BUCKINGHAM SI CAROL I

BUCKINGHAM SI CAROL I

I. Cine priveste atent, in portretele lui Van Dyck, tristul si frumosul chip al lui Carol I se mira mai putin de nenorocirile care au dat peste dansul. Exista in trasaturile sale noblete, cinste, timiditate, dar si un fel de sumbra incapatanare. Regele Carol era un barbat cast si pios. Rosea cand auzea un cuvant nela­locul lui si ramanea tacut cand nu‑i placea vreo ati­tudine. Lipsit de imaginatie, nu prevedea niciodata reactiile supusilor sai. Cand reactiile acestea ii erau ostile, se simtea surprins, si o violenta oarba - vio­lenta timizilor - il cuprindea. Avea sincera dorinta de a face lucrurile cum trebuie, dar se fixase la un sistem de idei pe care nici discutiile, nici experienta nu l‑au putut modifica vreodata. 'A murit repetand afirmatiile pe care le facuse toata viata'. A fost o nenorocire pentru el ca inceputurile domniei sale s‑au asociat in mintea poporului cu persoana lui Buckingham, a carui vanitate si frivolitate iritau pe cei mai buni englezi, fiind comparate cu acele ceturi nesanatoase care, ridicandu‑se deasupra pamantului, ascund soarele si cand rasare si cand apune. Cu toata deosebirea de fire dintre ei si poate chiar din cauza aceasta, Carol il iubea cu naivitate pe acest 'Steenie' : cu el isi petrecuse tineretea si acesta adu­cea in viata lui o animatie si o fantezie de care n‑ar fi fost capabil el insusi.

II. Buckingham fu acela care, dupa proiectul casa­toriei spaniole, sugera si negocie pentru regele sau o casatorie franceza cu Henrieta‑Maria, fiica cea mai tanara a lui Henric al IV‑lea. Mare eroare de a aduce intr‑o tara care nu se linistise inca dupa 'complotul prafului de pusca' o regina catolica, urmata de o suita straina. 'S‑a observat ca o regina franceza n‑a adus niciodata o mare fericire Angliei', scriau protestantii. Carol a avut, desigur, grija sa declare ca viitoarea regina nu va avea libertate reli­gioasa decat pentru ea si slujitorii ei si ca nimic nu se va schimba in situatia 'recuzantilor' englezi, dar, printr‑un paragraf secret din conventia de casa­torie, regele se angajase sa‑i protejeze pe catolici, inceputurile acestei vieti conjugale fura nenorocite. Mica regina de cincisprezece ani lua parte suitei sale impotriva englezilor. Se ducea sa se roage la picioarele spanzuratorilor din Tyburn pentru mar­tirii catolici. Carol scria lui Buckingham ca trebuia sa fie inlaturati de urgenta 'les monsieurs' pentru a sustrage pe sotia sa de sub influente periculoase; curand el ordona sa fie retrimisi in tara lor, prin buna invoiala, daca era posibil, cu forta, daca era necesar. Dupa aceasta criza menajul regal era desti­nat sa devina unul dintre cele mai tandre si mai unite din istorie, dar inceputurile sale nenorocite indepartasera una de alta cele doua curti, a Angliei si a Frantei, indepartare primejdioasa pentru Bu­ckingham, care voise sa se asigure de alianta cu Franta impotriva Spaniei.

III. Politica externa a lui Buckingham, care nu era nici diplomat, nici general, fu pe cat de incoe­renta pe atat de imprudenta. In momentul invraj­birii cu Spania se complacuse catva timp in rolul de campion al natiunilor protestante, ceea ce‑i atrase din partea Londrei vii aclamatii. Dar, pentru a juca realmente rolul acesta in Europa, era nevoie de o armata puternica. Or, Anglia era o tara mica si nu voia sa fie o natiune militara. Expeditiile pe care le‑a incercat Buckingham in Olanda si la Cadix s‑au terminat toate, din lipsa de organizare, in mod dezastruos. O politica de alianta cu Franta catolica n‑ar fi fost de neconceput, pentru ca ura fata de casa de Austria putea sa-l determine pe Richelieu sa‑si caute aliati pana si in tabara reformatilor. Dar sa i se promita lui Richelieu, cum a avut indraz­neala s‑o faca Buckingham, sprijinul marinarilor protestanti englezi impotriva rebelilor hughenoti de la La Rochelle era o nebunie. Cand a inteles in sfarsit ca nu va reusi sa innoade o alianta stransa intre Carol I si Ludovic al XIII‑lea, Buckingham se raz­buna impotriva acestuia din urma, desi cu totul nevi­novat de dorintele englezilor, facand in mod public curte sotiei sale, Anna de Austria. Apoi, asigurandu‑si ostilitatea ambelor mari puteri occidentale, Spania si Franta, si fiind lipsit de bani pentru a sustine o astfel de lupta, s‑a vazut constrans sa se adreseze parlamentului.

