PRIMELE CONFLICTE DINTRE REGE SI PARLAMENT - ANGLIA

primele conflicte dintre rege si parlament - ANGLIA

I. Intre curtea lui Iacob I si parlamentul sau nu exista nici o trasatura comuna. Curtea, frivola, desfranata, colcaia de scandaluri, printre care adulte­rele erau cele mai marunte. Regele, om slab si tan­dru, nu se putea lipsi de favoriti, alesi mai curand dupa farmecul obrazului decat dupa calitatile lor de oameni de stat. Trata cu ei treburile cele mai seri­oase nu la masa Consiliului, ci la sfarsitul unui supeu sau al unei partide de vanatoare. La inceputul domniei sale avu intelepciunea sa-l pastreze pe langa el pe Robert Cecil (pe care-l facu conte de Salisbury) si cativa dintre cei mai buni sfetnici ai Elisabetei; dar incet, incet, puterea trecu in mainile favoritului Robert Carr (care deveni conte de Somerset), apoi ia George Villiers, baiat de douazeci si doi de ani, incantator, sarac, de familie buna, ales intr‑un mod foarte cinic de catre arhiepiscopul de Canterbury si aliatii sai ca sa ia locul lui Somerset. Villiers atrase imediat privirile lui Iacob. Pa­harnic, gentilom al Camerei, cavaler al Ordinului Jaretierei, baron, viconte, marchiz, lord‑mare ami­ral, aparatorul celor Cinci Porturi, duce de Buckingham, ministru favorit al lui Iacob I, apoi al fiu­lui sau Carol I, 'niciodata nu s‑a vazut - spune Clarendon - un barbat care sa faca atat de repede cariera, nici sa se ridice astfel, prin simpla sa fru­musete, la cele mai inalte functiuni in stat'. Co­respondenta dintre Buckingham si Iacob I arata ui­mitoarea familiaritate cu care supusul il trateaza pe suveran. E usor de imaginat groaza pe care trebuie s‑o fi inspirat aceasta curte vesela si putreda gra­vilor cavaleri care, ca si pe vremea Elisabetei, re­prezentau atunci in parlament pe yeomen‑i si pe orasenii din Anglia. Acesti deputati de provincie nu fusesera corupti de viata Londrei. Ei erau (spune Trevelyan2 ) urmasii nenumaratelor generatii 'care au dus o viata sanatoasa la tara, care au cunoscut cultura elisabetana si au fost inspirati de religia puritana'. Asupra lor curtea nu avea nici o influ­enta. Ei nu ravneau posturi; stiau ca regele n‑are alta forta armata decat 'cetele antrenate' sau mi­litiile comitatelor, care impartaseau parerile parla­mentului. Insensibili la favoruri si netematori, ei foloseau cu mandrie privilegiul de a blama admi­nistratia regala si, dupa o sedinta in care spusesera, in toata libertatea, ceea ce gandeau despre duce si chiar despre rege, se intorceau acasa pe jos, fara frica, de la Westminster in City, pentru ca se simteau aparati impotriva razbunarilor curtii de muta, dar activa complicitate a orasenilor si a ucenicilor din Londra.

II. Unui parlament atat de constient de datoriile si de forta sa, Iacob I voia in mod naiv sa‑i impuna ideile sale cu privire la dreptul divin si ereditar al regilor. Teorie noua in Anglia, in care, ori de cate ori o cerea salvarea patriei, alegerea de catre Con­siliu, apoi de catre parlament trecea peste prin­cipiul ereditatii. Iacob I, spirit logic, voia sa faca din monarhie un sistem coerent; in aceasta binecuvantata tara a incoerentei, era: un mijloc sigur de a face monarhia impopulara. Daca i s‑ar da cre­zare regelui teolog, nu numai ca un rege, uns si incoronat, devenea un personaj sacru, dar, toti vii­torii regi fiind alesi dinainte si consacrati de Dum­nezeu, parlamentul nu mai avea altceva de facut decat sa inregistreze hotararile divine. Regele era raspunzator fata de Dumnezeu, dar nu fata de su­pusii sai. El nu era supus legii, pentru ca legea era el. 'Rex est Lex'. Aceasta doctrina, pe care Iacob I o opusese odinioara cu succes pretentiilor bisericii scotiene, jigni Camera Comunelor.

