Eminescu gazetar

EMINESCU GAZETAR

Ramas pe drumuri, hartuit de rautatea oamenilor si cu o neincredere in viitor, pe care imprejurarile pareau c-o indreptatesc, poetul alearga sa se adaposteasca pe la prieteni. Bojdeuca tara-neasca a lui Creanga din mahalaua Ticaului, unde noaptea latrau cainii ca la sate, il primi cu o voie buna care alina rana launtrica a lui Eminescu, rascolita de curand si de moartea Ralucai Emino-vici (15 august 1876). in cerdacul de din dos al bojdeucii, Creanga si Eminescu dormeau - era vara - sau vegheau, vorbind de strambatatile lumii, de 'canalia liberala' si sfarsind cu snoave si recitari de versuri (123*). Eminescu suferea insa cand era vorba sa cada pe spinarea altuia, oricat de bun prieten i-ar fi fost, si aspra mandrie ca in aceasta tara merita sa-si castige onest existen-ta il umplea de turbare ori de cate ori se vedea constrans sa re-curga la serviciile cuiva. Junimistii ii gasira, cu multa greutate, o indeletnicire umila, si prost retribuita, aceea de redactor-admi-nistrator si corector al unei gazete intitulate Curierul de Iasi, care era, impreuna cu Tipografia Nationala, proprietatea unei tovarasii alcatuite din Nicolae Gane, Alexandru Stoianovici, Iacob Negruzzi, Eugeniu Filipescu, Stefan Vargolici, Teodor Balais si Anton Naum. Pentru 100 si mai tarziu 150 de lei pe luna, redactorul coordona materia oficiala a gazetei, ce nu era decat un buletin al publica-tiilor Curtii de Apel din Iasi, si alcatuia si pagina politico-literara, facand cronica politica, economica, teatrala si celelalte (14). Desi munca la aceasta gazeta, pe care poetul o numea in dispret 'foaia vitelor de pripas' (M. E., 1, 2), era lipsita de orice satisfactiuni morale si materiale, Eminescu a scris articole asa de pline de constiinciozitate si de doctrina, incat ne este penibil sa ne gandim ca o activitate atat de remarcabila s-a irosit in coloanele unei foi obscure. La o masa simpla de redactie, cu foarfecele alaturi, Eminescu compila acum, abstras de orice zgomote ale strazii, informatiuni, cronici si articole, lipea fragmentele taiate din alte publicatiuni si facea corecturi, stand in legaturi stranse cu duhul de cerneluri al Tipografiei Nationale. Si, culme a modestiei, nici acum si nici mai tarziu el nu-si semneaza articolele, vazand in ele o indatorire, iar nu o satisfactiune. El a scris aci la cronica externa si interna o miltime de consideratii politice asupra proble-mei romanilor de pretutindeni, in legatura cu probabilitatea tre-cerii armatelor rusesti prin tara, diferite article privitoare la chestiunea evreilor pamanteni, admirabile si lucide articole de politica externa, in care raportul Romaniei cu statele inconjura-toare era intuit cu agerime la momentul istoric respectiv (Planul unei confederatiuni balcanice, Romanii si Austro-Ungaria, Turcii si Europa, Dualismul si federalismul in Austro-Ungaria), comemorari nationale depasind prin impetuozitate efemeritatea unui articol de gazeta (Grigore Ghica-voievod), insemnari economice, pe cat de competente, pe atat de organizate in chipul unei doctrine inche-iate (Industria nationala romaneasca, Buna gospodarie batraneas-ca, instrainarea industriei romanesti). Aci a publicat si niste obser-vatiuni critice impotriva d-rului Zotu, care recenzase aspru Logica lui Titu Maiorescu. in afara de aceasta, Eminescu scria si cronica teatrala (60). in vara anului 1876, juca in gradina 'Chateau-aux-Fleurs' o trupa romaneasca cu Grigore Manolescu, Petre Ionescu, Mihail Arceleanu si R S. Alexandrescu, care si-a urmat reprezenta-tiile si in anul urmator (34). Incepand de la 1 iulie, cronicile tea-trale, desi nesemnate, poarta intiparirea spiritului eminescian, prin stil si vocabular, dar mai ales prin elevatiunea punctului de vede-re si raceala tehnica a pretuirii actorilor. In general, stilul artico-lelor lui Eminescu n-avea nimic din banalitatea si improvizatia gazetareasca, pentru ca poetul, om cu principii politico-economice si cu cultura filozofica, punea pe hartie, in prilejurile pe care i le oferea gazeta, o doctrina organica ce s-a dovedit statornica. in afara de exercitiul diurn al condeiului, Eminescu n-a folosit nimic de pe urma acestei activitati obscure. Celebritatea de o zi a artico-lului despre rusul sinucigas Kuzminski se datoreste, fara indoiala, nu meritelor dramatice ale remarcabilei notite, care a atras spori-rea tirajului, ci interesului publicului iesean pentru intamplarea in sine (60,90).

Cum Eminescu nu avea la aceasta epoca decat vreo 27 de ani, varsta la care omul creator priveste viitorul, legenda vietii proletare a lui Eminescu devine o problema psihologica si biografi-ca de oarecare curiozitate. Mai toate amintirile contemporanilor sunt nascute din dorinta de a explica nebunia poetului prin dezordinea vietii sau din mustrarea adusa societatii de a fi lasat pe marele ei exponent intelectual sa moara de foame. Dar desi nu mai poate fi indoiala ca mijloacele de existenta ale poetului erau foarte modeste, si ca societatea de atunci era nepasatoare fata de omul de cultura, nici o schimbare esentiala nu se facuse in viata sa, care continua sa-si urmeze legile ei proprii, expresie si ele, ce-i drept, a conditiilor sociale. Atunci cand nu lucra la redactie, poetul sta inchis in casa, compunandu-si operele literare intr-o absenta desavarsita din lumea inconjuratoare. in odaita de fund de ograda, din care-1 dadeau afara proprietarii, zic unii, din pricina neplatii la vreme a chiriei, el isi facuse o pestera indeparta-ta de oameni pentru gandurile sale launtrice. Un pat de fier cu vergi, o masa de brad si doua scaune asijderea, o donita cu capac si o cana de apa, adica obiectele unui interior primitiv, cu care era obisnuit din copilarie, acestea erau elementele nu ale mizeriei, ci ale rusticitatii sale (13, 90). Eminescu - spre deosebire de Slavici - era dintre acei oameni incapabili de cea mai mica indemanare si ordine in treburile casnice, si care, uitati de vigilenta blanda a unei femei sau a unui prieten, raman cu zilele in impuritate, ca un copil in scutecele ude. in afara de aceasta, mahnirea si incordarea in munca intelectuala scoteau pe poet din orice interes pentru igiena lumii de toate zilele, instrainandu-1 sau salbaticindu-1. Numai bucuria cu sora ei dragostea puteau da lui Eminescu acea vointa de reconciliere cu societatea, prin imbracarea unei redingote, prin asezarea cu precautiune pe cap a unui joben si, in sfarsit, prin reabilitarea rufelor la spalatoreasa. Caci, oricat ar parea de ciudat, poetul chema destul de des pe aceasta purificatoare a vietii noastre corporale, insemnand piesele consemnate printre incercari de versificatie si de eruditie, probabil cu acea senzatie, ultim reziduu al patriarhalitatii de la Ipotesti, de a preda spalatoresei gunoi si a primi un brat de crini. El deve-nise asa de strain de aceste voluptati, incat din faptul ca printre rufele insemnate, de pilda batistele, unele apartin altor persoane, ca Bodnarescu sau dna Burla (ms. 2269, f. 74 v.), trebuie sa deducem ca adesea prietenii gaseau ca e oportun sa-i ofere ceea ce-i lipsea. Cand insa neincrederea in viitorul sau ori demonul inspiratiei il atrageau in barlog, el redevenea ca intotdeauna omul vegetativ, cu atat mai nesimtitor de sine cu cat nici o atributie oficiala nu-1 silea sa aiba o tinuta supravegheata. Acum, ca intotdeauna, baba care-i deretica prin casa intampina o rezistenta darza cand voia sa intre in odaie, iar prietenii care-1 calcau din cand in cand ramaneau o clipa in prag, asfixiati de fermentatia unui interior ermetic. Carti risipite pe jos, albituri murdare arun-cate dupa soba, pat nefacut cu rufarie fetida, apa mlastinoasa in cofa, iar in mijlocul acestei descompuneri continui a elemente-lor, Eminescu, la masa sau pe marginea patului, sta absorbit, defunct in gandurile sale. in jurul lui, coji de nuci si ghemotoace de hartie aruncate revelau febrila^ ocupatie intelectuala si natura frugala a alimentatiei (13, 90). In aceasta epoca de mizerie si indoiala, Eminescu a aparut mai mult ca oricand, contempo-ranilor, proletar si boem. In grija religioasa de a-si face la vreme articolele, Eminescu se ivea pe strazi sau in redactie cu fata tepoasa si absenta, ascunsa in gulerul ridicat al surtucului, sub care zareai, exagerau cunoscutii, un guler soios. Hainele, albe de faina colbului sau inturturate de glod vechi, erau lipsite de o parte din nasturi, si incaltamintea, pe care o pastra uneori in pat, mustea, muceda de noroaie. Pentru ca sa acopere neajunsul pricinuit de lipsa nasturilor la pantalonii prea stramti, el isi tragea din cand in cand dinainte poalele redingotei vechi, de culoarea mucegaiului. Imaginea mizeriei e, desigur, mult dilatata de micul burghez cu oroare de fantazia oricat de minima a dezordinii. Urmand un indemn de rusticitate, el isi facu in cele din urma, stimulat si de Creanga, haine groase de siac moldovenesc, care il aratau, cu un trup din fire incheiat, masiv si pietros. Astfel trecea in zambete pierdute spre Copou sau spre Sararie, cu parul cava-lin dat pe spate si muscandu-si sfarcul mustetii. Ca asemenea fel de viata isi avea obarsia si in subconstient, fiind fara indoiala efectul unei indelungi austeritati de ordin economic, o dovedeste faptul ca Eminescu continua sa doarma inclestat si sa manance cu pofta mare ce se intampla, nuci cu paine sau mere, ca un mistret, care scurma cu nasul prin frunzele putrede ale padurii (90).

