Arta – unitate si diversitate

ARTA – UNITATE SI DIVERSITATE

Creatia si receptarea artei au fost integrate in ansamblul vietii sociale, fiind determinate de viata societatii, dar evoluand in stransa relatie de interdependenta cu celelalte forme ale constiintei sociale. Din aceasta cauza, arta a avut intotdeauna o autonomie fata de relatiile economice si sociale. Herder sublinia faptul ca arta “sta in firea omului. Toate dispozitiile lui pot si trebuie sa dobandeasca cu timpul forma desavarsirii artistice”. De altfel, se poate spune ca radacinile artei stau tocmai in nevoia dintotdeauna a omului de a comunica, de a exprima realitati si de a se exprima pe sine. Arta este o forma esentiala a activitatii umane si a constiintei sociale, caracterizata prin configurarea unor structuri expresive capabile sa comunice o expresie umana specifica, extrasa din datele realitatii. Emotia artistica are un caracter complex, ea incluzand date ale senzorialitatii, afectivitatii si inteligentei.

Vechii greci considerau arta contemporana produs al mestesugului (tehne); in lumina acestei conceptii, artistul, folosind un ansamblu de reguli si procedee, poate realiza opere de arta, cu structurile si finalitatile ei specifice. De-a lungul timpului, arta a fost infatisata din doua perspective. Mai intai, ea a fost considerata imitatie (mimesis), reprezentare veridica a realitatii. Pentru Platon, mimesis-ul reprezenta o imitatie minora, de gradul trei, intrucat arta este o copie a obiectelor reale, care la randul lor nu sunt decat copii imperfecte ale ideilor imobile, ale arhetipurilor.

In viziunea lui Aristotel, imitatia reprezinta o forta de cunoastere a lumii “mai filosofica si mai aleasa decat istoria”, o oglinda naturala a aspectelor esentiale ale realitatii. Dezvoltat mai ales pe latura sa activa, selectiva si transfiguratoare, termenul de mimesis are o mare valabilitate estetica si astazi. Insa, inca din antichitate, s-a putut observa ca arta nu e numai imitatie a lumii ci si activitate creatoare, de plasmuire a unor produse inexistente in realitate, a unor obiecte estetice cu finalitati proprii, cu o indiscutabila autonomie.

Astfel, daca in apreciera artei ca mimesis accentele se deplasau pe ambele aspecte care urmau a fi reflectate in planul creatiei, pe determinatiile de ordin obisnuit, in definirea artei ca poesis o pondere deosebita capata latura subiectiva, elementele care tin de structura personalitatii creatoare.

O alta viziune asupra artei considera creatia artistica un mijloc de purificare, de eliberare de pasiuni. Elaborata de Aristotel, aceasta functie kathartica a artei se coreleaza intim cu finalitatea morala a creatiei, ca o conditie a functiei sociale a acesteia.

In acest sens, Tudor Vianu aprecia ca “omul care se pregateste pentru intalnirile artei trebuie sa opereze in sine acel katharsis, acea purgare a pasiunilor, care nu este numai un efect al artei, dar si o conditie a ei”. Recompus dintr-o multitudine de sensuri, conceptul de arta se prezinta ca o imagine multiforma, de conglomerat greu de definit, o imagine cu contururi fluide.

In volumul Scrieri, I (1972), Mihail Ralea preciza ca “arta e triumful mijlocului si neglijarea scopului. E o operatie cu finalitate intoarsa, in care scopul devine mijloc. Ceea ce intereseaza e realizarea: aceasta e posibila numai cand mijlocul se transforma el insusi in scop(…). Astfel, arta salveaza sentimentele naturii de repulsie in fata uratului, transformandu-le in atitudini de interes artistic. Ceea ce in cadrul naturii ne-ar produce dezgust, in constructia artistica ne atrage atentia si ne captiveaza pentru felul reprezentarii”.

Ca activitate umana specifica si forma esentiala a constiintei societatii, arta e un fenomen de reflectare si transfigurare a realitatii. Sinteza cu o configuratie variata si complexa, operele de arta se infatiseaza ca o osmoza desavarsita a unei pluralitati de factori care, imprimand epocii o anume forma, o anume alcatuire, influenteaza in mod implicit, la nivele si forme diverse, fizionomia de ansamblu a domeniului artistic. Spre deosebire de celelalte forme ale constiintei secundare, in arta reflectarea are un puternic caracter creator, interpretativ si selectiv, ea producandu-se in mod mediat.

Natura creator-emotionala, viziunea totalizatoare asupra lumii, continuitatea modelelor, ca si capacitatea de selectie si sublimare a datelor cotidianului, asigura fenomenului artistic o anume detasare si autonomie, gratie carora marile valori au un rol dinamizator, anticipator, devansandu-si adesea epoca.

