ROMANITATEA ROMANILOR IN VIZIUNEA ISTORICILOR

ROMANITATEA ROMANILOR IN VIZIUNEA ISTORICILOR

I A. ETNOGENEZA ROMANEASCA

Popor de origine indo-europeana, daco-getii au reprezentat ramura nordica a tracilor, diferentiindu-se de acestia in perioada epocii fierului. Istoricii grecu ii numeau geti, iar cei romani i-au numit daci, fiind de fapt acelasi popor. Trogus Pompeius ( sec I i Hr) spunea ca " dacii erau un vlastar al getilor". Strabon ( 64-19 i Hr) ne asigura ca " dacii au aceea;i limb[ ca si getii". Primii geti amintiti intr-un izvor istoric sunt cei din Dobrogea, despre care Herodot ne spune ca au luat o hotarare " nesabuita de a se opune regelui persan Darius I in anul 514 i Hr si care sunt "cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Getii dobrogeni au fost si primii autohtoni care au venit in contact cu civilizatia antichitatii clasice , prin intermediul coloniilor grecesti intemeiate pe litoralul Marii Negre in sec VII-VI i Hr ( Histria, Tomis, Callatis). Acestea au influentat evolutia economica si politica a getilor cu care grecii au avut importante contacte economice si politice.

Pana in sec I i Hr, cand si-au constituit un stat propriu, au fost organizati in triburi si uniuni de triburi care aveau denumiri specifice ( apulii, burii, carpii, costobocii). Erau conduse de un sef militar ( basileu) sia veau drept centru o asezare, de obicei fortificata, al carei nume continea adesea terminatia " dava" ( ex. Argedava, Puridava, Piroboridava).

Marile uniuni de triburi getice sunt raportate si la tipuri monetare mai importante, emise in secolele III- II i Hr. Una din aceste uniuni il are in frunte pe Dromichaites " un basileu al tracilor" din sec III i Hr, mentionat in izvoare narative ulterioare. Din secolul II i Hr dateaza Rhemxos si fiul sau, care depresureaza cetatea Histria, atacata de tracii sudici conusi de Zoltes. Un alt "rege" Oroles se lupta in doua randuri cu bastarnii-germanici de pe ambele maluri ale Prutului. In sec I i Hr bastarnii insa deveneau aliatii getilor. Impreuna au aparat Histria si celalalte orase grecesti vest-pontice in fata unei armate trimise de Imperiul Roman sub comanada proconsulului provinciei Macedonia.

Amenintarea romana directa a inceput sa se manifeste din timpul regelui Burebista, intemeietorul statului dac. Burebista ( 82-44 i Hr) a fost conducatorul get care a unit pentru prima data toate triburile daco- getilor sub o singura autoritate politica, punanad bazele statului dac.

Conditiile care au favorizat intemeierea statului in sec I i Hr au fost : unitatea etnica, lingvistica si religioasa a daco-getilor; dezvoltarea organizarii sociale si aparitia aristocratiei tribale ( tarabostes- din randurile carora proveneau conducatorii, regii, preotii ; comati sau capillati- producatori liberi, marea masa a populatiei); amenintarile externe, in special din partea celtilor din V si a romanilor care in expansiunea lor se apropiasera de zona Dunarii.

Unificarea triburilor geto-dace a fost realizata atat pe cale pasnica cat si prin forta armelor, Burebista beneficiind de sprijinul direct acordat de marele preot al cultului zalmoxian ( Zamolxe-zeu suprem) Deceneu. Pentru sprijinul acordat, Burebista i-a dat " o putere aproape regala". Burebista a detinut autoritatea politica si militara, iar Deceneu a reprezentat autoritatea religioasa. Armata a fost un factor important, Burebista " putand trimite in lupta 200 000 oameni", cum ne spune istoricul Strabon, o cifra exagerata.

