Eminescu si junimea

EMINESCU SI JUNIMEA

Marginasele si umbritele cimitire detin acum pe toti contempo-ranii junimisti ai lui Eminescu. Daca, prin urmare, ne este intr-o masura greu sa definim adevaratele simtaminte ale poetului fata de Junimea, suntem pe de alta scutiti de dusmaniile postume, care se indaratnicesc sa ne preschimbe opiniile prestabilite. Pentru evocarea acestei atmosfere trebuie sa citim hartiile printre randuri, sa traim putin viata de cenaclu a literatilor, sa nu socotim o intepatura amicala drept o repulsie principiala, nici o barfeala de raspantie drept ura inestinguibila. Viata de grup a scriitorilor este stapanita de malitie, de amor propriu, dar acestea sunt, in acea lume, sentimente labile si superficiale, care nu rareori sunt o reactiune a personalitatii impotriva unei prea mari afinitati. Junimea n-a fost decat o reuniune intamplatoare de oameni - ce e drept - cu multe aspiratiuni comune, dar despartiti printr-o infinitate de atitudini personale, asa incat a subordona cu totul pe Eminescu grupului sau a-1 dezbina de el, cum fac unii, este o lucrare zadarnica si patimasa.

Ceea ce a trebuit sa atraga de la inceput pe poet la Junimea este cultura serioasa a celor mai multi dintre junimisti (Maiorescu, Negruzzi, Pogor, R R Carp, Lambrior, Vargolici etc), precum si nuanta germanista a studiilor acestora. Dar ligamentul central intre poet si cerc il formeaza Titu Maiorescu. Oricate repulsii si revolte s-ar surprinde la Eminescu impotriva glacialului autor al Logicii, Maiorescu, lasand la o parte orice consideratie asupra ideologiei lui politice, filozofice si estetice, era singurul intelectual de pe atunci, inrudit cu poetul nu numai prin covarsitoarea superioritate culturala asupra contemporanilor, dar si prin directia nu fara erori a spiritului lor. Si Maiorescu si Eminescu erau 'metafizicieni' (ziceau adversarii), in fond filozofi intemeiati pe speculatiune in scopul de a ajunge la o teorie generala asupra universului fenomenal, din care tindeau sa derive un sistem practic omogen: o etica, o estetica, o politica; ganditori preocupati atat de forma gandirii, cat si de continutul ei, cu atat mai rari intr-o vreme cand proaspatul carturar roman era atras de aparente, de un dor enciclopedic. Spiritul filozofic face din Maiorescu si mai putin din Eminescu doi conservatori 'progresisti', unul ataraxic, celalalt polemic; caci rationalismul idealist pune adevarul in conformitatea lui formala cu legile gandirii, care sunt finite, iar filozofiile materialiste pun adevarul in functiune de obiectul infinit al gandirii, adica de perceperea in vesnica miscare a universului. Sistemele 'metafizice' descoperind o schema statornica in lume, fiind intr-un cuvant absolute, dau spirite prudente, etice, primej-duite de incomprehensiune fata de nou; dimpotriva, sistemele materialiste, constatand multiplicitatea infinita a naturii, trezind ideea de progres, conduc la democratism, dar rau intelese la liberalism si socialism utopic. Oameni care, asemeni lui C. A. Ro-setti, visau, cu atata buna-credinta, prefacerea pamantului roma-nesc, peste noapte, intr-un leagan al civilizatiei europene, aveau o pospaiala de cultura enciclopedica ce-i facea aproape mistici. Ei credeau in progres, fiindca isi inchipuiau ca civilizatia si cultura unei tari sunt o valoare cantitativa, pe care ar fi putut-o spori prin institutiuni si legi noi, fara prefaceri in structura economica. Nici Maiorescu, nici Eminescu nu erau boieri sau mosieri, ca sa-si apere prin conservatorism privilegiile clasei lor. Pe cai deosebite, ei au fost adusi la aceasta doctrina politica prin natura speculativa a spiritului lor, care ii facea sa vada un ritm rational in evolutia materiei, un paralelism intre etapele gandirii si acele ale naturii si, mai la urma - fara nici o apropiere de hegelianism - o lege generala, o filozofie a progresului, ce li se parea evidenta, acolo unde simplitatea empirica a liberalului nu vede decat un fenomen simplu si inconditionat al progresului. Din pacate, progresul rational, adica in fond fara sarituri, al lui Maiorescu, e o politie impusa naturii, a carei dialectica concreta se exprima tocmai prin salturi. Oricum ar fi, Maiorescu, din simpla analiza a formei gandirii, adica din domeniul abstract al logicii, scoate imperativul concordantei intre idee si cuvant, cultura si expresie, fond si forma, stare sociala si institutiuni; de aceea Eminescu cauta pe cale strict teoretica motivarea unui conservatorism politic si cultural.

'Interesul practic pentru patria noastra - scria el lui Maiorescu inca de la Berlin - ar sta acum in inlaturarea teoretica a oricarei indreptatiri pentru importarea nechibzuita a unor institutiuni streine, care sunt altceva decat organizari speciale ale societatii omenesti in lupta pentru existenta, ce pot fi de buna seama primite in principiile lor generale, a caror cazuistica insa trebuie sa rezulte in mod empiric din imprejurarile particulare ale fiecarui popor si ale fiecarei tari. Nu e locul sa ma explic aici mai amanuntit asupra acestui subiect, el insa mi-a ocupat cea mai mare parte din studi-ile si din propria mea cugetare.'

Aceasta dispozitiune spirituala comuna a celor doi intelectuali ii alatura si in domeniul cultural printr-o vadita tendinta clasicista, in intelesul larg al acestui cuvant, care este preferinta pentru forma cea mai desavarsita a culturii umane. Societatea contemporana era bantuita de setea instructiei extensive accelerate, lumea voia sa stie multe, citea mult si fara discernamant, cita abundent si amesteca ideile, cauta, in sfarsit, in lectura un stadiu inferior al culturii: informatia. Cu o pregatire superioara, capatata din frageda tinerete in mijlocul unei lumi inaintate, Eminescu la Cer-nauti, Maiorescu la Viena, cei doi junimisti urmaresc in aspectele multiple ale artei, literaturii si stiintei un principiu unic, forma estetica sau logica, frumosul sau adevarul, sunt dar capabili de judecati de valoare, care-i aduc la selectiune si la aprofundare si, bineinteles, la erori si incomprehensiuni mai ales intrucat priveste pe cel de-al doilea.

'Directia noastra - zice tot Eminescu - se caracterizeaza printr-o constientiozitate careia nu-i ajung numai conditiunile externe a ceea ce vrei sa reprezinti.' (60) Si intr-adevar, Eminescu, cu toata extensiunea planului sau de lucru, a aratat toata viata o astfel de indaratnicie in a aprofunda, incat atat in domeniul practic, cat si in cel teoretic el nu a putut sa savarseasca multe pentru a fi tinut cu orice chip sa desavarseasca, si de la inceput si-a ruinat o cariera spre a nu face un doctorat pro forma. 'Un titlu de doctor - gandea el - m-ar aranja cu lumea si cu ordinea ei legala, nu insa cu mine insumi, care, deocamdata, nu ma satisfac pe mine. Tocmai aceasta imprejurare concreta mi-a aratat lim-pede seriozitatea sarcinii, iar motivul foloaselor ce mi s-ar oferi pe aceasta cale nu biruie gandul datoriei.' (177) Mai destoinic sa realizeze un plan de actiune, Maiorescu nu e mai putin stapanit de ideea profunzimii, si doua din semnele acestei dispozitiuni spirituale, ce-1 apropie pe alta cale de Eminescu, sunt avara selectiune a lecturilor si sterilitatea.

Amandoi admiratori ai lui Schopenhauer, Maiorescu si Eminescu sunt nu propriu-zis pesimisti, dar - in forme aparent atat de indepartate - oameni cu crize de mizantropie. intunericul lumii schopenhaueriene il alcatuieste vointa oarba de a trai, bestialitatea, iar lumina, anularea acestei vointe prin contemplarea adevarului si frumosului. Mizantropia, sau mai bine zis dezamagirea de contem-porani a celor doi oameni consta intr-o nobila oroare de patimi marunte, intr-un refugiu in domeniul abstractului si al esteticului, Maiorescu in chip de raceala academica, Eminescu prin inaltul dispret fata de vulgul burghez, al geniului eliberat prin contemplatie de orice durere umana, reintrat, asemeni Luceafarului, dispretuit de filistini, in insensibilitatea fata de temporal a intemporalului:

Traind in cercul vostru stramt, Ci eu in lumea mea ma simt

Norocul va petrece, Nemuritor si rece.

