalul sau Scipio Africanul.
Marele rival al lui Hannibal,Scipio Africanul
Batalia de la Ticinus - Hannibal invinge romanii condusi de Publius Cornelius Scipio.
Batalia de la Trebia - Hannibal invinge romanii condusi de Titus Sempronius Longus.
Batalia de la Lacul Trasimene - Intr-o ambuscada, Hannibal distruge armata romana a lui Gaius Flaminius, care este ucis.
Batalia de la Cannae - Hannibal distruge armata romana condusa de Lucius Aemilius Paullus si de Gaius Terentius Varro in ceea ce este considerata una dintre cele mai mari capodopere ale artei tactice militare
Prima batalie de la Nola - Generalul roman Marcus Claudius Marcellus tine piept unui atac al lui Hannibal.
A doua batalie de la Nola - Marcellus respinge din nou un atac al lui Hannibal.
A treia batalie de la Nola - Marcellus lupta intr-o batalie indecisa cu Hannibal.
Prima batalie de la Capua - Hannibal invinge consulii Q. Fulvius Flaccus si Appius Claudius
Batalia de la Silarus - Hannibal distruge armata romanaa praetorului M. Centenius Penula.
Prima batalie de la Herdonia - Hannibal distruge armata romana a praetorului Gnaeus Fulvius.
A doua batalie de la Capua
A doua batalie de la Herdonia - Hannibal distruge armata romana condusa de Fulvius Centumalus, care este ucis
Batalia de la Numistro - Hannibal il invinge pe Marcellus
Batalia de la Asculum - Batalie indecisa intre Hannibal si Marcellus
Batalia de la Grumentum - Generalul roman Gaius Claudius Nero lupta intr-o batalie indecisa cu Hannibal
Batalia de la Crotona - Hannibal lupta impotriva generalului roman Sempronius in sudul Italiei.
Batalia de la Zama (19 octombrie) - Scipio Africanul il invinge decisiv pe Hannibal in Africa de Nord, sfarsind al doilea razboi punic
Portretul lui Hannibal.
CAP IV
IMPLICAȚIILE IDEOLOGICE ALE CONFLICTULUI PE TERMEN LUNG PENTRU LUMEA ROMANA
Succesele militare si diplomatice romane in jurul Mediteranei au rezultat noi si neobisnuite presiuni asupra structurilor vechiului oras-stat. In timp ce conflictele de factiune devenisera o parte traditionala a vietii romane, mizele erau acum mult mai ridicate; un guvernator provincial corupt se putea imbogati peste orice si-ar fi putut imagina stramosii sai, iar un comandant militar victorios avea nevoie doar de sprijinul legiunilor sale pentru a putea conduce vaste teritorii.
Incepand cu razboaiele punice, economia romana a inceput sa alunece in alta directie, dovedindu-se mai tarziu auto-distructiva. Familii puternice din Roma si-au insusit teritorii ce odata apartinusera oraselor italiene la care s-au renuntat in favoarea lui Hannibal in timpul razboiului. Aceasta a dat startul unui proces ce pana la final va dezbina insasi Republica.
Armata romana din acel timp se baza pe proprietatea pamanturilor; astfel, numai oamenii ce isi puteau procura propriile arme si care dovedeau ca detineau pamant puteau servi in stadiul militar[29]. Ideea era ca oamenii care detineau ferme aveau mai multe de pierdut pe campul de lupta si, astfel, ar fi luptat mai tare si mai longeviv decat mercenarii sau cei recrutati. Atat timp cat Roma avea o mare populatie stabila de tineri improprietariti, acest sistem a functionat, soldatii putandu-se intoarce la fermelor lor sa munceasca cand nu erau plecati in campanie. Aproape nesfarsita serie de razboaie ce a venit dupa cele punice a facut, insa, armata sa nu se poata relaxa dupa numai cateva luni; razboaiele erau frecvente, departe de casa si, mai important decat orice, ajunsera la punctul in care fermierii se puteau intoarce acasa doar in interval de cativa ani. Ca rezultat, terenurile au ajuns nemuncite si intelenite. Aceasta a fortat familiile acestora sa ramana in urma si sa se imprumute pentru a cumpara mancare. Aceste imprumuturi s-au acumulat in sume majore prin care multi fermieri, luptand in afara in numele Romei, au ajuns sa-si piarda pamanturile in fata creditorilor, care le-au consolidat in latifundii.
