PRECIZATI RELATIILE EXISTENTE INTRE INSTITUTIILE RELIGIOASE SI STATUL ROMAN IN PERIOADA CONTEMPORANA

PRECIZATI RELATIILE EXISTENTE INTRE INSTITUTIILE RELIGIOASE SI STATUL ROMAN IN PERIOADA CONTEMPORANA

a) atitudinea abordata de comunism fata de religie;

Actul de la 23 august 1944 si mai ales cel de la 6 martie 1945, cand s-a instaurat un regim comunist totalitar in Romania, au adus profunde schimbari de ordin politic, social si economic. Biserica Ortodoxa a fost inlaturata cu totul din viata statului, a devenit o institutie marginalizata, mai corect spus tolerata de statul ateu, activitatea ei limitandu-se strict la cadrul parohial si la lacasul de cult al fiecarei parohii.

Din 1948, Biserica n-a mai putut continua lucrarea ei caritativ-filantropica, fiind desfiintate toate asezamintele bisericesti de acest gen. In acelasi an a fost eliminat invatamantul religios din scolile de toate gradele, s-au interzis slujbele in spitale, azile si cazarmi. Au fost suprimate periodicile bisericesti ale tuturor eparhiilor, cu exceptia « Telegrafului roman » de la Sibiu, au fost desfiintate Facultatea de Teologie din Suceava, patru Academii Teologice din Ardeal si Banat, cu exceptia celei de la Sibiu , care a devenit Institut, toate Seminariile din Muntenia si Moldova. Tot in 1948 s-au desfiintat eparhiile Husi, Arges, Constanta, Caransebes, Sighet, a Armatei. Sute de preoti ortodocsi au fost arestati si anchetati, aruncati in inchisori, la Jilava, Pitesti, Aiud, Gherla, trimisi sa lucreze la Canalul de trista amintire Dunare- Marea Neagra, cativa chiar deportati in Siberia.

Sistemul monopartidist communist s-a format si afirmat in procesul revolutie si constructiei socialiste. Devenind partid de guvernamant, partidele comuniste si-au ridicat pe trepte inalte rolul de forte politice ale clasei muncitoare si aliatilor acesteia. Ele au folosit puterea de stat impotriva fortelor politice si sociale contrarevolutionare, pentru faurirea societatii socialiste. Odata cu inlaturarea claselor exploatatoare si a fortelor lor politice - partidul marxist-leninist a devenit forta de conducere a intregului popor, a intregii natiuni.

Dupa instaurarea regimului comunist, Biserica a fost marginalizata si persecutata, fiind considerata o institutie retrogada si reactionara, fiind supusa unui control sever din partea statului comunist si doar prin clarviziunea si tactul unor ierarhi de seama, precum Patriarhul Justinian Marina, a reusit sa-si castige dreptul la supravietuire, in schimbul unor compromisuri facute statului comunist. Biserica Ortodoxa a fost nevoita sa accepte compromisul de a renunta la anumite laturi ale activitatii sale. A fost nevoita sa accepte inlaturarea cu totul din viata publica, activitatea ei limitandu-se strict la serviciile religioase din lacasurile de cult. Biserica nu si-a mai putut continua lucrarea ei filantropica si de asistenta sociala, fiind desfiintate toate asezamintele bisericesti de acest gen, a fost suprimat invatamantul religios din scoli, s-a interzis asistenta sociala din spitale, azile de batrani, armata, inchisori etc. Au fost suprimate periodicele bisericesti ale eparhiilor, cu mici exceptii (Telegraful roman), au fost desfiintate patru Academii Teologice si mai multe Seminarii Teologice. De asemenea, au fost desfiintate cateva Eparhii si aproximativ 20 de ierarhi au fost pusi in retragere. Familiile preotilor erau mereu urmarite de Securitate, santajate si umilite, pentru atasamentul lor la valorile credintei crestine. Sotiile preotilor erau privite adeseori cu suspiciune in anumite colective de munca pentru originile 'nesanatoase'. Copiii preotilor nu aveau acces la foarte multe specializari si scoli in vremea comunismului.