Loviti amandoi in modul cel mai crunt de ura contemporanilor, ei au simtit, fara indoiala, indiferent de putinta de apropiere afectiva a sufletelor, afinitatile spirituale ce-i legau, si Maiorescu isi va gasi tainic in Luceafarul o expresie a sufletului sau de ghetar, iar Eminescu se va fi mangaiat cu iluzia ca vreodata discordiile dintre oameni pot fi conciliate 'in marginile adevarului'.

in sfarsit, dovada istorica a acordului sufletesc dintre dansii o formeaza, din partea lui Maiorescu, prezentarea asa de categorica a operei poetului in cadrul insusi al intentiei ei: ascensiunea spre lumea ideilor si prefacerea limbii, iar din partea lui Eminescu, formularea cu atata claritate si caldura, la Viena, a directiei maioresciene si apararea vehementa a autorului Logicii impotriva atacurilor unui ins obscur.

Este, asadar, principial absurd sa ne inchipuim ca Eminescu a putut sa priveasca cu antipatie si sila pe singurul om care 1-a inteles cat putea sa-1 inteleaga de la inceput, pe unul din putinii oameni cu care putea avea un dialog pe toata intinderea vietii sale spirituale, si de aceea credem ca Eminescu, om cu deosebire supe-rior, va fi fost in stare de porniri de iritatie si ura impotriva criticului sau, de dispret insa niciodata.

Cand va sa zica Eminescu a descins la Iasi si a pasit pentru intaia oara in salonul Junimii, el era pe de-a-ntregul junimist, adica maiorescian, nu insa familiar cu felul de a fi al fiecaruia in parte. Maiorescu-omul avea purtari si instincte fundamental opuse celor ale lui Eminescu, asa incat daca sfera contemplativa a fiintei lor ii punea de acord, cea activa dadea nastere unei discordii acute. Maiorescu era aulic, ceremonios si glacial, lasand chiar in tinutele sale cele mai familiare, spatii enorme intre solitudinea sa inexpug-nabila si nevoia de familiaritate a convorbitorului, intocmai ca un Escurial trist, apasator de solemnitate. El era in chip firesc protector, iscand prin chiar bunavointa sa ideea dependentei de sine a celorlalti si jignind temperamentele susceptibile prin supe-rioritatea ce se desprindea din pretuirea si discreta sa ocrotire. in afara de aceasta, Maiorescu, fie noroc, fie recunoastere timpurie a meritelor sale, face de tanar o cariera stralucita, care-1 pune nu numai in afara de nevoi, dar intr-o sfera de existenta aristocratica, dominatoare. Eminescu, intelectualiceste maiorescian convins, n-a fost omeneste prietenul lui Maiorescu. El era un spirit afectiv, cautator de prietenii stranse, un temperament recalcitrant regulilor sociale si, in sfarsit, un om patruns de valoarea sa si doritor, deci, sa capete o stare si o consideratie adecvate meritului sau. Fara sa produca dusmanie adevarata, aceste imprejurari au dat nastere la repulsii si porniri de manie. Fiecare act de protectie din partea lui Maiorescu, pornit din chiar starea de mizerie sociala a lui Eminescu, trebuia sa-1 umple de amaraciune. In vreme ce Maiores-cu si cei mai multi de la Junimea traiau in opulenta, el era protejat cu o amabilitate jignitoare, ca un 'poet' hotarat prin destine sa sufere martiriul din care aveau sa iasa genialele canturi, si Maiorescu ar fi mers pana acolo incat ar fi intervenit in chiar viata afectiva a poetului, impiedicandu-1, daca lucrul este adevarat, de a lua in casatorie pe Veronica Micle, pentru ca cele doua talente literare nu ar mai fi plans asa de frumos in versuri! (123*) Nobletea dovedita de Maiorescu, atat cu privire la Eminescu, cat si fata de alti poeti, nu mai lasa nici o indoiala asupra bunelor sale intentii, dar tocmai acestea erau de natura sa adumbreasca pe poet, pentru ca din ele iesea obligativitatea mizeriei poetului si a milosteniei patronului literar. O dovada izbitoare de naivitatea aristocratica a lui Maiorescu o formeaza aceste randuri: 'A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu insemneaza a intrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintai ar fi respins-o. Cat i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvantului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu 1-au cuprins niciodata in vremea puterii lui intelectu-ale; cand nu castiga singur, il sustinea tatal sau si-1 ajutau ami-cii.' (114) Cata lipsa de intelegere! Un om cu aspiratii active ca Eminescu, care se dovedise cu atata ravna pentru functiile de raspundere ca acelea de bibliotecar si revizor, nu se multumea 'sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvantului', iar nevoia de a apela la prieteni sau la tata-sau i-a fost, cum este oricarui om cu demnitate, cu deosebire dureroasa. Iata de ce, oferindu-i-se in plina maturitate o camera si intretinere la Maiorescu, Eminescu a fugit. La varsta aceea el se credea sa faca o munca utila, lucrativa, nu sa fie ospitalizat ca intr-un azil de infirmi. Fireste ca nu putem invinovati nici pe Maiorescu, nici pe cei de la Junimea de niste intorsaturi ale soartei de care nu erau vinovati. Cheia bunei stari sociale era chiar in mainile lui Eminescu, si nu se poate spune ca Maiorescu nu 1-a ajutat s-o manuiasca. Prejudecata infirmitatii sociale a poetului 1-a impiedicat insa pe critic de a cerceta de aproape sufletul lui Eminescu, in care s-a inmultit incetul cu incetul buruiana veninoasa a mizantropiei si a neincrederii in sine. Ne vine sa credem chiar ca atat Maiorescu, cat si ceilalti junimisti au lasat sa se intrevada scepticismul lor in ceea ce priveste capacitatea de lucru practic a lui Eminescu si ca, atunci cand poetul venea cu hainele pulberificate si ghetele innoroiate, cu fata tepoasa si pleoapele violacee de oboseala, ei exultau in taina de dulcea nadejde ca o noua floare de durere se nascuse in lirica poetului. Din nefericire, insa, prietenii aveau dreptate. Boala si o atrofiere lenta a energiei de a voi 1-au facut pe Eminescu inapt pentru cucerirea posturilor inaintate ale vietii, si el, vazandu-se osandit sa fie un vesnic ocrotit, s-a lasat invadat de amaraciune si ura.

Privind lucrurile in aceasta lumina, unele randuri, adevarate sau apocrife, atribuite lui Eminescu, din care unii vor sa traga o concluzie defavorabila lui Maiorescu, si anume ca nu el a descope-rit si calauzit geniul lui Eminescu, ne apar sau ca un efect al unei suparari trecatoare, sau ca o intriga desantata. Fraze ca acestea, luate in cuprinsul lor direct, ne-ar umple de uimire:

'Tot acum pricep de ce Jaques Negruzzi imi da a-ntelege ca d. Maiorescu m-a ajutat mult, facand sa fiu cunoscut, adica un fel de celebritate, pe care eu n-am ravnit-o nicicand, dar mai ales din partea dlui Maiorescu, care s-o fi laudand cu talentul meu, fara sa stie ca mie nu-mi prea place lauda d-sale lipsita de sinceritate, avand tot interesul sa castige cu numele meu un credit moral revistei Convorbiri literare Am fost condus, cu toate ca aveam dreptul sa conduc, fiind superior multor din acel cerc literar D. Maiorescu a cautat sa-mi impuie modul sau de a vedea, dar eu il priveam in ochi fix, asa ca sa creada ca-1 inteleg, pe cand de fapt zburam cu gandul in alte parti Din indemnul lor n-am scris nici un rand, nici n-am fost inspirat Acum, cand sunt departe, imi suna in urechi sfaturile spuse pe un ton dulce, ademenitor, cu scopul de a ma atrage, ca paianjenul prada; apoi satisfacut, daca se poate, prin umilire, iata cine e chemat sa stapaneasca. Marire, cat se poate; prin ce mijloace nu-ntreba, sunt mai murdare si mai negre decat glodul' (120*)

Daca Eminescu le-a scris intr-adevar, el era prada unei furii spumegande, unei fobii maladive, scuza poate a unor atari violente si ingratitudini. Si intr-adevar, pe masura ce boala poetului inainteaza, caracterul omului se face tot mai banuielnic si mai violent, sfarsind cu mania persecutiei. Aceasta imprejurare, cat si interventia Junimii in legaturile poetului cu Veronica Micle explica, asadar, unele iesiri patimase, dar in starile sale potolite suntem incredintati ca Eminescu vedea in Maiorescu nu un 'paianjen' pradalnic, ci pe stralucitul intelectual pe care il aparase la Viena de 'scuipatul' lui I. Bumbac.

