Marea Britanie

Marea Britanie

Anglia a suferit importante pierderi in urma participarii la primul razboi mondial, pe multiple planuri. Astfel, la cei 750.000 de morti si circa 1,5 milioane de raniti se vor adauga dezorganizarea in plan economic, acute probleme sociale, dar si tensionarea starilor de lucruri din Irlanda, India, Egipt si Palestina. Pe acest fond, primele alegeri postbelice desfasurate la 14 decembrie 1918, "alegerile kaki" cum au ramas in memoria colectiva datorita impactului pe care razboiul 1-a avut asupra lor, se vor incheia cu victoria clara a guvernului, care a promis ca va recupera datoriile prilejuite de conflagratie si va pedepsi criminalii de razboi germani. Astfel, David Lloyd George va fi abilitat sa formeze o coalitie care se va mentine la putere pana in 1922.

Guvernul Lloyd George se va confrunta mai ales cu probleme de ordin social, in primul rand cu puternice greve ale minerilor. In privinta problemei irlandeze se va ajunge, la 6 decembrie 1921, la semnarea unui tratat cu Dublinul, prin care era garantata independenta Irlandei, cu exceptia zonei de nord, ce ramanea sub administratie britanica. O solutie identica a fost aplicata si in cazul Egiptului, la 28 februarie 1928 consemnandu-se sfarsitul protectoratului englez. De notat ca, spre deosebire de Irlanda, independenta regimului de la Cairo era una, totusi, relativa.

Alegerile de la 15 noiembrie 1922 vor consemna victoria conservatorilor. Acestia au exploatat din plin divizarea liberalilor intre cei doi lideri marcanti, Lloyd George si Asquith. Un alt element semnificativ a fost reusita laburistilor, care au intrat in Parlament, fiind recunoscuti pentru prima data ca partid de opozitie. Mai mult, intre 22 ianuarie si 4 noiembrie 1924, Marea Britanie va fi chiar condusa de un guvern laburist. Premierul Ramsay MacDonald era liderul unui cabinet in care portofoliul de interne era detinut de Arthur Henderson, fost otelar. La 8 august, guvernul MacDonald va semna un tratat comercial cu Rusia Sovietica pe baza principiului natiunii celei mai favorizate. Documentul va fi puternic criticat de conservatori si liberali, mai ales ca Marea Britanie era prima putere capitalista importanta care recunostea regimul sovietic.

Pe acest fundal, campania electorala va fi puternic influentata de scrisoarea lui Zinoviev din 25 octombrie 1924, in care liderul sovietic dadea instructiuni in numele Internationalei III Comuniste pentru desfasurarea revolutiei in Anglia. Documentul a produs o vie emotie, astfel ca alegerile din 29 octombrie au fost castigate in mod categoric de conservatori. Stanley Baldwin era acum in masura sa formeze cabinetul din nou, unul mult mai stabil decat prima echipa pe care o condusese, ce s-a mentinut la putere pana la 4 iunie 1929. Imediat dupa preluarea executivului, Baldwin a denuntat, la 21 noiembrie, tratatul cu Rusia Sovietica semnat de MacDonald.

Perioada a fost dominata de greva generala a minerilor izbucnita la 1 mai 1926, la care au participat peste un milion de muncitori. La apelul Congresului Sindicatelor, asociatie din care facea parte si Puternica federatie a minerilor, dupa doua zile acestora li se vor alatura alte milioane de lucratori din transporturi, docheri si industria metalurgica. Practic, industria era paralizata, dar, la propunerea lui Winston Churchill, guvernul a adoptat o linie dura si nu a cedat in fata presiunilor sindicale. Observand ca nu are sanse de castig, Congresul Sindicatelor a solicitat grevistilor, la 12 mai, sa renunte la protest, fara ca liderii sa se faca auziti de masa participantilor la greva. Minerii si alte categorii vor continua miscarea inca sapte luni pana la terminarea fondurilor de ajutorare a grevistilor si intrarea in iarna. La reluarea lucrului, minerii vor fi nevoiti sa accepte conditii chiar mai grele decat cele pe care nu le acceptasera in mai, infrangerea grevei fiind o grea lovitura pentru miscarea sindicala.

Totusi, in ciuda revirimentului economic, alegerile de la 30 mai 1929 se vor solda cu victoria Partidului Laburist, care a obtinut 288 de locuri in Camera Comunelor, fata de cele 260 de mandate ale conservatorilor. S-a oferit astfel din nou lui Ramsay MacDonald posibilitatea de a forma un nou cabinet laburist, intre 5 iunie 1929 si 24 august 1931. Datorita crizei economice, dublata de una financiara, guvernul va fi nevoit sa isi depuna mandatul. Totusi, MacDonald va mai conduce o echipa guvernamentala intre 25 august si 27 octombrie 1931, de aceasta data sustinuta in Parlament de o larga coalitie in care intrau, pe langa laburisti, conservatori si liberali.

Initiativa premierului a generat insa o ruptura in propriul partid, vechii laburisti proclamandu-1 drept sef al gruparii lor pe Arthur Henderson. Totusi, alegerile din 27 iulie 1931 i-au dat dreptate lui MacDonald, coalitia condusa de el obtinand o majoritate zdrobitoare. In consecinta, s-a format un nou guvern pe aceleasi baze ca precedentul, condus tot de Ramsay MacDonald, care a condus Anglia pana la 7 iunie 1935. Lui i-a succedat o alta coalitie de uniune nationala condusa de aceasta data de Stanley Baldwin, avandu-1 pe Samuel Hoare titular la Externe.

Cei aproape doi ani de guvernare Baldwin au fost marcati de moartea regelui George V la 20 ianuarie 1936. Succesorul sau, Edward VIII, va abdica la 10 decembrie, el preferand dragostea unei americance aflate in plin proces de divort, Wallis Warfield Simpson, tronului Angliei. Asa a fost incoronat rege, sub numele de George VI, tratele lui Edward.

Dupa retragerea lui Baldwin din fruntea cabinetului, premier a devenit Neville Chamberlain, la 28 mai 1937. Intrucat acesta s-a evidentiat ca un adept al politicii de conciliatorism in relatia cu Germania si Italia, la 20 februarie 1938, ministrul de externe Anthony Eden, un suporter al ideii de securitate colectiva, isi va prezenta demisia, fiind inlocuit cu lordul Halifax. Abia la 31 martie 1939, Chamberlain va face un pas decisiv spre o noua atitudine in relatia cu Hitler. Atunci, Marea Britanie a decis sa dea garantii Poloniei, apoi si Greciei si Romaniei, cu speranta ca astfel se va crea un front al pacii in care va fi atrasa inclusiv Uniunea Sovietica.

Esecul politicii conduse din cabinetul situat in Downing Street 10 s-a concretizat in imposibilitatea de a ajunge la o intelegere cu Uniunea Sovietica, Hitler dovedindu-se o data in plus mai pragmatic, si in declararea starii de razboi intre Marea Britanie si Germania, la 3 septembrie 1939. Totusi, abia dupa ce in fruntea guvernului va veni Winston Churchill, guvernul englez va recastiga sprijinul opiniei publice britanice si va fi capabil sa reziste timp de un an singur in fata agresiunii fasciste din Europa.