Se vorbeste frecvent despre mostenirea perioadei comuniste. Dar va exista si o mostenire tranzitiei, care va structura, in mod previzibil, statutul social si legal al Bisericii si al religiei in Romania. Statul comunist limitase modalitatile de exprimare ale Bisericilor la ceea ce mai multi ierarhi, teologi si intelectuali ortodocsi au numit mai tarziu "gheto-ul liturgic". Spatiul controlat al momentelor cultului, o contractare a structurii institutionale a Bisericii, o excludere a ei din viata cetatii, cu tolerarea unor manifestari foarte limitate si marginale (de exemplu, o presa bisericeasca de circulatie restransa si strict controlata) erau principalele date ale situatiei sociale a Bisericii Ortodoxe Romane in Romania regimului comunist. Relatiile sale cu statul erau marcate de dominatia pe care acesta incerca sa o exercite si o exercita, asupra tuturor cultelor recunoscute .

Biserica Ortodoxa este supusa unor dificultati speciale, nepermitandu-i-se sa-si refaca bisericile ce se minau, in vreme ce cultele neoprotestante isi cladeau, in schimbul valutei straine, case de rugaciune monumentale. Credinta crestina reprezinta in randul poporului roman majoritatea ortodoxa si tocmai de aceea ea trebuia desfiintata cu deosebire, pentru a face sa domneasca in statul nostru ateismul.

Formele acestei actiuni de eliminare a credintei: din majoritatea poporului nostru s-a concretizat, in oprirea refacerii si repararii bisericilor ce se ruinau, in demolarea unui mare numar de biserici existente; in supravegherea deosebita a activitatii preotilor, in inchiderea acestora pentru vini inventate, in asa masura incat intre anii 1950-1965 se aflau peste 500 de preoti ortodocsi in inchisori, dintre care unii au fost dusi la canal, ca sa nu mai vorbim de copiii preotilor, mai ales ai celor inchisi, care nu erau admisi in Facultati; erau in schimb suspectati permanent, iar in serviciu mentinuti numai in grade inferioare. La acestea se adauga persecutarea credinciosilor care aveau curajul sa frecventele bisericile.

Multi preotii aflati in inchisori in anii 1958-1964, au murit, imbolnaviti de tot felul de tratamente chinuitoare la care fusesera supusi, inclusiv infometarea.

Acestia au fost: dr. Liviu Munteanu, fost rector al Institutului Teologic din Cluj, inchis pentru ca semnase, ca vicar al Episcopiei din Cluj, in locul Episcopului, o adresa catre preoti pentru catehizarea copiilor. Desi ajunsese paralizat dupa o vreme, era silit sa mearga pe picioarele sale pentru a-si rezolva trebuintele trupului, fiind supus si la alte acte chinuitoare care i-au grabit moartea.

Apoi a fost dr. Ilarion Felea, fost rector al Institutului Teologic din Arad, distins autor de scrieri teologice si pr. Lazarov din Dobrogea, aflat in 1959 in cel de-al 14-lea an de inchisoare; acesta se gandea cu emotie ca-si lasase fiul acasa in varsta doar de un an. Niste dureri cumplite de cap i-au adus la un moment dat, dupa trei zile, moartea.

Ieromonahul Daniel (fost Sandu Tudor), mort in urma unor impungeri de catre gardieni, in timp ce era adus de la o baie impreuna cu altii. Inainte de acestia a murit in 1950 pr. Ilie Imbrescu, care dupa ce a fost tinut, ca pedeapsa, cateva zile fara mancare, luand ceva de mancare, a facut ocluzie intestinala.

Credinciosii erau urmariti la ce biserica participa la serviciul religios, daca au contacte cu fosti preoti greco-catolici nereveniti sau cu preoti romano-catolici. Imputernicitilor li se cereau statistici cuprinzatoare despre varsta, starea sociala, meseria, atitudinea fata de noul regim, date care sa ofere Ministerului o imagine globala a fenomenului. Unele informatii surprind o realitate greco-catolica pe care discursul oficial al Bisericii Ortodoxe Romane si al Ministerului o ascund permanent. Astfel, intr-un document referitor la problema grecocatolica se mentioneaza ca: "daca, la inceput, actiunea nerevenitilor parea ca se limiteaza la cercuri restranse de intelectuali sau in genere, de mici burghezi, in urma s-a constatat ca ea s-a extins, prinzand din ce in ce mai mult si mediul rural. In unele localiatti, paralel cu frecventarea bisericii romano-catolice, se semnaleaza si reactiunea unor asociatii religioase si practicarea unor rituri tipic catolice (marianele, rozariul), atat in randul credinciosilor varstnici, cat si in randurile tineretului.