Pana in 133 i.Hr. problema devenise prea violenta pentru a putea fi ignorata in continuarea. Insa multi membri ai Senatului, in special patricienii si familiile batrane, aveau acum un interes serios in conservarea status quo-ului - cedarea oricarui teritoriu al lor insemna pierderea veniturilor vaste si luxurilor prin care deveneau extrem de notorii incurajandu-le. Mai mult, banii insemnau putere - banii cumparau voturi, banii cumparau imunitate de la judecata, banii puteau cumpara orice in Republica Romana, iar fara ei nici un senator nu ar fi rezistat mult. Era o simpla amenintare la veniturile private ale Senatului. Pentru multi era abilitatea de a candida pentru oficiu sau a urca pe scara puterii.
Asa si-au facut aparitia fratii Gracchus. Tiberius Gracchus a inceput in 133 i.Hr., reforma in sistem pentru a permite soldatilor care se intoarceau din aproape constantele razboaie sau indatoriri ca garnizoana la granitele mereu crescande ale Republicii imperiale sa primeasca parcele de pamant, din teritoriile detinute, tehnic vorbind, de catre Senat si poporul din Roma sau, cu alte cuvinte, din insusi partea statului. Insa multe dintre aceste terenuri erau chiar sursele de venit folosite de senatori pentru a se imbogati si orice miscare pentru a li se lua era respinsa de puternice violente din partea Senatului Tiberius, pentru a-si legifera reformele, a trebuit sa munceasca in afara constitutiei Republicii. Actiunile sale au fost etichetate ilegale. Senatul a raspuns prin masacrarea lui Gracchus si a 300 dintre adeptii sai pe strazile din Roma.
Fratele sau mai mic, Gaius Gracchus, a continuat eforturile reformei aproape zece ani mai tarziu, promovand extinderea cetateniei romane catre toate orasele Italiei si stabilind echitatea ca o noua forta in politica romana. Gaius, insa, a amenintat serios proprietatea Senatului, iar in rezultat Senatul a actionat impotriva sa cu forta armata, angajand mercenari cretani sa-i masacreze pe el si adeptii sai in timp ce retrasera pe Dealul Capitoliului si se baricadasera inauntru.
La Mutina se dadu ultima batalie; ea a fost lunga si sangeroasa, dar romanii o castigara si de aici lupta n-a mai fost un razboi ci o vanatoare de sclavi. Unicul loc de refugiu deveni in scurt timp tabara romana in care incepu sa se retraga restul populatiei mai instarite; invingatori au putut sa renunte la Roma fara, a exagera ca din natiunea boiilor nu mai ramasese decat copii si batrani.
Astfel, ei au trebuit sa se predea sortii harazite. Romanii cerura cedarea jumatatii din teritoriu, lucru care n-a putut fi refuzat; dar si pe suprafata pastrata de boii, ei au disparut treptat contopindu-se cu invingatorii. Dupa ce romanii si-au netezit in tot felul acesta terenul, au fost reorganizate si repopulate cetatile Plancetia si Cremona, ai caror colonisti disparusera sau se risipisera in cea mai mare parte in ultimii ani foarte tulburi. Noi coloni au fost fondate in fostul teritoriu al senonilor la Potentia si la Pisaurum; mai departe in teritoriile nou cucerite de la boii, cetatile Bononia (189), Mutina (183) si Parma (183)); colonia Mutina fusese stabilita inca inainte de razboiul lui Hannibal, dar incheierea fondarii fusese intreruptatocmai de acest razboi.
Ca de obicei intemeierea de cetati a fost urmata de construirea de sosele militare.Via Flaminia a fost prelungita din extremitatea ei nordica, Ariminum, pana la Placentia, sub denumirea de Via Aemilia (187). De asemenea, soseaua de la Roma la Arretium sau Via Cassia, care fusese probabil de mult timp o strada municipala, a fost preluata de comunitatea romana in custodia ei probabil in anul (171) inca din anul (187) a fost terminata portiunea care Arretium de Bononia, traversand Apeninii nu mai formau granita reala dintre teritoriul italic si cel celtic, rolul lor fiind preluat de catre Pad.