Desi cu atat de reduse nevoi materiale, aceasta viata nu era pe placul poetului, pe care il nefericea nesiguranta ei, rapirea timpului de studiu printr-o munca searbada si lipsa mijloacelor de a-si procura instrumentele activitatii intelectuale. Nevoia de independenta economica si morala este poate ceea ce a apasat mai mult pe Eminescu, nerabdator de a fulgera moravurile de atunci, de pe urma carora isi pierduse pentru totdeauna nadejdea unei sinecure ce ar fi fost totusi asa de fructuoasa pentru cultura tarii. Aceasta fire fu cauza unui conflict ce se ivi in curand intre Eminescu si dl Mircea, directorul Tipografiei Nationale, unde se imprima Curierul. Dl Mircea, fiind legat prin interese profesionale de dl Pastia, primarul orasului, care era atacat intr-o foaie lo-cala, Steaua Romaniei, ruga pe poet, om cu condei, sa scrie cateva randuri de aparare pentru primar. Toti redactorii din lume au facut asemenea servicii inofensive prietenilor si cunoscutilor. Eminescu, care era nevoit sa se hraneasca cu nuci, nu voi totusi sa faca aceasta si raspunse demn precum ca nici nu cunoaste pe dl Pastia, nici nu e cunoscut de dansul, si fiind de putina vreme in tara, iar acela nu demult primar, nu poate emite nici o opinie nici buna, nici rea asupra-i, sub proprie semnatura. Dl Mircea propuse atunci sa faca singur articolul in chestiune, dar sa-1 sem-neze poetul, propunere la care acesta raspunse, si mai indignat, ca nu intelege ca stilul unui om care nu stie sa scrie sa treaca drept stilul sau, ca nu vrea sa fie amestecat intr-o troaca cu oricine, adica cu dl Mircea, care este o nulitate, si ca mai ales nu tine sa-si insuseasca greselile oricarui avocat de mana a treia, sau ale orica-rui ins ce de ieri, de alaltaieri tine pana-n mana pentru a innoda doua vorbe romanesti (60).

in urma acestui conflict, Eminescu fu constrans sa se retraga din redactia gazetei, dupa un an de munca stearpa. Inca dinainte prietenii junimisti ii propusera sa vina la Bucuresti, spre a i se da un loc de redactor la tanara gazeta conservatoare Timpul, dar Eminescu n-avea bani de drum.

'n-am cu ce veni - scria lui Slavici. Asta m-a facut sa-mi tin gura pana acuma - 100 de fr. am pe luna; din ce dracu sa plec? Am si bagaje: carti, manuscrise, cioboate vechi, lazi cu soareci si molii, populate la-ncheieturi cu deosebite nationalitati de plosnite. Cu ce sa transport aceste roiuri de avere mobila in sens larg al cuvantului?' (210)

Asa scria la 12 octombrie 1877. Foarte curand isi urca in tren hartoagele si moliile si pornea la Bucuresti, unde-1 asteptau mizeria, boala si, mai la o parte, moartea.

La Bucuresti, dupa ce poetul se adaposti in noiembrie in curtea Manastirii Caimata, Slavici ii cauta pe data o locuinta. Intr-o ulita aproape de centru, dar totusi dosnica, strada Speraneti, gasira o casuta cu pridvor de lemn, cu doua odai, tinda si bucatarie, un fel de bordei rasarit, foarte asemanator cu bojdeuca lui Creanga. Casa era prevazuta cu o baba care sa aiba grija de poet, in rarele sale accese de igiena. Totodata poetul fu prezentat redactiunii, instalata in doua saloane mari si o anticamera pentru servitori, in fundul de curte al catului intai din palatul Dacia, aflator pe Podul Mogosoaiei (mai apoi Calea Victoriei), colt cu strada Lipscani. indaratul meselor lungi pline cu jurnale si hartii, poetul facu cunostinta cu Grandea, redactor pana atunci la Timpul, cu Scipione Badescu, Ronetti-Roman si Caragiale (210).

