Bufon sau Femeie: ( Revenire la "Voce di tenore" cu reluarea traducerii)

Bufon sau Femeie: ( Revenire la "Voce di tenore" cu reluarea traducerii).

Francesco Cavalli, elev si urmas al lui Monteverdi, a fost din adolescenta, mai intai sopranist artificial, pe urma tenor la Capella Marciana (San Marco) din Venetia. Cu el se transpun in viata anumite traditii, nu numai din melodramele venetiene, ci din toata opera celei de a doua jumatati a secolului al XVII-lea. In Cavalli, tenorul poate sa fie rival al prim-amorezului ca Egeu in "Giasone" (1649), sau divinitate a infernului, ca Minos in "Nunta lui Thetis si Peleus" (1639), dar folosirea lui mai frecventa este in rolurile buffe, fie ca sclav prost sau josnic, fie ca bufon sau muzicant. Intrerup din nou traducerea

("Personajul amintit mai sus, nu este altul decat fiul lui Zeus si al Europei, fostul rege al Cretei, care in timpul vietii se remarcase prin destoinicia cu care-i carmuise pe cretani si prin calitatile sale de bun organizator si legiuitor. Dupa moarte, se spune ca Minos ar fi ajuns, datorita spiritului sau de dreptate, sa judece sufletele mortilor in Hades.

In perioada pe care am parcurs-o, se poate constata ca majoritatea melodramelor folosesc subiecte din mitologia greaca sau romana. Titlurile acestor lucrari pastreaza in materialul nostru denumirea mitologica, cum apare mai sus: "Nunta lui Thetis si Peleus", spre deosebire de terminologia italiana "Teti e Peleo" fara sa facem insa o problema din aceasta.

Retinem doar ca Thetis, in legendele si miturile greciei antice,este prezentata ca o divinitate marina, una dintre fiicele lui Nereus si ale lui Doris. La randul lui, Nereus, era tot un zeu marin, fiul lui Oceanus si a lui Geea, Ge sau Gaea (ultimul citindu-se tot Gea, ca in limba latina unde ae se citeste e) personificare a Pamantului, considerata drept elementul primordial din care se trageau toti ceilalti zei.

M-am abatut de la traducere, dar daca tot am facut aceasta digresiune, as indrazni sa emit o parere proprie, asociind personajul mitologic Geea sau Gaea (ultima denumire pronuntandu-o cum se scrie, sau chiar Gaia), unei expresii populare romanesti foarte uzitata si care, cred eu, a fost preluata din negura vremilor de la mitologia greaca, pentru ca in cea romana echivalentul este Tellus, de unde deriva livrescul "teluric"-si anume "Mancate-ar Gaia" cu semnificatia de: "Mancate-ar pamantul" sau "Inghiti-te-ar pamantul", facandu-se, cred, aluzie, la cea care personifica Pamantul, Gaea. E doar o parere, pe care insa mi-o asum!

Revenind la Nereus, tatal lui Tetis, trebuie spus ca facea parte din generatia de zei precedenta olimpienilor si era socotit divinitate protectoare a corabierilor. Cu sotia sa, Doris, o alta divinitate marina, a avut cincizeci de fiice, numite "nereide".

Thetis a fost curtata atat de Poseidon cat si de Zeus dar, afland ca soarta ii urzise nereidei sa nasca un fiu care avea sa fie mai puternic decat tatal sau, cei doi zei, tematori pentru puterea lor, s-au retras, cedand locul unui muritor de rand, Peleus.

La nunta lui Thetis si Peleus au fost invitati toti zeii, in afara de o singura zeita, a vrajbei, Eris. Printre darurile primite s-au numarat si caii nemuritori Balius si Xanthus, care mai tarziu aveau sa-i apartina lui Achilles, fiul lor.

Suparata ca a fost nesocotita, in toiul nuntii, zeita Eris a aruncat in mijlocul nuntasilor un mar pe care era scris: "celei mai frumoase". Aceste cuvinte aveau sa constituie un motiv de vrajba intre trei zeite: Pallas Athena, Hera si Aphrodita.

Cel desemnat de zei sa le faca dreptate a fost Paris, cel mai mic dintre copiii lui Priamus si ai Hecubei. Ademenit de promisiuni din partea fiecarei zeite, a preferat oferta Aphroditei care ii promitea ca sotie pe cea mai frumoasa dintre femei, Helena, sotia lui Menelaos regele Spartei. Cu ajutorul Aphroditei, Paris reuseste s-o rapeasca pe Helena in lipsa sotului ei si s-o duca in Troia. Aceasta rapire a constituit motivul izbucnirii razboiului troian..etc.

Desigur ca nu am intentionat sa prezint subiectul operei lui Cavalli. M-am folosit, insa, de unele nume care cu siguranta au fost prezente in economia spectacolului, si am patruns, ba nici macar, ci am privit doar, ca prin ochiul unei cortine, acoperit pe jumatate de minuscula clapa, cat sa pot cuprinde, o lume mirifica, de marimea unei frunze, fara sa ma adancesc in hatisul mitologiei, desi este irezistibil ca un cant de sirena.