La sud de Pad domina de acum incolo constitutia italica civila, la nord de acesta, in principal,constitutia catonal celtica; si daca si acum tinutul dintre Apenini si Pad era socotit printre teritoriile celtice, acesta n-a fost decat o denumire fara continut. In tinuturile muntoase din nord-vestul Italiei, ale caror vai si dealuri au fost ocupate in principal de catre tribul ligurilor, foarte divizat, romanii au urmat o politica asemanatoare. Cei care locuiau in nord de Arno au fost exterminati. Acest destin i-a lovit in primul rand pe apuani care locuiau in Apenini, intre Arno si Magra, jefuind fiind tinutul Pisae, fie pe cel al Bononiei sau al Mutiniei.
Cei care nu cazura sub spada romana, au fost mutati in Italia meridioanla in zona Beventului. Constructia soselei de-a lungul coastei sau Via Aurelia, de la Roma la Luca si a aceleia de legatura intre Luca Arretium prin Florenta, deci intre Via Aurelia si Via Cassia, apatinea probabil aceleasi epoci. In Africa politica romana s-a rezumat la o idee, pe cat de ingusta pe atat de neprevazatoare, aceea de a inpiedica reanasterea puterii cartagineze si in consecinta de a tine nefericitul oras in permanenta sub presiunea si sub sabia lui Damokles a unei declaratii de razboi romane.
Deja stipulatia tratatului de pace prin care teritoriul cartaginez a ramas neatins, dar prin care vecinul ei Massinissa i-au fost garantate toate posesiunile pe care el sau predecesorii le stapanisera in interiorul hotarelor Cartaginei, pare a fi introdus nu pentru a inlatura ci pentrua provoca dimensiunile. Acelasi lucru se poate spune si despre obligatia impusacartaginezilor prin acest tratat, de a nu porni razboi impotriva aliatilor romani, astfel incat conform textului, ei n-au fost autorizati sa-l alunge pe vecinul numind din propriul lor teritoriu.
Inca din anul 193 cartagina se vazu atacata sub pretextele cele mai nesemnificative si cea mai bogata parte a teritoriului ei, tinutul Emporiae de la Sirta Mica, a fost jefuit, chiar luat in stapanire de catre numizi. Numai in ultimii doi ani, declarau cartaginezii in anul 172 ca , le-au fost luate saptezeci de sate, incalcand prevederile tratatului.
Delegatii dupa delegatii au fost trimise la Roma; cartaginezii inconjurau senatu roman sa le permita fie sa se apere cu armele, fie sa se instutie o curte de arbitraj autorizata sa-si impuna deciziile prin forta sau sa atabileasca granitele din nou, stiind o data pentru totdeauna cat trebuie sa piarda. Guvernul roman, nu parea sa-i impiedice pe cartaginezi de a-si lua prada care ii fusese destinata.
Finantele au fost reorganizate atat de repede prin strangerea sumelor restante si substrase si prin introducerea fara a-i impovora pe cetateni cu impozite extraordinare. Guvernul roman, aflat in pline pregatiri in vederea declansarii periculosului razboi cu Marele Rege al Asiei, urmarea mersul lucrurilor cu o ingrijorare care este lesne de inteles.
Ranchinoasa oligarhie cartagineza, care trimitea scrisoare dupa scrisoare la Roma, pentru a-l acuza pe care-o rasturnase de la putere de relatii secrete cu fortele antiromane, dar datele furnizate au corespuns probabil realitatii.
Aceasta consideratie deosebita de care se bucura in ochii guvernului strain nu l-a surprins probabil catusi de putin. Și intrucat Hannibal si nu Cartagina purtase ultimul razboi, Hannibal trebuia sa suporte soarta invinsului. Cartaginezii nu puteau face altceva decat sa se supuna si sa multumeasca providentei ca Hannibal, printr-o fuga rapida si prudenta in Orient, i-a scutit de rusinea mai mare, lasandu-le pe cealalta, aceea de a fi exilat pentru totdeauna din patrie pe cel mai mare cetatean al lor, de a-i fi consficat averea si de ai fi daramat casa.