Exista relatii si interferente profunde intre arta si morala, intre etic si estetic. Aceasta interferenta activa, la nivel psihologic, gnoseologic si axiologic, deriva din natura afirmativa, creatoare a omului, al carui univers estetic se creeaza concomitent cu institutiile si valorile sale etice.

Contribuind la desavarsirea morala a omului, arta isi regenereaza structurile si expresia, existand o anume consubstantialitate a eticului si esteticului, fara ca acestea sa poata fi confundate, lucru remarcat, inca in secolul al XIX-lea, de Eminescu, care nota undeva ca “ideile si legile frumosului sunt deosebite de acelea ale moralitatii, insa in judecata recunoscatoare sau reprobatoare a unei fapte ele pot sa coincida: sufletul frumos urmeaza legilor frumusetei”.

Corelatii multiple exista si intre arta si stiinta, ca modalitate fundamentala de apreciere a realitatii, actiunea lor fiind oarecum complementara. Desigur, exista si deosebiri notabile: cunoasterea stiintifica e predominant selectiva, abstracta, obiectiva, in timp ce cunoasterea artistica are un puternic caracter afectiv, discontinuu si individual, fiind transpusa in imagini coerente, desavarsite, de larga cuprindere. Desi sunt diferite prin obiectul si modalitatile reflectarii, arta si stiinta au o anume complementaritate prin efortul de descoperire a tainelor universului, de compunere a imaginii realitatii.

Arta si filosofia, ca forme specifice de cunoastere a realitatii la dimensiunile universalului, se intalnesc in preocuparea constanta de a reflecta lumea in totalitatea laturilor si raporturilor sale, in ansamblul determinarilor ei. Tudor Vianu aprecia, in acest sens, ca: “inrudirea filosofiei cu poezia este un reflex al identitatilor de continut, ci al unui elan catre totalitate si neconditionat care le strabate deopotriva. Am putea spune ca ele nu se ating prin coroanele lor din aer, ci prin radacinile lor din pamant”.

Pornite din aceleasi resorturi cognitive, arta si filosofia deschid perspective diferentiate, particulare asupra existentei, influentandu-se reciproc intr-o raportare dinamica pe cat de complexa, pe atat de contradictorie uneori. De exemplu, marile realizari artistice au fost influentate in mod benefic in contact cu ideatia filosofica, observandu-se chiar un anume sincronism intre evolutia ideilor filosofice si a celor artistice.

Functiile artei

Ca forma de reflectare sensibila a lumii, cu o finalitate formativ-sociala, rationala si afectiva, arta isi concretizeaza rosturile sale esentiale in functia estetica, cea social-educativa si cea cognitiva. Mijloc de explorare a universului uman, a vietii sociale sau a realitatii in ansamblul ei, creatia artistica e, in acelasi timp si o modalitate de meditatie asupra lumii. Prin structurile expresive ale limbajului sau specific, arta reprezinta una din formele fundamentale de comunicare intre oameni, de transmitere a unor mesaje, idei artistice, sentimente cu caracter modelator.

Sinteza a particularitatii si generalului, circumscriere a totalitatii, adevarul artistic convinge, educa si formeaza in masura in care nu se rezuma la detalii nesemnificative, la analogii mecanice cu realitatea ori la verificari simpliste, ci in masura in care se constituie ca adevar al sensurilor esentiale, al motivatiilor tipice.

Inscris deopotriva in limitele realului si idealului, ale veridicului si verosimilului, adevarul in arta, ca reflectare specifica a adevarului vietii consta, cum sublinia N. Hartmann in Estetica sa “intr-o concordanta precisa cu viata reala, dar nu in detaliu si in ce are loc o singura data (individual), ci in principal si esential – omenesc”.

Ceea ce defineste arta ca modalitate autonoma de asimilare si reflectare a realitatii, ireductibila la alte forme de spiritualitate, consta in faptul ca ea reprezinta o activitate umana fauritoare de valoare, ce satisface setea de frumos a omului.

Elementele eteronome ce intra in componenta artei se transforma in substanta artistica activa, ele au iradiere estetica doar in masura in care au fost incorporate si transfigurate artistic, metamorfozandu-se in autentice valori estetice. Unitatea indestructibila a functiilor artei, actiunea concomitenta si amplificarea lor reciproca atesta structura omogena a operei de arta, coerenta sa interioara, ordonarea diferitelor parti intr-o componenta unitara. De aici rezulta organicitatea specifica a creatiei artistice, care, prin valoarea sa artistica intrinseca, innobileaza si transfigureaza elementele eteronome care au stat la baza constituirii ei.