Timpul fusese fondat la 15 martie 1876, ca organ al partidului conservator de sub prezidentia lui Lascar Catargiu, putine zile inainte de caderea acestuia de la guvern. Catava vreme gazeta fu redactata de Gr. H. Grandea, care insa nemultumea pe junimisti fiindca nu facea destula publicitate Convorbirilor literare, iar cu putin inainte de venirea lui Eminescu ea cazuse cu totul pe bratele lui Slavici. Evenimentele de la 1877, grava inimicitie, mai mult la suprafata, intre liberali si conservatori cereau o gazeta cu vasle bune si schelet doctrinar solid. Junimistii au chemat asadar pe Eminescu, care n-avea nevoie sa-si insuseasca o doctrina politica straina de sine, ca gazetarii de profesiune, numai spre a-si castiga existenta. Eminescu parea junimist si conservator prin structura, prin cultura, prin cercul literar caruia ii apartinea si prin ura impo-triva liberalilor, care il lasasera pe drumuri. Spuma de indignare ce se stransese la gura sa isi gasi expresie in chipul cel mai firesc cu putinta in polemica de gazeta, si cu asa violenta incat depasea limitele politicii conservatoare. La drept vorbind, in curand sub latura aceasta Timpul deveni de fapt un organ de expresie al poe-tului, dupa cum, din punct de vedere redactional, sedea, dupa un an numai, pe umerii sai. invinuirea, asadar, ca societatea conserva-toare cumparase constiinta poetului pentru o bucatica de paine este exagerata, si dovada de aceasta este ca isi crease inimicitii pentru libertatea sa de opinie chiar printre conservatori. Eminescu dezvolta acum cu violenta si aplicatiuni la contingente vechea sa filozofie politica, schitata in conferinta de la Iasi, si care se inrudea formal cu ideile maioresciene asupra raportului dintre fond si forma. Ideea fundamentala a redactorului era crearea unei vieti de Stat naturale, iesite din nazuinta lenta catre progres, prin contact cu civilizatia apuseana, adica un progresism moderat si fara solutie cu trecutul, care sa ingaduie coordonarea noilor institutiuni cu sufletul natiunii. Pentru acest conservatorism, liberalismul infatisa o politica si revolutionara, si demagogica, fiindca voia sa imbrace, intr-o noapte, Romania in haine ce nu i se potriveau. Partidul conservator pretindea a nu fi nicidecum reac-tionar, si insusi Eminescu respingea o atare insinuatie. 'Sa nu se insele nimeni - zicea; nu voim a ne intoarce indarat catre privile-giurile sfaramate de noi cu insasi mana noastra, nu cerem o reac-tiune spre trecut, cerem insa stabilirea echilibrului care nu mai exista pentru sustinerea intereselor vitale ale tarii. Daca nu voim atingerea libertatilor noastre cetatenesti prin reactiune, nu voim deopotriva paralizarea lor prin licenta demagogiei.' Adevaratul conflict dintre cele doua partide nu era atat teoretic, cat economic, pentru ca liberalismul infatisa interesele noii burghezii industri-ale pe cale de formatiune, in vreme ce conservatorismul apara interesele marilor proprietari de pamant. De fapt, nici aceasta nu constituia o deosebire radicala, amandoua partidele fiind burgheze si urmarind rotatia la guvern, fara atingerea intereselor partiza-nilor unuia sau celuilalt. Eminescu insa, ca de altfel si Maiorescu, pare a nu vedea decat un contrast de metode, derivand din doua sociologii deosebite. Vede insa si o chestiune patriotica, si prin aceasta trece peste cadrul programului conservator al gazetei Timpul. Cand Eminescu sustinea ca liberalismul, introducand aparatul complicat al vietii de stat industrial, a aruncat o povara pe umerii taranului, in vreme ce vechea asezare boieri-tarani-bresle era mai spornica pentru puterile unei tari agricole saraca in bani, asta facea placere boierilor. De aceea cei mai batrani din partid, latifundiarii, protejau pe poet si sustineau ca combate bine. Ei, care traiau din exploatare, dar nu din profesiuni, trebuiau sa se bucure cand Eminescu ataca pe noul burghez, slujbas al Statului in urma reformelor liberale, spre sleirea inutila a visteriei. 'Ce cauta - striga Eminescu - aceste elemente nesanatoase in viata publica a Statului? Ce cauta acesti oameni care pe calea Statului voiesc sa castige averi si onori, pe cand, Statul nu este nicaieri altceva, decat organizarea cea mai simpla posibila a nevoilor ome-nesti? Ce sunt aceste papusi, care doresc a trai fara munca, fara stiinta, fara avere mostenita, cumuland cate trei, patru insarcinari publice, dintre care n-ar putea sa implineasca nici pe una in deplina constiinta?' Se schimba insa chestiunea cand, enuntand faimoasa teorie a paturii superpuse, poetul sustinea, punandu-se pe terenul hazardat si nedrept al originii etnice, ca noua burghezie romana este de fapt de obarsie straina. Foarte multi dintre conser-vatori purtau nume de o autohtonitate foarte indoielnica, si inchi-puie-si oricine cu ce ochi vor fi citit aceste randuri:

'Dar in Bucuresti si in orasele de pe marginea Dunarii s-a ivit un element etnic cu totul nou si hibrid, care ne-a furnizat generatia actuala de guvernanti. Acestea sunt ramasitele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu si Ypsilant si resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din aceasta semintie noua fac parte oameni ca Giani, Carada, C. A. Rosetti, Pherekydis, Seru-rie s. al. Toata spuma asta de fanarioti novisimi, cari s-au pripasit in tara de 50-60 de ani incoace, formeaza naturalmente elementul de disolutiune, demagogia Romaniei.'

in fond, Eminescu nu facea proces de origine, ci explica in aprinderea polemica nesinceritatea 'democratica' si parvenitismul politicienilor, 'fanariot' fiind sinonim, pentru el, cu aventurier neproductiv, traind din vorbarie sterila.

Articolele lui Eminescu, pastrand ordinea de totdeauna a gandirii in stilul impecabil, se distingeau acum printr-o vehementa spumegatoare. Violenta este de altfel, pe zi ce trece, coloarea sufle-tului eminescian, si proza politica, poeziile, scrisorile si elocutia orala sunt intretaiate de furie si invectiva impinsa pana la mizantropie.

'Ca un fel de refugiu - scria Eminescu dezgustat de contem-porani - de multele inconveniente ale vietii, Dumnezeu, in inalta sa bunavointa, a dat omului rasul cu toata scara, de la zambetul ironic pana la clocotirea homerica. Cand vezi capete atat de vitreg inzestrate de la natura incat nu sunt in stare a intelege cel mai simplu adevar, capete in care, ca in niste oglinzi rele, totul se reflecta stramb si in proportii pocite, facandu-si complimente unul altuia si numindu-se sarea pamantului, ai avea cauza de a te intrista si de a despera de viitorul omenirii, daca n-ai sti ca dupa o suta de ani, de pilda, peste amandoua despartamintele geniilor contemporani, peste balamuc si puscarie, va creste iarba si ca, in amintirea generatiei viitoare, toate fizionomiile acestea vor fi pierit fara de nici o urma, ca cercurile din fata unei ape statatoare.'

Eminescu ataca inversunat pe liberali chiar in chestiunea razboiului, invinovatindu-i ca trimisese pe campul de lupta soldati goi si flamanzi, dintr-o nepasare pentru patura taraneasca:

'Si pe cand acesti cumularzi netrebnici (adica liberalii), aceasta neagra masa de grecotei ignoranti, aceasta plebe frantuzita, aceste lepadaturi ale pamantului, aceasta lepra a lumii si culme a tot ce e mai rau, mai mincinos si mai las pe fata intregului univers, face politica si fanfaronada prin gazete si se gereaza de reprezentantii unei natii ai carei fii aceste starpituri nu sunt si nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umbla gol si descult, flamand si bolnav pe campiile Bulgariei, ii degera maini si picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului si, veniti inapoi in tara, cad pe drumuri in tara lor proprie de frig si de hrana rea.' (42)

In sfarsit, in 1878, cand fu sa se acorde evreilor, sub presiunea Congresului de la Berlin, un anume indreptatit regim de drepturi cetatenesti, Eminescu, contrariat, ar fi declarat vociferand ca se va expatria in Asia sau in America (123, 206). Si totusi, poetul nu era antisemit, scria limpede ca era departe 'de-a uri pe evrei', osandind violentele impotriva lor, ci aplica doar o teorie sui-generis a muncii, rezultata dintr-o confuzie paradoxala de marxism si conservatorism utopic, prin care osandea paturile ce speculau capitalul fara a produce sau exploatau munca altora. 'Ca sunt si evrei ce merita egala indreptatire - cine o contesta?' Aceasta combativitate facu dusmani poetului si, cum se intampla, cei mai aprigi nu fura dintre cei mai de seama, ci acei scribi fara talent care priveau cu ochi rai ascensiunea lui poetica. C. A. Rosetti, 'pocitura' cu 'bulbucatii ochi de broasca', pretuia talentul lui Eminescu, citea - zice-se - cum ii picau gazetele, in primul rand articolele lui si, om cu experienta, incerca sa atraga pe poet de partea sa cu propuneri discrete, pe care acesta le respinse, cerand in deriziune legatiunea de la Roma. in schimb, il atacara literati ca Macedonski si N. Xenopol, care, mai mult sau mai putin, politiceste, in tabara rosilor, se simteau atinsi de invectivele impotriva paturii superpuse. La inceput criticile fura numai literare. In Literatorul din 24 febr. 1880, poetul era tinta unor ironii si sfaturi cu totul josnice. Comentandu-se poemul Calin, se faceau sub semnatura Rienzi observatiuni triviale de soiul acesta (179):

El s-aseaza langa dansa, fruntea ei o netezeste

Drept in crestet o saruta!