Partidele se agitau in continuare; dupa indepartarea barbatului extraordinar insa, care aproape ar fi schimbat destinele lumii, partida patriotilor din Cartagina nu insemna mai mult decat cea din Etolia sau Achaia. Ideea cea mai inteleapta care preocupa spiritele nefericitului oras de a se atasa de Massinissa, convertind pe asupritorul fenicienilor in protectorul lor.
Guvernul a ramas in mainile Romei, fara a renunta cu totul la viitor, nu se gandeau pentru moment decat cum sa salveze prosperitatea materiala si libertatea comunala a Cartaginei sub scutul Romei. Din acest punct de vedere Roma n-ar fi trebuit sa mai aiba motive de neliniste, dar nici multimea si nici senatorii de conditie modesta nu puteau alunga spaima profunda provocata de razboiul lui Hannibal, iar comerciantii priveau cu ochii pizmuitori orasul care, chiar si acum, cand pierdu-se puterea politica, poseda inca o clientela comerciala imensa si o bunastare bine intemeiata, care nu putea fi zdruncimata de nimic.
Inca din anul 187 guvernul cartaginez se oferi sa plateasca imediat toate sumele fixate prin tratatul din anul 201, ceea ce romanii au refuzat binenteles,intrucat cum lesne se poate intelege, obligatiile tributare ale Cartaginei erau mult mai importante decat sumele de bani in sine, convingandu-se odata mai mult ca, in ciuda tuturor fortarilor, orasul nu putea fi ruinat.
Zvonurile se tineau lant la Roma, cum ca in Cartagina ar fi fost vazut un emisar al lui Hannibal, Ariston din Tyr, venit pentru a pregati cetatenii in vederea unei debarcari a unei flote de razboi asiatice, altadata consiliul ar fi primit, in cursul unei intruniri secrete nocturne in templul Salvarii, pe trimisii lui Perseus 173, mai umbla vorba de pregatirea unei flote puternice la Cartagina in vederea razboiului macedonean.
Asadar, pe cand puterea fenicienilor scadea in tara lor adoptiva asa cum apusese odinioara si in patria lor, se nascu un nou stat in vecinatatea lor. Politica romana nu viza obtinerea unor posesiuni directe in Africa, preferand sa sustina un stat care sa nu fie atat de puternic incat sa se poata dispensa de protectia romana dar care sa dispuna totusi de suficienta forta pentru a limita si mai mult autoritatea Cartaginei, restransa oricum numai la Africa, rapind orasului torturat orice libertate de miscare.
Romanii gasisera ceea ce cautasera printre principii indigeni. In timpul razboiului lui Hannibal autohtonii africani din nord erau supusi celor trei regi principali, fiecarui dintre acestia fiindu-i subordonati, dupa obiceiul locului o multime de alti principi. Massinissa deveni fondatorul imperiului numid, si rareori alegerea sau accidentul au asezat un om mai potrivit la locul potrivit .
De o sanatate de fier si de o agilitate de care nu au slabit pana la adanci batranete, sobru si temperat precum un arab, capabil sa indure orice efort, sa ramana de dimineata pana seara pe acelasi sau sa stea douazeci si patru de ore calare, soldat incercat si general format in mijlocul vicisitudinilor aventuroase ale tineretii sale si pe campitile de lupta ale Spaniei, el a fost in aceeasi masura mester in arta mai dificila de a pastra disciplina in casa sa numeroasa si ordinea in tara.
De asemenea nu a avut niciodata scrupule in a se arunca la picioarele puternicului protector sau sa-l striveasca pe vecinul sau mai slab si mai mult decat toate acestea, el cunostea situatia Cartaginei, unde fusese crescut si unde avusese relatii restranse cu toate familiile aristrocratice, pastrand ura cea mai arzatoare impotriva opresorilor sai si neamului sau. Acest barbat remarcabil deveni asadar sufletul renasterii natiunii sale, aparent degenerata, el parand a simboliza toate virtutile si viciile ei.