Originea si evolutia artei

Arta s-a nascut intr-un proces istoric indelungat, de desavarsire prin munca a virtutilor creatoare care situeaza fiinta umana deasupra conditiei sale imediate, practice. Exista mai multe ipoteze in privinta originii artei. Astfel s-a presupus ca la originea artei s-ar afla: magia, impulsul biologic, jocul sau tendinta de a crea forme.

Astfel, unii cercetatori (S. Reinach) sustin ca aparitia artei s-ar datora magiei homeopatice, conform careia exista analogii si afinitati pregnante intre diferitele obiecte, fiinte sau fenomene ale realitatii. Prin intermediul imaginilor plastice, prin invocatia cantata sau prin poezie, omul primitiv nutrea credinta ca intra in posesia obiectului, fenomenului sau fiintei denumite si ca stapaneste natura.

Astfel, unele reprezentari animaliere echivalau cu totemurile protectoare pentru membrii comunitatii, avand, deopotriva, o functie plastica si magica. Fiind o valoare de sinteza, asupra careia isi exercita influenta un mare numar de factori extraestetici, arta a imbracat, adesea, forme magico – religioase, mai ales in cadrul etapei ei originare, sincretice.

Darwin, iar apoi Freud considera ca, in aparitia frumosului si a artei un rol predominant il are sentimentul iubirii. Psihanaliza va aprecia ca fortele motrice ale imaginatiei, visului si reveriei artistice trebuie cautate in subconstient, in dorintele neimplinite, sublimate. Pe de alta parte, filosoful si esteticianul francez M. J. Guyau, reprezentant al esteticii vitaliste, crede ca cerintele biologice ale omului devin estetice, arta fiind, in esenta, rezultatul unui exces de vitalitate.

Alti esteticieni au privit arta din perspectiva ludica. Astfel, pentru Schiller, sfera de manifestare a esteticului este “sfera jocului”, sfera libertatii totale si a dezinteresului care incununeaza orice actiune morala. In conceptia lui Herbert Spencer, atat jocul cat si primele manifestari artistice care imita cele mai importante actiuni din viata omului primitiv (dansul, cantecul, plastica) isi afla originea in consumarea unui surplus de energie acumulat in organism.

Psihologul si esteticianul german Karl Groos considera ca jocul permite manifestarea unor instincte utile si necesare vietii si ca prefigureaza o actiune viitoare. Astfel, din modelarea prin joc a unor materiale plastice a aparut sculptura, iar din modelarea unor obiecte sonore – muzica. Cu toate asemanarile (psihologice, de finalitate etc.) dintre arta si joc, exista si deosebiri nete, caci, spre deosebire de joc, care reprezinta o practica efemera, gratuita, arta are un caracter permanent, o evolutie si o finalitate istorica, concret determinata.

Arta ca tendinta de a crea forme

In aceasta acceptie, arta apare ca urmare a instinctului constructiv, prin intermediul careia se opune natura. Herbert Read arata, in acest sens, ca: “artistul depinde de societate – isi ia tonul, cadenta si taria de la societatea din care face parte. Insa caracterul individual al muncii artistului depinde si de altele: depinde de o hotarata vointa de a da forma care constituie o reflectare a personalitatii artistului si nu exista arta semnificativa fara aceasta actiune de vointa creatoare”.

Aparitia artei, influentata de toti acesti factori generatori, a fost conditionata si de dezvoltarea capacitatii de reflectare a constiintei umane. Ca realizare superioara a intelectului uman, arta este si o forma de cunoastere, in care se afla condensata experienta de viata individuala si colectiva a umanitatii. Cuvantul, sunetul, gestul sau semnul plastic isi pierd identitatea initiala cu obiectul concret, se abstractizeaza si se transforma in limbaj spiritual, devin imagine si semn ale realitatii.

Conceptul de evolutie a artei semnifica, in general, schimbarea viziunii si a limbajului artistic, care devin apte sa exprime valorile unui nou camp afectiv sau social, capatand o noua fundamentare estetica si un nou stadiu de raportare a omului la univers.

Heinrich Wolfflin emite, in acest sens, asertiunea conform careia, “atunci cand o arta evoluata dizolva linia si locul ei, introduce mase in miscare, aceasta se intampla nu numai in scopul gasirii unui nou adevar in legatura cu natura, ci si pentru a raspunde unui sentiment nou al frumusetii”.

Traditia si inovatia, raman, de altfel, termeni constanti ai progresului. Trebuie subliniat faptul ca raportul dintre traditie si inovatie are un caracter dialectic, pentru ca, inovand, apeland la noutate, artistul prelucreaza traditia si o aseaza la baza unor necesitati expresive. Pe de alta parte, receptarea inovatiei va fi optima doar in masura in care creatia artistica sau literara cuprinde, ca o conditie a accesibilitatii ei, un numar suficient de elemente consacrate de patrimoniul traditional.