In politica externa, Burebista " a supus getilor cea mai mare parte a populatiilor vecine" celti. Bastarni, sarmati, cetatile grecesti de pe litoralul Marii Negre, astfel incat " a ajuns sa fie temut chiar si de romani". Ca organizare statul condus de Burebista era o monarhie cu caracter militar, hotarele sale intinzandu-se in nord pana la Carpatii Padurosi, inspre est pana la Gurile Bugului , in Vest pana la Slovacia de azi, iar spre Sud pana la Muntii Balcani.

Cel mai mare adversar al statului condus de Burebista ramanea insa statul roman, zguduit in aceasta perioada de lupte politice interne, care nu i-au permis sa riposteze actiunilor lui Burebista. In anul 48 i Hr profitand de izbucnirea razboiului dintre Caesar si Pompeius pentru stapanirea Romei, Burebista a oferit ajutor lui Pompei in schimbul recunoasterii stapanirii sale in Balcani. In lupta de la Pharsalos insa, Pompeius a fost infrant ( 48 i Hr) ;i Caesar va pregati o actiune impotriva dacilor. Infruntarea dintre Burebista si Caesar nu a mai avut loc, ambii fiind asasinati in anul 44 i Hr.

Strabon ne informeaza ca dupa disparitia lui Burebista, statul sau s-a fragmentat in patru, apoi cinci unitati politice, cea mai importanta ramanand cea din zona intracarpatica, unde izvoarele antice au mentionat ca succesori ai lui Burebista pe : Deceneu, Comosicus, Corylus, Duras, Diurpaneus-Decebal. Profitand de slabirea fortei militare a dacilor, romanii au integrat in aceasta perioada teritoriul de pe cursul mijlociu al Dunarii, constituind provincia Panonia, apoi pe cel dintre Dunae si Muntii Haemus transformat in provincia Moesia. Acesteia i s-au adaugat in anul 46 d Hr si teritoriile dintre Dunare si Marea Neagra, cucerit anterior.

In iarna anului 85/ 86 dacii au atacat provincia Moesia pe care au devastat-o. In replica imparatul Domitian ( 81-96) pregatea atacul impotriva dacilor. In aceste conditii de grea primejdie pentru statul dac, regele Duras i-a cedat tronul lui Diurpaneus supranumit mai tarziu Decebal. Noul stat dac condus de Decebal era mai redus decat cel condus de Burebista, dar mai dezvoltat in plan economic si mai bine organizat militar, capitala statului fiind la Sarmizegetusa in Muntii Sureanu ( S/V Transilvaniei).

Seria noilor conflicte a inceput in anul 87 cand imparatul roman Domitian a trimis in Dacia o armata condusa de generalul Cornelius Fuscus. Aceasta a fost invinsa la Tapae. In anul 88 romanii au atacat din nou sub comanda lui Tettius Iulianus, obtinand victoria la Tapae. Desi victorioasa, Roma a fost nevoita sa incheie o pace de compromis cu Decebal, din cauza infrangerilor suferite in fata triburilor germanice ( in anul 89). Pacea din anul 89 dintre Decebal si Domitian prevedea transformarea Daciei intr-un stat clientelar Romei, Decebal renunta la incursiunile la sud de Dunare, primind in schimb bani, mesteri si instructori militari , pe care ii va folosi pentru consolidarea sistemului de aparare. La adapostul pacii avantajoase cu Roma, regatul dac condus de Decebal a continuaat sa se dezvolte, sa se consolideze militar, devenind o reala primejdie pentru romani. Pe de alta parte, nici Dacia nu suporta statutul de "client" al Romei. Ridicare in aceasta zona a unui stat puternic era de neconceput pentru romani. Pentru ei bogatiile Dcaiei ( aur, argint, fier sare) erau o atractie in conditiile in care Imperiul Roman se confrunta cu o criza financiara care se agrava tot mai mult. Aceste cauze de ordin militar, strategic si economic au determinat confruntarea decisiva dintre Roma si Dacia.