Norocul i-a suras intotdeauna, si mai ales prin faptul ca i-a lasat timp sa-si desavarseasca opera. El a murit in al nouazecelea an al vieti (238-149), in al saizecelea an al guvernarii sale, fiind pana la sfarsit in deplinatatea facultatilor corporale si mintale, lasand un fiu de un an si cu reputatia de ar fi fost cel mai puternic barbat si cel mai bun si mai fericit rege al timpurilor sale. Mai sus am relevat partinitatea romanilor pentru Massinissa in abordarea problemelor africane si cu cat zel si constanta acesta se folosi de permisiunea tacita de a-si mari teritoriul pe seama Cartaginei. Urmand exemplul regelui care punea sa fie cultivate toate campurile, repartinzand pe fiecare dintre fii sai unei intinse proprietati, supusii sai incepura de asemenea sa devina sedentari si sa se ocupe cu agricultura.
Civilizatia feniciana nationala a Africii de Nord, care era inca viguroasa si plina de energie in epoca nivelatoare a imperiului, este mai degraba opera lui Massinissa decat a cartaginezilor. In Spania orasele grecesti si feniciene, situate de-a lungul coastei, precum Emporiae, Saguntum, Noua Cartagina, Malaca, Gades se supusera dominatiei romane cu atat mai usor, cu cat fiind lasate in voi soartei, cu greu ar fi fost capabile sa se apere singure de indigeni; din considerente asemanatoare, Masalia cu toate ca era cu mult mai importanta si mai redutabila decat aceste orase, nu a intarziat sa-si acorde un sprijin solid, atasandu-se solid de romani, carora le oferea deseori servicii utile ca port intermediar intre Italia si Spania.
Indigenii cauzara in schimb romanilor dificultati foarte insemnate. Ce-i drept inceputurile unei civilizatii iberice nationale nu lipseau, desi nu ne puteam forma o imagine clara asupra particularitatilor acesteia. Teritoriul ocupat de catre romani in cursul razboiului cu Hannibal in Spania, a fost impartit de la inceput in doua parti; pe de o parte fosta provincie cartagineza care cuprindea actualele tinuturi; Andalusia, Granda, Murcia si Valencia, pe de alta parte tinutul Ebrului, Aragonului si Catalonia de astazi, care fusese cartierul armatei romane in timpul ultimului razboi; din aceste teritorii se formara cele doua provincii romane Hispania Ulterior si Hispania Citerior.
Romanii incercara ca tara interioara, corespunzand aproximativ celor doua Castilii, numita de ei Celtiberia, sa treaca treptat sub stapanirea lor; ei se multumira sa opreasca incursiunile locuitorilor provinciilor occidentale, mai ales ale lusitanilor din Portugalia actuala si din Estramadura spaniola, in timp ce triburile de pe coasta de nord, galecii, asturii si catambrii, nu intrasera in contact cu romanii.
Deveni necesara intretinerea an de an in Spania a patru legiuni puternice, insumand aproximativ 40 000 de soldati; cu toate acestea deseori a trebuit sa se recurga la o inarmare generala a in tinuturile ocupate de catre Roma, pentru intarirea legiunilor.
Aceasta se dovedi in doua puncte de vedere foarte importanta, intrucat mai intai in Spania, cel putin aici in proportii mai mari, ocupatia militara deveni continua si serviciul militar deveni permanent. Vechea cutuma romana de a trimite trupe numai in acel loc unde necesitatile imediate ale razboiului le chemau, si de a nu-i retine pe soldati sub stindarde mai mult de un an , decat in razboaiele foarte importante si dificile, se dovedi incompatibila cu mentinerea ordinii in provinciile spaniole, turbulente si transmarine; era de fapt imposibil dea retrage de aici trupele si foarte periculos de a schimba in masa cu altele.
Cetatenii romani incepura sa devina ca dominatia asupra unui popor strain este o povoara nu numai pentru un sclav, ci si pentru stapan si incepura sa carteasca impotriva adiosului serviciu militar din Spania.