Si totusi, in aceasta atitudine se ascunde un aspect al poetului nebanuit de multi. Maiorescu si altii ne-au invatat sa vedem un Eminescu naiv ca un copil, nepasator la lauda, ca si la injurie, lipsit de orice vanitate de autor, pana intr-atat incat sa trebuiasca a i se smulge manuscrisul din mana spre a fi publicat, senin, intr-un cuvant, si abstract. Imaginea este stramba. Eminescu nu era un vanitos marunt, de felul celor care abunda in lumea literelor, avea insa un sentiment inaintat despre sine si nu mai este indoiala ca se socotea cel mai mare poet al vremii. Parerea lui despre toata lumea literara inconjuratoare era detestabila, iar critica il irita. Si daca el, din sentimentul superioritatii, ramanea aparent rece la ironii sau atacuri, in hartiile sale isi varsa necazul in chip de epigrame:

Critici voi, cuflori deserte, E usor a scrie versuri

Care roade n-ati adus Cand nimic nu ai de spus.

Maiorescu cadea, se intelege, in primul rand, victima rautatii sale oculte (ms. 2262, f. 102 v.):

Pe tine astazi, geniu! cu lira-mi te serbez, Coroana nemuririi pe frunte ti-o asez, Pornind cu tine-n lume, te duc pe la icoane.

Poetul se inasprea in linistea odaii sale impotriva grozavei dominatii culturale a lui Maiorescu, ce i se parea ca absoarbe si deviaza atentia opiniei publice de la opera sa creatoare la sterilita-tea plina de recompense a criticului si, poate in ratacirea premer-gatoare mortii morale, gandea serios ca stralucirea aceluia si a Convorbirilor se construise pe bazamentul poeziei sale. El insira in deriziune titlurile lui Maiorescu (ms. 2256, f. 74 v.);

'Excelenta Sa D. Titu Liviu de Maiorescu, Ministru secretar de Stat la Departamentul Cultelor si Instructiei publice, Ministru plenipotentiar al Maiestatii [sale] regelui Romaniei pe langa Curtea Maiestatii Sale Imperatorelui Germaniei si Regelui Prusiei, Coman-dor si al Marelui Cordon al Stelei Romaniei, in spe, Cavaler al Ordinului Benemerenti, clasa I, defacto, Dr. in filozofie si magistru al artelor liberale, De utriusque iuris, Membru al Academiei Romane, Rector magnificus al Universitatii din Iasi, membru al Societatii geografice din Paris, prezident al ilustrei societati Junimea si al multor alte ilustre si invatate Societati membru, membru al Societatii filosofice din Berlin, Redactor en-chef al jur-nalului Timpul, Director al Institutului pentru inalte invataturi al Regelui Moldav Vasile Lupu, sef al Partidului Conservator din Romania, Director al raspanditului organ european Convorbiri literare, profesor universitar de metafizica, estetica, logica, morala, psihologie si istoria filosofiei, profesor de alt fel de istorii la scoala centrala de fete etc, etc, etc.'

Despre R R Carp n-avea o parere mai buna (ibid.)- Pe Iacob Negruzzi, om intrepid si autor copios, il privea cu inchideri ironice din ochi si, intr-o vreme, chiar cu oarecare dusmanie. Putina pretuire ce-i da ca scriitor se vadeste din chiar rezerva indrazneata pe care o face asupra operei acestuia in corespondenta sa cu el. Iar in cate o intepatura incredintata hartiei ironiza plagierea din spanioleste faptuita de Negruzzi in Amor si viclenie, punand pe 'Donna Diana', eroina piesei spaniole plagiate, sa se planga (107):

-Nid n-as plange, caro mio, Acolo ma vad pe mine

De arfi traductiune Figurand sub nume - Elena,

Rea ori buna, ea nu schimba Iar pe Manuel il caro

Comedie-originala: Vad ca mi-l numesc Costica

Viclenie si amor. Dara cum c-a imitat-o

Din valoarea mea interna. Nid n-o spune, nid n-o scrie,

Dar Negruzii, mio caro, Ci pe mine ma sileste

El a scris o comedie, Sa redt la versuri rele.

Dar, culme a spiritului de fronda, Eminescu dispretuieste pana si Convorbirile literare, care-i publicau poeziile (ms. 2262, f. 102 v.): Tu, revista agiamie, Convorbiri mult laudate, O, tu, moara de palavre, ce lucrezi atat de harnic, Contra oamenilor vrednid al tau glas este zadarnic; Sumutind a tale javre, tu la capat n-o vei scoate.

Vant si pleav-a ta stiinta, visul tau e o naluca, Ratacesti pe partii veche vrand sa scoti din ratatire, Dar menit iti este capul, tontii sunt meniti dinfire Flori sa poarte la ureche, sarlatani de nas sa-i duca.

Cata vreme a stat la Iasi, poetul a fost totusi nelipsit de la reuniunile societatii, devenind stalpul ei central. in vara anului 1872, Panu, calcand pentru prima oara pragul Junimii, gasea pe Eminescu familiar si considerat. Sedinta se tinea atunci in casele lui Vasile Pogor - case mari boieresti, pierdute intr-o gradina fara fund. Ferestrele toate luminate si usile deschise dadeau locuintei un aer de inalta receptie. La intrare, Panu fu prezentat la doi tineri absorbiti intr-o discutie latenta: unul din ei, frumos, bine facut, era Eminescu. Celalalt, Bodnarescu, era inalt, costeliv, putin adus din spate si cu ochii stinsi. Pe cat Eminescu era de ardent in anume imprejurari, pe atat celalalt se pierdea in sfieli si ceremonii, dove-dind un temperament pasnic si pasiv. Bodnarescu arata si el incli-natiuni catre meditatie, si acestea, adaogate la blandetea firii sale, i-au atras de la inceput prietenia lui Eminescu. In seara de care vorbim, poetul cauta sa convinga pe blandul bucovinean de o filozofie proprie a istoriei, bazata pe o serie de antinomii, cu miros de Kant si Hegel. Atat Eminescu cat si Bodnarescu, fie imitand stilul academic-maiorescian al unei parti din Junimea, fie patrunsi de vechimea si importanta lor in cerc, raspunsera la salutul lui Panu cu multa si rece demnitate (164). Pogor, in schimb, era un om jovial si lipsit de orice pedanterie, ba chiar de jena, gata de a da o intorsatura bufona chestiunii celei mai grave, de a bombarda pe musafiri cu perne si a se intinde cu picioarele pe canapele. Era un diletant, plin intotdeauna de ultima carte, cam zeflemist si pironian, incapabil de fanatism si chiar de incredere in puterile natiei, sclav prin cultura sa enciclopedica culturilor straine, din care se multumea sa traduca. Eminescu insa, apropiat prin con-structia intelectuala de Maiorescu, se simtea mai bine langa Pogor, pentru ca acesta era si un om bland si saritor, si in diletantismul sau se ascundea o mare doza de boema si de dezordine amabila. Eminescu, asiduu la sedintele Junimii, nu este un ins paralizat de modestii si avid de priviri elogioase, ci, fara agresivitate, el arata mereu o rezerva mandra, nu fara ostentatie, o plictiseala critica de om constient de superioritatea sa. Asa dupa cum opera sa poetica cuprinde sublimarea pana la a cincea esenta a maniilor si dezgusturilor sale de ordin personal, fizionomia sa transforma in indiferenta si moliciune un dispret acut. Invitat de Pogor sa citeasca ceva, Eminescu raspunde cu un semn silnic al capului ca n-are nimic, ceea ce nu e fara semnificatie. Junimea era o soci-etate care cultiva ironia si admitea calamburul si anecdota, si asta displacea lui Eminescu, temperament atrabiliar si predispus la gravitate. In afara de aceasta, se formase in sanul ei un grup alimentat mai ales din caracuda, zis grupul celor opt, prezidat de N. Gane, si care lua pozitie regulat impotriva obscuritatilor filozofice din poezia lui Eminescu si a lui Bodnarescu, profesand deci claritatea. Cine cunoaste literatura mediocra si lesinata a lui Nicu Gane, zis Draganescu, nu se mai indoieste de dispretul cu care Eminescu trebuie sa-1 fi privit. Maiorescu conducea dezbate-rile parlamentar, nu lasa pe poet sa-si citeasca singur poeziile si nu ingaduia alunecarea discutiei pe drumuri marginase criteriului estetic, ferind astfel pe lector de ironiile si sagetile celor opt, ale caracudei si ale lui Pogor. Cel care se adapostea mai des sub aripa ocrotitoare a lui Maiorescu era Samson Bodnarescu, ale carui epigrame chinuite si obscure sunt proverbiale. Eminescu, desi prieten cat de cat cu el, nu-1 pretuia ca poet si nu se sfia sa-si arate opinia. Cand, odata, se citi Ce poate fi va fi, in indignarea caracudei si mai cu seama a lui Pogor, care nu intelegea rostul batranului disparut dupa mii de ani de viata contemplativa, Eminescu ar fi ripostat (ceea ce nu concorda cu estetica lui exprimata in Criticilor mei) in numele gratuitatii poeziei si a sensului ei strict plastic:

'- Batranul este indiferent, rolul lui este indiferent, poetul a gasit ocazie prin acest batran sa faca niste versuri si sa puna intr-insele o parte a imaginatiei sale. Ce voiti mai mult? O poezie nu trebuie inteleasa cu totul caci daca toti bucherii de la scoala o inteleg, atunci nu mai este poezie.'

