Doina populara

Doina populara

In acest subcapitol aș porni de la cuvintele inspirate ale criticului G. Ibraileanu, intr-unul din studiile sale referitoare la poezia populara, inserat in manualul de limba romana, cls aVI-a (Editura Didactica și Pedagogica):

"O poezie populara e conceputa de un om care simte și niciodata de unul care vrea sa fie poet. E conceputa intr-un moment de inspirație și niciodata in unul de voința. E realizata fara calculele impuse de anumite forme fixe. Ramane, numai daca place. Infrunta vremea numai daca place indelung generațiilor urmatoare. E analizata, criticata la infinit și necontenit corectata, purtand cu vremea tot mai mult pecetea sensibilitații unui intreg popor. Iata de ce poezia populara e atat de profunda, atat de frumoasa, atat de universal omeneasca."

In studierea acestei specii literare atat de bogat reprezentata in creația folclorica de pe intreg cuprinsul țarii, am pornit de la lecturarea mai multor poezii inserate in "Antologie de literatura populara" (Editura Academiei, București, 1953), V. Alecsandri, "Poezii populare ale romanilor" (Editura pentru Literatura, București,1965) și doinele din folclorul local culese din satele de pe Someș. S-au putut stabili astfel trasaturile acestei creații, insistandu-se asupra faptului ca e insoțita de un instrument popular, ca modalitatea de comunicare e una directa, nu apare grupata pe strofe și exprima un mesaj artistic cu o unitate de concepție impresionanta. Poezie reprezentativa a liricii populare romanești, este definita astfel de catre V. Alecsandri: "Doina este cantecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce am auzit eu pe lume."

Sentimentele prezentate in structura lirica a doinelor sunt variate: de dor, de jale, de dragoste, de revolta, de haiducie, de insingurare, de instrainare, de calatorie, iar motivele cele mai frecvente raman comuniunea omului cu natura, dorul, codrul, iubirea, omul drag (mandra, badea), viața, moartea etc. Procedeul specific in alcatuirea acestora il constituie prezența personificarilor, construite cu elemente din natura: venirea unui anotimp, inmugurirea, inverzirea sau caderea frunzelor, viscolul, vantul, apa etc. Armonia versurilor rezulta din succesiunea regulata a cadenței silabelor, din potrivirea calda a sunetelor, din masura adecvata trairilor și sentimentelor exprimate. Imaginile artistice au o mare forța de a concretiza un sentiment in versuri simple, expresive. Spre a exemplifica, ma voi opri asupra doinei de dragoste "Mai badița, floare dulce", publicata in Antologia de poezie populara a lui Lucian Blaga, care exprima o declarație directa de dragoste a unei fete fața de iubitul ei:

"Mai badița, floare dulce,

Unde te-aș gasi te-aș smulge,

Și-acasa la noi te-aș duce.

Și te-aș rasadi-n gradina,

Și te-aș secera cu mila;

Și te-aș face stog in prag,

Și te-aș imblati cu drag;

Și te-aș macina marunt

La morișca de argint;

Și te-aș cerne

Prin sprincene,

Și te-aș framanta-n inele,

Și te-aș da inimii mele

Sa se stampere de jele"

Titlul acestei doine este alcatuit dintr-o interjecție apelativa, un substantiv in vocativ și o structura metaforica apozitiva, constituind totodata primul vers al poeziei. Fata se adreseaza direct iubitului ei, numindu-l printr-un diminutiv "badița", fapt care sugereaza afecțiunea fața de acesta. Imaginea metaforica "floare dulce", mai rar adresata unei persoane masculine, exprima nu numai frumusețea și gingașia flacaului, ci și amplifica sentimentul de dragoste.

Structurata in 14 versuri, poezia este conceputa sub forma unui monolog adresat ființei iubite, in care transpare un dor chinuitor și o dorința dureroasa de unire cu alesul inimii. Dorul, cuvant polisemantic, specific romanesc, este o tanjire continua a ființei umane spre implinire, spre perfecțiune.

Discursul liric apare sub forma unei alegorii, ce se constituie dintr-un șir de metafore, personificari, epitete. Flacaul este asemanat unui spic de grau, privit alegoric, de la semanat pana la coacerea painii.

Din perspectiva fetei indragostite, sentimentul de dragoste și dor devine din ce in ce mai profund:

"Mai badița, floare dulce,

Unde te-aș gasi te-aș smulge,

Și-acasa la noi te-aș duce."

Proiectarea spațiala și temporala este nelipsita și aici. Afecțiunea fetei, dorința de a fi in preajma celui iubit este asociata cu coordonata spațiala, prin adverbul "acasa".

Urmatoarele zece versuri au o structura fixa și transmit dorințele fetei, centrate pe imaginea flacaului de care e indragostita. Versurile se constituie intr-o ampla enumerație metaforica ce conține sentimente, stari, trairi. Conjuncția "și" la inceputul fiecarui vers are valoare de adverb narativ și de intarire, iar verbele de persoana I sunt la modul condițional-optativ, exprimand dorința:

"Și te-aș rasadi-n gradina,

Și te-aș secera cu mila;

Și te-aș face stog in prag,

Și te-aș imblati cu drag;"

Verbele subliniaza o gradare ascendenta a sentimentelor, intr-un paralelism cu muncile agricole (prezente și in plugușor) pentru obținerea painii: "te-aș rasadi", "te-aș face stog", "te-aș imblati", "te-aș macina", "te-aș cerne", "te-aș framanta" etc. Graul este rasadit, secerat, macinat, transformat intr-un colac ca un inel - simbol al casatoriei.