'Curat parca i-ar fi turnat o cofa cu apa rece in cap. Cum dracu-si poate inchipui cineva ca tinand la piept o femeie atat de frumoasa ca amanta lui Calin, cu niste ochi atat de galesi, cu o gura atat de rumena, atat de zambitoare - sa-i vie chef s-o sarute drept in crestet. Oricat de excentric ar fi gustul cuiva, oricat de vagabonda i-ar fi imaginatia, astfel de dusuri nu sunt permise nici chiar metafizicului d-nu Eminescu. S-o sarute in crestet! Putin daca mai scobora spre partile dorsale, te pomeneai ca-i venea gust s-o sarute in ceafa'

Mai apoi adversarii gasira o arma buna de a raspunde poetului, care le contesta calitatea de romani neaosi; Eminescu insusi era venetic, si anume bulgar. Al Macedonski strecura in revista sa Literatorul (1882, p. 533) o notita perfida, in care relata, dupa Razboiul roman, un pretins scandal pricinuit de locotenentul Matei Eminovici, fratele poetului: 'Abateri grave s-au constatat contra numitului. El singur n-a putut nega ca a intimidat, insultat si batut pe locuitorii care nu se invoiau cu armenii arendasi in casa carora sade si mananca. A se pune un ofiter in serviciul strainului pentru impilarea taranului este a nu fi roman. D-nul Al. A. Macedonsky afirma ca este bulgar acest domn.' (150) Nicolae Xenopol, poreclit de Eminescu Xenopulos si criricul literar al Romanului, facand si el pe poet bulgar, il infatiseaza cu cea mai murdara ura: 'Acest individ poarta pantaloni vineti, un ghieroc negru de imprumut si o palarie mare neagra, intocmai ca aceea a nemtilor cari umbla cu flasnete in spate; e pururea plin de noroi, si fata si mainile sale poarta nenumarate urme de negreala violeta. Cizmele le inlocuieste adeseori prin papuci, si in acest hal i se intampla uneori sa intre la Hugues, spre a cauta vreun stapan din ai sai, care nu stie sarmanul unde sa se ascunda mai curand, spre a nu fi vazut de fostul gradinar. Dam aici signalmentul exact al acestui bizar personagiu, caci pe la ora mesei de-1 intalnim pe strada e bine sa te feresti de dansul.' Dupa alte cateva spirite neroade, autorul acestor randuri incheia, punand la indoiala sanatatea mintala a poetului: 'Aveam pana acum pe omul care se crede cocos, pe acel care-si inchipuie ca-i umbrela si sta toata ziua intr-un ungher pentru a se usca dar pe omul care se crede roman si vorbeste de sangele stramosilor, fiindca si-a schimbat terminatia numelui din ovici in escu, aceasta nu s-a mai vazut. Desigur ca doctorul Maudsley, in vreo noua editie a cartii sale Pathology of Mind, va trage toate foloasele din exemplul ce-i aducem aici. Ne e teama insa ca Maudsley va randui dlui Eminovici o cura indelungata in vreun stabiliment, bunaoara la Marcuta' (224)

Aceste atacuri, oricat de execrabile, nu innegurau spiritul poetului si, daca le raspundea uneori, o facea numai pentru ca gasea prilej bun de a ilustra teoria paturii superpuse. in ce priveste tagaduirea meritelor sale literare, Eminescu ramanea rece, multu-mindu-se sa inabuse in sine un dispret desavarsit pentru scribii contemporani. Ceea ce starnea amaraciunea lui era munca istovi-toare de redactie, ce-i rapea deopotriva zilele si noptile pentru un salariu neindestulator si nu la vreme platit. Eminescu a luptat ani de zile aproape singur cu greutatile redactionale, scriind articole de fond, reportaje parlamentare, compiland informatiuni, corectand si paginand. Asezat la o masa lunga, plina cu jurnale, el lucra absorbit ceasuri intregi, vara numai in camasa si panta-loni, cu mainile pline de cerneala violeta si fata obosita si neoran-duita. Fiindca insa nu putea alcatui articole mai de temei decat in liniste, el se inchidea seara in odaia lui acasa, compunand noap-tea, la lumina oscilanta a lampii cu petrol, pentru ca a doua zi, livid, nepieptanat, sa apara in tipografie cu un teanc de manuscrise. Nemancat sau nedormit, el sosea la redactie cu mare punctualitate, pentru ca, desi lipsit de grija de sine, era de o constiinciozitate profesionala inalterata. Din pacate partidul se afla in opozitie, latifundiarii erau avari cu averea proprie, fondurile erau putine si se strangeau greu, si astfel redactorii ramaneau neplatiti cu luni-le. Eminescu se imprumuta ca sa poata trai si suferea de umilinte si stramtorare (210). In iulie 1879, de pilda, ia cu imprumut de la un C. Marcopol din Iasi 300 lei, fie chiar la Iasi, unde se va fi repezit, fie la Bucuresti, unde va fi prins pe imprumutator (229). In cele din urma, salariile tot se plateau si, cu oarecare chibzuinta, un om ar fi putut duce pe acele vremuri o existenta multumitoare, ca aceea de pilda a lui Slavici sau a lui Caragiale, gazetari si ei. Dar Eminescu era om cu o logica economica particulara, traia din nimic o vreme si apoi, deodata, se imprumuta cu sume mari, spre a putea sa se infatiseze in conditiuni satisfacatoare in fata ulti-mei femei care-i incendiase inima (42).

in cei sase ani cat a stat la Bucuresti, Eminescu si-a purtat in repetate randuri mobilele-i rudimentare si lazile cu carti si manuscrise pe la diferite gazde, in cautarea unor adaposturi singu-ratice si tacute. El nu era un om cu gustul interiorului, dar simtea placere sa stea acasa ca sa-si frunza-reasca volumele, sa scrie si sa transcrie. Cartile le tinea randuite pe noua lungi polite de brad, cam de patru metri lungime, iar restul hartiilor prin cufere si pe masa de brad (234). Deoarece, lucrand, intindea manuscrisele si cartile pe unde gasea, spre a impiedica invazia babei, care dintr-un spirit de intusta ordine ar fi risipit hrana gandurilor, incuia usa cu cheia la plecare, lasand astfel totul sa dospeasca in dezordine si necuratenie. isi platea, dealtfel, chiria regulat si inainte, crutand avutul sau intelectual de orice popriri. Dintr-o chitanta, de pilda, din 28 noiembrie 1878, luam cunostinta ca-si platise chiria cu doua luni inainte, cate patruzeci si cinci lei noi lunar, proprietaresei dinstr. Sperantei (ms. 2255, f. 337).