III. Camera Comunelor opuse sistemului abstract al regelui traditia engleza. Ea nu pretindea inca sa exercite controlul asupra actelor puterii executive. In afara de cazurile de tradare, ministrii nu fuse­sera niciodata raspunzatori in fata parlamentului; actele lor de administratie nu depindeau de parla­ment. Dar principiile generale dupa care va fi gu­vernata natiunea (adica legile) nu trebuiau sa fie enuntate decat 'de Coroana in Parlamentul sau', aceste legi fiind obligatorii pentru regele insusi, pentru ministrii sai si pentru Consiliul sau. Tinand seama numai de consideratii de drept teoretic, cele doua teze, atat aceea a monarhici absolute cat si aceea a monarhiei limitate, puteau fi sustinute. Parlamentul, ca si coroana, constituia o reprezentanta a suveranitatii populare si, sub dinastia Tudorilor, monarhul exprimase adesea mai bine parerile po­porului decat Camera Comunelor. In practica insa era necesar ca acest conflict sa fie rezolvat. Un re­gim politic nu este viabil decat daca, lasand forte­lor reale ale tarii posibilitatea de a se exprima, consacra in acelasi timp o putere suprema in stat, care sa poata, la momentul decisiv, sa aiba ultimul cuvant. 'Suveranitatea - va spune mai tarziu Hobbes2 - nu poate fi divizata'.

IV. Carmuirea respecta libertatea cetatenilor in masura in care are nevoie de consimtamantul lor pentru perceperea veniturilor sale. Regele Frantei a devenit un suveran absolut pentru ca a putut sta­tornici un bir perpetuu. Elisabeta fusese cu atat mai puternica cu cat reusise sa fie mai econoama si cu cat realizase mai multe resurse exceptionale dato­rate ispravilor lui Drake si jefuirii comorilor spa­niole. Iacob I, care intretine o curte prea stralu­cita si‑i copleseste cu daruri pe favoritii sai, nu poate fi decat un suveran cheltuitor, deci vulnera­bil. 'Toti regii - spune un contemporan - arunca banii pe fereastra in ziua incoronarii lor; acesta e primul care‑i arunca in fiecare zi'. Gustul sau, cu totul feminin, pentru bijuterii il costa uneori pana la treizeci si sapte de mii de livre pe an, in timp ce nu consacra decat douazeci si sapte de mii de livre pentru armata. In 1614 ii trebuie o suta cincizeci si cinci de mii de livre pentru cheltuielile casei; Elisabeta, in 1601, se multumise cu douazeci si sapte de mii. Chiar daca ar fi fost econom, cresterea pre­turilor ar fi fost suficienta ca sa-l puna in incurca­tura. (Un dineu al Camerei instelate costa vistieria, pentru acelasi numar de oaspeti, doua livre in 1500, douazeci de livre in 1600.) lacob I cheltuieste, evitand orice razboi, sase sute de mii de livre pe an, iar venitul sau nu se ridica decat la circa patru sute cincizeci de mii de livre, din care o suta provin din Tunnage and Poundage, drepturi fixe asupra lanii si a pieilor, pe care parlamentul si‑a luat obiceiul de a le vota pentru intretinerea regelui. Cum sa completezi acest venit? Regele incearca expedi­ente; solicita daruri voluntare; constrange pe pro­prietarii care refuza sa intre in categoria cavaleri­lor2 , din cauza obligatiilor pe care le incumba, sa‑i verse o suma mare pentru a fi scutiti; vinde pasuni; vinde lemnele din padurile statului. In sfarsit, propune parlamentului the Great Compact, Marele Contract, potrivit caruia regele ar renunta la toate vechile sale privilegii feudale in schimbul votarii pe viata a doua sute de mii de livre. Parla­mentul refuza compromisul; regele il dizolva. Timp de zece ani, din 1611 pana in 1621, parlamentul nu va mai fi convocat (in afara de cateva saptamani in 1614). Coroana va putea trai fara el? Solutia pro­blemei suveranitatii depinde de raspunsul la aceasta intrebare.