In ultimii ani ai regimului cultele religioase erau controlate pana la cel mai nesemnificativ nivel: politica de cadre a acestora, numirile, transferurile, inaintarile in rang erau aproape in ntregime decise de functionarii Departamentului din teritoriu. Acestia, in colaborare cu anumite persoane situate in pozitii de decizie sau care aveau o perspectiva asupra cultului (consilierii) si formarii de personal (spre exemplu secretarii Institutelor teologice), au influentat decisiv modul in care s-au hotarat miscarile de personal in cadrul Bisericii in conformitate cu necesitatile statului comunist si, in multe cazuri, in conformitate cu propriile dorinte.

Supravegherea in combinaie cu hartuielile la care au fost supuse bisericile in vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au cunoscut chiar o amplificare in regimul Nicolae Ceausescu, cand au fost readuse la suprafata conceptiile etniciste interbelice, care au fost combinate cu ideile staliniste, formandu-se astfel un amestec care a primit numele de national-comunism. Discriminarea impotriva fidelilor bisericilor a cunoscute noi forme. Totul pe fondul intretinerii sentimentului de "cetate asediata" care i se inocula cetateanului Romaniei comuniste. Iritati de lipsa de conformism a multor membri ai cultelor, in special a neoprotestantilor, liderii de partid si de stat au luat masuri contra acestora, orchestrand denigrarea sistematica a credinciosilor in sedinte publice ori in mass-media (s-au evidentiat atat cotidiene si reviste centrale, inclusiv "Scanteia", cat si publicatii locale; televiziunea, radioul si cimatografia au jucat si ele un rol in distorsionarea imaginii despre oamenii religiosi).

Partidul-stat s-a implicat chiar in sicanarea copiiilor neoprotestanti in scoli (mai ales in licee si universitati); mergand chiar pana la intruziunea in viata de familie.

Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii Ortodoxe Romane, folosind toate mijloacele posibile (agentura, filaj, tehnica operativa). Numeroase cazuri de urmarire a preotilor apar in diferite dosare ce privesc diferite miscari de rezistenta armata, in dosarele referitoare la colectivizare, in cele privitoare la partidele politice. Aceste cazuri ar putea fi interpretate ca o urmarire care nu viza persoana preotului in calitatea lui de slujitor al altarului, ci de persoana publica implicata in viata sociala, fara a angaja institutia bisericeasca Toti inaltii ierarhi, incepand cu Patriarhul, aveau dosare de urmarire, cu un material extrem de complex.

Obiectivul partidului comunist a fost crearea unei Biserici obediente. Or, acest lucru nu s-a intamplat. In primii ani ai regimului comunist, partidul a fost obligat la unele compromisuri, acceptand in functiile inalte bisericesti persoane fara o atitudine comunista clara. Foarte multi prelati ortodocsi erau convinsi ca instalarea sistemului comunist este temporara.

Regimul comunist a incercat in mod sistematic sa aduca in functiile de conducere ale Bisericii persoane cat mai 'sigure'. Cazul cel mai elocvent, mentionat in documente, este tentativa de inlocuire a Patriarhului Justinian, devenit incomod prin atitudinile sale, cu mitropolitul Justin al Moldovei, calificat de unii preoti ca politruc. Acest plan putea constitui, insa, si o diversiune pusa la cale de Securitate.

In anii '50-'60, vechii ierarhi care mai erau inca in functie au fost permanent banuiti, pe buna dreptate, de intentia de departare de comunisti. Inca din 1945 s-a facut o atenta verificare a ierarhilor si potentialilor candidati la episcopie care ar fi putut conveni puterii comuniste. Prin prezentarea unui referat de catre autoritatile de stat in sedinta sinodului permanent al BOR din data de 26 mai 1946, s-a inceput trecerea la pensie a unor ierarhi pe motiv de boala sau fiindca ca nu erau 'corespunzatori cerintelor impuse de noul ritm al vremii'.