Aceasta aparare printr-o definitie a poeziei, discutabila, dar curenta atunci si mai tarziu, nu-1 impiedica sa desconsidere pe Bodnarescu ca poet: ' pe mine - zicea el lui Xenopol, despre aceeasi compunere - nu ma preocupa intelesul, nu poti sa ceri aceasta de la toata lumea - eu-s nemultumit fiindca versurile sunt proaste'. Cu Pogor, Eminescu avea si alt mar de discordie. Pogor, cosmopolit si zeflemist, lua in ras istoria romanilor, gandin-du-se ca, atunci cand Franta dadea pe Moliere si pe Racine, roma-nii erau intr-o stare de barbarie completa. La o astfel de afirmatie usuratica, Eminescu se scula odata, vanat de indignare, si spuse cu glasul grav cu care salutase Blajul:

'- Ceea ce numesti, d-ta barbarie, eu numesc asezarea si cumintenia unui popor care se dezvolta conform propriului sau geniu, ferindu-se de amestecul strainului. Dupa d-voastra, atunci, Statele Unite sunt idealul unui popor, iar epoca cea mai glorioasa a poporului nostru este a fanariotilor?' (164)

Cu toate ca aceasta deosebire de opinii il despartea de Pogor - numai in aparenta, desigur, caci jovialul junimist era doar un copil teribil, doritor de a face sange rau prietenilor - Eminescu il simpatiza totusi, dar isi cauta prieteniile printre junimistii cu idei patriotice ca el si cu o doza de fanatism. De aceea il vedem in curand legandu-se cu filologul Lambrior, cu fugosul si materi-alistul Conta si in cele din urma cu primitivul Creanga, evitand insa pe Panu, care, desi alcatuind cu Lambrior si Tassu fractiunea celor trei romani iubitori de trecutul tarii, apartinea in acelasi timp grupului celor care nu inteleg poezia filozofica si era, pe deasupra, un spirit satiric, hipercriticist. Eminescu il cam evita sau se mira de indiferenta lui filozofica, cu comizeratie (164):

'-Bine, omule, pe tine nu te intereseaza marea problema cum a iesit lumea din haos, ce a fost inaintea ei si ce va deveni? Aceasta idee nu te preocupa, nu te munceste?

Nu ma munceste deloc.

Apoi atunci - raspundea Eminescu - inseamna ca nu ai capul taiat pentru asemenea probleme.'

Negruzzi, care cumula in Juminea o multime de activitati - redactor, poet, nuvelist, organizator al banchetelor, umorist de ocazie, agent electoral si depozitar al scriptelor cercului - schita intr-o poezie glumeata portretul lui Panu (152):

in timp ce Eminescu poezii ne citeste, Invidiosul Panu prin colturi se munceste Sa iscodeasca intrigi; cu mana lui in taina Pe Tassu, pe Verussi ii trage incet de haina, Lui Lambrior, de-alaturi, din cap ii face semne, Vroind la aprigi critici cu sila sa-l indemne. Si cand din ei vreunul incepe-a critica, Cufata stralucita abia poate-astepta Momentul cand cuvantul il ia, si prapadeste Pe junimistul timid ce lucrul sau ceteste. Iar cand a lui indemnuri zadarnice raman Si-n undita nu poate sa prind-un alt roman, Plin de venin isi trage obrazul ce asuda, Si in dulceti si apa ineaca a sa ciuda.

Eminescu era un admirabil cititor si, dupa stabilirea lui Maio-rescu la Bucuresti (1874), el devenise lectorul oficial al Junimii. Glasul sau vibrant si melodios (152), cadenta ce dadea versurilor, elevatiunea inspirata a ochilor, pe care in rastimpurile cezurilor ii pironea in grinzile tavanului, creau o atmosfera lirica poeziilor celor mai slabe si biruiau prin melancolia lor profunda veselia rautacioasa a asistentilor, ce sta sa izbucneasca, incurajata de strengariile lui Pogor. In aceste imprejurari, poetul astepta placid si cu semne de plictiseala momentul cand putea incepe lectura, pentru a se pierde apoi cu totul in ritmul de cantilena al lecturii, in desconsi-derarea totala a prostilor si a ignorantilor, care alcatuiau dupa el Junimea. Lectura nuvelei Sarmanul Dionis este memorabila:

'Intr-o seara - isi aminteste Panu - ma duc la Junimea. Dl Pogor ne spune:

Asta-seara avem lectura. Eminescu citeste o nuvela. Maiores- cu, care a citit-o, spuse ca-i o capodopera.

Eminescu, rasturnat intr-un fotoliu, sedea plictisit si indiferent la ce se petrece in juru-i. Dl Maiorescu soseste:

Ei, Eminescule, zice dl Iacob Negruzzi, haide, vino si incepe. Eminescu isi trage un scaun langa masa, scoate manuscrisul

din buzunar si incepe a citi:

' si tot astfel, daca inchid un ochi, vad mana mea mai mica decat cu amandoi. De-as avea trei ochi, as vedea-o si mai mare, si cu cat mai multi ochi as avea, cu atata lucrurile dimprejurul meu ar parea mai mari. Cu toate astea, nascut cu mii de ochi in mijlocul unor aratari colosale, ele toate, in raport cu mine, pastrandu-si proportiunea, nu mi-ar parea nici mai mari, nici mai mici de cum imi par azi. Sa ne inchipuim lumea'

Si pe aceasta tema, Eminescu continua, continua a citi.

Noi ne uitam unii la altii, cei opt devenisera treizeci, nestiind ce este aceasta si unde are sa ajunga. Tocmai tarziu, Eminescu incepe a ne da explicatia acestei metafizice, citind ca eroul lui, Dionis, era un copil orfan, imbuibat de teorii metafizico-astrolo-gice, locuind intr-o casa ruinata si avand de la parinti o singura suvenire, un portret al unei figuri semibarbateasca, semifemeiasca, dar mai mult barbat decat femeie, de vreme ce era portretul tatalui sau mort tanar.

Am respirat cu totii. 'Iata-ne, ne zicem noi, readusi pe pamant, de acum nuvela are sa fie nuvela, sa ne asteptam la intriga ei, caci pe erou il cunoastem.' Aceste observatiuni stupide pe care Panu le face asupra lui Eminescu evoca admirabil atmosfera in care poetul isi facea lectura si nu constituie o pata pentru Junimea, deoarece oriunde se strang laolalta 100 de filistini, 90 reprezinta cu autoritate ingustimea de vederi si prostia. De altminteri, Panu nici nu e trecut ca prezent in procesul-verbal al sedintei de la 1 sept. 1872, desi aceasta n-ar fi numaidecat o dovada ca a lipsit, mai ales ca nici un contemporan n-a contestat prezenta lui la lectura nuvelei. Dar de a fost sau nu de fata, Panu dezvaluie, prin parerile lui, atitudinea unui membru de seama al Junimii (224, VI). Caracuda, cei opt, cu presedintele lor Nicu Gane, n-aveau nici cultura filozofica trebuitoare, nici educatia estetica evoluata cu putin peste conceptia nuvelei ca naratiune pura. Cu cea mai mare sinceritate, dar, ei tuseau cu inteles, isi mutau scaunele, comunicau ironic cu coatele si cu coada ochilor, intarindu-se reciproc in convingerea ca nuvela lui Emines-cu era o elucubratie. Iar aceia care aveau oarecare cunostinte de specialitate cautau sa verifice din punctul lor de vedere trainicia compunerii, depasind astfel criteriul estetic si intrand in domeniul interminabil al discutiunilor de principii. Spiritul critic degenera astfel in manie critica, auditorii se faceau numai urechi pentru a prinde pe autor cu o eroare de documentatie sau cu o obscuritate, inchipuindu-si ca punctul de vedere al artei este nu viata, ci informatia si adevarul abstract, dar alimentati din fundul constiin-tei si de secretiunea vanata a invidiei. Eminescu citea, prin urmare, mai pentru o singura persoana, pentru Titu Maiorescu, singurul capabil in acel cerc de a-si da macar seama de profunzimea cugetarii poetului si de a remarca numaidecat ca migratiunea sufletului eroului de-a lungul epocilor istorice era o aplicare, cum pretinde poetul, a kantianei teorii a subiectivitatii notiunilor de timp si spatiu. Este drept ca, filozoficeste vorbind, Eminescu facea o eroare grava. Apriorismul formelor sensibilitatii nu pune univer-sul in dependenta de constiinta individului, ci numai explica valoarea obiectiva a perceptiei. Epoca lui Alexandru cel Mare nu putea fi creata printr-o operatie magica de Dionis, pentru ca acea epoca nu este un simplu efect al imaginatiei temporale a individu-lui, ci un lucru in sine devenit perceptie, dupa Kant, cu ajutorul formelor apriorice. Si nici macar ordinea de timp a epocii sus-pomenite nu o putea schimba Dionis, pentru ca, odata infatisata intr-anume determinatie temporala pentru un individ, epoca lui Alexandru cel Bun devine in chip necesar acelasi lucru hotarat si ireversibil, adica obiectiv, pentru toata lumea. Imaginatia lui Eminescu era posibila numai in sistemele platonico-kabalistice de tip umanist, reluate de Fichte si Schopenhauer. Dar asistenta Junimii nu-si batea capul cu asta, caci pe ea o supara tocmai problema filozofica. Pe data ce Eminescu venea la un punct simbolic, cum ar fi deschiderea de catre Dionis a cartii de astrolo-gie, Nicu Gane sarea ars: 'Na, iarasi filozofie' - filozofie fiind pentru el sinonim cu efort cerebral. Autorul Privighetoarei Socolei fu mai potolit cand crezu ca intre Dionis si frumoasa fata, de care se vorbeste la o vreme, se iscase o legatura amoroasa. Dar nuvela isi continua, cum stim, planul metafizic prin transportarea eroului in epoca lui Alexandru cel Bun. incurajati de strambatura lui Pogor, asistentii dadura drumul, in pauza, observatiilor si rasetelor dispretuitoare. Pogor insusi, a carui aciditate era mai mult maliti-oasa decat patimasa, nu intelegea:

'- Bine, - intreaba el pe Eminescu - ia sa ne lamurim Cele ce se petrec cu Dionis, desigur, le viseaza?'

' - Da si nu - raspunse Eminescu, cu o lipsa de ironie indulgenta, ce dovedeste cat de ignoranti i se pareau cei de fata. - Asta-i o teorie care-i greu de inteles.'

Cand Eminescu incepu sa descrie casele, costumele, mediul de pe vremea lui Alexandru cel Bun, critica aluneca pe o panta noua. Nuvelistul descria un targ al vremii: 'El isi grabi pasii pana intra in targ, pe o ulita stramta, cu case vechi si harbuite, a caror cate de sus erau mai inguste decat cele de jos, asa incat jumatatea catului de sus se razima pe stalpi de lemn si numai jumatate pe cea de jos. Cerdacuri inalte, inaintate sub sandra-male lungi, iar in ceardacuri sed batrani' etc, etc.

' - Apoi, stai, ca nu-i asa - intrerupse Lambrior - dumnea-ta descrii un oras turcesc, arhitectura din veacul trecut. Sub Alexandru cel Bun, romanii nici nu venisera in contact cu turcii.

Eminescu dadu din umeri si-si continua citirea. Ce-i pasa lui de adevarurile istorice!' (164)

In aceasta atmosfera de hipercritica, de plictiseala adevarata la unii, simulata la altii, a durat toata lectura, dupa care Titu Maiorescu, rectificand si unificand opiniile, isi dadu sentinta, cu oarecare observari, favorabila ('Bizar Dar') (224, II), ceea ce nu impiedica pe ceilalti sa discute cu aprindere pana dupa miezul noptii, ducand pe ulitele tacute ale Iasului ecoul opiniilor lor. Iacob Negruzzi se arata infiorat la ideea ca va trebui sa publice nuvela in Convorbiri si se vaita:

'Ce fac eu cu cetitorii Convorbirilor cand voi publica nuvela aceasta? Au sa-mi intoarca toti inapoi revista.' (164)

Glumea insa si se grabi sa smulga foile din mainile lui Emines-cu. Libertatea aceasta de a glumi si de a critica cu orice pret, atitudinea de permanenta fronda caracteristica Junimii, si sustinu-ta indeosebi de Vasile Pogor, nu conveneau poetului. Cand era bine dispus, el se lasa luat de valul veseliei si se alatura si el corului obstesc, care, in gluma, intona poeziile sale mai scurte, poreclite, pentru infatisarea lor de romanta, cantabili (152). Dar in dispozi-tiuni sumbre, ilaritatea il agasa, si vedem, dintr-o scrisoare trimisa lui Negruzzi de la Bucuresti, ca o vreme asta 1-a impiedicat de a mai publica versuri la Convorbiri literare.

'Spun drept - zice acolo - ca n-aveam de gand de a mai tipari versuri. Aceasta cura radicala de lirism o datoream Junimii din Iasi, caci desigur ca pentru convulsiuni lirice rasul e mijlocul cel mai bun si cel mai rau. Atarna adica totdeauna de valoarea ce este-n ele si de valoarea ce le-o da autorul. Acest din urma punct e mai cu sama important, nu pentru desertaciunea personala (departe de mine aceste), dar pentru convingerea ca lucrezi sau nu in zadar. Eu sunt scriitor de ocazie si, daca am crezut de cuviinta a statornici pe hartie putine momente ale unei vieti destul de deserte si de neinsemnate, e un semn ca le-am crezut vrednice de aceasta. Daca forma pe care ele a-mbracat-o e vrednica de ras, vei concede ca nu aceasta a fost intentia mea si c-atunci e mult mai bine ca sa nu se publice niciodata. In orice caz, eu n-am vrut sa le dau o forma ridicola si, daca sunt greseli, eu din parte-mi am cantarit orice cuvant.' (Ms. 2255, f. 312-14.)

Umoarea neagra impotriva spiritului zeflemist al Junimii se stravede si in unele versificatii satirice, carora e cu putinta sa le fi dat o circulatie restransa printre prieteni, daca nu le-a pregatit in vederea 'bencheturilor' (ms. 2260, f. 25):

Si tot mai buna soarta, decat la Convorbiri, Ca nimeni sa citeasca a tale izvodiri. La ce sa dai hartia cu siruri numarate Pe-a caracudei labe, paroase, nespalate, Sa pierzi a ta viata si creierul sa-l storci Zvarlind margaritare in troaca unor pord

sau o alta, in care ironiza incontestabilitatea junimistilor (ms. 2260, f. 23):

/Mult ati ras de-a mele versurij Doar sa pot sa va iau ochii

Nid nu stiu cum sa va-mpac, Cu icoane si descrieri. Orice-ncerc in urma urmei

Tot nu e pe-al vostru plac. Ci-n sfarsit gandii in mine

Ca ce-i simplu-i sifrumos

Pentru azi o noapte-ntreaga Deci va dau in versuri simple

Mi-am muncit sarmanii crieri, Un tablou cuviincios.

Tabloul cuviincios este insa de asa natura, ca decenta ne obliga sa-1 tacem.

Ca de obicei in asemenea reuniuni, barfeala era reciproca si, pana la un punct, insusi agentul activitatii cercului. Prin stabilirea lui Maiorescu la Bucuresti, sedintele incepura a se tine la Pogor si cateodata la Iacob Negruzzi acasa, ceea ce junimistii socoteau ca fiind o degradare. Indignarea lui Eminescu fu la culme cand sedinta trebui sa se tina la N. Gane (164):

' - Credeam - striga Eminescu - ca am scoborat ultima treapta cand ne-am adunat la Negruzzi. Iata ca din cauza mizera-bilei politici suntem nevoiti ca sa ajungem la Nicu, maine-poimaine poate vom fi obligati sa ne adunam la Burla sau la Gheorghiu.'

Raporturile tepoase dintre membri, pastrate indeobste la un nivel amical, explodara odata intr-o insurgenta subita, urmata de defectiune. La citirea satirei a Ill-a, pe care Maiorescu o adusese din Bucuresti, Panu, care se orientase politiceste in afara de junimisti, se ridica furios din coltul in care sedea si, strigand: 'Aceasta nu mai e satira, este o murdarie!', ameninta cu retragerea din cerc, daca poezia se publica in Convorbiri. Junimistii se barfeau intre ei in soapta, dar sub ochii de otel ai lui Maiorescu ei se aratau disciplinati si solidari, si Eminescu insusi, asa de recalcitrant, n-a parasit niciodata Junimea si n-a publicat versuri aiurea fara autorizatiunea lui Maiorescu. Eminescu era acum stimat la Juni-mea si consolidat chiar in constiinta celor care mai inainte faceau rezerve in taina. Dupa o tacere de moarte, prefacandu-se dar ca n-au auzit protestul lui Panu, junimistii cerura din nou sa li se citeasca Scrisoarea si, in discutiunea violenta ce a urmat, luara apararea lui Eminescu. Din seara aceea Panu n-a mai calcat la sedintele Junimii. Intr-o singura imprejurare, barfeala, agitatiunea si harta critica incetau la Junimea, si anume cand venea Alecsan-dri. Intrarea pe neasteptate in sala a plinului de sine batran, in vreme ce Eminescu citea, ne apare azi ca o ironie a destinelor literare. Turburarea respectuoasa a tuturor, tacerea mormantala, supusa ascultare a glumelor si compunerilor lui Alecsandri, satisfactia lui Maiorescu de a-1 avea in sanul Junimii, toate acestea pun intr-o lumina si mai fulgeratoare izbanda astrului cu plete lungi, a hipersensibilului Luceafar (152, 164).

