Mineriada din 13-15 iunie 1990

Mineriada din 13-15 iunie 1990

La originea violentelor din 13-15 iunie 1990, cunoscute cu numele consacrat de "mineriada", s-au aflat, dincolo de batalia politica propriu-zisa, probleme de fond ale societatii. Intelegerea acestui fenomen politic cu consecinte grave asupra vietii interne, pozitiei internationale a statului si a personalitatilor sale, precum si asupra istoriei Romaniei porneste de la revolutie. De regula, in mai toate abordarile intelectuale ale mineriadei, violentele sunt izolate pe scena politica, reduse la o actiune brutala, antidemocratica a Puterii impotriva Opozitiei si micsorarea intr-un instantaneu fotografic compus din imaginea unui student inconvoiat sub loviturile minerilor. Mineriadele au fost ultima veriga dintr-un lant de evenimente ale "legitimitatii populare" care au la origine felul cum a fost inlaturat regimul comunist si cum a fost instalata noua putere[1].

La 11-12 iunie au loc demonstratii in Piata Universitatii, Iliescu cedeaza presiunii sub care se afla din partea unora dintre ministrii in functie ai guvernului, in special generalul Mihai Chitac, ministrul de Interne de atunci[2] si Guvernul hotaraste lichidarea, prin forta, a demonstratiei din piata , care a continuat prin contestarea rezultatelor electorale. Pe 13 iunie, la primele ore ale diminetii, fortele politienesti intervin in forta in Piata Universitatii, imprastiind pe maanifestanti si facand arestari. Politistilor li se alatura, ceva mai tarziu, grupuri de muncitori, solidari cu autoritatile statului. Manifestantii, in mare parte studenti, ridica baricade, reusesc sa sparga barajele fortelor de ordine si sa ocupe Televiziunea, institutie acuzata de deformarea grava a adevarului si de dezinformare .

Intre 14-15 iunie peste 10 000 de mineri din Valea Jiului vin la Bucuresti pentru lichidarea manifestarilor de opozitie. Acestia bat cu salbaticie pe manifestanti, devasteaza sediile PNT-CD si PNL (considerate vinovate de organizarea manifestatiei), Universitatea, Institutul de Arhitectura, sediile unor ziare si reviste (Romania Libera, Dreptatea, Express, 22, Baricada). Opinia publica internationala este socata de imaginile din Bucuresti, capitalul castigat de Romania in decembrie 1989 fiind pierdut[4].

Puterea a interpretat lupta opozitiei si a organizatiilor revolutionare, precum si a GDS-ului drept un atac la adresa sa, cu scopul de a fi inlaturata. Din aceiasi ecuatie facea parte si neincrederea in declaratiile publice si in programele politice ale opozitiei, pe care le considera o masca, o infatisare exterioara democratica si responsabila, in spatele carora se ascundeau intentii violente nedemocratice. Presa proguvernamentala a creat psihoza neofascista si neolegionara, pentru a raspandi imaginea unui pericol letal pentru natiune, dar si pentru a proiecta, prin contrast, imaginea liderilor FSN drept aparatori ai democratiei. La aceasta imagine supradimensionata sau falsa a evenimentelor au contribuit substantial si decisiv cele doua servicii de informatii proaspat infiintate: SRI si UM 0215, care i-au alimentat in permanenta pe liderii FSN cu informatii despre pregatirile Opozitiei de a da o lovitura de stat. Pe baza a doua rapoarte ale Ministerului de Interne (Dosar nr. 657/12.XII.1990 "Relatii cu privire la organizarea unei manifestatii a PNT-CD si Partidul Revolutiei Crestin-Democrate; Directia de Politie a Municipiului Bucuresti" si Dosar nr. 662/12.XII.1990 "Situatia manifestarilor publice din Capitala in perioada 1 ianuarie- 25 noiembrie 1990), precum si a Notei-sinteza a SRI din 30.XI.1990 (Dosar 630), Comisia parlamentara pentru anchetarea mineriadei din 1990 (documentul principal) a tras concluzia ca formatiuni ale opozitiei pregateau o lovitura de stat[5].

Ca sursa istorica, Raportul Comisiei parlamentare cu privire la mineriada din 1990 suferea de bolile pe care le vor avea si alte acte emise de Parlamentul Romaniei: lipsa de claritate, absenta definitiilor si a concluziilor, caracterul contradictoriu al partilor sale componente. Raportul este compus dintr-o versiune favorabila Puterii (Documentul principal) si dintr-o alta, ca Opinie separata, a reprezentantilor opozitiei[6]