De altfel, atat mitologia greaca cat si cea romana cu zeitatile, eroii, sau demonii ei, este un teritoriu atat de vast, de o imaginatie si fecunditate fara egal, si totodata fascinant." nota trad..) Reiau traducerea:

Mai caracteristica insa, a fost la Cavalli folosirea tenorului ca o alternativa la femeia contralto, in reprezentarea unui personaj feminin de o varsta inaintata si anume Doica. Sfatuitoare a tinerilor stapani, si mai ales a celor de inalta semintie, doica demonstra spirit practic, ba chiar si tendinte de intriga sau de insarcinari de tert. Uneori are nostalgia vechilor escapade amoroase si aceasta o impinge la ademenirea tinerilor paji. Tenorul-doica, apare in diverse opere ale lui Cavalli, de la Erice din "Ormindo" (1644) la Zenia din "Eliogaballo" (1667).

Traditia tenorului in roluri buffe a continuat in a doua jumatate a secolului XVII cu Antonio Cesti, despre care desi am mai amintit, vom avea in continuare de comentat modul cum au fost intrebuintati tenorii, dar nu numai in operele sale. De exemplu, in "Disgrazie d'Amore" (1677), Cesti a adus in scena, intr-o reprezentare cat se poate de grotesca pe zeul Vulcano. Giovanni Legrenzi in una din operele sale foarte cunoscuta "Totila" (1677) a introdus pe sclavul Desbo. Alessandro Stradella sclavul (sau sluga) Golone din "Corispero" (1677) ca sa ajungem la Carlo Pallavicino cu Arideno, josnicul scutier a lui Tancredi in a doua versiune a operei "Gerusalemme liberata 1687).

Cu o frecventa egala, deci, tenorul a continuat sa apara in vestmintele femeiesti de doica. In "Pomo d'oro" de Cesti (1666) este doica lui Aurindo; in "Semiramide" (1671) si in "Diocleziano" (1675) de Pietro Andreea Ziani, este Dircea si Lisa; in "Trespolo tutore"de Stradella, este Simona; in "A delaide" (1672) si in "Orfeo" (1673) de Antonio Sartorio, este Delma si Eurinda. Cazul cel mai curios este probabil cel din opera "Pazienza di Socrate" de Antonio Draghi (1680). Aici tenorul incarneaza pe Santippe, furioasa sotie a lui Socrate, care este pe deasupra si bas.

Foarte rar tenorul joaca in rol de indragostit. Unul din putinele cazuri, apartine operei "Orontea" de Cesti (1649) in care rolul primului-amorez (Alidoro) a fost, se pare, sustinut de insusi compozitorul, care era tocmai tenor. Cel mai frecvent insa, tenorul este cel care indeplineste functia de rival al primului-amorez.

Astfel, in "Orazio Cocle" de Stradella (1680) eroul protagonist (Orazio Coclite) este o contralta, in timp ce tenorul este un generos rival (Porsenna). Malvagio este in schimb, intr-o alta opera de Stradella, "Il Corispero", adversarul Crudarte, interpretat de un tenor.

In "Totila" de Legrenzi, avem un rival de tip eroic, Belisario, in timp ce in "Gerrusalemme liberata" de Pallavicino, tenorul este razboinicul Argante. Tenorului ii sunt, deasemenea, incredintate roluri de divinitati mitologice, precum Marte in "Dori" de Cesti (1657), sau personaje pe care astazi le-am defini ca stramosi ( Arsete din "Dori").

In perioada de la Cavalli la Pallavicini, tenorul a sustinut roluri buffe sau serie, cantand in tesaturi mai de graba grave, chiar daca in unele cazuri a mers pana in sol acut. Marte si Arsete din "Dori" de Cesti, sunt de fapt baritoni, chiar daca cel de al doilea are o arie de stil gratios cu agilitati semisilabice ("Nu glumi cu dragostea").

In Cesti la fel, Alidoro (care se traduce: "aripi de aur" ), prim-amorez in,,Orontea", canta pe o tesatura grava. Joasa este si stima vocala a doicii Dircea in "Semiramida" de Ziani, si a scutierului Arideno din "Gerusalemme libertata" de Pallavicino.

De altminteri, rolul lui Arideno este scris cand in cheia de tenor, cand de bas. De aceea in "Gerusalemme liberata" rivalul Argante poate sa reprezinte atat un tenor baritonal (baritenor) cat si un bariton. Scriitura sa este mai de graba obligatorie, cu lungi pasaje vocalizate care, in Allegro-ul "Zeului razboinic" care este o arie cu trompeta, se inspira din acompaniamentul armonic al instrumentului concertant. In aceasta pagina Argante atinge, chiar daca numai in fuga, La 3, acut, nota inca neobisnuita pentru un tenor al anilor 1680.

Prezenta ariilor cu trompeta, foarte numeroase in melodrama baroca, isi are inceputul cu "Adelaïde" de Sartorio si cu aria "Vittrici schiere" (Cete invingatoare) a protagonistului.

Ariile cu trompeta au devenit semnul distinctiv al personajelor razboinice, si mai inainte de cea a lui Argante compusa de Pallavicino, tenorul a mai avut o alta in "Totila" de Legrenzi, si anume Allegro-ul : "Coronato di verdi allori" (Incoronat cu lauri verzi) de Belisario.