Eminescu a suportat, fireste, ca junimist, si vicisitudinile cercului, le-a primit cu mai multa sau mai putina suparare, a incercat pe ici, pe colo cate un proiect de raspuns, dar n-a ripostat niciodata, capatand astfel reputatia unei insensibilitati la critica ce nu corespunde adevarului, decat daca socotim tacerea ca o dovada de superioritate si convertirea injuriei in indignari abstrac-te, ca un fel de invingere de sine. Farsa lui Hasdeu Eu si ea fu citita in Junimea chiar de Eminescu, care dadu din umeri la terminarea lecturii, cu indiferenta, fara sa poata inlatura publica-rea ajutata de patosul citirii sale. De Mihail Zamfirescu, care-1 ata-case in Muza de la Borta-Rece, nici nu voia sa auda, luand in ras orice productie a acestuia. Cu toate acestea, acea compunere trivia-la trebuie sa fi facut deliciile multora si sa fi racorit multe invidii inflamate. In afara de faptul ca toti junimistii erau caricaturizati in frecventatori turmentati de bautura ai unei cunoscute crasme din Iasi, la care, ce e dreptul, unii se cam duceau, Eminescu era prezentat ca un stricator al limbii literare si pus sa cante impreuna cu Naut, adica Naum (164, 239):

Noi suntem poeti, maifrate, Si-orice reguli consacrate

Ce gramatica nu stim Le calcam, le nimicim.

Versurile din Sarmanul Dionis sunt debitate ca niste aiurari, adaugandu-se dupa ele comentarii umoristice ca acestea:

Loveste-ma, lene,-n spate cu un bulgare de iasca Sa stie toata lumea din Tara Romaneasca

O umbra de reactiune aflam la Eminescu intr-un sonet satiric, ramas ofilit printre hartii, in care Ureche (Popovici-Alexandrescu) si Pantazi, cel crescut 'sub poalele Fanelii', o cantareata franceza de la o cafenea de peste drum de prefectura de politie (211), erau impunsi cu destula, dar secreta violenta (ms. 2260, f. 26):

Piscata-ti este mana ta de streche, Dac-ai avea de spus ceva, ai scrie.

De misti in veci condeiul pe hartie Nimic nu poti tu sa ne zici, Ureche,

Compune-un sir, nu, fabrica o mie Cu Pantazi ramai in ved pereche

Ca esti un cap de prost e veste veche. Tu iscodesti cel mult ce dansul stie. Ti-aseman fruntea unei vii paragini, Zadarnic paiul sec al mintii trieri, Gandiri nu ai defel 'n-a tale scrieri: in loc d-idei drapandu-l cu imagini

De zei lipsite sunt a tale pagini. Desert e-n suflet si izlaz in crieri.

Eminescu, de obicei sumbru si solitar, evita cafenelele frecven-tate de junimisti, si numai arareori, in clipe de buna dispozitie, se abatea cu vreunul la un astfel de local, de pilda, la 'Chateau-aux-Fleurs', unde isi faceau partida de sah A. D Xenopol, Burla, Bodnarescu, Panu. Societatea celor cu care nu era prieten de aproape il stanjenea si preferintele sale mergeau intr-alta parte decat spre localurile pretentioase si boieresti. La 'benchetul' Junimii, insa, lua parte ca la ceva oarecum obligator. Petrecerea era foarte vesela, se incepea cu o sedinta ordinara, insa cu lecturi glumete, pline de aluzii la toate aspectele Junimii, in care excela Iacob Negruzzi, si se termina cu o masa copioasa. Spre a ne da seama de tonul 'benchetului' e de ajuns sa spunem ca Vasile Pogor cumparase odata o talanca de boi pentru conducerea dezbaterilor si ca insusi Maiorescu, temperament grav si fara umor, se simtea obligat sa scrie cate o compunere glumeata (152, 164). Pentru asemenea imprejurare, e posibil ca Eminescu sa fi compus cupletele vesele, de tip goliardic, de cantat in cor, ce urmeaza (ms. 2260, f. 58):

Iar Bodnarachi disperat Dar pentru el loc de popas

Luat-a traista-n spete in lumea asta n-a ramas,

Si-n lumea larg-a alergat O, Jesu! Pan-a dat de Sirete.

La un pahar de vin, Eminescu se facea deodata limbut si tantos, fraterniza cu oricine si devenea sentimental. La un 'benchet' fu surprins de Panu imbratisandu-se si pactizand cu un junimist proaspat si obscur (164):

' - Eminescule draga - zicea necunoscutul - in sanatatea Venerei si Madonei.

Lasa deoparte Madona, sa inchinam pentru Venere.

Si pentru poet si pentru proletar. Bravo! Scumpe amice, stii ca-mi placi! Apropo, cine esti si cum te cheama, draga prietene?

Ma cheama Ionescu.

Poate sa te cheme si Bandraburga, poti chiar sa n-ai nici nume, tot prieten imi esti, sa bem!'

Ca junimist, poetul a tinut la 16 martie 1876, pe cand era inca revizor, si o conferinta, Influenta austriaca, ultima dintr-un ciclu de conferinte organizat de Junimea, ce avea ca scop aratarea dife-ritelor inrauriri straine pe care le-a suferit poporul roman. Panu, care nu ascultase conferinta si care era o gura rea, pretinde ca impresia produsa a fost deplorabila, iar o gazeta locala rastalma-cea ideile lui Eminescu si-1 acuza de propaganda politica. Cine citeste insa conferinta, redactata si publicata in Convorbiri literare, isi da numaidecat seama de profunditatea compunerii poetului, care era totdeodata excurs istoric, istorie sociala si filozofie poli-tica si, in sfarsit, temeiul intregii sale activitati politice de mai tarziu. Cu cat un ins este mai profund, cu atat scrupulozitatea sa formala este mai mare, ceea ce produce nu rareori o inaptitudine pentru manifestarile exterioare, care cer indrazneala, tinuta inte-lectuala mediocra si mai ales o ignorare totala a raspunderii cu-vantului spus. Cuvantarea lui Eminescu fiind un adevarat studiu de politica si economie nationala, ce avea nevoie de respiratii lente ale gandirii, nici nu putea fi o conferinta atragatoare. Debu-tant intr-ale oratoriei, din fire sfios, intimidat si de solemnitatea rigida pe care Junimea tinea s-o dea prelegerilor, cu sosiri neobser-vate in trasura, cu intrari brusce la ora fixa, cu debitari fara text inainte, Eminescu, impins pe la spate pe usa rezervata conferen-tiarilor, s-a pomenit deodata in fata unui public pretentios, compus in special din doamne, printre care trebuie sa fi fost si Veronica Micle. Tinuta de dumineca fortata ii dadea un aer usor ridicul. Redingota - poate de imprumut - era cam inverzita de eroziuni, iar palaria tare, neagra, demi-tilindru, ce-i va placea sa poarte, tremura stanjenita in maini. Junimistii in frunte cu Negruzzi traira probabil clipe de cataclism pana ce Eminescu, asezandu-si palaria cu ingrijire pe masuta, cu fundul in jos, concentrandu-si privirile ratacite asupra cartii de vizita pe care-si avea notate punctele esentiale, incepu cu o voce plapanda, sugrumata, lesinata. Dar apoi conferentiarul, incurajat si de cateva aplauze puse la cale de clica sau de oaresicare doamne duioase, o porni neted la drum, izbutind sa capteze atentia auditoriului si sa-1 scoata din sudorile nelinistii. Un ultim moment de panica mai avura prietenii catre sfarsit. Epuizandu-si ideile inainte de ora academica, Eminescu tragea de fraze impacientat, cautand sa umple prapastia de timp aratata de ceasul pe care il muta nervos din buzunarul jiletcii pe masa si viceversa. Dar, in sfarsit, limba se opri la liman si sala clocoti de aplauze. Poetul fu inconjurat de lume cu acte de sim-patie, iar seara prietenii il dusera la Bolta-Rece, sa stropeasca cu vin laurii de peste zi (13).

Aceasta a fost insa prima si cea din urma productie oratorica a poetului.