In Estetica, Tudor Vianu precizeaza, pe buna dreptate, ca ”in timp ce partea cea mai insemnata a produselor muncii omenesti raman la un nivel foarte redus de perfectiune, exista o categorie anumita de opere care realizeaza perfectiunea cea mai inalta pe care omul o poate atinge. Operele de arta, considerate ca pure organizari estetice, sunt rezultatele cele mai autonome ale muncii omenesti.

Convergenta elementelor ei, unitatea, izolarea ei ideala in mijlocul realizat ii confera o independenta deopotriva cu aceea a cosmosului in totalitatea lui. Prin aceste caractere, arta devine un ideal al tuturor activitatilor omenesti. Arta este idealul intregii tehnici omenesti, dar, in acelasi timp, ea este produsul tehnic care a atins perfectiunea naturii”.

Este limpede, pe de alta parte, ca, in cadrul operei de arta, trebuie sa primeze valoarea ei estetica, alaturi de valentele educative si cognitive ale ei. In legatura cu functionalitatile si structurile artei au fost formulate doua ipoteze mai importante.

Teoria artei cu tendinta, de exemplu, este o conceptie care militeaza pentru promovarea artei ca expresie a unei atitudini sociale si ideologice. In lumina acestei teorii, arta adevarata trebuie sa aiba o tendinta pozitiva, sociala, sa fie definita printr-un ideal social. S-a afirmat ca tendinta este in structura operei, ea nealterand valoarea ei estetica, spre deosebire de tezism, care, urmarind numai ideea(sociala, politica) transforma, prin simplificare si schematism, opera intr-o lucrare care nu mai apartine domeniului artei.

Teoria artei pentru arta, lansata in secolul al XIX-lea, e o teorie conform careia creatia artistica autentica n-ar trebui sa aiba nici o finalitate extrinseca, ea trebuind sa raspunda doar propriilor sale exigente, cerinte si finalitati. Raportand arta numai la sine, reprezentantii acestei teorii o scoteau din universul social care o generase.

In viziunea lui Théophile Gautier, arta nu are “alt scop decat pe ea insasi si alta misiune de indeplinit decat de a exercita in sufletul cititorului senzatia frumusetii in sensul absolut al sensului cuvantului lui”.

Teza artei pentru arta a aparut ca un mod de revolta impotriva exigentelor si opresiunilor sociale. Tot Th. Gautier declara in 1856: “Noi credem in autonomia artei; pentru noi, arta nu mai e mijloc, ci scop; un artist care urmareste un alt obiectiv decat frumosul nu e artist, dupa opinia noastra”.

Gratuitatea este cea care genereaza frumosul, in timp ce utilul provoaca deprecierea creatiilor artistice. Aceasta teza a artei pentru arta implica un anumit dispret fata de realitate; Baudelaire afirma, chiar, ca: “ceea ce ne dezvaluie realmente arta e lipsa de intentie a naturii, imaturitatile ei ciudate, extraordinara monotonie, conditia ei absolut nedesavarsita”.

Teoria artei pentru arta apare, in epoca moderna, acolo unde atentia artistului si exegetilor se concentreaza exclusiv asupra structurilor operei de arta, neglijandu-se diacronia, istoria esteticii si interdependenta valorilor estetice. De altfel, in dependenta artei fata de conditiile social-istorice si naturii concrete, dependenta mediata de catre celelalte forme ale constiintei sociale care interfereaza arta, rezulta impuritatea artei, relativitatii autonomiei sale, dar si tendentionismul sau implicit. Se poate afirma ca arta isi pastreaza autonomia si specificitatea sa estetica numai ca parte integranta a constiintei sociale.

Opera de arta, arta in ansamblul ei nu poate fiinta in pura conditie de autonomie, ea se materializeaza doar in functie de exigentele publicului receptor, care valideaza operele de arta, dandu-le girul valorii, lucru afirmat si de Hegel, in mod foarte explicit: “Artistul apartine timpului sau, traieste din moravurile si obiceiurile acestui timp, ii impartaseste conceptiile si reprezentarile. Trebuie spus, de altfel, ca poetul creeaza pentru public si in primul rand pentru poporul si epoca sa, care au dreptul de a cere ca opera de arta sa fie pe intelesul poporului lui si aproape de el”.

In acest fel, arta se situeaza la intrepatrunderea dintre autonomie si eteronomie, intr-o pozitie oarecum echidistanta, la jumatatea drumului dintre idealitate si concretizare,dintre generalizare si abstractizare.