Conflictele daco-romane s-au reluat odata cu urcarea pe tronul Romei a impartului Traian ( 98-117). In anul 101 a izbucnit primul razboi daco-roman, Decebal fiind infrant la Tapae. In iarna anului 101/ 102 Decebal a luptat impotriva romanilor in Moesia alaturi de aliatii sai burii si sarmatii, dar este nevoit sa incheie pace. Victoriosi in primul razboi, romanii au impus in anul 102 o pace grea pentru Dacia care prevedea : daramarea zidurilor cetatilor dacice, cedarea Banatului, Olteniei si Munteniei catre romani, anularea politicii externe a lui Decebal. In timpul pacii a fost construit podul de piatra de la Drobeta de catre arhitectul Apollodor din Damasc, iar Traian a primit titlul de "Dacicus", adica invingator al dacilor.

Intre anii 105-106 s-a desfasurat al doilea razboi daco-roman, Sarmizegetusa fiind asediata, rezistenta dacilor infranta si intreaga Dacie cucerita. Decebal, infrant, se sinucide. In anul 106 Dacia a devenit provincie romana, numita si Dacia Felix adica Dacia cea fericita. In cinstea victoriei sale imparatul Traian a ordonat construirea la Roma a Columeni lui Traian ( inaugurata la 12 mai 113) iar in Dobrogea a monumentului Tropaeum Traian. Dupa infrangerea dacilor, Traian a trecut la organizarea teritoriilor cucerite intr-o provincie imperiala guvernata de un reprezentant al imparatului, legatus Augusti. Provincia Dacia nu cuprindea toate teritoriile locuite de daci. Crisana, Maramuresul, N si Centrul Moldovei ramaneau in stapanirea dacilor liberi, iar S. Moldovei si Muntenia au fost anexate provinciei Moesia Inferior creata in anul 86 d. Hr de Domitian. Dupa moartea lui Traian, provincia a fost reorganizata de Hadrian in Dacia Superioara ( Transilvania, Banatul) si Dacia Inferioara ( Oltenia si S-V Transilvaniei). Ulterior a avut loc o noua impartire in Dacia Porolissensis , Dacia Apulensis si Dacia Malvensis.

Romanizarea daco-getilor

Romanizarea este procesul istoric complex, lingvistic si cultural, desfasurat in etape si faze diferite de la o provincie la alta, avand ca rezultat patrunderea civilizatiei romane in toate compartimentele vietii unei provincii pana la contopirea limbii poporului cucerit cu limba latina.

Procesul de romanizare a fost posibil datorita efectului unor factori cu actiune vizibila si urmari dovedite ( administratia, armata, colonistii, veteranii etc) si a unor factori cu actiune mai putin vizibila ( stilul de viata roman). In acest proces a fost inclusa si Dacia, unde etapele esentiala ale romanitatii au fost : etapa preromana ( sec I i Hr- sec I d.Hr) cand au avut loc numeroase contacte intre civilizatia daca si cea romana ; etapa stapanirii romane ( 106-275); etapa postromana ( dupa 275) cand viata romana a continuat in conditiile incetarii autoritatii statului roman.

Administratia a fost unul din factorii romanizarii provinciei Dacia, sub aspect lingvistic. Reprezentantul imparatului, legatus Augusti ( avea atributii juridice, administrative si militare intr-o provincie romana) era sprijinit de procurator si de alti functionari cu atributii administrative, edilitare, fiscale etc. Toti acestia vorbeau limba oficiala a administratiei romane - latina.

Armata a avut in Dacia un rol in apararea provinciei si era cantonata in castre ( tabara militara fortificata). Armata romana in Dacia era formata din legiuni ( unitate de baza a armatei romane, alcatuita din cetateni romani, cu un efectiv variind intre 4200 si 6000 oameni) si trupe auxiliare formate din cetateni de diferite etnii. Dacia a fost impanzita cu un puternic sistem de castre (Ex. La Apulum, Micia, Potaissa), turnuri de observatie si valuri de pamant ( limes- frontiera fortificata ce separa Imperiul de provinciile necucerite). In apropierea acestor castre au luat fiinta asezari numite canabae ( cele mai timpurii asezari de tip roman). Dintre legiuni, Legiunea XIII Gemina a stationat la Apulum in tot timpul stapanirii romane, iar Legiunea V Macedonica a fost adusa in anul 166 din Moesia Inferior la Potaissa-actuala Turda. Recrutarea in armata a tinerilor daci a dus la raspandirea elementelor de cultura si civilizatie romana. De asemenea armata a avut un rol in procesul de urbanizare si a indeplinit un rol de seama in evolutia demografica a provinciei.

