Cadrul natural si populatia Italiei - Roma antica

Cadrul natural si populatia Italiei - Roma antica

Peninsula Apeninica, prin pozitia centrala ce o detine in bazinul M. Mediterane mai mult uneste decat separa regiunile care o marginesc. M. Mediterana constituie in ansamblu o unitate geografica care a tins in permanenta spre o unitate politica. O comparatie cu spatiul grecesc ne permite sa observam ca teritoriul peninsulei italice este mult mai putin fragmentat sub aspect natural. Conditiile de relief nu au constituit o bariera in calea unificarii politice. In nord, Muntii Alpi reprezinta o bariera naturala spre Europa Centrala, dar nu de netrecut. Peninsula este strabatuta longitudinal de lantul Muntilor Apenini (2900 m inaltime pe alocuri) care creaza trei zone distincte. Spre nord, spatiul cuprins intre Apenini si Alpi, strabatut de apele fluviului Pad, este cunoscut sub numele de Gallia Cisalpina. Spre sud, M. Apenini divizeaza teritoriul peninsulei in doua regiuni: a) una occidentala, desfasurata intre munti si Tireniana cuprinde Etruria, Latium, Campania si Britium si alta b) orientala, cu deschidere spre M. Adriatica (Umbria, Samnium, Apullia si Calabria). Prin insula Sicilia, Italia este legata, ca printr-un pod, de continentul african.

Singurul curs de apa navigabil este Padul. Valea acestui fluviu oferea conditii optime practicarii agriculturii. Cultivarea pamantului era o ocupatie profitabila si in alte regiuni precum Latium, Campania, golful tarentin si Sicilia. Zona montana si deluroasa era acoperita de paduri si pasuni intinse care ofereau conditii favorabile pentru cresterea animalelor. Subsolul Etruriei si a insulei Elba era bogat in zacaminte de cupru si fier.

In perioada anterioara secolului VIII i.Chr. niciuna din amnifestarile culturale din peninsula apeninica nu ofera corespondente cu stralucitele civilizatii pe care le-a cunoscut Orientul mediteraneran. Totusi, intervalul de timp neolitic-Hallstatt nu a trecut fara a lasa urme pe care le consemnam deoarece originea indepartata a popoarelor italice isi au radacinile in aceste perioade.

In epocile neolitic-eneolitic (6000-2000 i.Chr.) populatiile care au locuit spatiul italic au stranse legaturi cu cultura Sesklo din Grecia, iar cele din sud cu litoralul african. In epoca bronzului (2000-1200 i.Chr.) asistam la patrunderea in peninsula apeninica a populatiilor indo-europene, in mai multe valuri. Valea Padului si coasta ligura este dominanta de cultura padana, caracterizata prin asezari palafite, construite pe stalpi de lemn in apa lacurilor. Zona de raspandire a palafitelor cuprinde lacurile alpine din Elvetia, Germania de sud, Austria si Italia de nord. Mai tarziu apare un tip de locuinte numite terre mare, ridicate pe povarnisurile Apeninilor, construite dupa modelul palafitelor pe stalpi de lemn, inconjurate de valuri de pamant si santuri de aparare.

In spatiul central si sudic al peninsulei se dezvolta cultura appeninica, cu stranse legaturi in Thessalia si Grecia centrala. Partea de sud a peninsulei suporta influente ale civilizatiei cretane si miceniene.

La inceputul epocii fierului (1200-800 i.Chr.) patrund noi valuri de populatii indo-europene: italici si iliri. Simbioza dintre noii veniti si localnici va determina aparitia unor triburi (uniuni de triburi) care vor determina evolutia istorica viitoare. Mozaicul de populatii si traditii se exprima prin existenta unor culturi diferite: a) cultura Villanova, dupa numele unei asezari de langa Bologna. Precedata de protovillanovian, aceasta cultura intretine stranse legaturi cu manifestarile hallstattiene din Europa Centrala, de la nord de M. Alpi. Purtatorii acestei culturi practicau atat inhumatia cat si incineratia. Drept urne erau utilizate recipiente din lut saui vase de piatra. In unele morminte erau depuse si care de bronz. La inflorirea culturii villanoviene participa mai multe populatii, grupuri indo-europene, dar si etrusci; b) cultura Este, in zona Venetia; c) cultura mormintelor tumulare, in Apulia.