Exista zvonuri colportate, mai ales de emigratie, ca unii ierarhi reticenti ar fi fost asasinati de catre organele de represiune. Moartea lui Grigore Leu, episcop de Husi, a ramas invaluita intr-un mister suspect. Leu era un personaj extrem de incomod pentru comunisti. Dupa aplicarea decretului din 4 august 1948 care privea laicizarea invatamantului romanesc, episcopul de Husi a tinut in judetul Falciu (astazi in jud. Vaslui) o sedinta regionala cu preotii din patru judete si le-a cerut sa continue in biserici orele de religie (suspendate in scoli). I-a indemnat pe preoti sa mearga din casa in casa si sa ceara parintilor copiilor de pana la 18 ani sa-si lase copiii la biserica pentru a primi invatatura bisericeasca. Episcopul Leu a infruntat ordinele partidului de detronare a sa si de desfiintare a scaunului de Husi, pentru ca in cele din urma sa se resemneze cu inevitabila aplicare a vointei comuniste, in speranta unei caderi apropiate a sistemului. Se pare ca acest ierarh a fost otravit cu arsenic, murind la 1 martie 1949, potrivit analizelor preliminare efectuate de medicul Valentina Leu la data de 2 martie 1949. Si Irineu Mihalceascu a murit in circumstante suspecte, existand banuiala unui asasinat politic.

Trebuie remarcat faptul ca Securitatea a abordat Biserica Ortodoxa in mod diferit de cea Catolica, pe care regimul comunist o considera mult mai primejdioasa - din cauza subordonarii sale fata de Vatican. Partidul nu a pus nicio clipa problema desfiintarii BOR, ci doar a controlarii sale. In schimb, dupa ce catolicii au refuzat sa rupa legaturile cu Papa, s-a trecut impotriva lor la actiuni de reprimare totala.

Impotriva ierarhilor ortodocsi s-au exercitat presiuni constante si sistematice, dar s-au evitat, in general, rasturnarile spectaculoase, toate masurile de represiune desfasurandu-se in taina, prin actiuni care de obicei nu ajungeau la urechile publicului. Totusi, au existat ierarhi urmariti special pentru a fi demascati, insa, banuind probabil ce li se pregatea, acestia au evitat sa-si manifeste in mod deschis ostilitatea. Marturii orale, confirmate de cele scrise, arata ca sistemul de informatii in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane era atat de bine pus la punct, incat orice conspiratie ajungea aproape imediat la urechile autoritatilor laice. Faima neagra a Securitatii era, se pare, cea mai eficienta metoda de descurajare.

Biserica Catolica din Romania, care avea in spatele ei un miliard de credinciosi din toata lumea si o logistica impresionanta, era considerata periculoasa, pentru actiuni marunte dandu-se pedepse grele.

Biserica Ortodoxa Romana, biserica nationala izolata si lipsita de influenta in Occidentul catolic, nu avea acelasi impact si de aceea problemele se rezolvau la un nivel mai de compromis. Faptul ca unii sunt martiri, iar altii nu (ne referim la ierarhie, pentru ca in cazul preotilor simpli majoritatea zdrobitoare o formeaza preotii ortodocsi), era programat de puterea exterioara (partidul), care a distribuit fiecaruia rolurile pe care le dorea. Trebuie mentionat ca ierarhii catolici din Romania au sperat foarte mult in sprijinul Papei, de aceea, in primii trei ani, s-au manifestat foarte radical. Lipsa ajutorului de la Vatican i-a determinat, apoi, si pe ei sa fie mult mai retinuti. Dupa anii 50', atitudinea tuturor cultelor din Romania este practic aceeasi fata de statul comunist.

Obiectivul Securitatii era mentinerea Bisericii Ortodoxe Romane in cadrele trasate de partid, in acest scop facandu-se o atenta supraveghere a acesteia. In momentul in care situatia operativa depasea acest cadru, erau luate masuri de represiune. Represiunea avea uneori si scop 'preventiv', pentru a descuraja din fasa o eventuala actiune ostila. Masurile de 'descurajare' constau in avertizari la Securitate, in urmariri deschise, in lansarea de zvonuri tendentioase. Una dintre tacticile cele mai perverse consta in acreditarea ideii ca respectivul ar fi colaborator al Securitatii, pentru a-l indeparta de anturaj. O asemenea suspiciune era suficienta pentru a izola pe oricine. Nimeni nu vroia sa riste sa cada in plasa unui provocator.

Se poate spune ca 1959 reprezinta momentul adevarului in ceea ce priveste raporturile reale dintre Stat si Biserica.