in strada Sperantei isi mutase 'boarfele' din chilia scunda din curtea Manastirii Caimata, unde le lasase nemiscate in paza paianjenilor si a moliilor, deoarece supravegherea lor pe rafturi i se paruse obositoare. ingrijorati de existenta poetului, prietenii vrura sa-i vina in ajutor. Dna Mite Kremnitz ii oferi o camera in schimbul lectiilor de limba romana ce le primea de la el, dar Emi-nescu se sfii sa puna sub ochii intelectualei germane privelistea boemei sale. Folosindu-se de lipsa lui din Bucuresti, Maiorescu puse de i se adusera toate terfeloagele acasa la sine, in str. Heras-trau nr. 27, intr-o odaie curata si luminoasa, rezervata anume pentru poet. Eminescu n-a putut sta la Maiorescu mai mult de doua saptamani (210). Randuiala aristocratica ce domnea in casa acestuia, mesele regulate, nevoia de a fi mereu ingrijit la infatisa-re, neputinta de a arunca rufe murdare dupa soba si ghetele in pat, datoria, in sfarsit, de a-si supune indiscretiei altora, sub pre-textul curateniei, putinele si sordidele sale efecte de imbracaminte scarbira pe poet. In afara de aceasta, mandria sa vedea o umilinta in faptul de a trai din indurare: unui om caruia nu-i putea oferi nimic in schimb si care isi arata si in acest chip superioritatea si norocul sau in viata. Se intoarse, deci, in str. Sperantei, iar pe la 1879 un amic 1-ar fi gasit instalat in Calea Victoriei 107, in apropierea Ministerului Finantelor. In vara anului 1881, cand batranul Eminovici veni la Bucuresti, Eminescu sedea in strada Enei nr. 1, intr-o odaie mucegoasa - pe cat spun cei care au vazut-o - cum erau, dealtfel, in genere cele pe care le locuia, la care avea acces pe o scara de lemn si printr-un coridor (ms. 2255, ff. 342-44). Odaia reprezenta pentru el intai de toate un depozit pentru numeroasele sale carti, din care, prin transporturi dese in lazi sau pachete, se pierduse un numar insemnat. Poetul isi iubea cartile si era furios cand, imprumutandu-le, nu i se inapoiau. Daduse cu umprumut carti si manuscrise lui Tiktin (ms. 2255, ff. 303) si lui Gaster, de care acesta din urma s-a si folosit in vestita Crestomatie. Odaile pe care le inchiria erau mici, iar proprietarii, speriosi de asa calabalac, incat Eminescu isi trantea de obicei volumele pe dusumea sau le lasa in lazi, si numai cand putea le insira pe rafturi de lemn. Intr-un rand se batea cu gandul sa-si cumpere de la hala de vechituri un dulap mare, si in acest scop masura usa sa vada de va putea incapea prin ea (ms. 2255, ff. 303). Peste un an, in 1882, intrandu-i in cap ca trebuie sa se insoare cu Veronica Micle, isi lua o casa goala cu doua camere si intrare separata, in str. Buzesti nr. 5, pentru care isprava consulta si pe dna Slavici, la care locuia cu chirie cam din toamna anului 1881. Casa era insa umeda, si Veronica ar fi putut sa nu se simta bine in ea. De aceea, poetul continua sa locuiasca la Slavici, pe Podul Mogosoaiei, in apropiere de Biserica Alba (210). Cu Vero-nica nu s-a casatorit, si Eminescu a ramas in casa Slavici chirias intr-o odaie mare, cu pat simplu si nelipsitele rafturi de carti si masa de brad cu scaune din acelasi lemn. Un lighean de pamant intr-un colt, un cufar jupuit si masina de cafea completau acest mobilier rudimentar, caruia atmosfera asa de rigida a casei autorului Marei ii imprumuta un aer de ordine si de austeritate. Cineva stie ca Eminescu, statuse si in strada Segmentului nr. 9, o jumatate de an, dupa o ipoteza recenta in 1880, la un domn Stelian Chiritescu, intr-un apartament gol, compus din doua odaite, fireste tenebroase, pe care le tinea ferite de invazia eternei babe. Niste perdele de stamba galbena acopereau mereu feres-trele pustii ale unei locuinte, care, oriunde s-ar fi aflat, era prin firea si mobilele locatarului mereu aceeasi (201). Vlahuta sustinea ca prin decembrie 1882 Eminescu avea domiciliul intr-o 'casuta veche' din str. Stirbey-voda. Slavici s-a mutat apoi luand si pe Eminescu, in Piata Amzei, la etaj, langa o brutarie (210).

in odaia lui, in care se ascundea in ragazurile redactionale si noptile, spre a-si lucra articolele si a-si pune la punct operele literare, prietenii il gaseau, in uitare de sine, imbracat, de pilda, in camasa de noapte si cu surtucul deasupra. Eminescu avea conceptie agitata, rupea hartie multa, se zvarcolea prin camera, iar cand citea, ca sa se patrunda de intelesul si ritmul textelor, declama, insotind lectura de gesturi expresive si zgomotoase. Deoarece meditatiile lui Eminescu se prelungeau departe in toiul noptii, Ioan Slavici, gazda, desi om de litere, arata semne de nemultumire si de iritatie. Acrul autor al nuvelei Popa Tanda, auzind fosnet de hartie si balbaituri in odaia alaturata, batea nervos in perete, strigand poetului sa stinga lumina si sa se culce. Acesta se potolea pana ce socotea ca Slavici a adormit, apoi aprindea din nou lampa si continua sopocaiala. Din aceasta pricina legaturile dintre cei doi prieteni se inasprira, cel mai nemultumit parand a fi morocanosul Slavici, care-si vedea tihna casnica tur-burata. Gazda era ingrozita de infrangerea legilor burgheze, ce se petrecea sub chiar acoperisul casei sale. Eminescu balbaia noaptea si nu iesea ziua din odaie, invins de un somn inclestat, iar prin interstitiile usii rabufnea duhul gros de cafea si spirt denaturat. Cand, in sfarsit, poetul isi parasea barlogul, gazda gasea dusumeaua plina de cocoloase de hartie, iar uneori, in cutia mesei, mezeluri mucede si fetide, uitate cine stie de cand (210).

Ce compunea Eminescu la lumina incerta a lampii cu gaz? O vreme, fara indoila, versuri. Cea mai activa epoca a poetului a fost, cum stim, aceea dintre anii 1874-1877, adica a sederii la Iasi, cand siguranta relativa a existentei ii ingaduia lucrul intelec-tual. Cele mai multe scrieri sunt desavarsite sau meditate in acesti ani. Atunci tragea inca nadejde sa-si poata da doctoratul, si de aceea o ultima oara, in 1877, mai continua cu cateva randuri inceputa traducere din Kant. Cu plecarea la Bucuresti si inhamarea la carul greu al unei gazete, aceste ganduri 1-au parasit cu totul. Dar poetul era inca productiv, mai cu seama in primul an de redactie, 1877-78, cand munca sa era sustinuta de iluzii si sanatate. 0 serie intreaga de poezii publicate in Convorbiri literare in toamna anului 1879 sunt produsul redactarii definitive a proiectelor din anii imediat anteriori, strabatuti inca de aspiratia unei mari iubiri. Tot cam pe atunci, intr-o clipa de intoarcere inapoi a gandului, scria poezia 0, mama, la 1 ianuarie 1880, patru ani dupa moartea Ralucai Eminovici, de imaginea careia tumultele vietii il indepartase. Scrisorile publicate in 1881 au fost gandite de mult, dar forma definitiva s-a inchegat acum, sub imperiul polemicii gazetaresti cu care sunt inrudite. De asemeni Luceafarul, Mai am un singur dor si altele, scoase la iveala mai apoi de Titu Maiorescu, se vad, la o cercetare a manuscriselor, a fi aruncate pe hartie in aceasta vreme. In ultimii doi ani de colaborare la Timpul (1881-1883), Eminescu n-a mai publicat nimic, si ne vine sa credem ca nici n-a scris cu tot dinadinsul. Truda redactionala, boala care inainta cu tropot, supararile legaturilor intermitente cu Veronica il rapira tot mai mult de la masa sa de brad, si poetul insusi se planse cu imputare dnei Micle ca-i turburase tihna intelectuala: 'De doi ani de zile, doamna, n-am mai putut lucra nimic si am urmarit ca un idiot o speranta - nu numai desarta - nedemna' (24).

In afara de poezii, Eminescu dovedeste acum niste preocupari ce s-ar parea curioase de n-am cunoaste firea insetata de absolut a poetului. Inca de la Viena el aratase interes pentru stiinte, indeosebi pentru filozofie si chimie. Nevoia interna de unitate in explicarea universului impinsese pe acest spirit speculativ sa caute abstractiunile necesare in stiinte, la inceput in stiintele naturale, apoi in mecanica si astronomie. in caiete groase de scoala, cumparate de la Leon Alcalay, incepuse sa-si faca insemnari dupa publicatiuni stiintifice, sa copieze bunaoara notiuni despre plante dupa Schleiden sau observatiuni fizice asupra calorimetriei, a caderii corpurilor, a legilor miscarii, fortei centrifuge si alte aseme-nea probleme, dupa Annale der Chemie und Pharmacie de Wohler si Liebig (ms. 2267). Aceste stiinte isi exprima legile in ecuatii numerice, ceea ce determina pe poet sa se initieze in misterele calculului diferential. Studiul matematicilor, ce-i fusese in copilarie atat de urat, i se parea acum usor si unic instrument de formulare a legilor cosmosului. Ca fantazia poetului marea preocupari abstracte catre care se simtea inclinat nu in calitate de cercetator, ci de contemplator, nu mai este indoiala. Slavici avusese prilejul sa afle ce-1 framanta pe poet. 'Ideea lui de predilectiune - scrie acesta - era ca tot ceea ce are viata e insolatiune, ceea ce 1-a adus in cele din urma la convingerea ca fara matematica diferen-tiala nu suntem in stare sa patrundem adevarata fire a lucrurilor'. (210) Cand pentru intaia oara tanarul pe atunci Vlahuta pasi in odaia de pe Podul Mogosoaiei a lui Eminescu, acesta, numai in camasa de noapte si surtuc, vorbi absorbit cu prietenul care adu-sese pe tanar despre un nou chip de a masura iuteala apelor (234). Eminescu nu era insa, hotarat, un om de stiinta si nici macar un cunoscator sistematic al vreunei discipline, ci numai amator vag de profunditate. Cum insa o risipire a spiritului peste hotarele ocupatiunii obisnuite este un semn de imbolnavire, ne temem ca aceste entuziasme pentru calculul diferential sunt un preludiu al apropiatei boli. Si intr-adevar, atunci cand in vara anului 1883 Slavici gasea odaia vecina plina de fituici cu calcule si ecuatii, paharul subtire al mintii poetului era de curand plesnit.