La Bolta-Rece, pare-se, a facut cunostinta cu Ion Creanga, intr-un moment de euforie daramatoare de graniti sufletesti, cam spre toamna anului 1875, inainte in orice caz de 1 octombrie 1875, cand apare in Convorbiri literare intaia poveste a lui Ion Creanga: Soacra cu trei nurori (132). Bolta-Rece era o crasma de mahala, in dealul Sarariei, asezata in pivnitele si hrubele nesfarsite si adanci ale unor case boieresti daramate de mult, din care nu mai ramasese decat boltele subterane. Un grec, Amiras, facuse in ele depozite mari de vinuri si prefacuse ruinatura intr-un loc de bautura, devenit curand faimos. Elemente comune sufletesti im-pinsera aci si pe Eminescu, si pe Creanga. Erau amandoi moldoveni dintr-o tara cu podgorii, atrasi care va sa zica de izul masiv al vinurilor curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucurosi dintr-o ulcea de pamant pastratoare de aroma, in racoarea spir-toasa a unei bolti, decat din paharele boieresti inodore ale loca-lurilor de lux. La acest simt direct al vinului se adaoga din partea amandurora o voluptate a privelistilor si purtarilor primitive, rurale, la Creanga, fiindca era taran obisnuit sa saza pe o lavita, sa dea pe gat o bardaca de vin dupa o prealabila adulmecare cu nasul si sa stearga apoi in maneca cu un geamat de multumire totodata si gura, si nasul; la Eminescu, fiindca acesta traise pe drumuri de tara si alaturi de aceeasi lume aspra si pentru ca un romantism social il cutremura de simtire la ideea ca in asemenea hrube stramosii moldoveni bausera vin, traind taraneste, dar sana-tos, cata vreme cerevizia straina si moravurile ei nu-i atinsese. Pentru a se folosi mai bine de aroma vinului, Eminescu isi adusese la Bolta-Rece o cana anume, de sticla roz riglata, cu capac de zinc, ca nu cumva aburul rece al bauturii sa se piarda in vazduh (149). in aromirea lirica pricinuita de golirea repede a catorva cani din vinul lui Amiras, cei doi oameni de aceeasi rasa sufleteasca s-au inteles, taraneste, din ochi. Si dupa ce s-au imbratisat desigur si s-au sarutat plescait peste masa, intr-o mimica patetica din cele mai expresive, dupa ce Creanga si-a dezlegat basmaua diaconeasca cu snoave si zicatori populare, spre deliciile cu lacrimi ale poetului, s-au hotarat intr-o uitare totala de sine sa mearga la Junimea. Intr-o sambata seara junimistii se pomenira cu Eminescu tinand de brat un om gras, imbracat in haine aspre de siac manastiresc, avand infatisare fumurie si vicleana de popa de tara, mai mult ironic in stanjeneala sa de taran sastisit decat realmente rusinat. Amandoi erau aprinsi la fata si zambeau extatici din coltul ochilor impaienjeniti si duhul lor mirosea cale de-o posta a vin de la Bolta-Rece. Din seara aceea, in care intuitia ni-1 infatiseaza pe Creanga clatinand respectuos din cap la lecturi si pe junimistii iubitori de anecdota, in frunte cu nebunatecul Pogor, chicotind de haz, spre multumirea calma demonstrativa a lui Eminescu, soarta literara a lui Creanga era pecetluita si, odata cu ea, si prietenia dintre cei doi bautori de vin (152).

Pentru a intelege slabiciunea lui Eminescu pentru Ion Creanga, trebuie sa privim de aproape omul. Ca si Eminescu si spre deose- bire de Titu Maiorescu, Creanga, ridicandu-se prin relativa sa cultura si prin puterea de expresie deasupra indivizilor din clasa sa, nu devine prin aceasta un burghez intelectual, ci ramane mai departe un taran, insa un taran fabulos, marind in persoana sa elementele spetei pana la monstruozitate. Deosebirea intre Crean-ga si un taran din Humulesti, intre Eminescu si un oarecare om traind in mizerie, este ca in vreme ce acestia din urma isi traiesc viata lor pe atunci fatal descurajata, cei doi junimisti isi fac din ea, ridicandu-se unul instinctual, al doilea ca filozof, si un princi-piu estetic. Nu numai ca existenta rudimentara se potriveste firii lor fiziologice si morale, dar, exaltata prin constiinta, fiinta lor toata aspira, pe versantul Ceahlaului, intoarcerea la maretia vietii in plina geologie. Priviti in cuprinsul clasei lor, amandoi sunt niste esteti rafinati, caci ei cauta pretutindeni puritatea stilului, ceea ce dovedeste pe deasupra functionarea unui instinct sigur tradi-tional. Taranul care isi pune peste camasa un ilic taiat in chipul surtucului orasenesc este un vulgar transfug spre mahalalele oraselor, dar cine elimina din interiorul sau orice element orase-nesc, adaptandu-se numai tehnicii moderne, printr-o priza electri-ca in vatra si un bec in opait, este un fin colectionar de arta rurala. Creanga si Eminescu sunt niste rafinati ai voluptatilor aspre, animalice chiar, dar grosolania lor n-are nimic comun cu rusticita-tea groba. Daca Creanga fuge inspre mahalale sa stea intr-un bordei, care ar constitui pentru unii o protoistorie, o face aceasta nu din mizerie sau din neghiobie, ci din sentimentul intim al recon-structiei peisajului alpestru. Bojdeuca sa din mahalaua Ticaului, zisa si Valea Plangerii, sub o ulicioara pravaloasa, dosnica, anume strada Scaricica, hazna de noroaie pe vremea ploilor si duna de colburi vara, era o cocioaba de sat sarac, cu palimar de scanduri in fata si alt cerdac de lemn in chip de uluci pe din dos. Ograda era napadita de buruieni si flori de tara, cum ar fi busioc si rozma-rin si, privind totul laolalta, aveai sentimentul unui musuroi de pamant, in care zaplazurile de scanduri putrede si fumul de la cos sunt, ca pe sesurile triste de tara, strabatute in goana trenului, singurele semne de asezare omeneasca. Era, dealtfel, o casa de tara departata de orice zarva oraseneasca. Din cerdacul de din dos se vedeau dealurile Ciric si Aroneanu, pe care coborau din cand in cand turme de oi, si noaptea linistea desavarsita a marginii de oras nu era turburata decat de latratul satesc al cainilor. Inlauntru nu se aflau decat doua odaite despartite printr-o mica tinda si (pe atunci) lipite pe jos cu lut. Asta trebuie sa fi placut cu deosebire lui Creanga si, ca sa incerce fiorul pamantului galben, credem ca pasea prin casa cu piciorul descult, asemeni oricarui om de tara pentru care clisa, iarba si raceala minerala constituie delicii ale membrelor inferioare. Epiderma lui Creanga se simtea bantuita de vant si neinvelita in hainele usoare orasenesti. El isi facea haine aspre de postav de casa greu si paros, de noaten, pe care si-1 aducea de la Humulesti si care, singur, izbutea sa-i apese pielea indurata si sa-i dea sentimentul imbracarii. Pielea acestui bivol namolos nu se cutremura de fioruri si mancarimi decat de la un prag inaintat al senzatiei. Vara, cand era cald, prietenii il gaseau tavalit pe o saltea in cerdacul cu uluci dinapoia casei ce da spre dealul Ciricului, in camasa si cu o prostire in jurul gatului, ca sa-si stearga diluvialele-i sudori, iar pentru locurile de pe groasa-i spinare, unde unghia sa lata nu biruia, avea o lopatica de lemn cu crestaturi pentru un scarpinat ce lua proportiile frecarii cu muget a unei vite de cumpana fantanii. Organele enorme cu tesuturi mari ale lui Creanga cereau, de asemenea, o alimentatie compacta, asa dupa cum vietatea sanatoasa asteapta nerabdatoare sa-si cufunde capul si narile intr-un nutret adanc. 'La masa, Creanga nu manca mai mult decat o oala de galuste facute cu pasat de mei si cu bucati de slanina, o gaina fripta pe tigla de lemn si undita cu mujdei de usturoi, iar pe deasupra sindilea cu o strachina de placinte moldovenesti, zise 'cu poale-n brau', insa ca bautura el se multumea cu o cofita de vin amestecat cu apa.' (90) Acest Gargantua moldav era mai mult un fabulos Flamanzila, si boul intreg in frigare, vazut de Eminescu la serbarea de la Putna, ii constituie o alimentatie posibila in inchipuire. El avea inclinari pentru mancarile care aprind cerul gurii si-1 imbiba cu mirosuri tari, verbi gratia sarmale moldovenesti, cu care imbia intr-o scri-soare pe Eminescu, pastrama de capra fripta pe spuza, vin crud dat de dusca din oala, totul in cantitati mari pentru ca simtul intern sa prinda de veste. Cu o ceata de prieteni, Ienachescu, Ra-ceanu, Misu, Nicsoi, Eminescu, colinda adesea crasmele, iesind spre ziua afara din oras, cu saniile iarna, si ducand mai departe petrecerea, cand nu dospea langa vatra sau in cerdac frecat de un numar incalculabil de pisici (40).

Cu Eminescu insa apropierea nu era numai de ordin alimen-tar. Creanga era un om plin de umor taranesc, nu prea destept, dar viclean si muscator, respectuos de carturari, dar gata sa invaluie pe convorbitor cu un potop de locutiuni populare, fie dintr-un spirit critic obisnuit unor tarani, fie din instinctul de a-si dezvalui astfel desteptaciunea sa naturala in fata celor invatati. Iar Eminescu, mare iubitor de expresii neaose, adunator de productii populare si totodata sociolog al autenticitatii si sanatatii ruralului fata de patura superspusa, nu putea fi decat rapit de acest geniu al bordeiului.