V. Ca sa traiasca fara bani, un rege trebuie sa traiasca in pace. Aceasta era si dorinta cea mai fier­binte a pasnicului lacob I. In 1604 a incheiat pace cu Spania, o pace fara glorie, dar si fara umilinta. Spania recunostea englezilor intreaga libertate de navigatie pe marile europene; englezii nu renuntau la libertatea oceanelor. Nimic nu era rezolvat, ni­mic nu era compromis2 . Cand lordul Cecil muri in 1612, o data cu el disparu din Consiliul regal si prudenta elisabetana. Nimeni nu mai parea sa con­ceapa ca era posibila promovarea unei politici de mijloc, care sa nu fie nici sfidare, dar nici supu­nere, fata de Spania. Timp de cativa ani partidul antispaniol crezu ca biruie. A fost eliberat din Tur­nul Londrei unul din veteranii razboaielor elisabetane, sir Walter Raleigh, pe care Iacob I il inchi­sese pentru un imaginar complot. Dupa treisprezece ani de captivitate, Raleigh, care dorise dintotdeauna pentru tara sa un imperiu, trecu deodata din inchisoare pe puntea unei nave si, din ordinul re­gelui, se indrepta spre Guyana, de unde trebuia sa aduca, asa cum facuse odinioara Drake, niste comori fabuloase. Dar Raleigh, prost echipat, lipsit de sprijin serios, fu invins de spanioli, apoi, 'dupa ce abia trasese o gura de aer marin in piept, pe dru­mul dintre temnita si moarte', fu decapitat de rege pentru a linisti Spania. George Villiers, duce de Buckingham, care urmase lui Somerset in gratiile regelui, se lasa sedus, la randul sau, de ambasadorii Escurialului. Printul Henric muri, si noul mosteni­tor al tronului, Carol, parea un protestant mai putin ferm.

VI. Luptele religioase de pe continent trezeau pe atunci la puritanii englezi violentele pasiuni pe care le suscita totdeauna intr‑o tara afacerile externe atunci cand partidele isi inchipuie ca descopera in acestea imaginea luptelor lor interne. In 1618 a inceput in Europa centrala marele razboi denumit mai tarziu razboiul de treizeci de ani, prin care casa de Austria, sprijinita de Spania, se straduia sa re­stabileasca unitatea imperiului si hegemonia bise­ricii romane. Husitii din Boemia, asupriti, se puse­sera sub ascultarea tanarului elector palatin2 , care se casatorise cu fermecatoarea fiica a lui Iacob I, printesa Elisabeta. Atacat in cele doua regate ale sale de printii catolici, electorul ceru ajutor so­crului sau. Opinia publica engleza il sustinea si reclama soldati pentru Palatinat. Cat priveste puri­tanii, ei ar fi ezitat sa angajeze Anglia intr‑o cam­panie in Boemia, tara care li se parea cam orien­tala, departata, necunoscuta. Dar erau gata sa apere Rinul. Pentru aceasta, ar fi trebuit mai intai sa im­piedice pe spanioli sa debarce in Tarile de Jos, deci sa posede o flota tot atat de puternica cum fusese odinioara cea a lui Drake. Or, Iacob I neglijase sa‑si pregateasca forte. Fara parlament, fara bani, era lipsit si de nave. O dragoste prea naiva pentru pace l-a dus, cu sau fara voia lui, sa faca jocul printilor mai putin pasnici. Pentru a pregati un razboi impo­triva Spaniei, sau mai curand pentru a da impresia spaniolilor ca-l pregateste, Iacob I trebui, in sfarsit, in 1621, sa convoace parlamentul.