Razboaiele purtate de catre romani in Spania n-au avut, prin ele insele decat o importanta secundara. Ele incepura imediat dupa plecarea lui Scipio si continuarape intreaga durata a razboiului lui Hannibal. Dupa incheierea pacii cu Cartagina in anul 201 armele au fost depuse si in peninsula, dar numai pentru scurt timp. In anul 197 porneste o insurectie generala in amandoua provincii in cursul careia comandantul provinciei superioare a fost grav amenintat, pe cand cel al provinciei inferioare a fost infrant si cazu in lupta.
Intre insurgenti si armata consulara se declanseaza in camp deschis in care, in care dupa o lupta darza corp la corp, tehnica militara romana, folosandu-se si de rezerva, decise soarta zilei. In urma infrangerii intreaga Spanie Citerior se supuse din nou ramanilor, dar aceasta supunere nu a fost atat de sincera precum parea, incat la primul zvon despre plecarea consulului la Roma rascoala izbucni din nou. Zvonul se dovedi insa neintemeiat si dupa ce Cato a infrant cu rapiditate comunitatile care se revoltasera pentru a doua oara, vazand populatia lor in masa in sclavie, el dispuse de o dezarmare in masa a spaniolilor din Spania Citerior dand ordin tuturor oraselor dintre Pirinei si Guadalquivir sa-si darame zidurile in una si aceeasi zi.
Nimeni nu stiua ce meleaguri cuprindea ordinul acesta si nu era timp pentru o intelegere; cele mai multe comunitati se supusera si dintre putinele indaratnice, doar unele au indraznit cand armata romana aparu in fata zidurilor lor, sa astepte asaltul acesteia.
Dar cu toate acestea, romanii au trebuit sa supuna in fiecare an fie o vale din munti, fie o fortareata greu accesibila, iar incursiunile continue ale lusitanilor duceau cateodata la infrangeri dureroase ale romanilor. Abia o victorie obtinuta de catre preotul Lucius Aemilius Paullus in anul 189 si alta mai importanta de catre viteazul pretor Gaius Calpurnius in anul 185 dincolo de Tagus impotriva lusitanilor, restabilira pacea pentru un timp.
Comunitatile dependente devenira fara exceptie tributare; dar in locul dijmelor si taxelor vamale din Sicilia si Sardinia, romanii au impus in Spania dari fixe si bani si in natura si ale servicii, asa cum procedasera odinioara cartaginezii cu diferitele orase si triburi.
Dreptu de a bate monede de argint dupa etalonul roman pare sa fi fost deseori acordat oraselor spaniole si monopolul monear nu parea sa fi fost pastarat cu atat parcimonie de catre romani, ca de exemplu in cazul Siciliei. Roma avea prea multanevoie de supusii sai din Spania, pentru a nu actiona cu cea mai mare prudenta in introducerea si aplicarea sistemului de guvernamant provincial.
Relatiile comerciale importante ale Spaniei, bogatele mine de fier si cele mai prodiceoase de argint, renumite din timpuri imemorabile chiar si in Orient, a caror exploatarea a fost preluata direct de catre Roma, precum odinioara de catre Cartagina, iar administrarea lor a fost reglementata in special de catre Marcus Cato 195, trebuie sa fi atarnat fara indoiala, serios in balanta. Asadar ramane de inteles ca peninsula a fost pastarata in posesiunea directa a romanilor.
Roma la inceputurile istoriei sale, era o cetate care nu se deosebea in mod semnificativ, de altele care faceau parte din Liga latina, Liga care reunea mai multe cetati din Latium. Traditia romana spune ca cel mai vechi conflict la care a participat Roma a fost acela cu Liga latina din anul 496. Este primul lung sir de tratate pe care romanii le vor incheia cu diferite state cu care au fost in conflict. Cativa ani mai tarziu, profitand de slabirea puterii etruscilor, romanii au inceput seria conflictelor cu acestia, care va dura pana in a doua jumatate a secolului al-III-lea .
Printre primele cetati etrusce cucerite de romani au fost Veii, Fidenae si Volsinii. Catre a doua jumatate a secolului al-V-lea, romanii au avut conflicte cu volscii si cu equii, in urma carora o parte a teritorilor acestor populatii au fost anexate Romei.