O urmarire atenta si permanenta a convins organele de Securitate ca reprezentantii BOR eludau in mod sistematic directivele Partidului, incercand sa infiinteze centre de rezistenta. Actiuni ostile fusesera documentate cu cel putin patru ani inainte. Sinteza acestor fapte a fost inaintata ministrului de Interne, care a propus masuri in consecinta.

La 6 octombrie 1958, Alexandru Draghici a intocmit un referat in care denunta 'tolerarea pe mai departe a numarului mare de elemente legionare si reactionare in manastiri, cat si mentinerea numarului mare de manastiri unde numarul de calugari se inmulteste incontinuu cu elemente indoctrinate cu idei contrarevolutionare, si care prezinta un pericol social'. Ministrul de Interne propunea ca: 'elementele legionare si elementele care au avut functiuni in aparatul de stat burghezo-mosieresc, care sunt calugari in manastiri, episcopii, mitropolii si Patriarhie, sa fie scosi din monahism, sa li se interzica portul hainei calugaresti si sa nu li se mai permita intoarcerea la manastiri'. El mai cerea 'desfiintarea seminariilor monahale si interzicerea frecventarii cursurilor Institutului Teologic de catre calugari si calugarite; pe viitor, intrarea in monahism sa se faca numai cu avizul imputernicitilor regionali pentru culte; interzicerea cu desavarsire a infiintarii de noi manastiri sau schituri; numarul de manastiri fiind prea mare, sa fie redus la jumatate; interzicerea elementelor tinere in manastiri, fixandu-se limita de varsta de la 50 de ani in sus.'

Documentele demonstreaza ca motivele represiunii din 1959 nu au fost legate de evenimentele din lagarul socialist, ci au avut un caracter intern, prin depasirea periculoasa de catre BOR a limitelor impuse de Stat si Securitate. In cele ce urmeaza vom incerca sa trecem in revista principalele forme de rezistenta practicate de BOR. Am incercat sa le ierarhizam in functie de legislatia de atunci, care facea o distinctie neta intre manifestarile strict religioase si cele care ieseau din aceasta zona. Si Securitatea le aborda in mod diferit, considerandu-le cu grade diferite de periculozitate. Formele cele mai radicale au avut viata scurta, Securitatea concentrandu-si toate eforturile in directia distrugerii lor. Altele, la un nivel bazic mai greu de controlat, s-au pastrat pana in 1989. Acestea sunt: Spiritualitatea ca forma de rezistenta; Sustinerea miscarii de rezistenta armata anticomunista; incercari de colaborare a BOR cu diferite culte;

Una din problemele esentiale ale ideologiei comuniste a fost religia. Doctrina comunista, construita pe fundamentele stiintei (de aici numele de socialism stiintific) se proclama ca adevarata cunoastere, singura care instituie o lume reala din punct de vedere ontologic, restul lumilor fiind autoiluzii sau minciuni acreditate cu buna stiinta de o autoritate malefica, pe care revolutia comunista are dreptul sa o exorcizeze, arzandu-se tot ce este fals si ambiguu. Oferind viziuni radical diferite, in mod normal statul comunist si biserica se exclud.    

Din aceasta perspectiva, pe tot parcursul perioadei comuniste intre statul roman si BOR a existat un antagonism perpetuu, prin simplu fapt al afirmarii a doua viziuni radicale despre lume.

Statul comunist a dorit o colaborare cu BOR, dar o colaborare absolut speciala, in sensul ca nu se dorea decat pastrarea unei efigii, a unei mumii, prin care sa-i pacaleasca pe cei care aveau incredere in biserica. Lupta principala, de baza, a preotilor si ierarhilor ortodocsi a fost tocmai pastrarea samburelui viu al credintei.