Veteranii ( soldatii romani lasati la vatra dupa indeplinirea serviciului militar obligatoriu) au reprezentat un factor important in romanizarea spatiului carpato-dunarean. Acestia au fost atrasi in diferite slujbe administrative, au intemeiat familii si gospodarii, fiind improprietariti cu pamant in provincia pe care au aparat-o.

Colonistii au detinut si ei un rol important. Colonizarea Daciei a fost in primul rand o actiune organizata de statul roman, istoricul Eutropius ( sec IV d.Hr) spunand ca romanii au adus colonisti in Dacia " din toata lumea romana pentru cultivarea ogoarelor si popularea oraselor". Originari din provinciile europene, asiatice si africane ale Imperiului Roman, dar si din Italia, colonistii au jucat un rol deosebit in dez. mestesugurilor, mineritului, agriculturii si urbanizarii, fiind in acelasi timp si buni convietuitori cu autohtonii, care si-au insusit astfel limba latina.

Urbanizarea a fost un factor de progres. Orasele au avut un rol insemnat in raspandirea culturii si civilizatiei romane. Ele imitau modul de administrare si conducere de la Roma. In Dacia Traiana orasele erau de doua categorii : coloniae, asezare organizata dupa modelul Romei, primul oras de acest fel fiind Unlpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, ulterior Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula, Tropaeum Traiani ; nunicipia -asezari cu autonomie administrativa si juridica ( ex Porolissum , Tibiscum, Dierna , Troesmis etc). Alte asezari de tip roman au fost canabele, asezari rurale de tip vicus sau villa rustica ( proprietate rurala romana alcatuita din locuinta proprietarului si anexele acesteia). In orase functionau asociatii de mestesugari, numite collegia ( aveau aceeasi meserie, loc de origine si religie- colegii: aurari, croitori, fierari etc.). Relatiile de munca dintre autohtoni, colonisti, veterani si administratia romana au fost de natura sa faciliteze procesul de romanizare si consolidare a civilizatiei si culturii in provincie.

Dreptul roman a fost un factor care a jucat un rol imp. in procesul de romanizare. Aplicarea prevederilor din Constitutio Antoniniana ( 212) a avut un rol important in gandirea si actiunea populatiei daco-romane. Normele dreptului roman se regasesc in dreptul romin de mai tarziu.

Cultura a avut un rol decisiv in romanizarea Daciei. Limba latina folosita a asigurat comunicarea dintre comunitatea locala si romani. Invatarea limbii latine este dovedita de numeroase descoperiri- 3500 inscriptii latine, tablitele cerate de la Alburnus Maior, existenta unor instrumente de scris ( stili) si a unor scoli ( ludi literatti).

Religia a favorizat intrepatrunderea spirituala daco-romana( sincretism religios). Erau adorati zei romani ( Iupiter, Iunona, Minerva, Diana, Venus), zei orientali ( Mithras-soarele nebiruit), cavalerii danubieni ( de origine geto-dacica). Fostii zei locali erau adorati acum sub nume romane ( fenomenul interpretatio Romana). Conform traditiei bisericii crestine, incepand din secolul I d. Hr in Moesia si apoi in Dacia s-a raspandit crestinismul.