IV. Parlamentele lui Carol I sunt mai indepen­dente decat cele care le‑au precedat. Oamenii din care se compun, aproape toti squire‑i cultivati si religiosi, cunosc si venereaza legea comuna. Printre ei se afla un mare jurist, sir Edward Coke, fost judecator, caracter violent, dar care a stiut sa apere cu succes, impotriva lui Iacob I, principiul superio­ritatii legii asupra regelui. Acesti parlamentari res­pecta formele traditionale; ei ingenuncheaza respec­tuos in fata suveranului, dar inteleg ca - in ultima instanta - sa invinga vointa parlamentului. O noua teorie, aceea a responsabilitatii ministeriale, incepe sa se contureze in mintea lor. Regele nu poate sa greseasca; daca se insala, singurul vinovat este mi­nistrul, care ar fi trebuit sa-l lamureasca; si un asemenea ministru, chiar daca regele l-a aprobat, merita impeachment‑ul rezervat odinioara tradato­rilor. Cel mai mare parlamentar de pe atunci, Sir John Eliot, sustinu aceasta teza cu ocazia nebunescu­lui atac al lui Buckingham impotriva orasului La Rochelle: 'My Lords - declara el (cerand, in numele Camerei Comunelor, punerea sub acuzare a ministrului in fata Camerei Lorzilor) -, voi spune ca, daca insasi Maiestatea sa a consimtit sau a ordonat atacul acesta, ceea ce nu pot crede, ducele n‑ar fi cu nimic exonerat si faptul n‑ar constitui macar o atenuare a crimei sale, caci ar fi fost de datoria lui sa se opuna prin rugaminti si sa inter­vina pe langa Maiestatea sa ca sa-l faca sa‑si dea seama de pericolul si de urmarile neplacute care ar putea rezulta dintr‑o atare intentie'. Carol I, care admirase curtea Frantei si aceea a Spaniei, si cre­dea, ca si tatal sau, in dreptul divin, nu admitea aceasta doctrina si revendica responsabilitatea sa de suveran: 'Nu voi ingadui Camerei sa puna in dis­cutie pe slujitorii mei si mai putin pe acela care imi este atat de apropiat'. Dar cum sa se faca ascul­tat? Dupa ce il trimise pe Eliot la inchisoare, in urma interventiei energice a parlamentului, aresta­tul fu pus in libertate. Putea regele sa guverneze fara parlament, primind daruri voluntare sau facand un imprumut fortat? Prin asemenea expediente nu se mai realizau decat slabe venituri intr‑o vreme cand cheltuielile erau in crestere. Dupa umilitoare infrangeri in razboiul impotriva Frantei, si in spe­cial aceea din insula Re, fu neaparat necesara con­vocarea din nou a Camerei Comunelor.

V. Parlamentul din 1628, ales intr‑o atmosfera invrajbita, lua hotararea de a‑i reaminti regelui ca era dator sa respecte legile regatului. Parlamentul intocmi celebra Petitie a Drepturilor, redactata in mare parte de sir Edward Coke si care era o a doua afirmare, mai limpede, a ceea ce se credea ca sunt principiile Marei Carte. Originalitatea Petitiei Drepturilor consta in faptul ca ea incearca sa stabi­leasca o limita precisa intre puterea regala si puterea legii. Regele ezita timp indelungat. Ii era groaza de ideile sustinute in acest document, dar i-l prezenta chiar Camera Lorzilor, impreuna cu Ca­mera Comunelor. Sfarsi prin a raspunde asa cum voia parlamentul: 'Faca‑se dreptate, dupa cum e dorinta', si petitia deveni una din legile fundamen­tale ale regatului. Ea restrangea extrem de mult pre­rogativele regelui. In special nu‑i mai ingaduia in fapt, daca nu in drept, sa intretina o armata perma­nenta, pentru ca ii refuza mijloacele de cazare si de mentinere a disciplinei.