Documentele Securitatii arata ca si simpla rugaciune, sau slujba duminicala, erau vazute ca forme de subversiune a puterii comuniste. Desi Constitutia garanta libertatea credintei, cei 'prea religiosi' erau atenti supravegheati. Prima forma de rezistenta, cea de zi cu zi, a constat intr-o exercitare corecta a slujbei religioase si oferirea unui cuvant de invatatura adecvat credinciosilor. Cei care nu luau in seama adaugirile formale, neesentiale, despre 'binele adus de comunism', puteau recepta mesajul lui Hristos, care ii indeparta cel putin in constiinta de ideologia comunista. Ori statul comunist avea nevoie de un control total si asupra sufletelor oamenilor. De aceea, foarte multi preoti, care nu au facut altceva decat sa se achite constiincios de misiunea lor, au fost arestati, suferind ani grei de inchisoare. Exemplul cel mai revelant in acest sens este 'Rugul Aprins al Maicii Domnului'. Ceea ce au facut Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghius, si altii, nu era altceva decat o aplicare a invataturii mistice a 'Rugaciunii inimii'. Aceasta activitate nu avea in mod manifest nici o conotatie politica, insa Securitatea a interpretat-o ca pe o uneltire impotriva statului comunist. Extrem de graitoare sunt urmatoarele afirmatii pe care unul din arestatii in cazul Rugul Aprins a fost obligat sa le faca in fata anchetatorilor: 'Rugaciunea inimii reprezenta forma cea mai exagerata a ortodoxiei, fiind potrivnica si daunatoare actualului regim, prin aceea ca cei ce ajungeau sa practice aceasta rugaciune in mod corect, trebuia ca tot timpul in afara orelor de somn sa repete in gand aceasta rugaciune. Acest lucru ducea la ruperea noastra de regim si chiar de orice activitate, in special de cea politica, pentru ca pentru inceput sa avem la dispozitie cat mai mult timp liber. In afara de aceasta, treptat, treptat deveneam niste fanatici intr-ale credintei, fiind neaparat siliti sa ne retragem la manastire

Principala critica adusa BOR in perioada comunista priveste atitudinea ierarhiei acesteia, considerata excesiv de obedienta fata de puterea comunista. Se considera ca atitudinea nevertebrata a ierarhiei a influentat in mod decisiv atitudinea intregii Biserici, turma urmandu-si cu fidelitate pastorii obedienti. Ori, acest lucru nu este adevarat, preotii simpli ignorand adesea semnalele oficiale date de ierarhie. Sub acest aspect se poate constata cea mai spectaculoasa diferenta intre cultul ortodox si cultele romano si greco-catolic. Daca in cazul ultimelor aproape toata ierarhia a fost arestata, multi pierind in inchisoare, in cazul ortodox prigoana nu a luat forme atat de extreme si extinse. Acest lucru creeaza un serios handicap, cand se discuta meritele diferitelor culte in rezistenta anticomunista. Fara a minimaliza catusi de putin meritele ierarhilor martiri ai celorlalte confesiuni, incercam sa oferim o interpretare a cazului ortodox care sa depaseasca un pic traditionala idee a supunerii BOR fata de stat, reala, dar care trebuie nuantata.

Bisericii ii erau cenzurate manifestarile temporale, nefiindu-i afectate aspectele strict religioase. In cazul Bisericilor catolice se intervenea cu brutalitate in insasi dogma acestora (primatul papal), ceea ce insemna modificarea fundamentului acesteia.

In acest sens este cat se poate de fireasca reactia ierarhilor acestor culte in conditiile radicalismului cerintelor puterii comuniste. Trebuie amintit ca in cazul Bisericii Ortodoxe din Bizant, dar si mai tarziu, de cate ori a fost pusa in discutie dogma, reprezentantii clerului s-au revoltat. In schimb au fost mult mai flexibili in ceea ce priveste aspecte de ordin politic, ajungandu-se d multe ori la un aranjament.

Un asemenea aranjament a fost facut si de P.C.R. cu noul patriarh Justinian, aranjament care reprezinta in mod evident un regres fata de situatia anterioara. Aceasta optiune a fost criticata cu asprime, mai ales de diaspora - care l-a considerat pe Justinian un tradator. Evident, se poate discuta daca ceea ce a ales sa faca avea alternativa sau nu.

Trebuie sa retinem faptul ca in timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta, nici o institutie a unui stat nu-si poate desfasura activitatea normal, in conditii optime, nici macar o institutie cum este Biserica. Este absurd sa i se pretinda Bisericii sa fi avut o alta soarta decat a celorlalte institutii ale Statului (Scoala, Justitia, Politia, Armata, Academia, etc.), mai ales ca Biserica a fost considerata dusmanul cel mai mare al statului comunist

b) situatia religioasa in Romania dupa inlaturarea regimului comunist

Evenimentele din Decembrie 1989 au adus o seama de schimbari, nu numai in viata politica si sociala a tarii, ci si in sfera vietii religioase. Imediat dupa derularea acelor evenimente, Biserica noastra a fost pusa in fata unor provocari noi.