Principalul rezultat al romanizarii a fost formarea unui nou popor- daco-roman. Atunci cand imparatul Aurelian a decis retragerea armatei si administratiei din provincia imperiala Dacia, din ratiuni strategice, in anul 271 d. Hr, majoritatea populatiei nu a parasit acest teritoriu si a continuat sa traisca la nord de Dunare. Noua populatie daco-roman vorbea limba latina populara ( vulgara) dar a mai pastrat si cuvinte din limba dacica. Dupa abandonarea provinciei Dacia de catre romani, procesul de romanizare a continuat. Atunci s-a desfasurat etapa postromana a romanizarii, cand si dacii liberi, care nu facusera parte din provincia Dacia , intrand in contact cu daco-romanii, s-au romanizat. Deoarece la nord de Dunare a continuat sa traiasca o numeroasa populatie daco-romana, vorbitoare de limba latina, statul roman nu a intrerupt legaturile cu locuitorii de pe acest teritoriu. Crestinismul a avut, la randul sau, o contributie importanta in procesul de romanizare a autohtonilor, noua credinta fiind raspandita in lima latina de misionarii veniti din Imperiu. Crestinismul s-a raspandit mai devreme in Dobrogea decat in Dacia, evanghelizarea fiind facuta de Apostolii Andrei si Filip. La nordul Dunarii crestinismul a fost intarziat de persecutiile facute de unii imparati romani ca Decius, Valerian, Diocletian, Galeriu. Dar prin Edictul dat in 313 de imparatul Constantin cel Mare, se acorda libertate de cult crestinismului, comunitatile crestine devin mai numeroase. Paganismul a fost interzis in imperiu la sfarsitul secolului al IV/lea. Penttru secolul IV avem donariul de bronz de la Biertan , descperit in 1775, cu inscriptia " Ego Zenovius Votum posui"/Eu Zenovie am pus acest dar, avand un disc ce contine monograma lui Iisus. Tot atunci un templu pagan de la Porolissum a fost transformat in lacas de cult crestin. Ca misionari ( cei ce propovaduiesc o religie) amintim pe Ulfila care predica in limbile slava, latina si gota, Sfantul Sava Gotul ucis din ordinul regelui vizigot Athanaric, episcopul Nicestas care predica in limba latina in orasul Remesiana raspandind crestinismul printre daco-romani si goti. Scriitorul crestin Dionisie cel Mic a fost cel ce a fixat cronologia erei crestine ( numararea anilor de la nasterea lui Iisus). Terminologia crestina de origine latina din lima romana este si ea o dovada a raspandirii timpurii a crestinismului la nord de Dunare.

Etnogeneza romaneasca . Continuitatea de locuire de pe teritoriul romanesc

Etnogeneza este procesul de formare, nastere , geneza a unui popor. Etnogeneza romanaeasca a fost un proces etno-lingvistic complex, care a avut loc de-a lungul a mai mlte secole, desfasurat pe o straveche vatra traco-geto-daca afalata intre Tisa, Nistru, Carpatii Nordici si Muntii Balcani, locuita de geto-daci, care in urma cuceririi romane au suferit efectele romanizarii.

Componentele principale ale etnogenezei romanilor, in procesul de constituire a poporului roman pot fi evidentiate componentele lui fundamentale. Cel mai vechi component (numit si substrat) il prezinta tracii de nord, sau geto-dacii. Aceasta ramura a marelui neam al tracilor, aflata timp indelungat in contact cu civilizatia antica (la inceput greaca, apoi romana), a creat o cultura originala, care a atins un inalt nivel de dezvoltare. Aceasta le-a permis geto-dacilor sa creeze statul lor propriu. Al doilea component fundamental in etnogeneza romanilor este elementul roman (sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la inceput, pana la cucerirea Daciei de catre Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai in aspect economic si cultural, iar dupa aceasta - s-a produs o sinteza etno-culturala daco­romana. Dupa abandonarea Daciei, romanitatea nord-dunareana nu a disparut. Intre secolele IV-VI, romanitatea s-a extins din fosta provincie spre vest, nord si rasarit prin miscarea naturala a populatiei in ambele sensuri. Arheologii au scos la iveala numeroase urme ale culturii daco-romane care probeaza continuitatea( unelte, ceramica, morminte, tezaure de bronz, inscriptii in limba latina) alaturi de vestigii ale populatiilor migratoare ( obiecte de podoaba, morminte, tezaure).

Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi si statornicirea in spatiul vechii Dacii a unei populatii latinofone. Acest proces s-a desavarsit catre secolul al Vl-lea, avand drept rezultat formarea unei etnii si a unei limbi romanice la nord si sud de Dunare: protoromanii (sau est-romanicii) cu o limba comuna (protoromana). Populatia est-romanica a infruntat valurile migratorilor - a gotilor, apoi a hunilor.

