Marcus Aurelius Antoninus - Imparat roman:161-180p.Chr.

Marcus Aurelius Antoninus 121-180p.Chr

Imparat roman:161-180p.Chr.

Marcus Aurelius a impartit greutatile puterii cu Antoninus de-a lungul a 14 ani iar cand acesta a murit el si-a asociat conform celor stabilite anterior, pe Lucius Ceionius Commodus care a luat numele de Lucius Aurelius Verus. L-a asezat pe picior de perfecta egalitate si astfel, pentru prima data, au existat simultan doi imparati.

Lucius Verus era mai tanar cu 9 ani, cu o fire activa si destinat de a dirija operatiunile militare a primit misiunea confruntarii cu partii.

Marcus Aurelius a regretat putin disparitia colegului dezmatat, care il jena, dar i-a acordat apoteoza. Apoi a revenit pe Dunare pentru a conduce razboiul contra marcomanilor. A trebuit sa concentreze 12 din cele 30 de legiuni ale imperiului si sa creeze 2 legiuni noi, inroland gladiatori, sclavi si exilati. A vandut propriile bijuterii pentru a sustine efortul financiar pentru razboaiele din nord.

Marcus Aurelius a invadat teritoriul quazilor, dar armata romana s-a trezit inconjurata de barbari, fara apa si alimente. O ploaie providentiala a venit din cer, aducandu-le apa necesara, iar inamicilor fulgere. Se spune ca aceasta minune s-a produs datorita rugilor, adresate lui Dumnezeu de catre soldatii unei legiuni, formata in majoritate de crestini. Marcus Aurelius, dupa batalie, a denumit legiunea "Fulminans", in amintirea acelor fulgere si a acelei minuni ceresti ce a adus ploaia tocmai la timp.

Vestea ca Marcus Aurelius ar fi murit, veste falsa, a ajuns la urechile lui Avidius Cassius. Fara sa mai astepte confirmarea stirilor si-a dat in vileag intentiile si a pornit spre metropola. Pe de alta parte incetarea ostilitatilor cu reprezentantii triburilor inamice, tratate care n-au fost in dezavantajul romanilor, dar nici nu inlaturau definitiv pericolul. Tratativele s-au purtat cu fiecare populatie barbara in parte, cu conditii de pace diferite acordate de romani. Multi au primit voie sa se stabileasca in imperiu, prin primirea de pamanturi in Dacia, ca teritoriu roman. Totodata imparatul si-a chemat alaturi fiul, pe Commodus, care avea numai 15 ani si caruia i s-a atribuit toga virila.

Marcus Aurelius prin bunatatea sa proverbiala si filozofica, a iertat pe toti complicii stiuti, iar corespondenta capturata de la diversi conspiratori a ars-o pentru a nu fi nevoit sa banuiasca si sa pedepseasca pe viitor.

Dupa victorii stralucitoare si doi ani de campanie imparatul a fost atins de o boala (probabil ciuma), in urma careia a murit la 17 martie 180p.Chr., la Vindobona (Viena).

Inainte de moarte, Marcus Aurelius, l-a recomandat trupelor pe Commodus, fara a lasa nici o umbra de banuiala. A trebuit sa spuna tribunalului care ii cerea cuvantul de ordine, urmatoarea formula: "Du-te spre soare rasare; eu ma apropii de apusul meu." Dupa moarte i s-au adus numeroase cinstiri, iar spre amintire, in incinta Senatului, i s-a ridicat o statuie de aur.

Inzestrat cu delicatete, cinste si toate celelalte virtuti ale unui om superior, s-a dovedit, pe parcursul intregii domnii, cel mai bun si iertator barbat care a detinut candva vre-o functie de stat, in imperiu. Din nefericire starea fizica, puterea trupeasca, nu-i ingaduiau multe ocupatii barbatesti. Chiar aceasta scadere a invins-o trecand de la o mare slabiciune spre o mare desfasurare de forta. Soarta i-a harazit multe campanii militare cu tratative grele si zbuciumate, evenimentele ce erau pe masura unui barbat cu dorinte razboinice, dar pe care el nu le dorea.