In exprimarile publice ale ierarhilor, momentul caderii regimului comunist din Romania apare ca unul de eliberare de sub opresiune, de transformare radicala, de regenerare a societatii.

Intre evenimentele importante de dupa 1989, mentionam reinfiintarea unor eparhii desfiintate in 1948: Arhiepiscopia Tomisului, Arhiepiscopia Sucevei, Arhiepiscopia Targovistei, Episcopia Argesului, Episcopia Maramuresului si Satmarului, Episcopia Caransebesului, Episcopia Husilor. De asemenea, s-au infiintat eparhii noi: Slobozia si Calarasi, Harghita si Covasna, Alexandria, Giurgiu, Tulcea, Slatina, Salaj s.a.
      In acelasi timp, au fost ridicate la ranguri superioare unele structuri ortodoxe romanesti din diaspora, precum Arhiepiscopia Ortodoxa Romana a Europei Occidentale si Meridionale, ridicata la rang de Mitropolie, si s-au infiintat noi structuri ortodoxe romane precum Mitropolia Ortodoxa Romana a Germaniei, Europei Centrale si de Nord, Episcopia Ortodoxa Romana din Ungaria, Episcopia Daciei Felix, Episcopia Ortodoxa Romana din Italia, Episcopia Ortodoxa Romana din Spania si Portugalia, Episcopia Ortodoxa Romana a Europei de Nord, Episcopia Ortodoxa Romana a Australiei si Noii Zeelande.
      De mentionat ca, in decembrie 1992, a fost reactivata Mitropolia Ortodoxa Romana a Basarabiei.

      În sectorul vietii culturale, notam infiintarea de noi institutii de invatamant teologic, atat la nivel liceal, cat si la cel universitar. Intregul invatamant teologic superior a fost incadrat in Universitatile din orasele respective, si reorganizat pe diferite sectii.

S-au redeschis toate manastirile si schiturile desfiintate in mod abuziv in 1959 si s-au deschis noi asezaminte monahale, mai ales in Ardeal. În acelasi timp - in pofida greutatilor financiare cu care se confrunta Biserica - s-au pus fundatiile a sute de biserici, mai ales in mediul urban.

Biserica si-a reluat intr-o alts perspectiva activitatea de ordin social-filantropic, prin infiintarea unor asociatii caritative in vederea ajutorarii orfanilor, a batranilor si persoanelor cu dizabilitati, prin asistenta religioasa in spitale, orfelinate si aziluri de batrani.

Biserica noastra continua participarea sa la activitatile desfasurate in cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, a Conferintei Bisericilor Europene, ale unor Comisii mixte de dialog teologic international sau bilateral cu alte Biserici.
      Facultatile de Teologie au incheiat 'parteneriate' cu Facultati din afara hotarelor, mai cu seama catolice si protestante.
      In noul context de dupa 1989, ierarhii, profesorii de teologie si preotii Bisericii Ortodoxe Romane isi desfasoara activitatea lor pastoral-misionara, sociala si culturala pentru a fi vrednici de inaintasii lor, carora doresc sa le cinsteasca memoria printr-o activitate tot mai rodnica.

Dat fiind ca nu exista o noua Lege a Cultelor dupa 1989, regimul cultelor din Romania este insa, in continuare, incadrat prin Legea din 1948. Statutul Bisericii Ortodoxe Romane a cunoscut modificari succesive incepand cu 1990, in sensul indepartarii controlului direct al Ministerului Cultelor asupra deciziilor de administrare interna a Bisericii si al autonomizarii de catre Stat a organismelor ecleziastice. Dar insusi procedeul adaptarii prin revizuire al Statutului la situatia actuala tradeaza continuitatea fata de perioada comunista, in ciuda incercarilor autoritatilor ecleziastice de a acredita teza "parantezei istorice", pe care ar fi constituit-o comunismul in istoria romaneasca si bisericeasca .