Fara camin propriu si sarac, Eminescu era silit, cand nu sedea acasa, sa frecventeze birturile economice, pe Duro din strada Academiei colt cu Doamnei, sau pe Enache, langa fostul Minister de Interne si, cand n-avea ceva mai bun de facut, cafenelele. In vechea cafenea Otetelesanu, unde veneau scriitori si actori, Eminescu era vazut din cand in cand singur, la cate o masa, citind cu rasete solitare reviste nemtesti sau copiind prin frecarea unghiei cate un articol de jurnal cu o foaie de hartie alba. Intra, de asemeni, in cafeneaua Labes, de pe str. Lipscani, foarte cautata pe atunci de gazetari si care se afla in palatul ce a fost acum cateva decenii al Soc. Nationala. Ca de obicei vorbea rar, zambea bland si cu gandul pierdut, si numai arareori la o discutiune ce-1 interesa izbucnea declamatoriu si aprins pentru ca sa recada in zambet budhist si-n tacere (45). Lui Eminescu ii placea sa se plimbe in tovarasia vreunui prieten, de obicei ardelean (206), pe Podul Mogosoaiei sau la Sosea (37), cu care prilej vorbea despre ceea ce ii apasa cugetul, de relele societatii romanesti sau de sensul existentei. Desi Eminescu n-a avut in vremea sanatatii patima bauturii, ca un adevarat moldovean ce era si prieten al lui Creanga, nu fugea de prilejurile in care putea sa bea un pahar de vin bun. Cu cativa prieteni, Teodor Nica, Dionisie Miron, Costachi, Maroneanu si altii, Eminescu petrecea ore intregi consumand Lacrima Christi (210) sau alte vinuri, evitand de obicei pe cele albe ca avand 'plumb', acasa sau in vreo carciuma ori gradina cu lautari (167). in 1873,un grup de studenti romani, fosti colegi la Viena, inrauriti de nuvela lui Leon Negruzii, Vantul soartei, hotarasera cu juramant sa se intalneasca la o petrecere comuna din cinci in cinci ani. Cu o zi inainte de 15 august 1878, sosira intr-adevar din Moldova austriaca Th. Stefanelli si Vasile Morariu. La Bucuresti se aflau Eminescu, Slavici si Chibici-Ravneanul. Cei doi moldoveni, calauziti de Chibici, facura o descindere la redactia Timpului din Palatul Dacia. Acolo, trecand printr-o odaie in care, calare pe un fel de cal de lemn, Caragiale isi scria articolul, dadura de Eminescu in camasa si fara cravata, asudand la un articol pentru ziar pe o masa mare plina de hartii si muscand din cand in cand, ca pe vremea Blajului, din cate un mar pe care-1 lua dintr-un talger.

'- Mizerie, baieti, vecinica mizerie - declama Eminescu la intrebarea ce mai face - am ajuns jurnalist, adica calic.' Dupa ce prin sunarea unghiei degetului mare de spatele unui dinte poetul se incredinta ca prietenii aveau bani, se indreptara catre gradina La idee, local original, unde alimentele erau botezate cu nume noi, mamaliga - mandrie nationala, cutitul - Bismarck, cafeaua neagra - taifas cu cealma si asa mai departe. intr-o plimbare pe Podul Mogosoaiei, poetul dezvalui amicilor, zambind, adevarata sa stare, declamand din Goethe (214):

Arm am Beutel, krank am Herzen Schleppt' ich meine langen Tage.

La ebrietate, Eminescu, induiosat de soarta omenirii, devenea generos si tinea sa imbrace pe saraci cu vesmintele sale unice. Astfel, intorcandu-se intr-o zi cu Slavici, cam turmentat, de la dr. Teodor Nica, unde bausera cam multisor, zarira in coltul strazii Doamnei cu strada Coltei, unde se ridica o bina, un om descult, mergand prin lapovita. Rezemandu-se de mormanul de caramizi, poetul dadu sa se descalte.

'- Ai capiat, omule?! tipa Slavici. O sa-i dai tu ghetele tale, dar ramai insuti descult.

- Eu!? - raspunse el. De mine sa nu-ti pese. Eu pot sa umblu si descult: dar el, saracul!?' (210)

Prieteni prea multi Eminescu nu avea. Slavici era un om posac, Caragiale, coleg de redactie, ii devenise nesuferit prin spiritul sau de zeflemea si prin siretenia cu care il provoca la discutie ca apoi sa se bucure de aprinderea sa (204). El se intalnea totusi cu junimistii bucuresteni, care facusera in casa lui Maiorescu o filiala a Junimii, ce continua sa se adune si la Iasi. Scrisoarea a IH-a, care a provocat retragerea lui Panu din Junimea, a fost adusa de Maiorescu insusi la Iasi. Se citea si la Bucuresti, tinandu-se sedinte regulate in fiece vineri. impreuna cu junimistii, Eminescu era frecventator asiduu ale concertelor, ca de pilda ale lui Sarasate, pe care le gasea admirabile, sau al reprezentatiilor de teatru italian cu marele actor Ernesto Rossi: 'Junimii de aici - scria el la Iasi lui Negruzzi - i s-a stricat rostul cu Rossi. Pan' la venirea acestui genial actor, tineam regulat vinerile sedinta in care s-a citit aforismele lui Schopenhauer, epistolele lui Balcescu, o nuvela a lui Slavici, Gura satului, o traducere in versuri a lui Ruy Blas (Olaanescui), apoi versurile mele ce vi le trimit, c-un cuvant, Junimea de aici a mers pan-acum struna. De la venirea lui Rossi, serile toate ale saptamanii sunt prinse.' (Ms. 2255, f. 312-14.)

Maiorescu mai avea obiceiul sa iasa din cand in cand la iarba verde, la Cernica, la Pasarea, in padurea de la Tunari, la Caldaru-sani sau la Snagov ori Tiganesti. Alteori mergeau mai pe aproape si pe jos la Baneasa, Herastrau, Dudesti sau Magurele. La aceste preumblari luau parte, pe langa Maiorescu cu sotia, Th. Rosetti, de asemeni cu sotia, dna Mite Kremnitz, care era cumnata lui Maiorescu, nu rareori consulul german Griesebach, in ragazurile sale poet valoros, si pe deasupra Eminescu si Slavici, care se simteau bine in aceasta atmosfera germanizata. La Magurele, mic Tivoli romanesc, unde se afla vestitul castel Otetelesanu, pus pe un damb in fata unui lac ce colecteaza apa catorva izvoare domolite in fantani si mici cascade, excursionistii poposeau pana la miezul noptii, intorcandu-se pe luna, cu trasurile. Acolo, credea - fara temei - Slavici ca s-ar fi inspirat Eminescu cand a com-pus Scrisoarea IV

Sta castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri, Iar infundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se inalta in tacere dintre raristea de brazi, Dand atata intunerec rotitorului talaz.