Toata viata si-a aureolat-o cu binefacere si virtute. Virtutii i-a inchinat un templu pe Capitoliu, denumindu-l "Aequanimitas", apelativ cu totul aparte. Inaltele calitati morale, lipsa de prefacatorie precum si educatia exceptionala, mai ales in filozofie si retorica, i-au asigurat o pozitie unica in galeria imparatilor romani, inalta pozitie umana si intelectuala, ca simbol al unei civilizatii.

Desi in tinerete s-a aratat viguros ca orice tanar ulterior, in cursul vietii, sanatatea i-a fost subreda, avand de suferit multe neajunsuri, mai ales pe perioada domniei. Tocmai din aceasta cauza a starnit si inca poate starni admiratie, pentru ca a stiut, prin propriile puteri, sa se descurce in situatii din cele mai grele. S-a confruntat cu probleme multiple militare, politice, sociale si de administratie, reusind sa mentina si sa intareasca unitatea si prestigiul imperiului.

Un lucru sigur poate fi trecut la capitolul lipsei sale de noroc. Dupa ce si-a crescut si instruit fiul cum nu se poate mai bine, a fost profund dezamagit in sperantele ce si le pusese in el. Prin acest fiu istoria imperiului "a decazut de la epoca unei domnii de aur la aceea a unei domnii de fier si de rugina".

Facand abstractie de meritele si muncile politico-militare si administrative, trebuie admis ca Marcus Aurelius s-a distins cu o personalitate dintre cele mai eminente si mai simpatice ale istoriei.

Marcus Aurelius, filozoful, ramane impreuna cu Musonius Rufus si Epictet, unul dintre cei mai admirabili reprezentanti ai scolii stoice. Cartea sa "Cugetari", un fel de examen de constiinta, pe care a scris-o in fiecare seara, in timpul grelei campanii impotriva marcomanilor, impreuna cu "Imitatia lui Iisus Christos" la care el se gandea adesea, sunt unele dintre cele mai frumoase carti pe care le poseda umanitatea.

Marcus Aurelius a ramas, in general, fidel spiritului si literei stoicismului indulcindu-i unele puncte, animandu-l de un spirit nou si penetrandu-l cu o tandrete si o bunatate necunoscuta pana la el. Prin unele teze se apropie de Platon. Recunoscand importanta legitima a logicii si a fizicii, el considera religia si morala ca fiind partile esentiale ale filozofiei.

Pentru el : "Viata este o umbra, un vis si are importanta putina, daca dureaza trei ani sau trei vieti omenesti. Singurul lucru care merita consideratie, este ordinea stabilita in univers de catre Providenta. Lumea este animata de un spirit divin, totul, in detaliu sau in ansamblu, tinde catre un singur scop, care este binele; raul nu este decat o aparenta, o conditie a binelui."

Iata principiul filozofic al lui Marcus Aurelius, ideea care revine fara incetare sub o suta de forme diferite in cartea sa. Nimic dintr-o viata atat de agitata si atat de dureroasa nu l-a putut indeparta de aceasta gandire optimista. Se contureaza principiul resemnarii pioase care i-a caracterizat gandirea. Aprecia, ca nu este soarta mai cruda in viata unui om bun, decat imposibilitatea de a fi virtuos deoarece vine ora mortii cand trebuie parasita viata, ca o maslina care cade si paraseste arborele care a purtat-o.

Marcus Aurelius a onorat imperiul si tronul cu priceperea si efortul sau in munca si lupta, dar mai ales prin stralucirea spiritului ce a reprezentat, cu adevarat, culmea unei civilizatii, puterea si cultura in aceeasi intrupare. Cultura si stiintele s-au desfasurat in voie sub sceptrul protector al unui conducator inteligent, calm si instruit.