Razboiul declansat de catre romani impotriva Macedoniei, a marcat imixtiunea din ce in ce mai puternica a Romei in treburile statelor elenistice, astfel in anul 148 si 146 Macedonia si grecia fiind transformate in provincie romana. Un secol mai tarziu generalul roman Pompeius a desfintat statul Seleucizilor, pentru ca in urma razboiului civil de la Roma dintre gruparea lui Octavianus si cea a lui Antonius, ultimul regat, Egiptul Lagizilor sa fie transformat in provincie romana.
Daca anul 31 marcheaza sfarsitul politic al lumii elenistice, spiritul sau va supravietui inca mult timp in filosofie, literatura si arte plastice.
CONCLUZII
Referitor la primul razboi punic fiind o lupta intre uriasi, datorita faptului ca erau trimise in lupta in mod repetat armate de 50 000 de oameni si flote de 70 000 de oameni sau chiar mai multi. Faptul ca a durat atat de mult poate fi explicat prin incercarea deliberata a cartaginezilor de a-l transforma intr-un razboi de uzura in timp ce romanii s-au straduit sa grabeasca lucrurile, dar au fost tinuti tot timpul in sah.
Romanii au purtat ei insisi vina propriilor esecuri. Efectul victoriilor lor navale initiale a fost anulat de increderea exagerata in propriile forte ale lui Regulus si de dejnadejde prematura care a cuprin Senatul cu ocazia invaziei in Africa.
In ultimele faze ale razboiului, comandantii romani care s-au succedat la conducerea flotei si-au pierdut vasele din cauza unor greseli tactice, astfel incat pierderile totale ale invingatorilor in vase (nu mai putin de 600) si marinari le-au depasit pe cele ale invinsilor.
Dar esecurile romanilor au fost compensate de numarul de efective (rodul organizarii riguroase a Italiei), de curajul dea lua si a relua initiativa si de disponibilitatea lor de a invata tactica dusmanului pentru a-l putea infrange. Pe de alta parte, continua economie de efort din partea cartaginezilor a amanat, dar si permis in cele din urma infrangerea acestora. Politica jumatatii de masura a fost imputata pe buna dreptate de inamicii lor obiceiul mercatil de a "tocmi" razboiul si de a aprecia castigurile si costurile cu prea mare usurinta. Trebuie insa sa avem in vedere faptul ca neputandu-se baza pe efective de incredere au fost obligati sa-si limiteze riscurile, in timp ce romanii i-au putut permite sa acumuleze numeroase pierderi.
Efectul victoriei romanilor a fost acela ca a introdus Republica in mod irevocabil pe scena politica din bazinul Mediteranei. Totodata ea a deschis ochii romanilor spre acele avantaje ale puterii pe care cartaginezii le-au urmarit multa vreme si i-a familiarizat cu acea cultura elenistica al carei stralucit exponent in bazinul occidental al Marii Mediterane era Siracuza.
Al doilea razboi punic poate fi considerat "razboiul mondial" al Antichitatii, datorita amploarei operatiunilor sale si a intensitatii persistentei cu care cei doi combatanti s-au aruncat in lupta. Acest razboi a fost afectat de numeroase brutalitati, facandu-se in special romanii jefuiti si masacrati de orasele care fusese cucerite de ei; a fost marcat si de puternicele personalitati ale lui Hannibal si Scipio Africanus. Dintre cei doi conducatori de osti, Hannibal s-a dovedit un geniu militar mult mai original.
Desi se considera un discipol al lui Pyrrhus in modul de a aplica tacticile de lupta grecesti, el a dat dovada de o pricepere si precizie cu totul speciale, iar in batalia de la Cannae a realizat cele mai uimitoare fapte de arme din istoria antica. Calitatile sale de comandant sunt puse in lumina de faptul ca a condus o armata diversa compusa din soldati provenind din diverse neamuri si din mercenari si a avut de infruntat tot felul de pericole si grutati dar u a provocat nici macar o singura revolta. Singurul sau defect major s-a realizat la nivelul tehnicii asediului, in care era net inferior lui Alecsandru si Caesar.