Peste aceasta populatie protoromana, care ducea o modesta viata agrara in obsti satesti, s-au revarsat in secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe valea Tisei si in Moldova. Triburile slave au rupt in anul 602 granita bizantina (limesul) de la Dunare si s-au revarsat in intreaga Peninsula Balcanica pana in Grecia. Acest eveniment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea daco-romanica sau est-romanica).

Ca urmare, populatia protoromana de peste Dunare s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras spre sud in munti, dand nastere grupurilor etnice ale macedono-romanilor, istroromanilor s.a.

In alta directie s-au dezvoltat relatiile populatiei est-romanice de la nordul Dunarii cu slavii. Aici populatia autohtona era superioara numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor.

Slavii au influentat intr-o anumita masura etnogeneza romanilor, alcatuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desavarsire in constituirea neamului romanesc (secolele VI-IX). Slavii, fiind agricultori si crescatori de animale sedentari, au convietuit mai indelungat cu autohtonii, lasand in limba romana cuvinte de origine slava (plug, prieten, drag, iubire etc.), care denota multiple contacte umane. Rolul slavilor in etnogeneza romanilor este asemanator cu cel al germanicilor in constituirea popoarelor vest - romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).

Rezultatul final al acestor al acestor procese si evenimente istorice si evenimente istorice a fost formarea poporului roman care, in linii mari, se incheie in secolul al VII-lea. Elementele principale din care s-a constituit poporul roman au fost autohtonii daci si colonistii Romei. Poporul roman este singurul mostenitor al romanitatii orientale. Nasterea poporului roman pe teritoriul patriei sale a depins de continuitatea populatiei care vorbea latineste atat in timpul stapanirii romane, cat si dupa abandonarea oficiala a Daciei.

Formarea limbii romane. Formarea limbii romane a parcurs aceleasi etape ca si formarea poporului roman. O prima etapa a formarii limbii romane o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, acestia au preluat treptat limba latina vorbita (sau vulgara), in perioada de pana in secolul al Vl-lea se generalizeaza pe intreg spatiul istoric al Daciei si Moesiei o limba romanica unitara, numita de filologi limba protoromana comuna. Din limba geto-dacilor dupa diferite opinii s-au pastrat in cea romana 170-180 de cuvinte, care se refera la ocupatii si la cadrul natural.

Limba romana este mostenitoarea directa a limbii latine, fiind inrudita cu celelalte limbi romanice precum franceza, italiana, spaniola, portugheza, retoromana etc. Latina populara vorbita in Dacia si Moesia s-a transformat in secolele VII- VIII intr-o limba noua, limba romana.

Sub impactul migratiei slavilor romanitatea nord si sud-dunareana este divizata, iar din limba protoromana comuna, care avea un caracter in linii generale de o limba inchegata, se formeaza dialectul daco-roman (nord-dunarean) si dialectele sud-dunarene (aroman sau macedo-roman, megleno-roman si istro-roman). Acest proces, care se desfasoara in secolele VII-IX, a cunoscut influenta limbii slave. Influenta slava n-a schimbat caracterul latin al limbii romane, exercitandu-se prin imbogatirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slava. Vocabularul fundamental al limbii romine este alcatuit din fondul latin- 60 %, componenta traco- dacica -10%, componenta slava- 20%, influentele altor limbi- 10%..Limba romana este o limba neolatina, lucru evidentiat de fondul principal de cuvinte si gramatica sa.

I. B. Istoricii despre romanitatea romanilor

Romanii in sursele medievale timpurii

Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei crestine, care ii mentioneaza pe romani, sunt relativ putine, dar sunt suplinite de numeroasele descoperiri arheologice efectuate pe teritoriul actual al Romaniei. Dintre acestea se remarca cele datand din perioada secolelor al VII/lea -XI/-lea, din cadrul culturilor arheologice Ipotesti-Candesti si Dridu, diverse vase, unelte, podoabe, arme si alte obiecte apartinand comunitatilor autohtone fiind descoperite in asezari precum Brateiu( in Sibiu), Poian ( Covasna), Alba Iulia. Acestea dovedesc continuitatea de locuire a romanilor pe teritoriul pe care ei s-au format. Incepand cu secolul al VII-lea, autohtonii incep sa fie mentionati in izvoarele documentare ale vremii ca un popor romanic distinct constituit. Printre aceste documente amintim tratatul militar Strategikon scris de imparatul bizantin Mauricius in secolul al VII-lea.