Creanga vorbea lui Eminescu asa: 'Te-am asteptat la Craciun sa vii, dar besteleu, festeleu, ca nu pot striga valeu, si cuvantul s-a dus, ca fumul in sus', sau, arzand scrisorile trimise poetului de admiratoarele sale: 'Muiere, deschide ferestrele ca sa iasa fum din parfum, caci ma cred in rai - fara malai - in iad - fara de Vlad - in casa fara nevasta' - si asta incanta pe Eminescu (123) si-1 tragea spre mahalaua Ticaului, spre casa lui Creanga, unde a si locuit o vreme cand a fost destituit din postul de revizor scolar. El il indemna pe fostul diacon sa puna pe hartie povestile (12), pe care le asculta langa vatra, band vin fiert cu scortisoara si mar domnesc, si-i deschidea capul asupra meritului scrierilor sale. Cu Creanga, Eminescu era intors din nou in lumea mosilor sfatosi din vremea copilariei si a ratacirilor prin padurile si satele din jurul Ipotestilor. Creanga si fratele sau Zahei, cu care ratacea deseori, erau pentru el taranimea naiva, dar plina de traditie fantastica, societatea lor nu-1 supara, caci cei doi tarani sugubeti nu zeflemiseau pe poet ca junimistii, ci-1 socoteau cu stangacie 'eminentul scriitor si cel mai mare poet al romanilor', iar Emines-cu tacea numai si sorbea umorul verbal al povestitorului. Ratacirile lui Eminescu cu Creanga sunt nu numai o infatisare a legaturii lor, dar si o necesitate de natura psihologica, pentru ca numai afara, la camp, la padure sau la crasma cu mese de lemn prost, duhul lui Creanga infatisa realitatea unei clase sociale. Ei se mistuiau ceasuri si chiar zile intregi, cutreierand mahalalele, urcandu-se mai pe aproape pe dealul Ciricului, pana la vremea mesei, sau prin Tatarasi, Pacurari, Nicolina, Copou, Aroneanu sau Galata, inconjurand orasul, ori luand drumul Sculenilor pe malul Prutului, spre a se scalda sau a se infunda prin padure. Popasul il faceau intotdeauna la o crasma, de pilda la aceea a lui Taru, dincolo de bariera, in Targusor sau la Costache crasmarul, la Nico-lina. Pe lavita sau intinsi pe iarba, dupa imprejurari, ei beau vin si mancau pastrama cu mamaliga rece, pastrama pe care Creanga, apucand-o cu degetele lui groase, o parjolea singur intr-un ciob de strachina cu cativa taciuni, si Eminescu era - poate - convins ca asa isi duceau viata taranimea si boierimea veche, a caror necesitate istorica o contesta Pogor. Ei se intorceau in oras plini pe haine si pe ciubote de colb si de necuratenii, obositi si trasi la fata, dar veseli si mai cu seama tainici la ganduri (75, 164).

' - Ce vorbesti tu tot timpul cu Creanga? - intreba cate un junimist pe Eminescu. Poetul zambea cu satisfactii retrospective si ocolea raspunsul:

- Vorbim si noi ce ne trece prin minte!' (164)

Cand Eminescu a plecat la Bucuresti, Creanga ramase trist si

desperecheat, cu singura mangaiere a intoarcerilor din cand in

cand ale lui Eminescu. El il chema din toata fiinta la Iasi: 'Badie

Mihai, ce-i cu Bucurestiul de ai uitat cu totul Esul nostru cel oropsit De Craciun te asteptam sa vii. Tinca a pregatit de toate si mai ales 'sarmalele' cari tie iti placeau foarte mult La Esi ninge frumos de ast-noapte, incat s-a facut drum de sanie. Ciricul parca e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vina, caci fara tine sunt strain.' (40)

Oricat de hibrida ar parea imaginea, in sufletul lui Eminescu rudimentarul Creanga se intregeste cu aulicul Maiorescu, spiritul de exactitate logica cu acela de coloare locala, basmul cu silogis-mul. Si Creanga nu reprezenta pentru Eminescu o minune a expresiei populare decat pentru ca era 'in marginile adevarului', adica intemeiat in timp si spatiu ca un stejar batran.

Epoca sederii la Iasi, in apropierea Junimii, a fost cea mai rodnica din viata poetului din punctul de vedere al creatiunii artistice, si este aproape sigur, pentru cine a rasfoit manuscrisele poetului, ca aproape toata opera sa a fost parte scrisa, parte gandita la 1877, compunerile dupa aceasta data pana la 1883 fiind reluari si desavarsiri a idei mai vechi. Singuratatea sa in mijlocul neintelegerii junimistilor si vicisitudinile deselor sale iubiri i-au trezit, fara indoilala, inca de pe acum, ideea Luceafarului, calatoria in orasul pumnulean 1-a indignat prin penetratia germa-nica, si de aci a rasarit Doina, ura impotriva factiunii liberale, care il destituise, s-a transformat in satira directa, personala la inceput, sublimata abia peste cativa ani, de aluziile prea stravezii si bru-tale la elemente alogene (ms. 2276 bis, f. 66 v.):

Costacopol, Zevzecopol, Zaharia-Antoniade, Soutzos, Manos, Stavri, Kelos, Polichroniade.

Acum (1875-77) il framanta gandul unui poem dacic, Sarmis sau Gemenii, unde avea sa ne infatiseze nunta regelui dac Brig-Belu, in sunetele cimpoaielor scitice si dantul tinerilor, sub ochii zeului getic Zamolxe, precum si pe nebunul frate al craiului, Boerebist, si se incerca sa prefaca in drama proiectul poemului Decebal. Teatrul 1-a ispitit indeosebi pe Eminescu in aceasta vreme, si multe insemnari dovedesc ca planuia infaptuirea vechilor proiecte si realizarea altora noua. Daca insusi Creanga mergea la teatru, e firesc sa credem ca Eminescu, trait in colbul culiselor, nu ocolea in acesti ani reprezentatiile Teatrului National de sub directia lui Th. Aslan si grupa de operete a d-rei Keller sau spectacolele de vara din gradina 'Chateau-aux-Fleurs'. Dupa destituirea din revizorat, Eminescu incepe sa faca la Curierul de Iasi chiar cronica dramatica, ceea ce ne incredinteaza pentru aceasta vreme de contactul sau cu teatrul. Cate o piesa originala slaba ca Moartea lui Constantin Brancoveanu de Antonin Roques, vodeviluri de Alecsandri, melodrame ca Bastardul din Castelul Montluvier, operete ca Lafille de madame Angot si rar cate o piesa buna ca Revizorul de Gogol, acestea sunt piesele pe care a putut sa le vada Eminescu, cu o sila si un spirit ce ne sunt evidente din cronicile sale (60). Pe Eminescu il bantuia mai cu seama ideea unei drame istorice. Aci il vedem incercand a dialoga basmul imparatului si imparatesei care n-au copii, sau unind fabulosul cu istoricul in Cenusotca, ori introducand un conflict sentimental intr-un proiect de drama istorica cu actiunea pe vremea lui Alexandru Lapusneanu, din care crezuse odata sa faca un Macbeth romanesc. Figura Ringalei 1-a atras, de asemeni. Diferite proiecte de piese ca Grue-Sanger, Cel din urma Musatin, Nunta lui Dragos s-au contopit intr-o singura intentie, aceea a dramei istorice Bogdan-Dragos. La Viena - credem - premeditase o opereta, Arpad - regele ungurilor.

Acum insa il surprindem cu intentii chiar de drama ori comedie antica, cum ar fi Vaduva din Ephes, dupa o tema antica (Apuleius, Petroniu), tratata si de Brantome si de La Fontaine, dar pe care a imprumutat-o cu siguranta din Lessing, sau traducand cateva scene din intaiul act al piesei lui Shakespeare, Timon Atenianul. E de notat ca amandoua aceste teme au o nota de mizantropie si misoginism. Si figura mai moderna a lui Mirabeau il oprise intr-un proiect de piesa in 4 acte, Junetea lui Mirabeau (Opera lui M. E., II III). Oricat de obtuza i se va fi parut lui Eminescu atmosfera de la Junimea, oricate nemultumiri si amaraciuni rasufla din hartiile sale, seara de sambata a societatii il atragea catre ea ca un loc de relativa potolire a zbuciumelor vietii si de nazuinti contemplative. Lui Eminescu ii placea, cu tot zambetul dulce-amar din coltul gurii, sa citeasca la Junimea, si cand se aseaza la Bucuresti el continua sa frecventeze colonia junimista din casa lui Maiorescu. Pentru un spirit creator, lauda, ca si ironia invidioasa sunt imboldiri deopotriva de eficace la fapta, si numai spiritele mediocre evita societatea umana, ranite nu numai de rasete, dar chiar de pretui-rile masurate.