Relatiunile cu aceasta societate i-au atras poetului oarecare neplaceri. intai de toate, stima pentru talentul sau si deplangerea saraciei in care traia se prefaceau la acesti oameni odihniti intr-o nobila, dar jignitoare pentru Eminescu protectiune. Dna Mite Kremnitz, foarte simtitoare pentru soarta profesorului ei de limba romana, si pentru care acesta pare sa fi avut o vaga inclinatiune, crezu ca ii poate veni in ajutor oferindu-i 200 de lei drept onorariu. Eminescu, inrosindu-se pana in varful urechilor, raspun-se cu un ras nervos: 'Nu mi-as fi in chipuit ca o doamna atat de inteligenta ca d-ta nu e instare sa-si dea seama ca ma jigneste cand crede ca eu in vederea unui castig material imi dau ostenea-la de a o invata romaneste pentru ca sa poata citi scrierile noastre, intre altele si pe ale mele. Drept dovada de sinceritate nu ai sa te superi pe mine daca rump in bucatele mici aceste hartii.' Ceea ce si facu sub ochii uluiti ai sus-numitei doamne (210).

Titu Maiorescu, care, ca om de cultura oficial, tinea foarte mult la buna opinie a cercurilor de sus, in urma citirii la palat a uneia din Scrisori, gasi cu cale sa vorbeasca reginei Elisabeta despre Eminescu si sa inlesneasca acestuia o audienta. Eminescu se arata furios si incerca in zadar sa dea bir cu fugitii. Timid si ironic in sinea lui, strans in haine adunate pentru circumstanta, poetul nu facu impresie prea buna asupra maiestatii-sale. Nemultumirea a fost - dealtfel - reciproca, si Eminescu a stat multa vreme suparat pe Maiorescu (167).

intr-acestea, poetul incepea sa fie cunoscut in public si mai ales in tinerime. Scolarii de liceu il citeau in banci, trecandu-si din mana in mana Convorbiri literare, si cand poetul pasea pe drum cu priviri absente si zambetul uitat in coltul gurii, tinand in mana plina de cerneala violeta un ghiozdan mare, ros la margini, unii tineri isi dadeau cu coatele soptind: 'Uite Eminescu!' Epigonii incepura a se strange in jurul lui, intaiul printre ei fiind Alexandru Vlahuta, cu care poetul se intretinea din cand in cand la cate o cafenea. in versurile lui C. Mille, fost elev al sau la Iasi, poetul vedea iarasi o fagaduinta ce nu s-a tinut. Eminescu trebuie sa fi aparut tinerilor cu atat mai tulburator cu cat aura poeziilor sale se potrivea cu viata lui elevata si abstracta, legendara, chiar in ceea ce putea fi un semn de apropiata furtuna. Astfel, intr-o seara, uitand pe masa din odaia lui Vlahuta, unde se urcase sa astepte incetarea ploii, o garoafa oferita de acesta, poetul se intoarse in toiul noptii, cu vesmintele ude, spre a si-o relua (236).

Eminescu, in acesti doi ani, era insa evident bolnav. Ulcere hidoase ii acopereau picioarele (210) si capul ii apasa greu pe umeri de dureri launtrice. Legaturile cu Veronica ii erau apasatoare si din pricina aceasta, desi aceea, constienta de existenta raului, nu se arata inspaimantata. Boala cauza poetului o coplesire si o sila de sine si de viata, doborandu-1 in cele din urma sub deprima-toare turburari psihice. Visa, de pilda, ca 1-a lovit apoplexia, care-1 impiedica sa se ridice din pat, intr-o agitatie grozava a inimii (123). O incercare de nuvela din aceasta vreme dezvaluie ebuliti-unea de valuri infuriate si invinetite a sangelui. Eroul, Ioan Vestimie, impiegat monoton, circuland zilnic intre casuta sa, cancelarie, birt economic si cafeneaua cu jurnale ilustrate, simte deodata o turburare inlauntrul sau, prevestita prin pulsatiuni si batai ale inimii tot mai neregulate. Memoria, pana atunci asa de stralucita, il parasi deodata, incat pentru a gasi numele unei 'fetite blonde, pe care o iubea cu credinta de 16 ani', trebui sa-1 caute in dictionar. incepu sa creada ca fusese lovit de o afazie sau ca o tumoare sub oasele craniului ii apasa creierul. Toata existenta lui Vestimie, este, dealtfel, pierduta intr-o involburare a spiritului, ce-1 afunda ca intr-un put adanc in visuri grele, concentrice, cu pier-derea distinctiei intre subiect si realitate (ms. 2255, f. 268-80). Suferintele lui Vestimie sunt, fara indoiala, acelea ale lui Eminescu. Versurile, corespondenta, actele ne dezvaluie in acesti ani un om violent si sarcastic, banuitor de comploturi morale si mizantrop, ingrijorat si neincrezator in viitor, misogin si urmarit totusi de o luxurie chinuitoare, ce-1 pune cateodata in situatia penibila de a fi rascumparat de prieteni din captivitatea femeilor de noapte (3). Dorinta de moarte se face tot mai puternica, este inveninata de obsesia hada a decesului, care il tintuieste mai cu seama in vis: Ce vis dudat avui, dar visuri Cu o faclie-n mana-i slaba,

Sunt ale somnului fapturi, in alba mantie de domn. A noptii minte le scorneste,

Le spun a noptii negre guri. Si ochii mei in cap ingheata,

Si spaima-mi seaca glasul meu,

Prin tristul zgomot se arata, Eu ii rup valul de pefata

incet sub val, un chip ca-n somn, Tresar incremenesc sunt eu.

(Vis)

Boala era inraita si de munca istovitoare de redactie, care nu-i dadea ragaz. El era nevoit sa ramana in Bucuresti si vara, pe calduri, spre a redacta o gazeta pe care patronii latifundiari uitau s-o subventioneze. in vreme ce mai toti - Maiorescu indeosebi

plecau la bai in strainatate, poetul, strabatand zilnic trotuarele incinse, se infunda in duhul de cerneluri al redactiei si uneori al tipografiei.

'- Uf, nu mai pot, nu mai pot - se plangea cateodata vre-unui prieten - as vrea sa ma duc undeva la tara, sa ma odihnesc vro doua saptamani

De ce nu te duci?

Dar unde sa ma duc? Cu ce sa ma duc? Pe cine sa las in locul meu?' (234)

In anul 1878, fiind vazut in starea aceea si in urma sfaturilor d-rului Kremnitz, care nu gasea - lucru curios - nimic suspect in ulceratiile de care am pomenit, Eminescu fu invitat de Nicolae Mandrea, prieten conservator, sa stea la mosia acestuia, Floresti, din valea Gilortului. I s-a dat si un onorariu de cateva mii de lei

mai mult ca o inabusire a susceptibilitatilor - spre a traduce in romaneste un volum din colectia de documente a lui Hurmuza- chi. La Floresti poetul    a stat singur in tot conacul si era foarte multumit. Raurile, codrii, sesurile, dealurile oltenesti, muntii in departare, totul i se parea foarte frumos si era hotarat, de i se mai trimitea vreo suta de lei, sa calatoreasca la Turnu-Severin si prin imprejurimi. Ranile de pe picior ii trecuse si mergea mai bine, intr-atat acest om al naturii se simtea inzdravenit afara din orase, la drumul de tara. Cand Slavici trecu si el pe la Floresti, gasi pe poet sanatos si vesel nevoie mare (210; ms. 2262, f. 89), cum reiese, dealtfel, si dintr-o scrisoare mai mult sau mai putin indecenta catre colegii de redactie ('Mai oameni buni, Caraieli si Ronetti-Roman', unde e vorba de 'fata popii cea ochesica'.) (Ms. la I.I.L.E)

Din pacate redactia il astepta implacabila la Bucuresti, si raul launtric nu se potolise prin simpla contemplare a lantului de munti ce-1 despartea de locurile de hoinarie ale tineretii sale. In cele din urma, fie ca voiau sa usureze pe poet, fie mai ales ca erau nemultumiti de chipul razlet cum batea drumurile conservatoare (I. A. Cantacuzino se planse odata lui Maiorescu ca Eminescu a facut din Timpul 'Torgane personnel de ses antipathies') (24, V), conservatorii de la conducere ii mai dadura un colaborator, pe care nu-1 ceruse si pe care nu-1 stima, N. Basarabescu, redactor la Poporul. Ca si la Curierul de Iasi, Eminescu vesti, iritat si pripit, ca nu poate primi solidaritatea cu scriitori 'cari cred ca se [pot] dispensa si de talent, si de cunostinte, si de idei, numai daca vor vorbi intr-un mod incalificabil de persoana regelui, pana in momen-tul cand mana monarhului semneaza cu dispret vreun decret de decorare sau de numire in functie' (ms. 2255, f. 304). Demisia pe care si-o inainta nu-i fu primita, dar gestul dezvaluie independenta, pana la distrugerea simtului de conservare, a lui Eminescu. Ar fi ramas desigur pe drumuri, fiindca o catedra de limba germana, pe care o spera la Iasi, se dovedise vis desert. O deznadejde surda si un dezgust de oameni, si mai cu seama de junimisti - pentru care se zbatuse atata - il cuprinse, si cuvintele pe care le scria la Iasi (1882), probabil Veronicai Micle, sunt zguduitoare si pline de furtuna apropiata:

'Tu trebuie sa-ti inchipuiesti astazi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii si peste acest (sic) bolnav, care ar avea nevoie de cel putin sase luni de repaus pentru a-si veni in fire. Ei bine, de sase ani aproape o duc intr-o munca zadarnica, de sase ani ma zbat ca intr-un cerc vicios in cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevarat; de sase ani n-am liniste, n-am repausul senin, de care as avea atata trebuinta pentru ca sa mai pot lucra si altceva decat politica

Eu raman cel mai amagit in afacere, caci am lucrat din convin-gere si cu speranta in consolidarea ideilor mele si un mai bun viitor. Dar nu mai merge. In opt ani de cand m-am intors in Romania, deceptiunea a urmat la deceptiune si ma simt atat de batran, atat de obosit, incat degeaba pun mana pe condei sa-ncerc a scrie ceva. Simt ca nu mai pot, ma simt ca am secat moraliceste si ca mi-ar trebui un lung repaus ca sa-mi vin in fire. Si cu toate acestea, ca lucratorii cei de rand din fabrici, un asemenea repaus nu-1 pot avea nicaieri si la nimeni. Sunt strivit, nu ma mai regasesc si nu ma mai recunosc.

Astept telegramele Havas, ca sa scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormant, si n-as mai fi ajuns sa traiesc.' (66)

Munca si boala indepartase pe Eminescu de rude, precum il instrainase de iubire. La nunta fratelui sau Matei, ofiterul, in aprilie 1880, nu se dusese si nici macar nu-i scrisese cateva siruri de prietenie. La chemarea surorii sale Henrieta, raspundea obosit ca-i este peste mana, ca nici macar nu poate fagadui, lumea fiind schimbacioasa si nadejdile din pulbere, ca in sfarsit se simtea batran, foarte batran si ar fi voit sa moara.

'E mult de atunci, Harieta, de cand eram mici detot si ne spuneau mosnegii povesti. Povesti sunt toate in lumea asta.' (33)

Ceva insa in legatura cu Ipotestii se framanta in capul lui Eminescu. isi facea socoteala ca ar fi putut scapa de povara gazetariei cultivand pamantul taranesc, cu tata-sau? Voia sa salveze mosia parinteasca dintr-un sentiment de traditie familiala? Probabil si una si alta. De aceea poetul rumega fel de fel de planuri spre a recupera Ipotestii: sa se insoare, sa ia bani cu imprumut pentru batran de la Stirbei (?) sau de la creditul funciar, urmand ca dobanzile sa le plateasca el (ms. 2266, coperta 2). Un frate al sau, Nicu, se imbolnavise in 1883, si Eminescu fu vazut de prieteni procurand, nu se stie de unde, suma de 2000 de lei spre a o trimite fratelui; dar se poate ca banii sa fi avut si alta intrebuintare in legatura cu proiectele economice asupra Ipotestilor (210; ms. 2255, ff. 333, 347).

In aceste dispozitiuni de sila de viata si de ura amara impotriva oamenilor suspusi, Eminescu porni in vara anului 1883, la sfarsitul lui mai sau in iunie, la Iasi (unde avea sa fie, in ziua de 5 iunie, serbarea dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare), in calitate de corespondent al gazetei Timpul. inainte de a descinde la Iasi, sau dupa aceea, e foarte posibil ca poetul sa fi trecut, in acest an, pe la Botosani, Ipotesti si in fine la Pomarla, unde prietenul sau Samson Bodnarescu ii facu surpriza de a transporta din livada liceului privat 'Anastase Basota', al carui director era, si replanta in fata locuintei sale un enorm castan complet infrunzit si inalt de sapte metri.

In capitala Moldovei, Eminescu isi regasi prietenii, pe Creanga, Miron Pompiliu si ceilalti si colinda cu ei, in cele cateva zile cat statu acolo, stiutele crasme. in sedinta ad-hoc a Junimii, in casa lui Iacob Negruzzi, el citi cu glasul sau grav si muzical, intristat acum si amar, in aplauzele zgomotoase ale celor de fata, faimoasa Doina, conceputa credem de mult, in fond indreptata impotriva afacerii Stroussberg, potrivita pentru imprejurare:

Stefane, maria-ta, Lasa grija sfintilor

Tu la Putna nu mai sta, in seama parintilor,

Las'Arhimandritului Clopotele sa le traga

Toata grija schitului Ziua-ntreaga, noaptea-ntreaga.

La dezvelirea monumentului insa n-a mers. in vreme ce lumea se zdrobea in invalmaseala si piata urla de discursuri si urale, Eminescu sumbru, la Bolta-Rece, bea vin de Cotnar, zambindu-si singur. O presimtire surda il inspaimanta, si boala ce-1 pandea nu-i era cu totul straina de constiinta, caci intrebat de ce nu citise Doina la serbare, cum ii fusese gandul, raspunse ca nu se simtea bine si era chinuit de temerea ca nu cumva sa zica ori sa faca ceva nepotrivit cu imprejurarile, incat lumea sa rada de dansul. Fobii, timide deocamdata, il incolteau, si Creanga privi cu clatinari de cap pe poet cand acesta, vrand sa se culce, puse pe masuta un revolver, zicand ca-i era frica sa nu-1 ucida cineva (75).

Intors in Bucuresti, Eminescu aparu prietenilor din ce in ce mai abatut si mai ruinat sufleteste. O singura data surprindem la el, chiar in acest an, o tresarire de bucurie si de incredere in oameni, dar aceea ca un termen pentru a masura cu mai multa amaraciune si ironie nepasarea societatii romanesti. Oferind lui Iosif Vulcan, directorul Familiei, cel care ii daduse cei dintai fiori ai publicitatii, cateva poezii spre publicare (S-a dus amorul, Cand amintirile, Ce e amorul, Pe langa plopii fara sot, De-acum), cu prilejul venirii lui Vulcan la Bucuresti, acela ii trimise, intors acasa, un mic onorariu. Eminescu, vrajit, lua condeiul si-i asternu o scri-soare recunoscatoare, dar de o volubilitate dureroasa (187):

'Mult stimate domnule si amice,

Multumesc pentru onorariul trimis - cel dintai pentru lucrari literare pe care l-am primit vodata-n viata. In Romania domneste demagogia si in politica si in literatura; precum omul onest ramane aci necunoscut in viata publica, astfel talentul adevarat e inecat de buruiana rea a mediocritatilor, a acelei scoli care crede a putea inlocui talentul prin impertinenta si prin admiratie reciproca.

Iarta-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur ca a fost pentru mine o rara mangaiere de-a ma vedea re.mune.rat dintr-un colt atat de departat al Romaniei, din Oradea-Mare - cand in tara mea proprie nu voi ajunge nicicand sa insemnez ceva, exceptie facand de cercul restrans al catorva amici. S-apoi sa nu fiu pesimist?' etc.

Incepeau in curand caldurile verii, cand lumea, in frunte cu patronii conservatori, fugea din Bucuresti, iar poetul ramanea singur sa asude asupra mormanelor de corecturi si sa-si alcatuiasca informatiile pentru gazeta pana tarziu in noapte. Spiritul obosit si blazat al lui Eminescu, invrajbit de un sange veninos si tinut pe loc de o vartosie trupeasca innascuta, mai lupta catava vreme impotriva destinelor, apoi raul se dezlantui, si coardele maestrului plesnira.