Cea mai veche mentiune despre romani se intalneste in 'Geografia' savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) in care se semnaleaza 'tara necunoscuta carei ii zic Balak', (sinonim cu valach, blach_t numire germanica a romanicilor), aflata la nord de tara bulgarilor.

Insemnarea de la manastirea Castamonitu ( sec VIII) ii aminteste pe vlaho-rinchini.

Imparatul bizantin Constantin Porfirogenetul ( sec X-lea) ii deosebea pe bizantini "romei" de populatia romanica din Imperiu "romani".

Cronica veche rusa 'Povesti vremennah let' ('Povestea anilor de demult') mentioneaza pe 'volohi' prin anul 898 in legatura cu miscarea triburilor ungare spre est. Imparatul bizantin Vasile alII-lea ii amintea intr-o scrisoare din anul 980 pe romini cu termenul de "vlahi". In cronica anonima, scrisa de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numita 'Gesta Hungarorum', intocmita in secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteste despre o populatie romaneasca in Transilvania in secolele IX-X. La anul 976 in cronica autorului bizantin Kedrenos sunt mentionati vlahii sud-dunareni. Din secolele al XI-lea -al XII-lea dovezile scrise despre stramosii nostri sunt din ce in ce mai numeroase, ei fiind numiti in documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau romani.

Prima atestare a limbii romane dateaza din anul 587 si se refera la expresia rostita de un soldat bizantin in timpul luptelor cu avarii. Cuvintele "Torna, torna, fratre" insemnand " intoarce-te intoarce-te frate" par sa fie prima mentiune cunoscuta privitoare la limba romana.

Recunoasterea de catre popoarele vecine a unei comunitati etnice romanesti in spatiul Carpato-Danubian marturiseste ca in aceasta perioada poporul roman era deja constituit.

Preocupari ale cronicarilor si invatatilor din secolele al XV-lea - al XVII-lea privind originea romanilor.

Studierea problemei etnogenezei (din greaca, etnos inseamna 'popor', genesis - 'nastere'), adica a originii oricarui popor, consta in determinarea urmatoarelor aspecte: cand, unde, din ce parti compo­nente si in ce conditii s-a format comunitatea etnica respectiva. Aceste cerinte se refera si la problema originii neamului romanesc.

Etnogeneza romanilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre nationale. Ea a atras nu numai atentia istoricilor romani ci si straini. De multe ori, insa, conzluziile istoricilor, mai cu seama ale celor straini erau dictate de anumite interese geopolitice. In acest caz credem oportun sa ne referim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei romanilor, expuse in literatura istorica.

In operele autorilor medievali, incepand cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constata ca romanii, numiti de ei vlahi, sunt colonisti romani adusi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, ca vlahii erau 'pastorii romanilor', ca ei locuiau in Panonia pana la venirea hunirlor (sec. V).

Umanistii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papa Pius al Il-lea s.a.) de asemenea erau de parere ca romanii 'sunt de neam italic'. Cronicarii si savantii romani din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentantii Scolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Sincai) au demonstrat originea comuna a romanilor din Transilvania, Tara Roma­neasca si Moldova din 'vechii romani', care au locuit in Dacia. Dimitrie Cantemir a mentionat si aportul dacilor la formarea poporului roman. Reprezentantii Scolii Ardelene considerau, insa fara temei, ca dacii au fost exterminati in timpul razboaielor cu romanii. Cercetarile ulterioare ale istoricilor au combatut aceasta afirmatie. Tot nefondate sunt si teoriile cum ca romanii s-au format numai pe suportul dacic, fara o contributie substantiala a romanilor.