Este interesant de urmarit in ce masura analiza lui Teitel se aplica situatiei de facto a Bisericii Ortodoxe Romane. Cultele recunoscute din Romania beneficiaza de o suma de avantaje din partea Statului : acesta are o contributie semnificativa la salariile clerului/personalului de cult; acorda subventii pentru restaurarea de lacase de cult, pentru construirea unora noi; integreaza invatamantul religios sistemului de invatamant public; faciliteaza si sustine financiar asistenta religioasa in institutii publice precum armata, penitenciarele, sistemul de sanatate; acorda cultelor diverse scutiri, sau reduceri de taxe si impozite, precum si monopolul producerii obiectelor de cult. De asemenea, cultele au acces la televiziunea nationala. Daca regimul cultelor se doreste a fi egal pentru toate cultele recunoscute, aplicandu-se principiul proportionalitatii ajutorului statal cu numarul de credinciosi declarati, Biserica Ortodoxa este, desigur, principalul beneficiar al acestor ajutoare. S-ar putea vorbi asadar de un regim de partial establishment, de care beneficiaza cultele recunoscute (deci indeosebi cele traditionale). Putem considera ca principala transformare pe care o aduce sfarsitul lui 1989 statutului in societate al Bisericii Ortodoxe Romane consta in (re)instalarea ei in mai toate sferele vietii publice. Aceasta isi redobandeste (ca si in cazul celorlalte culte recunoscute, dar mai vizibil) accesul la principalele institutii publice (in scoala, prin educatia religioasa si reintegrarea invatamantului religios in cel public; in spitale, orfelinate, penitenciare, armata etc., prin asistenta sociala si religioasa pe care o asigura in televiziune si radio, prin spatiul de antena care se acorda emisiunilor religioase), mai putin in cele explicit politice (din care tinde sa se retraga); isi restabileste o suma de drepturi simbolice (reinstaurarea juramantului legal pe Cruce si pe Evanghelie, instalarea de icoane in scolile publice si in alte institutii de stat, restabilirea denumirilor religioase pentru strazi, orase si unele institutii de asistenta sociala, asocierea la aproape toate celebrarile publice cu semnificatie oficiala (prezenta la deschiderea lucrarilor Parlamentului, la investitura Guvernului si a Presedintelui, la sarbatorile nationale). Controlul statal institutionalizat asupra Bisericii dispare de facto (desi nu si de iure, prin mentinerea Legii cultelor din 1948), dupa cum dispare si adversitatea funciara a regimului politic fata de institutia religioasa, prin evacuarea ideologiei atee. Biserica este, dimpotriva, reinvestita de catre actorii publici statali cu legimitatea morala a unui partener de dialog, in timp ce (in ciuda contestarilor unora dintre actiunile bisericesti de catre unii din membrii societatii civile) increderea sociala in Biserica la modul general (cu toate precautiile metodologice de rigoare) ramane foarte ridicata. Totusi, schimbarea atitudinii fata de Biserica a actorilor politici nu este lipsita de ambiguitate. Daca in regimul comunist imaginea Bisericii era instrumentalizata in folosul regimului partidului-stat, dupa 1989, detinatorii puterii politice perpetueaza, la nivel informal, instrumentalizarea religiei (sau cel putin a legitimitatii institutiei ecleziastice) in beneficiu personal: intrucat credinta in Dumnezeu a devenit, dupa 1989, noua norma sociala (intr-o societate in care ateii declarati sunt, la recensamantul din 1992 ca si la cel din 2002, mai putin de 1% din populatie), toti liderii politici s-au grabit sa isi exprime atasamentul fata de Biserica si mai ales fata de cea ortodoxa, atitudine abia recent sanctionata de autoritatile ecleziastice. Iar acest lucru s-a petrecut de-a lungul intregii perioade postcomuniste, in timp ce institutia Bisericii insasi incerca sa se retraga in sfera proprie, prin separarea progresiva unilaterala a clerului ortodox de viata politica. Abia acest gest marcheaza o ruptura in raport cu traditia istorica bisericeasca (si nu doar cu situatia sa din perioada comunista, dar si cu traditia interbelica a Bisericii Ortodoxe). Viitorul statutului Bisericii in societatea romaneasca este deschis, datorita absentei legii cultelor.

Noul proiect de Lege a cultelor nu aduce o mutatie majora in regimul cultelor, iar adeziunea la U.E. nu presupune o astfel de transformare Cel mai probabil, formula gasita va fi (pe termen mediu) cea a sustinerii cultelor recunoscute de catre Stat. Cu atat mai mult cu cat ea nu este incompatibila cu situatia din alte tari ale Uniunii.