Desi traditia romana s-a razbunat pe el si l-a prezentat cel mai adesea drept un monstru de cruzime, nimic din activitatea nu demonstreaza ca nu a respectat uzantele cceptate ale razboiului din Antichitate. In schimb Scipio a fost un imitator al lui Hannibal: in toatte marile sale batalii el nu a doptat liniile generale ale planului de lupta de la Cannae. El a variat insa detaliile tacticii lui Hannibal cu o extraordinara ingeniozitate si a sfarsit prin a-si invinge maestrul cu propriile arme. Și-a pregatit trupele la un nivel mult mai inalt decat orice armata de soldatla un nivel mult mai inalt decat orice armata de soldati si s-a facut remarcat in randul generalilor din acea vreme datorita omeniei, dar si talentului militar.
In cel de-al doilea razboi punic autoritatile cartagineze au dat dovada de mult mai multa hotarare si tenacitate decat in primul. In mod ciudat au neglijat sa-si puna pe picioare flota si au gresit trimitand in Spania intariri care, daca ar fi ajuns la Hannibal la timp, ar fi putut decide deznodamantul razboiului pe toate fronturile.
Pe de alta parte, dupa fiecare infrangere in Spania sau in Africa nu si-au precupetit eforturile pentru a reface trupele. Dar principalii eroi ai razboiului au fost Senatul si poporul roman, precum si italicii care i-au sprijinit. Principala problema a celui de-al doilea razboi punic a fost insa aptitudinile militare superioare a lui Hannibal ar fi putut fi anihilate de superioritatea numerica a trupelor Romei si de desfasurarea de tactici care ar fi permis romanilor dupa Cannae sa-l infrunte din nou intr-o batalie decisiva fara nici o sansa de succes.
Incapatanarea si disponibilitatea romanilor si a alitilor lor de a face sacrificii personale au fost insa cele care au infrant tactica lui Hannibal si au schimbat soarta razboiului in defavoarea lui. Tactica lui Fabius a oferit ocazia trupelor sa se refaca pana cand armata pregatita in spiritul noii tactici a lui Scipio a fost gata de lupta. Aceasta armata insa, chiar daca l-a invis pe Hannibal in Italia, si a putut pune capat razboiului, nu a putuu umili Cartagina.
Facand posibila aceasta strategie impotriva unei opozitii politice interne si a justificat-o apoi pe campul de lupta, numindu-l romanii pe Scipio Africanus pentru succesele pe care acesta le-a relizat in campania sa.
BIBLIOGRAFIE:
Intro Montanelli - Roma o istorie inedita, editura Artemis
Theodor Mommsen - Istoria romana, cartea a-III-a capitolele I, IV, V
M. Carry, H. Scullard - Istoria romei, editura All, 2008
R. Bloch-J. Cousin - Roma si destinele ei, volumul I, II , Bucuresti 1987
P. Corinal - Civilizatia romei antice, Bucuresti 1990
D. Tudor - Enciclopedia civilizatiei romane, Bucuresti 1982
M. Boardet - Istoria romei, Bucuresti 1998
Fr. Chamoux - Civilizatia elenistica, volumul I, II, Bucuresti 1983
H. C. Matei - O istorie a romei antice, Bucuresti 1979
Pierre Grimal - Istorie antica, Corint 2000
Eugen Cizek. Istoria Romei. Bucuresti. Editura Paideia, 2002
Eugen Cizek. Civilizatia romana vol 1. Editura Minerva, Bucuresti 1973
Eugen Cizek. Civilizatia romana vol 2. Editura Minerva, Bucuresti 1973
Silvano Mattesini, Le Legioni Romane, L'armamento in mille anni di storia, Gremese Editore, 2006.
Masson C. The concise history of Republican Rome,London, 1973
Silvano mattesini, Le Legioni Romane, L'armamento in mille anni di storia, Gremese Editore, 2006. P.90
Cele patru drepturi erau: Ius suffecti-dreptul de a alege si de afi ales, Ius conubii-dreptul la casatorie, Ius comerci-dreptul de a face comert, Ius militi-dreptul la serviciul militar.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