Teoria imigrationista , care ii prezenta pe romani ca fiind un popor format la sud de Dunare, de unde ar fi imigrat la nord de fluviu abia prin secolul al XIII-lea, a fost sustinuta, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea de Franz Josef Sulzer,Christian Engels sau I.C Eder. Aceasta a fost combatuta de reprezentantii Scolii Ardelene, care, in dorinta lor de a demonstra vechimea si continuitatea de locuire a romanilor, au pus accent pe caracterul exclusiv latin al romanilor.

In secolul al XIX-lea, Robert Roesler, a dezvoltat teoria imigrationista, in lucrarea intitulata Studii Romanesti ( Viena, 1871), de aceea teoria imigrationista se mai numeste si teorie roesleriana. Argumentele lui Rosler erau urmatoarele:

dacii au fost nimiciti in razboaiele cu romanii;

- dacii nu au putut fi romanizati in doar 165 de ani (timpul stapanirii romane in Dacia);

- provincia Dacia a fost parasita in intregime de populatie la 275;

- limba romana nu contine cuvinte germanice vechi, desi pe teritoriul Daciei a stationat tribul germanic al gotilor;

- exista cuvinte asematoare in limba romana si albaneza, dovada a convetuirii lor la sud de Dunare;

- nu exista izvoare care sa ateste prezenta romanilor la nordul Dunarii inainte de secolul al XlII-lea;

- dialectul daco-roman cel de la nord de Dunare se aseamana cu dialectul macedono-roman de la sud de Dunare;

- prezenta influentei sud-slave asupra Bisericii romanilor;

- romanii erau pastori nomazi.

Falsitatea 'teoriei rosliene' a fost amplu demonstrata de istorici straini si romani, chiar in perioada cand ea a aparut (I.Iung, B.P.Hasdeu, A.Xenopol, D.Onciul, N.Iorga s.a.). Argumentele lor sunt urmatoarele:

- prezenta geto-dacilor este atestata de numeroase dovezi a continuitatii lor dupa cucerirea romana (vezi capitolul 4);

- romanizarea dacilor nu s-a facut doar in cei 165 de ani a stapanirii romane la nordul Dunarii, ci ea a fost atunci cea mai intensa, desfasurandu-se atat inainte de cucerirea romana cat si dupa evacuarea Daciei de catre administratia romana (vezi capitolul 4);

- continuitatea daco-romanilor este dovedita de numeroase descoperiri arheologice, date lingvistice, marturii epigrafice etc.;

- lipsa totala a elementelor lingvistice germane in limba romana a fost combatuta de numeroase studii ale lingvistilor romani;

- cuvintele comune din limba romana si albaneza sunt provenite din mostenirea traco-ilirica comuna (cu radacini in limba indoeuropeana);

- numeroase izvoare scrise atesta prezenta romanilor la nordul Dunarii inainte de secolul al XlII-lea;

- cele doua dialecte (daco-roman si macedono-roman) fac parte din limba romana comuna (sau protoromana), care s-a format pe intreg spatiul Carpato-Danubiano-Balcanic;

- influenta sud slava asupra Bisericii romane nu neaga, ci confirma prezenta romanilor la nordul Dunarii, fara de care ortodoxismul nu s-ar fi raspandit aici;

- pastoritul transhumant (sezonier) si nu nomad era una din ocupatiile romanilor din zonele montane. Ocupatia lor de baza era agricultura imbinata cu cresterea animalelor in asezari sedentare.

Nici un izvor istoric nu atesta, insa, in decursul epocii medievale o imigrare in masa a romanilor de la sud la nord de Dunare, ci dimpotriva, treceri permanente ale romanilor transilvaneni la sud si est de Carpati, inclusiv peste Dunare.

In secolul al XX-lea, ca si in cele precedente, au fost elaborate lucrari stiintifice, care au demonstrat vechimea si continuitatea romanilor pe teritoriul de la nord si de la sud de Dunare. Dintre aceste se remarca lucrarea istoricului Gheorghe I. Bratianu " O enigma si un miracol istoric: poporul roman"