VII. Intre un parlament, care stia ca‑i convocat cu parere de rau, si un rege care nu credea in drep­turile parlamentului, conflictele erau inevitabile. Parlamentul subordona votarea subsidiilor repararii prejudiciilor. Se comisesera nenumarate abuzuri: vanzari de monopoluri comerciale si de functii pu­blice, mituirea judecatorilor. Cancelarul Bacon' , un barbat extrem de capabil, dar fire slaba, facut tap ispasitor, se recunoscu vinovat de coruptie, fu condamnat la sechestrarea tuturor bunurilor sale si dizgratiat. Era primul impeachment al unui mare om de stat de la 1459 pana atunci si o dovada clara a independentei Camerei Comunelor. Ea voia sa intervina si in afacerile externe. Foarte protestanta, Camera dorea, din pasiune religioasa, razboi cu Spa­nia si o campanie in Palatinat. Regele nu voise decat sa ameninte Spania; i‑ar fi fost groaza sa‑si puna amenintarea in practica. Impreuna cu favori­tul sau, Buckingham, pregatea un nou proiect de casatorie spaniola, de asta data pentru fiul sau Ca­rol si spera ca unul din articolele contractului va fi restituirea Palatinatului ginerelui sau. Parlamen­tul exprimandu‑si groaza fata de aceasta politica de compromis, regele ii aduse la cunostinta ca inal­tele afaceri de stat nu sunt de resortul sau. La care parlamentul ii replica: 'libertatile, imunitatile si privilegiile parlamentului sunt o veche si indiscu­tabila mostenire a supusilor englezi, si treburile grele si urgente referitoare la rege, stat, apararea regatului si a bisericii Angliei constituie subiecte ce‑i revin si urmeaza a fi puse in discutia lui'. Pre­tentiile acestea il contrariara atat de mult pe rege incat rupse din registrul de deliberari foaia pe care era consemnat textul acesta, alunga parlamentul si porunci arestarea a sapte dintre membri sai, prin­tre care si John Pym, unul din autorii foii rupte, si unul dintre aceia care castigasera cea mai mare autoritate in Camera. Dupa care trimise pe Carol si pe Buckingham in Spania s‑o cucereasca pe infanta (februarie 1621).

VIII. Nu exista lectura mai uluitoare decat scri­sorile comune adresate de Carol si Buckingham lui Iacob I in timpul calatoriei lor. Se poate observa caracterul personal si pueril al oricarei politici de favorit. Cei doi baieti romantiosi plecasera deghizati. Ii scriau regelui: 'Dear Dad and Gossip' 2 si semnau: 'Your baby and your dog', Carol fiind copi­lasul si Buckingham cainele. lacob I coresponda cu papa, caruia ii promitea, daca Sfantul‑Scaun auto­riza casatoria spaniola fara a‑i impune conditii reli­gioase prea aspre, sa‑i trateze pe catolicii englezi cu moderatie. Promisiune demna de lauda, dar pe care nu era in puterea lui s‑o tina. Papa raspunse cerand, ca atunci cand se vor naste copii din aceasta casatorie, sa li se dea doici catolice. Dar misiunea engleza ii exaspera pe spanioli prin orgoliul si ma­nierele sale. Sir Edmund Verney, care-l insotea pe print in Spania, palmui un preot spaniol si regele Spaniei invita cu toata asprimea pe Buckingham sa trimita inapoi in Anglia intreaga sa suita protes­tanta. Negocieri duse pe tonul acesta nu se puteau termina decat printr‑un esec. lacob suferea ca este despartit de favoritul sau si ca 'traieste o viata trista de vaduv'. In octombrie 1621 rechema pe 'copilasul si pe cainele sau'. Locuitorii Londrei fura atat de incantati de aceasta ruptura si de a-l vedea pe printul lor intorcandu‑se 'inca celibatar si inca protestant', incat ii facura lui Carol si mentorului sau o primire entuziasta. Aclamatiile lor au fost suficiente ca sa-l arunce pe Buckingham - minte usuratica si plina de vanitate - in tabara antispaniola. Deodata favoritul detestat deveni conducato­rul popular, bun sa stea in fruntea unui razboi dorit de englezi. Parlamentul insusi declara ca 'niciodata un barbat nu a binemeritat atat de la rege si patria sa'. Iacob, cu toata dragostea lui de pace, trebui sa cedeze. Incepand din aceasta perioada si pana la moartea lui Iacob (1625), ba chiar si in primii ani de domnie ai lui Carol, Buckingham a avut puterea unui rege fara sa aiba si prudenta lui.