VI. Parlamentul, daca avea dreptate atunci cand cerea respectarea legilor, se dovedea el insusi lipsit de ratiune in afacerile externe, li cerea regelui sa‑i sprijine pe protestantii din Palatinat, dar ii refuza subsidiile necesare. Gentilomii de la tara si juristii care alcatuiau Camera Comunelor nu cunosteau Eu­ropa si nu intelegeau nimic din urcarea preturilor. Lipsiti de experienta afacerilor, ei dadeau loc la un conflict inevitabil cu monarhul. Ar fi deci nedrept sa se atribuie ruptura numai regelui si intransigen­tei sale. Macaulay a spus despre Carol I ca, infa­tuat de maiestatea sa, credea ca onoarea il obliga sa‑si pastreze tonul de tiran chiar si atunci cand cerea ajutor parlamentului. Cine cerceteaza textele originale vede ca regele nu luase atunci un ton de tiran si ca parlamentul ii refuzase ajutorul sau. Dupa ce cedase in privinta Petitiei, Carol I era in­dreptatit sa spere ca impozitul Tunnage and Pound‑age ii va fi acordat ca si predecesorilor sai. N‑a fost asa. Moartea lui Buckingham, asasinat de un locotenent, Felton, in august 1628, nu aduse nici o destindere. Regele, de la ferestrele palatului sau, vazu veselia multimii din Londra si barbatii band in sanatatea ucigasului. Ducele a trebuit sa fie inmormantat in secret, pentru a evita ca trupul lui sa fie batjocorit de multime. Carol era prea demn ca sa i se poata citi sentimentele pe fata, dar el n‑a

uitat niciodata aceasta demonstratie de ura. La sesiunea urmatoare, conflictul cu parlamentul rein­cepu. De asta data avu in mare masura un caracter religios.

VII. Puritanii si ritualistii continuau sa‑si dispute dominatia asupra bisericii Angliei. Carol favoriza cle­rul inalt (cel mai putin instrainat de riturile romane), deoarece era sub influenta sotiei sale si, de aseme­nea, pentru faptul ca acest cler accepta si chiar soli­cita interventia regelui in afacerile ecleziastice. O mare dezordine domnea in mintile preotilor. Un pas­tor calvinist aseza masa de impartasanie in mijlocul corului ; venea apoi un sacramentalist, care o ducea la locul unde fusese inainte. Unul zvarlise sti­harul alb, un altul il purta. Laud, episcopul Londrei, apoi arhiepiscop de Canterbury, isi lua obiceiul de a-l consulta pe rege in toate privintele, chiar si asu­pra pedepselor de aplicat pacatosilor. El intocmi pentru rege o lista a preotilor, notind in dreptul fiecarui nume litera O sau P (ortodox sau puritan) st din acea clipa numai cei notati cu O obtineau marile functii bisericesti. Or, majoritatea poporului si a parlamentului era calvinista. Laud si curtea acceptau doctrina episcopului olandez Arminius si credeau in liberul arbitru; Londra si parlamentul credeau in predestinatie. Invataceii calvinisti si curtenii arminianisti se injurau in plina strada. Cauza liberului arbitru, scrie Trevelyan, se confunda cu aceea a guvernarii despotice, aceea a predestinatiei cu apararea privilegiilor parlamentului. 'Cine nu vrea sa fie guvernat decat de legi - spunea un deputat - e socotit puritan; acel ce refuza sa faca tot ceea ce ai vrea sa-l silesti sa faca este un puri­tan'. Teologia, politica si fiscalitatea erau ameste­cate in mod inextricabil. Pentru ca regele sa nu aiba puterea de a impune poporului sau altarul ia rasarit, stiharul alb si sacramentele, trebuia sa i se refuze acel Tunnage and Poundage, in lipsa carora depindea de un parlament puritan.

VIII. De aici2 ciudatele si celebrele 'trei rezo­lutii' pe care le‑a votat parlamentul in 1629. Ele decretau ca: 1. oricine va incerca sa introduca in Anglia papismul sau arminianismul va fi considerat inamic public; 2. oricine va indemna sa se perceapa impozite neacordate de parlament va fi considerat inamic public; 3. orice negutator sau orice alta per­soana care va plati astfel de impozite, nevotate de parlament, va fi considerat tradator si inamic public. Speaker‑ul, inspaimantat de caracterul acestor rezo­lutii, declara ca a primit ordin de la rege sa ridice sedinta inainte de votarea lor. Doi membri ai par­lamentului, apucandu-l fiecare de un brat, il tinura nemiscat pe speaker in fotoliul lui. 'Pe Dumnezeul nostru - ii spusera ei -, veti ramane aici atata timp cat va dori Camera'. Un altul incuie usa si vari cheia in buzunar. Cand un usier batu la usa in numele regelui, nimeni nu deschise. Motiunea fu adoptata. A fost o scena revolutionara. Carol ras­punse printr‑un act revolutionar , arestand, la ter­minarea sesiunii si in pofida Petitiei Drepturilor, pe noua membri ai Camerei Comunelor. Cel mai ilustru dintre ei, Eliot, muri in Turn, trei ani mai tarziu. Ca toti martirii, acest mare parlamentar a facut din cauza puritana o cauza sfanta. Carol era hotarat acum sa se lipseasca de parlament. Dinastia Tudorilor nu facuse la fel timp indelungat? Ramanea eterna intrebare: 'Regele isi va putea procura bani?' De aceasta intrebare depinde, in ultima analiza, stabi­litatea oricarei guvernari.