Izvoarele literare, epigrafice si arheologice atesta prezenta negustorilor fenicieni pe coastele Siciliei si Sardiniei de timpuriu (sec. VIII i.Chr.). Negustorii fenicieni au intemeiat numeroase factorii, escale pe drumul legaturilor lor cu Spania, pe care Cartagina le transforma in asezari statornice. Asa apar in Sicilia: Lilybaeum, Eryx, Panormus, Solus, Caralis, Nora si Sulci.

Sub aspect etnic, Peninsula Appeninica se prezinta sub forma unui conglomerat de populatii ale caror origini raman si astazi putin cunoscute. Dintre acestea, patru grupuri au avut inrauriri hotaratoare asupra istoriei peninsulei: a) populatia meridionala a tinuturilor inalte, inrudita cu romanii, dar aflata la un nivel cultural inferior; b) grecii din coloniile sud-italice; c) etruscii si d) gallii din valea Padului.

Colonizarea greaca a avut importanta pe plan etnic, politic si cultural. Ea este bine cunoscuta datorita numeroaselor pasaje din Herodot, Tucidide, Diodor, Strabon, a numeroaselor documente figurate, ca si a ceretarilor arheologice. Din sec. VIII i.Chr., grecii ionieni, chalcidienii din Eubeea intemeiaza in Sicilia: Naxos, Zancle, Catane, iar in Campania Cumae. Corintul fondeaza Syracuza, spartanii Tarentul. In Sicilia, necesitatea luptei impotriva Cartaginei a determinat hegemonia Syracuzei inca din sec. V i.Chr.

Atat fenicienii, cat si grecii se aflau in contact direct cu populatiile italice, a caror origine ne scapa adesea. Dintre acestea amintim: a) itali in Calabria, Lucania, Campania; b) iapygi in Apulia. Alaturi de ei messapi, peuceti. Centrul Italiei a cuprins numeroase populatii, unele cu inrauriri hotaritoare asupra istoriei peninsulei: latinii stabiliti la varsarea Tibrului, etruscii din Toscana, samnitilor din Campania, sabinii, volscii, marsii in zona muntoasa a Apeninilor, iar mai la nord, umbrienii. Istoriografia antica pastreaza date confuze despre legaturile de rudenie care uneau aceste popoare.

In pofida unitatii lor etnice si lingvistice, toate fiind indo-europene, aceste populatii au avut destine diferite. Samnitii, munteni si razboinici, cuceresc la sfarsitul sec. V i.Chr., Campania si Calabria. Ei vor fi invinsi de Roma dupa razboaiele carora le-au dat numele. Sabinii, equii si volscii s-au aflat de timpuriu in contact cu civilizatia etrusco-latina.

Pe tarmurile adriatice, in nord-estul Italiei, sunt amintitii picenii, populatie neitalica, inruditi cu illirii, iar zona nordica a Apeninilor si sesul Padului era ocupata de liguri si veneti.

Invazia celtilor a dat nastere unor grupari etnice mixte, celto-ligurii. Momentul sosirii, spatiul de plecare, caile urmate sunt inca neclare. Titus Livius relateaza ca in timpul domniei la Roma a regelui Tarquinius Priscus, Ambigatus, regele biturgilor, ii determina pe supusii sai sa plece din tara suprapopulata. Expeditia, la care participa biturgi, hedui, carnuti, cucereste campia Padului. Apoi, noi invazii i-au adus pe cenomani in regiunea Brescia si Verona, pe boi la vest de Milano, pe senoni pana in Toscana. Aceste evenimente s-ar fi petrecut intre 600 si sec. IV i.Chr. Arheologia nu confirma insa date asa timpurii. Materialele descoperite in nordul peninsulei atesta prezenta unor incursiuni timpurii, iar patrunderea masiva a celtilor a avut loc doar incepand cu mijlocul sec. V i.Chr. Valurile lor succesive se vor fi propagat intre 450-350 i.Chr., in perioada care marcheaza inceputul celei de a doua epoci a fierului.

Celtii veneau din Europa Centrala, din valea Dunarii, miscarea lor in diferite directii fiind cauzata de presiunea la care erau supusi din partea populatiilor germanice. Sositi in campia Padului, celtii erau purtatorii civilizatiei epocii fierului din centrul Europei, denumita civilizatia La Tne, dupa numele unei mici statiuni elvetiene, situata pe malul lacului Neuchatel.