Intensitatea sentimentelor este punctata și prin utilizarea complexa a epitetelor metaforice: "de argint", "cu drag", "marunt". Trairile afective ale eului liric sunt finalizate in ultimele doua versuri: "Și te-aș da inimii mele/Sa se stampere de jele". Este exprimata aici dorința fetei de contopire cu cel iubit, dar și ideea ca dragostea presupune jale și suferința, care nu pot disparea decat prin unire.

Vocabularul este simplu, adecvat dramatismului trairilor și sentimentelor. Intalnim in text repetiții, enumerari, substantive in vocativ - specifice oralitații, alaturi de regionalisme lexicale și fonetice ("imblati", "stog", "jele"). Versurile simple nu sunt grupate in strofe, sentimentele revarsandu-se intr-un flux gradat. Ritmul este trohaic, iar rima imperecheata alterneaza cu monorima; masura variaza intre patru și opt silabe.

Doina, cea mai cunoscuta poezie populara, exprima toata gama sentimentelor revarsate in sufletul romanului de veacuri.

Pentru a evidenția și a sublinia valorile estetice și stilistice ale doinei populare am adus in discuție un text foarte cunoscut pe Someș:

"Doamne, bine mi-ar parea,

De n-ar plange inima,

Nici ochii n-ar lacrama;

Da' inima prinde-a planje,

Cu ochii nu poci invinje;

Dara tu inima me,

Rabda-te, nu ma dure

Ca-s in țara streine

Și n-am mila la nime.

Can' oi și in țara me,

Fa, inima, cum ii vre;

Can' oi și la mine-acasa,

Fa, inima, tat ce-ți pasa."

Aceasta doina de instrainare culeasa dintr-un sat din ținuturile noastre este cunoscuta in doua variante și este cantata foarte des, deoarece este o oglinda sufleteasca a trairilor celor care o asculta. Și aici, ca pretutindeni, exista un adevarat exod (a celor plecați in strainatate sa-și agoniseasca un trai mai bun). Doina de instrainare este intens prezenta in repertoriul acestor creații deoarece fenomenul a existat dintotdeauna. Mai intai trebuie evidențiat faptul ca satul e o lume "suficienta" pentru omul simplu de la țara, o lume de care nu vrea sa se desparta niciodata. Ieșirea din acest univers arhicunoscut și iubit devine o drama a sufletului, iar ca o consecința, se naște dorul, tanjirea dupa locurile dragi. Cred ca in acest sens poate fi perceputa celebra afirmație a lui Blaga, potrivit careia "Veșnicia s-a nascut la sat". Aici exista legi imuabile, aici natura, cu soare, luna, frunza și iarba, face parte intrinseca din viața interioara a omului. Așadar, plecarea de acasa, casatoria in alt sat, traiul in mijlocul strainilor (de sat) devine cu adevarat o drama, din care s-a plasmuit o hore duioasa, de alinare, de mangaiere.

Instrainare este și plecarea feciorilor in catanie, pe meleaguri necunoscute, intre oameni necunoscuți, pentru a sluji cauze straine. Plansul mamelor și al mandrelor parasite s-a transformat in izvor de cantec trist care ducea cu sine tot amarul acelor desparțiri. Pentru cei care pleaca insa in țari straine, "inima" e cea care plange nemangaiata, durere la care participa intreaga ființa. Monologul țesut atat de maiestrit aprofundeaza sentimentul intristarii; adresarea catre divinitate este indirecta aici, iar aceasta devine un adevarat reazem in situațiile de restriște. Personificarea inimii, procedeu specific nu numai doinelor, ci și altor creații populare, nuanțeaza intr-un mod deosebit sentimentul profund al singuratații. Inima este cea care poarta toata "responsabilitatea" acestor suferințe, pentru ca ea le resimte mai acut și le transmite intregii ființe.

Astfel, elevii pot fi sensibilizați prin aceste versuri, pot incerca o gama intreaga de idei și sentimente; pot observa multitudinea procedeelor artistice, in ciuda simplitații versurilor, acea "complexitate in simplitate" observata de G. Calinescu in poezia eminesciana.

Doina a inspirit poezia culta in mod nemijlocit, daca ar fi sa-i amintim doar pe V. Alecsandri (care a dat primului sau volum de poezii originale titlul "Doine și lacramioare"), pe M. Eminescu cu celebra sa "Doina" sau pe G. Coșbuc cu o creație cu același nume. Citindu-le elevilor doina eminesciana, vor observa tonalitatea trista atat de specifica acestei creații, similitudinile, dar și amprenta geniului care a plasmuit-o. Vor evidenția foarte ușor tema - cea a instrainarii neamului romanesc in propria-i țara:

"Cine-au indragit strainii

Manca-i-ar inima cainii,

Manca-i-ar casa pustia

Și neamul nemernicia!"

La G. Coșbuc, "Doina" devine arta poetica, o adevarata rapsodie in care a concentrat toata viața țaranului roman. Personificata intr-o copila, ea devine insași imaginea poeziei, deoarece fragmentele de cate douasprezece versuri sunt rand pe rand elegie, idila, pastel, cantec de munca, de razboi sau de haiducie, fapt care subliniaza intr-un mod deosebit afirmația atat de inspirata a lui V. Alecsandri: "Doina este cantecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce am auzit eu pe lume". Acest "cantec sfant" al romanilor devine la poetul transilvanean, rand pe rand, indemn și mangaiere, tristețe și bucurie, planset și revolta:

"Ai tai suntem! Strainii

Te-ar pierde de-ar putea;

Dar cand te-am pierde, Doino,

Ai cui am ramanea?

Sa nu ne lași, iubito,

De dragul tau traim:

Saraci suntem cu toții,

Saraci, dar te iubim!"